Obligaţie de a face – de a încheia contract de vânzare-cumpărare; imobil bun proprietate publică inalienabil; obligaţia pârâtei de a desfiinţa imobilul

INSTANŢA

Deliberând asupra prezentei cauze civile, în conformitate cu dispozițiile art. 395 alin. 1 Cod procedură civilă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 24.05.2018, sub nr. …, reclamantul A a chemat în judecată pe pârâta B, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a locuinței situată în București, ..., sector 2, în suprafață de 76,04 mp, identificată cu numărul de inventar 1041 și a terenului aferent, să țină cont la perfectarea contractului de valoarea și de prețul de vânzare a locuinței, așa cum stabilite de Legea 85/1992. A solicitat reclamanta și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că locuiește împreună cu familia sa la adresa din București, ..., sector 2, în baza contractului de închiriere nr. 349/27.03.2017, însă înainte de încheierea acestui contract au mai existat și alte contracte de închiriere, primul fiind încheiat în anul 1997, care au avut același obiect.

A mai învederat reclamantul că din interpretarea contractului și a actelor normative în vigoare această locuință are regim de locuință de serviciu.cA mai susținut reclamantul că a solicitat pârâtei sa dispună vânzarea imobilului, însă aceasta a refuzat, motivând că acest lucru se poate realiza numai de factorii de decizie a pârâtei. A precizat că pentru a putea locui în imobil a fost nevoit să renoveze tot imobilul, obținând chiar acordul pârâtei. A menționat că dorința pârâtei de a vinde acest imobil reiese atât din răspunsul la cererea sa de cumpărare, cât și din actele emise de pârâtă, acest imobil nemaiprezentând interes pentru pârâtă, în ciuda tuturor susținerilor referitoare la apropierea de linie și/sau presupusa zonă de siguranță.

Reclamantul a susținut că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 7 din Legea 85/1992, astfel cum a fost interpretat prin Deciziile ICCJ nr. 5/2008 și nr. 3/2013.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile Legii nr. 85/2002, ale Legii 114/1997, art. 194-204 Cod procedură civilă, deciziile nr. 5/2008 și nr. 3/18.02.2008 ÎCCJ și ale art. 106 alin. 4 din contractul colectiv de muncă .

În probațiune , reclamantul a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, interogatoriul pârâtei, expertiză tehnică evaluatorie.

Prin încheierea din 27.06.2018 a fost anulată cererea de chemare în judecată, iar prin încheierea din 30.07.2018 pronunțată în dosarul …/299/2018/a1 a fost admisă cererea de reexaminare și s-a revenit asupra măsurii anulării cererii.

La data de 13.08.2018, reclamantul a depus la dosar cerere precizatoare (filele 119-125) cu privire la valoarea obiectului cererii și modul de calcul.

Acțiunea a fost timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 20 lei, conform art. 27 din O.U.G. nr. 80/2013 (fila 132).

La data de 12.10.2018 pârâta a depus la dosar întâmpinare,(filele 139-141) solicitând instanței respingerea cererii ca neîntemeiată.

În motivarea întâmpinării, pârâta a arătat că locuința în litigiu nu face obiectul Legii 85/1992, deoarece nu a fost construită înainte de intrarea în vigoare a Legii 85/1992 și nu a existat ca atare, aceasta fiind situată în clădire care conform instrucțiilor care reglementează activitatea de exploatare a căii ferate, servește realizării principalului obiect de activitate al societății. A precizat că la data intrării în vigoare a Legii 85/1992 locuința în litigiu nu a avut această destinație de locuință, schimbarea destinației spațiului în locuință având loc după intrarea în vigoare a Legii 85/1992, astfel încât locuința în litigiu nu intră sub incidența acestei legi.

Pârâta a mai susținut că obligarea sa la vânzarea locuinței ar încălca art. 1 din Primul Protocol din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 7 alin. 8 din Legea 85/1992, precum și art. 555 alin. 1 Cod civil, dreptul de înstrăinare a bunurilor aflate în proprietatea sa nefiind un atribut al instanței de judecată, ci un drept de dispoziție al pârâtei care, prin Consiliul de Administrație, poate stabili modul de administrare și eventual înstrăinare a bunurilor pe care la are în proprietate.

Pârâta a solicitat, în cazul în care va fi admisă cererea, ca prețul de vânzare să fie stabilit conform art. I din Legea 244/2001.

În drept, pârâta a invocat dispozițiile art. 205 Cod procedură civilă.

În probațiune, pârâta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

La data de 29.10.2018 reclamantul a depus răspuns la întâmpinare, (filele 144-147) prin care a reiterat apărările din cuprinsul cererii de chemare în judecată și a precizat că obligația de a vinde un bun din patrimoniul B nu încalcă prevederile art. 1 din Primul Protocol din Convenția Europeană a Drepturilor Omului deoarece obligativitatea vânzării este prevăzută de lege și urmărește un scop legitim, limitarea dreptului de dispoziție fiind proporțională cu scopul urmărit.

În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.

Analizând probele administrate, instanța reține următoarele:

În fapt, la data de 27.03.2017 reclamantul A în calitate de chiriaș și pârâta B, în calitate de proprietar, au încheiat contractul de închiriere nr. 349 având ca obiect dreptul de folosință pe o durată de 2 ani asupra locuinței situată în stația București, ..., sector 2, nr. inventar 1041 din lista locuințelor B cu suprafața de 76,04 mp, prevăzută în „Fișa suprafeței locative închiriate”, și teren în suprafață de 10 mp reprezentând curți/grădini.. Chiria a fost stabilită la suma de 139,52 lei + TVA, ce urma a fi achitată lunar, calculată conform fișei de calcul anexată.

În drept, în conformitate cu dispozițiile art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 și ale prezentei legi.

În ceea ce privește chestiunea compatibilității dintre prevederile Legii 85/1992 și dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, instanța reține că aceasta a fost analizată în recursul în interesul legii soluționat prin Decizia nr. 3/2013 a ICCJ prin care Înalta Curte a statuat că art. 1 alin. 1 și art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992 instituie o obligație legală pentru societățile comerciale cu capital integral privat, devenite proprietare prin privatizare, de a vinde locuințele construite din fondurile statului sau ale unităților economice ori bugetare de stat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992, cu excepțiile prevăzute de lege.

În acord cu cele reținute de Înalta Curte, instanța arată că dispozițiile Primului Protocolului nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor. Dreptul de proprietate nu este un drept absolut, el putând fi supus deci anumitor limitări. Obligarea unei persoane juridice să vândă un bun din patrimoniul său intră sub incidența dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Astfel, posibilitatea vânzării este prevăzută de lege și urmărește un scop legitim, constând în oferirea posibilității chiriașilor de a cumpăra locuințele, în considerarea contribuției lor la edificarea acestora, precum și a stării materiale a acestor locuințe, aducând o limitare a dreptului de proprietate al vânzătoarei, sub aspectul reglementării dreptului de dispoziție, în sensul de a o obliga să vândă. Nu se poate reține argumentul în sensul că, prin vânzarea acestor locuințe la un preț de protecție socială, societățile comerciale privatizate care au devenit proprietare ale unor astfel de bunuri sunt puse în situația de a suporta o sarcină exorbitantă, întrucât este afectată însăși substanța dreptului de proprietate.

Referitor la regimul juridic al locuinței situată în București, ..., sector 2, instanța reține următoarele.

Conform Anexei nr. 1 la Precizarea privind întocmirea și actualizarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului din 03.03.2011, aprobată prin Ordinul MFP nr. 1718/2011, liniile ferate de circulație, inclusiv zona de siguranță a infrastructurii feroviare, precum și gările, inclusiv terenurile aferente acestora fac parte din domeniul public al statului.

Din cererea nr. 3424/09.05.2018 (filele 22-23) reiese că locuința se află în incinta Gării Obor.

Prin urmare, instanța reține că imobilul este inalienabil, conform art. 861 alin. 1 Cod civil, fiind un bun proprietate publică conform art. 860 alin. 1 Cod civil.

Totodată, conform art. 26 lit. a) din OUG 12/1998 privind transportul pe căile ferate române şi reorganizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române (forma inițială, înainte de republicare), în zona de protecţie a infrastructurii feroviare se interzice amplasarea oricăror construcţii, fie şi cu caracter temporar, depozitarea de materiale sau înfiinţarea de plantaţii care împiedica vizibilitatea liniei şi a semnelor feroviare, iar conform art. 40 din același act normativ, în cazul nerespectării prevederilor art. 25 alin. (5) şi ale art. 26, compania naţionala care gestionează infrastructura feroviara va acţiona imediat, în condiţiile legii, pentru oprirea oricăror lucrări sau pentru desfiinţarea construcţiilor interzise de lege, fără plata nici unei despăgubiri, precum şi pentru recuperarea pagubelor produse în zona de protecţie a infrastructurii căilor ferate române.

Conform art. 25 alin. 2 și 4 din OUG 12/1998 (forma inițială, înainte de republicare), zona de siguranţă a infrastructurii feroviare publice cuprinde fâșiile de teren, în limita de 20 m fiecare, situate de o parte şi de alta a axei căii ferate, necesare pentru amplasarea instalaţiilor de semnalizare şi de siguranţă circulaţiei şi a celorlalte instalaţii de conducere operativă a circulaţiei trenurilor, precum şi a instalaţiilor şi lucrărilor de protecţie a mediului, iar zona de protecţie a infrastructurii feroviare publice cuprinde terenurile limitrofe, situate de o parte şi de alta a axei căii ferate, indiferent de proprietar, în limita a maximum 100 m de la axa căii ferate, precum şi terenurile destinate sau care servesc, sub orice formă, la asigurarea funcţionării acesteia.

Din lista cu mijloace fixe, poziția 78 (filele 51-65) reiese că locuința de serviciu situată în st. …., sector 2, se află la o distanță față de prima linie de 20 de metri, fiind situată în zona de siguranță sau protecție.

Astfel, instanța reține că pârâta avea obligația de a desființa la intrarea în vigoare a OUG 12/1998 imobilul situat în București, ..., sector 2, potrivit prevederilor art. 40 coroborat cu art. 26 din OUG 12/1998.

Prin urmare, pentru toate aceste motive, instanța va respinge ca neîntemeiată cererea.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Respinge ca neîntemeiată cererea având ca obiect obligaţia de a face formulată de reclamantul A, CNP … cu domiciliul în …., în contradictoriu cu pârâta B, cu sediul în …..

Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare.

Apelul se depune la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 09 ianuarie 2019.

Preşedinte,  Grefier,

Domenii speta

Spete similare