Răspunderea patrimonială a primarului. Prescripţia dreptului material la acţiune. Conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a noului cod civil din perspectiva regimului juridic aplicabil prescripţiei extinctive. Suspendarea cursu

Răspunderea patrimonială a primarului. Prescripţia dreptului material la acţiune. Conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a noului cod civil din perspectiva regimului juridic aplicabil prescripţiei extinctive. Suspendarea cursului prescripţiei

Legea dialogului social nr. 62/2011: art. 211 lit. c)

Legea nr.53/2003: art. 256, art. 268 alin. 1 lit. c)

Decretul nr. 167/1958: art. 14, 18

Având în vedere că raportul juridic dedus judecăţii derivă din fapte juridice produse ori săvârşite înainte de intrarea în vigoare a noului cod civil, instanţa de fond era obligată să facă aplicabilitatea dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1948. Pentru a stabili dacă raporturile derulate între unitatea administrativ-teritorială şi primar intră în sfera de aplicare vizată de art. 14 din decret, instanţa se va raporta la dispoziţiile art. 9 şi 10 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 care dispun că autorităţile administraţiei publice locale administrează resursele financiare şi bunurile proprietate publică sau privată ale comunelor, în conformitate cu principiul autonomiei locale, primarul fiind o autoritate executivă a administraţiei publice locale, conform art. 1 alin. (2) pct. e) şi art. 3 din Legea nr. 215/2001. Câtă vreme art. 14 din decret reglementează un caz de suspendare a cursului prescripţiei extinctive ce se aplică raporturilor dintre cel care administrează în temeiul legii bunurile altuia şi cel ale cărui bunuri sunt administrate, prin prisma dispoziţiilor legale enunţate în Legea nr. 215/2001, raporturile derulate între unitatea administrativ-teritorială şi primar intră în sfera de acoperire a cazului de suspendare analizat.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 501 din 7 iunie 2019,

rezumată de judecător Camelia Lucaciuc)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 28.06.2018 reclamanta Comuna Peciu Nou a solicitat obligarea pârâţilor A... și B... în solidar la plata sumei în cuantum de 6.880 lei, reprezentând prejudiciu cauzat cu titlu de majorări de întârziere calculate pentru suma de 20.000 lei acordată ca avans în cazul contractului nr. 141/07.05.2008 și nejustificat până la finele anului 2008, conform prevederilor legale în vigoare cu actualizarea corespunzătoare până la data plății efective și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1553/22.11.2018 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. [...]/30/2018, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi s-a respins cererea formulată de reclamanta Comuna Peciu Nou, în contradictoriu cu pârâții A… şi B… .

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că în perioada aferentă anului 2009, în cadrul reclamantei a fost efectuată o acţiune de audit financiar întreprinsă de către Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi Timiş, acţiune în urma căreia au fost emise Procesul verbal de constatare nr. [...] /24.08.2008 precum şi Decizia nr. [...]/25.09.2009.

Prin  Decizia nr. [...]/2009, emisă de către Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi Timiş, s-a constatat că în cadrul relaţiilor contractuale desfăşurate de comuna Peciu Nou s-au realizat abateri de la legalitate şi regularitate care au determinat producerea de prejudicii pentru unitatea administrativ teritorială în cuantum de 6.880 lei, reprezentând majorări de întârziere calculate pentru suma de 20.000 lei acordată ca avans în cazul contractului nr. 141/07.05.2008 şi nejustificat până la finele anului 2008, conform prevederilor legale în vigoare.

Reclamanta a arătat că din verificările efectuate, organul de control a constatat următoarele: cu factura nr. [...]/03.07.2008 se facturează suma de 20.000 lei reprezentând avans lucrare - această factură este vizată de control financiar preventiv de dna. viceprimar C… şi de bun de plată de dl. primar A…; cu factura nr. [...]/12.06.2009 se facturează suma de 42,707,05 lei din care se scade avansul acordat, rezultând suma de 22.707,05 lei - această factură este vizată de control financiar preventiv de dna D… şi de bun de plată de dl primar A… .

Aceste facturi au fost achitate cu OP nr. 529/29.09.2008 în sumă de 20.000 lei şi OP nr. 491/23.06.2009 în sumă de 22.707.05 lei .

Instanța de fond a constatat că prin Decizia ICCJ - RIL nr. 16/2016 s-a stabilit că Codul muncii se aplica raporturilor juridice dintre primar/viceprimar si unitatea administrativ-teritoriala, daca legi speciale nu conțin dispoziții specifice, inclusiv după încetarea mandatelor.

Reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art.  254 alin. (1) din Codul muncii, care prevede că salariații răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor .

Potrivit dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator.

Legea nr. 62/2011 prevede la art. 211 lit. c), că „plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate şi restituirea unor sume care au format obiectul unor plăţi nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei”. [Legea 62/2011 a  abrogat Legea  nr. 168 din 12 noiembrie 1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, care la art. 73 lit. d) prevedea ca cererile pot fi formulate de cei ale căror drepturi au fost încălcate, după cum urmează: plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate pot fi cerute  în termen de 3 ani de la data producerii pagubei].

Prin urmare, s-a apreciat că nu prezintă relevanţă sub aspectul momentului de la care curge termenul de prescripţie, faptul că doar după data de 01.07.2016 în cadrul comunei Peciu Nou a fost ales alt primar.

Reţinând că faptele în baza cărora s-au solicitat majorări de întârziere prin prezenta cerere de chemare în judecată s-au petrecut în anul 2008, Tribunalul a constatat ca  reclamanta a înțeles să promoveze prezenta acțiune la data de 28.06.2018, iar faptul că cei doi pârâţi au ocupat funcții în cadrul reclamantei până în anul 2016, respectiv 2008, nu constituie o cauza de suspendare sau de întrerupere a termenului de prescripție.

Raportat la textul de lege menționat, s-a apreciat ca nerelevant momentul în care în cadrul comunei Peciu Noua fost ales alt primar, întrucât termenul de prescripție nu curge de la data aceasta dată, ci potrivit art. 211 lit. c) din Legea 62/2011 ( dispoziție legală expresă), de la data producerii prejudiciului, adică din  anul 2008, inclus în privința majorărilor de întârziere.

Pentru aceste considerente, instanța de fond a constatat că termenul de 3 ani de la data producerii pagubei a fost depășit, motiv pentru care a apreciat că excepția prescripției dreptului material la acțiune este întemeiata, fiind admisă şi, pe cale de consecinţă, s-a respins acţiunea ca prescrisă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel în termen legal reclamanta Comuna Peciu Nou, solicitând admiterea apelului, în concordanţă cu prevederile art. 480 alin. (2) Cod procedură civilă, schimbarea în tot a hotărârii apelate, cu consecinţa admiterii acţiunii introductive şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

În motivarea cererii de apel s-a arătat că în deplină concordanţă cu prevederile art. 2512 alin. (1) Cod procedură civilă, prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credinţă.

Din perspectiva normativă a textului legal precizat, invocarea excepţiei prescripţie era fundamentată doar în sfera interpretării art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, însă în paradigma de invocare a prescripţiei în Noul Cod Civil, instanţa de judecată nu deţine prerogativa invocării prescripţiei, întrucât numai cel în folosul căruia curge prescripţia o poate invoca în faţa instanţei de judecată, motiv pentru care, în opinia apelantei, prima instanţa a încălcat, în mod flagrant, dispoziţiile art. 2512 alin. (1) NCC.

Un alt aspect invocat în susţinerea apelului priveşte faptul că în prezenta pricină dedusă judecăţii, apelanta Comuna Peciu Nou este persoana prejudiciată prin actele efectuate de către intimaţii A… şi B…, cu titlu de prejudiciu cauzat bugetului local al Comunei Peciu Nou, reprezentând majorări de întârziere, la suma acordată cu titlu de avans în temeiul contractului nr. 141 din 07.05.2008, nejustificată până la sfârşitul anului 2008 şi nerecuperată ulterior, în conformitate cu cele constatate de Camera de Conturi a judeţului Timiş, materializate în Decizia nr. 27 din data de 25.09.2009.

În acest context, se impune a fi subliniat faptul că dispoziţiile art. 62 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 se coroborează cu prevederile art. 2532 pct. 3 NCC, care prevăd faptul că prescripţia se suspendă în cazul în care între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al unui act juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate.

Prin urmare, pentru ca apelanta Comuna Peciu Nou să introducă acţiune împotriva intimaţilor A…, primar şi viceprimar în perioada 2004-2016, şi B…, având atribuţii de conducere în conducerea apelantei, era imperios necesar ca, în mod direct sau indirect, dl. A…, ca reprezentant al Comunei Peciu Nou, să autorizeze introducerea unei acţiuni împotriva lui A… şi a lui B…, persoane fizice şi autori ai prejudiciului suferit de către apelantă. Or, în mod evident, intimatul - pârât A…, cât timp a fost primar, nu ar fi introdus o acţiune în justiţie împotriva pârâţilor.

Din perspectiva logicii juridice, prin raportare la starea de fapt incidentă în speţa de faţă, instanţa de fond s-a raportat, în mod eronat, exclusiv la interpretarea art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, fără a analiza incidenţa cauzei de suspendare a prescripţiei pe perioada mandatelor intimaţilor, sfidând regulile logicii juridice faţă de exercitarea dreptului material la acţiune.

S-a mai arătat că raportat la art. 2.523 din Codul civil, prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui. Apelanta Comuna Peciu Nou a cunoscut în mod efectiv şi real naşterea dreptului de a solicita recuperarea prejudiciului odată cu schimbarea Primarului, la data de 01 iulie 2016. În aceste condiţii, curgerea termenului de prescripţie ar începe la data de 01 iulie 2016 şi s-ar împlini la data de 30 iunie 2019. Prin a socoti că apelanta a avut posibilitatea reală de a introduce acţiune împotriva pârâtului anterior datei de 01 iulie 2016, s-ar cădea abrupt în sfera argumentum ad absurdum.

În motivarea apelului, reclamanta a invocat următoarele aspecte, esenţiale în opinia sa pentru a se înţelege imaginea de ansamblu asupra instituţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în prezenta cauză:

Instituţia prescripţiei incidenţă în prezenta cauză este reglementată de Noul Cod civil, raportat la momentul în care prescripţia dreptului material la acţiune a început să curgă, respectiv la data de 1 iulie 2016, acţiunea a fost introdusă de către reclamantă la data de 28.06. 2018, în interiorul termenului de prescripţie.

În lumina celor expuse supra, raportat la principiul conform căruia legea trebuie interpretată în sensul în care produce efecte, s-a solicitat instanţei de apel să constate faptul că prescripţia a început să curgă din 1 iulie 2016, momentul la care s-a modificat structura aleşilor locali şi dl. E… a devenit Primarul Comunei Peciu Nou, primind astfel prerogativa de a reprezenta apelanta în faţa instanţelor judecătoreşti, apelanta având, în mod efectiv, posibilitatea de a se îndrepta împotriva intimaţilor-pârâţi.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 466 si art. 480 alin. (2) Cod procedură civilă, art. 2523 si art. 2532 pct. 3 Cod civil.

Pârâţii nu au formulat întâmpinare.

În calea de atac a apelului nu s-au administrat probe noi.

Analizând apelul formulat, instanţa reţine următoarele:

Reclamanta Comuna Peciu Nou a învestit instanţa cu o acţiune în pretenţii întemeiată pe dispoziţiile art. 254 din Codul muncii, solicitând obligarea pârâţilor A... și B…, în solidar, la plata sumei în cuantum de 6.880 lei, reprezentând prejudiciu cauzat cu titlu de majorări de întârziere calculate pentru suma de 20.000 lei acordată ca avans în baza contractului nr. 141/07.05.2008. Astfel, faptul generator al curgerii majorărilor de întârziere l-a constituit plata sumei de 20.000 lei efectuată de reclamantă la data de 29.09.2008, plată considerată de Curtea de Conturi ca fiind nelegală, urmare a acţiunii de audit financiar întreprinsă în perioada august-septembrie 2009.

Având în vedere calitatea de primar, respectiv viceprimar a pârâţilor, deţinută la data săvârşirii faptelor ce li se impută, Curtea constată că potrivit dispoziţiilor art. 128 din Legea nr. 215/2001 şi art. 55 din legea 393/2004, aleşii locali răspund, în condiţiile legii, administrativ, civil sau penal, după caz, pentru faptele săvârşite în exercitarea atribuţiilor ce le revin.

Capitolul 7 din Legea nr. 393/2004 reglementează răspunderea aleşilor locali, dar fără să facă nici o referire la răspunderea patrimonială a acestora, rezultând astfel că acest tip de răspundere este reglementat de dispoziţiile codului muncii, care este norma generală. De altfel, prin decizia ÎCCJ nr. 16/2016 pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii s-a statuat în sensul că prevederile Codului muncii se aplică raporturilor juridice dintre primar/viceprimar şi unitatea administrativ-teritorială, dacă legi speciale nu conţin dispoziţii specifice, inclusiv după încetarea mandatelor. Astfel, dispoziţiile în vigoare în materia răspunderii patrimoniale a personalului contractual, primarului şi viceprimarului reglementează o procedură de recuperare a prejudiciului care este prevăzută în Codul muncii, inclusiv din perspectiva termenelor de prescripţie aplicabile acţiunii în despăgubiri promovată de persoana juridică păgubită.

Fiind în situaţia unui conflict de muncă, sunt incidente dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii care prevăd că cererile se pot formula în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator. Într-adevăr, art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 prevede că plata despăgubirilor pentru pagube cauzate poate fi cerută în termen de 3 ani de la data producerii pagubei, însă se observă că acest ultim act normativ a intrat în vigoare la data de 13 mai 2011, aşadar ulterior naşterii raportului juridic dedus judecăţii. Întrucât ne plasăm temporal anterior intrării în vigoare a art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, prescripţia rămâne în întregime supusă dispoziţiilor legale care au instituit-o, astfel cum a statuat şi ÎCCJ prin decizia nr. 1/2014 pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, prin care a soluţionat conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a noului cod civil din perspectiva regimului juridic aplicabil prescripţiei extinctive. În consecinţă, de vreme ce prin acţiunea de faţă se tinde la recuperarea unui prejudiciu produs prin conduita culpabilă a pârâţilor în intervalul 2008-2009, perioadă în care Legea nr. 62/2011 nu era în vigoare, acest temei de drept nu poate fi avut în vedere şi nu poate fi analizat, cum în mod greşit a procedat Tribunalul Timiş. Prin urmare, Curtea apreciază că doar prin raportare la dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii se determină care anume este data la care s-a născut dreptul material la acţiune al reclamantei în ceea ce priveşte recuperarea prejudiciului invocat, dată de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de textul de lege citat.

Aşadar, problema litigioasă ce se impune a fi soluţionată în prezenta cauză este reprezentată de data la care începe să curgă termenul de prescripţie şi efectul pe care îl produce asupra curgerii termenului de prescripţie calitatea pe care pârâţii au deţinut-o la data producerii faptelor păgubitoare, respectiv aceea de primar şi viceprimar.

Naşterea dreptului la acţiune în cazul acestei forme speciale de răspundere patrimonială, deşi nedefinită de dispoziţiile relevante ale Codului muncii, poate fi circumscrisă momentului în care angajatorul a cunoscut atât paguba repercutată în patrimoniul său, cât şi pe salariaţii vinovaţi de producerea acesteia. Cu alte cuvinte, imediat ce angajatorul se află în posesia unor elemente pertinente (înscrisuri, constatări, procese-verbale, rapoarte de control, expertize tehnice) care permit a se concluziona că în patrimoniul său s-a produs o pagubă de care se fac vinovaţi salariaţii săi, ia naştere şi dreptul la acţiune pentru recuperarea pagubei respective.

În speţă, paguba a fost cunoscută de către unitatea administrativ-teritorială cel mai târziu la data emiterii deciziei nr. 27/25.09.2009 a Curţii de Conturi prin care s-a constatat producerea prejudiciului în cuantum de 6.880 lei.

În aceste condiţii, apare a fi corectă concluzia exprimată de tribunal în sensul că la data introducerii acţiunii, 28.06.2018, termenul de 3 ani prevăzut de lege a fost depăşit în ce priveşte pretenţiile solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Apelanta a apreciat că raţionamentul instanţei de fond este eronat, întrucât, pe de o parte, prescripţia nu putea fi invocată din oficiu, ci doar de partea în folosul căreia curge, iar, pe de altă parte, prescripţia a fost suspendată pe perioada exercitării mandatelor de primar, respectiv viceprimar.

Prima critică va fi înlăturată de către instanţă, având în vedere că regimul juridic al prescripţiei rămâne supus dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât și părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011. În aceste condiţii, având în vedere că raportul juridic dedus judecăţii derivă din fapte juridice produse ori săvârşite înainte de intrarea în vigoare a noului cod civil, instanţa de fond era obligată să facă aplicabilitatea dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1948 care dispun că ”Instanța judecătorească şi organul arbitral sînt obligate ca, din oficiu, sa cerceteze, dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescris”.

Sub aspectul apărării referitoare la suspendarea termenelor de prescripţie extinctivă pe perioada desfăşurării mandatelor celor doi pârâţi, Curtea constată că pârâtul B… a avut calitatea de primar în perioada 2004-2008, iar pârâtul A... a exercitat funcţia de primar al comunei Peciu Nou în perioada 2008-29 aprilie 2015, când a fost emis Ordinul prefectului nr. 236/29.04.2015 privind încetarea mandatului de primar al comunei Peciu Nou ca urmare a condamnării prin hotărâre judecătorească definitivă la o pedeapsă privativă de libertate. Având în vedere dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 215/2001, conform cărora „În caz de vacanţă a funcţiei de primar, precum şi în caz de suspendare din funcţie a acestuia, atribuţiile ce îi sunt conferite prin prezenta lege vor fi exercitate de drept de viceprimar (…)”, Consiliul Local al comunei Peciu Nou a adoptat Hotărârea nr. 78/25 iunie 2015 prin care l-a desemnat pe dl F… să exercite temporar atribuţiile de viceprimar al comunei, ca urmare a încetării mandatului de primar al pârâtului A.... Astfel, pârâtului B… i-a expirat mandatul de primar în anul 2008, astfel încât în privinţa acestuia nu a existat nici un impediment de drept substanţial în declanşarea acţiunii în răspundere patrimonială în cursul termenului de prescripţie extinctivă de 3 ani calculat de la data deciziei Curţii de Conturi nr. 27/25.09.2009. Rămâne de analizat dacă în privinţa pârâtului A... a intervenit cauza de suspendare a cursului prescripţiei din perspectiva dispoziţiilor cuprinse în Decretul nr. 167/1958, în cauză nefiind aplicabil art. 2532 C.civ. indicat de apelantă pentru considerentele supra expuse, dar şi pentru cele ce succed.

Potrivit art. 14 din Decretul nr. 167/1958, „Între părinţi sau tutor şi cei ce se află sub ocrotirea lor, între curator şi acei pe care îi reprezintă precum şi între orice altă persoană care, în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sînt astfel administrate, prescripţia nu curge cît timp socotelile nu au fost date şi aprobate”. Se observă că această cauză de suspendare este dictată de natura specială a raporturilor în care se află cei împotriva cărora curge prescripţia, raporturi în care există, de regulă, imposibilitatea morală de a acţiona.

Pentru a stabili dacă raporturile derulate între unitatea administrativ-teritorială şi primar intră în sfera de aplicare vizată de art. 14 din decret, instanţa se va raporta la dispoziţiile art. 9 şi 10 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 care dispun că autorităţile administraţiei publice locale administrează resursele financiare şi bunurile proprietate publică sau privată ale comunelor, în conformitate cu principiul autonomiei locale, primarul fiind o autoritate executivă a administraţiei publice locale, conform art. 1 alin. (2) pct. e) şi art. 3 din Legea nr. 215/2001.

Câtă vreme art. 14 din decret reglementează un caz de suspendare a cursului prescripţiei extinctive ce se aplică raporturilor dintre cel care administrează în temeiul legii bunurile altuia şi cel ale cărui bunuri sunt administrate, Curtea constată că, prin prisma dispoziţiilor legale enunţate în Legea nr. 215/2001, raporturile derulate între unitatea administrativ-teritorială şi primar intră în sfera de acoperire a cazului de suspendare analizat.

Cu toate acestea, având în vedere că împrejurările care constituie cauze de suspendare au intervenit mai înainte de începerea cursului prescripţiei extinctive, efectul produs este de amânare, întârziere a curgerii prescripţiei extinctive. Cu alte cuvinte, prescripţia a început sub legea veche, doar curgerea ei este temporizată până la momentul indicat de art. 14 din Decretul nr. 167/1958, respectiv darea şi aprobarea socotelilor administrării bunurilor aparţinând unităţii administrativ teritoriale, moment localizat în timp de instanţă la data de 25 iunie 2015. Nu s-ar putea susţine că într-o astfel de situaţie devine aplicabilă legea nouă care suprimă dreptul instanţei de a invoca din oficiu împlinirea prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru că legea trebuie aplicată unitar în privinţa efectelor juridice generate de naşterea raportului de drept substanţial. Într-o altă exprimare, nu s-ar putea susţine aplicarea unei lex tertia printr-o îmbinare a dispoziţiilor art. 14 din decret care produc o întârziere a curgerii prescripţiei extinctive cu dispoziţiile art. 2512 C.civ care interzic organului de jurisdicţie competent să aplice prescripţia din oficiu. Momentul de debut al naşterii dreptului la acţiune este data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, potrivit art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii raportat la art. 8 din Decretul nr. 167/1958, moment situat temporal sub imperiul legii vechi. Astfel, regimul juridic al instituţiei prescripţiei extinctive este cel guvernat de Decretul nr. 167/1958, în privinţa tuturor componentelor specifice acestei instituţii, respectiv început, suspendare, întrerupere şi împlinire a termenului, numai o astfel de abordare dând satisfacţie principiului securităţii juridice și principiului preeminenţei dreptului. Interpretarea unitară se impune cu atât mai mult cu cât există o diferenţă de concepţie și de tratament juridic cu care a fost abordată instituţia juridică a prescripţiei extinctive de către legiuitorul actual - cel al Codului civil din 2009, spre deosebire de cel trecut, sub reglementarea dată prin Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă. Totodată, ultraactivitatea legii vechi apare a fi și echitabilă, menţinând echilibrul dintre părţi în așa fel încât niciuna dintre ele să nu aibă posibilitatea să invoce în beneficiul său prevederile legii noi. A atribui unui fapt deja consumat - încheierea unui act juridic ori săvârșirea unui fapt juridic stricto sensu -, chiar și pentru viitor, alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data săvârșirii lor înseamnă, pe de o parte, a modifica ori suprima aceste efecte în considerarea dispoziţiilor legii noi, iar nu ale celei vechi, normal și natural aplicabilă, ceea ce reprezintă o încălcare a principiului neretroactivităţii legii, iar, pe de altă parte, se constituie într-o încălcare a principiului previzibilităţii, ce presupune ca orice persoană angajată într-o raport juridic să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta din conduita sa.

În sfârşit, pentru analiza de faţă este important de amintit că sub reglementarea Decretului nr. 167/1958 prescripţia extinctivă a fost concepută ca o instituţie de ordine publică, guvernată de norme imperative, dispoziţiile art. 1 alin. (2) din decret postulând absolut că orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă. Astfel, efectele juridice nu pot fi decât cele determinate de aplicarea decretului şi nu cele mai blânde consacrate în viziunea diametral opusă a legiuitorului actual, atât în ceea ce priveşte aspectele de drept material, cât și pe cele de drept procesual referitoare la prescripţie.

Întrucât regimul de invocare a excepţiei prescripţiei extinctive este consecinţa directă a naturii juridice a acestei instituţii de drept, care diferă după cum prescripţia este tratată de legiuitor ca instituţie de ordine publică ori de ordine privată, se poate spune că, aplicând dispoziţiile art. 2.512 și 2.513 ale Codului civil prescripţiilor ce vizează raporturile juridice născute anterior datei de 01.10.2011, se ajunge pe această cale nu doar la modificarea regimului de invocare a excepţiei prescripţiei - care devine altul decât cel legal prevăzut la data naşterii raportului juridic -, ci la o modificare a chiar naturii juridice a acestei instituţii (cu consecinţe inclusiv în planul dreptului substanţial), care, deși de ordine publică la data nașterii ei, va fi tratată ca instituţie de ordine privată.

În concluzie, prescripţia extinctivă nu poate fi analizată în mod unitar decât din perspectiva dispoziţiilor legale existente şi incidente la data săvârşirii faptului juridic analizat, ceea ce înseamnă că indiferent că vorbim de o suspendare sau de o întârziere a curgerii prescripţiei extinctive, termenul de trei ani calculat de la data de 25 iunie 2015, când a fost desemnată o nouă persoană pentru exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei de primar, s-a împlinit la data de 25 iunie 2018. În aceste condiţii, în temeiul art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii se constată că pentru pretenţiile deduse judecăţii prin acţiunea introductivă este prescris dreptul material la acțiune al reclamantei, care a înţeles să introducă cererea de chemare în judecată doar la data de 28 iunie 2018.

Pe cale de consecinţă, Curtea apreciază că tribunalul a făcut o justă interpretare a textelor legale incidente raportate la situaţia de fapt dedusă judecăţii, motiv pentru care, în temeiul art. 480 alin. (1) C.pr.civ. instanţa a respins apelul ca neîntemeiat, menţinând soluţia primei instanţe ca fiind temeinică şi legală.

Domenii speta

Spete similare