Noţiunea de motivare a unei sentinţe judecătoreşti. Nelegala citare şi cine o poate invoca ca motiv de apel. Analizarea legalităţii reconstituirii dreptului de proprietate unui cetăţean străin asupra unei suprafeţe de teren cu vegetaţie forestieră în anul

Rezumat:

Motivarea unei hotărâri judecătoreşti reprezintă un aspect important în privinţa echitabilităţii procesului penal. Noţiunea de proces echitabil impune condiţia ca o instanţă care a motivat pe scurt o hotărâre să fie analizat în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse atenţiei. Sub aspectul dreptului la un proces echitabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reafirmat în jurisprudenţa sa – cauza Boldea contra României şi cauza Albina contra României, principiile dezvoltate reamintind că articolul 6 paragraful I din Convenţie impune în sarcina instanţelor obligaţia de a analiza efectiv motivele, argumentele şi probele, fără ca aceasta să impună o motivare în detaliu pentru fiecare argument invocat.

Deşi obligativitatea instanţelor de a-şi motiva hotărârile adoptate nu rezultă din textul Convenţiei Europene, instanţa europeană justifică această necesitate prin dreptul părţilor de a le fi examinate efectiv argumentele şi mijloacele de probă administrate, enunţarea problemelor de drept şi de fapt, pe care judecătorul s-a întemeiat, trebuind să-i permită justiţiabilului să aprecieze şansele de succes ale unui apel, aşa cum se arată în hotărârile CEDO Van der Hurk contra Olandei, şi Hadjianastassiou contra Greciei din 16 decembrie 1992, hotărârea CEDO Albina contra României nr. 4/2005 şi Dumitru contra României din 2004 în care se relevă textual că „lipsa motivării unei hotărâri îl privează pe petiţionar (inculpat) de echitate, ceea ce atrage încălcarea art 6 par 1”.

Potrivit art.421 punctul 2 lit.b C.p.p., aşa cum a fost modificat prin OUG nr.18/2016, instanţa de control judiciar desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Art.52 alin.2 C.p.p. statuează că în procesul penal chestiunea prealabilă se judecă de către instanţa penală, potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune. Din coroborarea textelor de lege menţionate anterior rezultă că este real faptul că judecata cauzei poate avea loc doar în prezenţa părţilor legal citate, însă solicitarea de a se desfiinţa sentinţa unei instanţe pe motiv că o parte nu a fost legal citată trebuie să fie făcută de către partea care a fost prejudiciată de acest viciu (adică partea din proces care nu a fost legal citată) şi nu de către orice parte din cauză.

Scopul avut în vedere de legiuitor a fost acela de a oferi persoanei prejudiciate prin necitarea sa un remediu ca apărările sale să fie în mod efectiv analizate de către prima instanţă şi să beneficieze de un dublu grad de jurisdicţie şi nu să permită oricărui participant la proces să obţină, în cazul în care este nemulţumit de soluţia primei instanţe, rejudecarea cauzei sale şi, implicit, tergiversarea pronunţării unei soluţii definitive.

Potrivit art. 44 alin.2 din Constituţia României cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.

Aşadar, la nivelul anului 2006, an în care numitul (...) a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate asupra suprafeţei de teren în discuţie şi când i s-a reconstituit acest drept, România nefiind aderată la Uniunea Europeană, cetăţenii străini puteau dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor doar prin moştenire legală.

Invocarea cauzei de impunitate prevăzută de art.30 C.pen. referitoare la eroarea de drept izvorâtă din faptul că inculpatul nu avea cunoştinţe juridice vine în contradicţie cu apărarea că inacţiunea inculpatului s-a datorat unei practici judiciare contradictorii, această din ultimă susţinere presupunând că apelantul, nu doar avea cunoştinţe în domeniul juridic, dar şi cunoştea practica instanţelor române în ceea ce priveşte aplicarea legilor fondului funciar.

Instanţa de control judiciar reţine că, potrivit art.30 alin.1 C.pen. actual, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.

Deciziile nr.405/2016 şi nr.392/2017 ale Curţii Constituţionale a României nu au caracterul de a dezincrimina infracţiunea de abuz în serviciu, ci reprezintă decizii de interpretare care arată faptul că infracţiunea prevăzută de art.248 C.pen. din 1969 există doar dacă inculpatul a încălcat legislaţia primară în desfăşurarea activităţii sale de serviciu şi prin aceasta a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia.

Hotărârea:

Prin sentinţa penală nr. 85 din data de 22.06.2018 a Tribunalului Botoşani, în temeiul art.396 alin.1,2 din C.p.p. a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, în forma continuată, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, infracţiune prevăzută de art.297 alin.1 din C.pen. raportat la art.309 din C.pen. şi art.13 ind.2 din Legea 78/2000, cu aplicarea art.35 alin.1, art.36 alin.1 din C.pen., art.5 din C.pen., la pedeapsa de 4 (patru) ani închisoare.

În temeiul art.297 alin.1 din C.pen. raportat la art.67 alin.1,2 din C.pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art.66 alin.1 lit.a, b din C.pen. respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o durată de 2 ani de la data executării sau considerării ca executată a pedepsei închisorii.

În baza art.65 din C.pen. s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art.66 alin.1 lit.a, b din C.pen. respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pedeapsă ce se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii şi până când pedeapsa principală a închisorii a fost executată sau considerată ca executată.

S-a admis acţiunea civilă formulată în cauză de partea civilă Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva, Direcţia Silvică B şi, în baza art.397 alin.1 din C.p.p. raportat la art.1357 din C.civ., a fost obligat inculpatul A. să plătească părţii civile despăgubiri în cuantum de 2.477.232 lei (din care 2.439.450 lei reprezintă preţul terenului achiziţionat de partea civilă).

Au fost menţinute măsurile asigurătorii instituite prin Ordonanţa nr.1319/P/2009 din 16 iunie 2010 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani constând în aplicarea sechestrului asigurator ipotecar asupra bunurilor imobile deţinute de inculpatul A.:

- imobil în suprafaţă de 56,17 m.p. şi anexă 14 m.p., conform contractului de vânzare-cumpărare nr.2217/30.08.1983, imobil în suprafaţă construită desfăşurată 706,23 m.p., conform autorizaţiei de construcţie nr.68/30.08.1991, situat pe strada ... mun. D., conform procesului – verbal d e recenzie nr.13890/04.09.2006 şi teren în suprafaţă de 1327 m.p., conform Ordinului Prefectului nr.16/14.06.1992;

- teren pădure în suprafaţă de 611.000 m.p., cu nr. cadastral 725, înscris în cartea funciară nr.50030 a com. E., dobândit prin contract de vânzare-cumpărare nr. 6388/ 22.12.2006;

- teren arabil în suprafaţă de 193 522 m.p., cu nr. cadastral 568, înscris în cartea funciară nr.50023 a localităţii F., dobândit prin contract de vânzare-cumpărare nr. 6388/ 22.12.2006;

- teren pădure în suprafaţă de 100.000 m.p., cu nr. cadastral 724, înscris în cartea funciară nr.50029 a com. E., dobândit prin contract de vânzare-cumpărare nr.6388/22.12.2006 – bunuri aflate în coproprietatea (devălmăşie) inculpatului cu soţia sa..

În baza art. 274 alin.1 C.p.p. a fost obligat inculpatul A. să achite statului suma de 2800 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Suceava din data de 16 decembrie 2015 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată, dacă funcţionarul public a obţinut pentru altul un folos necuvenit, infracţiune prevăzută de art.297 alin. 1 C.pen. raportat la art. 309 C.pen. şi art. 132 din Legea nr. nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. 1 C.pen. (2 acte materiale) şi art. 5 alin. 1 C.pen.

Instanţa de fond a reţinut că faptele reţinute în sarcina inculpatului constau în următoarele:

În perioada 2007-2008, inculpatul A., în calitatea de director al Direcţiei Silvice B., la data comiterii faptelor, cu intenţie, a înlesnit diminuarea fondului forestier naţional proprietate publică a statului român prin refuzul de a dispune iniţierea unor acţiuni civile la instanţa judecătorească competentă în vederea constatării nulităţii absolute a hotărârilor nr. 462 din 16 iunie 2006 şi nr. 929 din 03 noiembrie 2006 ale Comisiei Judeţene de aplicare a legii fondului funciar şi a titlului de proprietate nr. 2100 din 30 august 2006, prin care a fost retrocedată, cu încălcarea prevederilor legale, suprafaţa totală de 358 ha. teren cu vegetaţie forestieră numitului C., persoană care nu avea cetăţenie română şi nu putea beneficia de dispoziţiile legale privind reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafeţele de terenuri cu destinaţie forestieră, deşi obligativitatea acestor demersuri juridice a fost stabilită în sarcina sa prin Raportul Corpului de Control al Regiei Naţionale a Pădurilor nr. 1621 din 02.04.2007;

În cursul anului 2007, cunoscând nelegalitatea reconstituirii dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 351 ha teren cu vegetaţie forestieră, situat în extravilanul comunei G., în favoarea numitului C. precum şi obligaţia stabilită în sarcina sa în calitate de director al Direcţiei Silvice B prin Raportul Corpului de Control al Regiei Naţionale a Pădurilor nr. 1621 din 02 aprilie 2007 de a efectua demersurile juridice necesare la instanţa de judecată competentă în vederea constatării nulităţii absolute a titlului de proprietate şi a acelor subsecvente cu rea credinţă şi în numele Regiei Naţionale a Pădurilor, a achiziţionat prin cumpărare, suprafaţa de 351 ha teren cu vegetaţie forestieră de la această persoană pentru suma de 2.439.450 lei provenind din fondul de conservare şi regenerare a pădurilor, care reprezintă deopotrivă prejudiciul material cauzat Regiei Naţionale a Pădurilor - Direcţia Silvică B. (la care se adaugă suma de 37.782 de lei reprezentând cheltuieli conexe) şi folosul necuvenit obţinut de numitul C.

După ce s-a parcurs procedura camerei preliminare, prin Încheierea din 11 februarie 2016 s-a constatat de către judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Botoşani, în conformitate cu prevederile art.346 alin.1 C.p.p., legalitatea sesizării instanţei cu rechizitorul nr. 85/P/2009 din 16 decembrie 2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A., s-a constatat legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi s-a dispus începerea judecăţii cauzei privind pe inculpatul A..

Prin sentinţa penală nr.174 din data de 3 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Botoşani s-a dispus, în temeiul art.396 alin. 5 raportat. la art.16 alin.1 litera b teza I C.p.p., achitarea inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată, prevăzută de art.297 alin. 1 C.pen. raportat la art. 309 C.pen. şi art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. 1 C.pen. şi art. 35 alin. 1 C.pen. (2 acte materiale), constatându-se că faptele nu sunt prevăzute de legea penală.

În temeiul art.397 raportat la art.25 al.5 C.p.p. a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă formulată de Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva – Direcţia Silvică B. iar cheltuielile judiciare au fost lăsate în sarcina statului.

Din examinarea probatoriului administrat în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, prin raportare la Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale cu referire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 din vechiul C.pen. şi art. 297 alin. 1 C.pen. şi ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (prin care s-a statuat că sintagma „îndeplineşte în mod defectuos” din cuprinsul dispoziţiilor art. 246 alin. 1 din C.pen. 1969 şi ale art. 297 alin. 1 C.pen. nu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuţiilor de serviciu se realizează „prin încălcarea legii”) instanţa de fond a reţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu şi deci că faptele comise de inculpat nu sunt prevăzute de legea penală.

 S-a constatat că numitul A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea a două acte materiale de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată prevăzută de art. 297 alin. 1 C.pen. raportat la art. 309 C.pen. şi art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C.pen. şi art. 35 alin. 1 C.pen.

 Astfel, s-a reproşat inculpatului că, în calitate de director al Direcţiei silvice B., cu intenţie, a înlesnit diminuarea fondului forestier naţional proprietate publică a statului român prin refuzul de a dispune iniţierea unor acţiuni civile la instanţa judecătorească competentă în vederea constatării nulităţii absolute a hotărârilor nr. 462 din 16 iunie 2006 şi nr. 929 din 03 noiembrie 2006 ale Comisiei judeţene de aplicare a legii fondului funciar şi a titlului de proprietate nr. 2100 din 30 august 2006 prin care a fost retrocedată, cu încălcarea prevederilor legale suprafaţa de 358 ha teren cu vegetaţie forestieră numitului C., persoană care nu avea cetăţenie română şi nu putea beneficia de dispoziţiile legale privind reconstituirea dreptului de proprietate, pentru suprafeţele de terenuri cu destinaţie forestieră, deşi obligativitatea efectuării acestor demersuri juridice a fost stabilită în sarcina sa prin raportul corpului de control al Regiei naţionale a pădurilor nr. 1621 din 02 aprilie 2007;

 S-a mai reţinut în sarcina acuzatului faptul că în cursul anului 2007, cunoscând nelegalitatea reconstituirii dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 351 ha teren cu vegetaţie forestieră situat în extravilanul comunei G., în favoarea numitului C., precum şi obligaţia stabilită în sarcina sa în calitate de director al Direcţiei Silvice B., prin raportul Corpului de control al Regiei Naţionale a Pădurilor nr. 1621 din 02 aprilie 2007 de a efectua demersurile juridice necesare la instanţa de judecată competentă în vederea constatării nulităţii absolute a titlului de proprietate şi a actelor subsecvente cu rea credinţă şi în numele Regiei Naţionale a Pădurilor, a achiziţionat prin cumpărare, suprafaţa de 351 ha teren cu vegetaţie forestieră de la această persoană pentru suma de 2.439.450 lei, provenind din fondul de conservare şi regenerare a pădurilor, care reprezintă deopotrivă prejudiciul material cauzat Regiei Naţionale a Pădurilor-Romsilva - Direcţia Silvică B. şi la care se adaugă suma de 37.782 lei reprezentând cheltuieli conexe şi folosul necuvenit obţinut de numitul C.

 Cu privire la primul act material, s-a reţinut de prima instanţă că, urmare apariţiei legii fondului funciar, Comisia Judeţeană de aplicare a legii fondului funciar din cadrul Prefecturii a reconstituit dreptul de proprietate pentru terenuri cu destinaţie forestieră mai multor cetăţeni străini, respectiv numiţilor H. – 111 ha (prin hotărârea nr. 520 din 16.06.2006), I. – 271 ha (prin hotărârea nr. 601 din 06.07.200), C. – 351 ha (prin hotărârea nr. 462 din 16.06.2006 şi 7 ha (prin hotărârea nr. 929 din 3 noiembrie 2006), fiindu-le ulterior eliberate titluri de proprietate acestora şi încheindu-li-se procese verbale de punere în posesie cu aceste terenuri.

 Prin raportul nr.1621 din 02 aprilie 2007 a Corpului de control din cadrul Regiei Naţionale a Pădurilor, ca urmare ca controlului efectuat la Direcţia Silvică B., s-a stabilit ca aceasta din urmă, printre alte măsuri, să declanşeze acţiuni în instanţă pentru anularea validărilor Comisiei judeţene de aplicare a Legii fondului funciar, care sunt împotriva legii (Liceul X, Familia V. şi cetăţeni străini).

 Urmare a acestor nereguli constatate, prin decizia nr.132 din 16 aprilie 2007 a fost sancţionat disciplinar inculpatul în calitate de director al Direcţiei Silvice B. cu diminuarea salariului şi a indemnizaţiei de conducere cu 10% pe o durată de 3 luni, în conformitate cu art. 48 alin. 2 lit. c din O.U.G. nr. 59/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 427/2001, reţinându-se următoarele deficienţe:

 - nerespectarea aplicării Legii fondului funciar, referitor la împroprietărirea Liceului X., obţinerea de către familia V. a 400 ha pădure pe un alt amplasament şi la validarea dreptului de proprietate conform Legii nr. 247/2005 a unor cetăţeni străini, fiind membru în Comisia judeţeană de aplicarea a legii şi a faptului că nu a făcut obiecţiuni la hotărârile luate de această comisie;

- nerespectarea aplicării prevederilor din HG nr. 85/2004, privind numirea comisiei de licitaţie în care s-a autonumit preşedintele acestei comisii;

- vinderea masei lemnoase de stejar cu scăderea preţului în perioada decembrie 2006-ianuarie 2007, nerespectând prevederile HG nr. 1197/2006, atât înainte cât şi după apariţia acestei legi;

- lipsa sortimentelor de furnir şi gater A în evidenţele Direcţiei Silvice B., cu toate că societăţile, care exploatează şi comercializează material lemnos în cadrul acestei direcţii silvice şi livrează cantităţi importante din aceste sortimente;

- încadrarea greşită a domnului J., salariat la ocolul silvic ... şi care îşi desfăşoară activitatea la Direcţia Silvică B.

 Inculpatul A. a contestat această decizie iar prin sentinţa civilă nr.70 din 12 mai 2008, Curtea de Apel Suceava Secţia comercială, Contencios Administrativ şi Fiscal a admis acţiunea formulată de inculpat, dispunând anularea deciziei nr. 132 din 16 aprilie 2007 şi a punctului 14 din Hotărârea nr. 5 din 14 mai 2007, emisă de pârâta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva Bucureşti. În motivarea sentinţei cu privire la stabilirea dreptului de proprietate în favoarea unor cetăţeni străini Curtea a arătat faptul că validarea dreptului de proprietate s-a făcut în concordanţă cu dispoziţiile legii care este aplicabilă tuturor persoanelor a căror terenuri au fost preluate de Statul român după 1945, indiferent de cetăţenia acestora.

 Această sentinţă a rămas definitivă şi irevocabilă prin decizia nr.80 din 13 ianuarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a respins ca nefondat recursul declarat de Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva Bucureşti.

 În ce priveşte primul act material, s-a constatat de către prima instanţă că, date fiind precizările Curţii Constituţionale făcute în motivarea deciziei nr. 405 din 15.06.2016, nu este realizat elementul constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu, că activitatea infracţională reţinută în sarcina inculpatului A. nu transgresează o dispoziţie legală particulară.

 Acestuia i s-a imputat faptul că, cu intenţie, a diminuat fondul forestier naţional proprietate publică a statului român prin refuzul de a dispune iniţierea unor acţiuni civile la instanţa judecătorească competentă în vederea constatării nulităţii absolute a titlurilor de proprietate prin care a fost retrocedată suprafaţa de 358 ha teren cu vegetaţie forestieră numitului C., persoană care nu avea cetăţenie română şi nu putea beneficia de dispoziţiile legale privind reconstituirea dreptului de proprietate, deşi obligativitatea efectuării acestor demersuri juridice a fost stabilită în sarcina sa prin raportul Corpului de Control al Regiei Naţionale a Pădurilor nr. 1621 din 02 aprilie 2007.

 Or, cu privire la acest aspect, s-a arătat că prin decizia 405/2016 a Curţii Constituționale s-a precizat că nu se realizează cerinţele esenţiale ale laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu, prin încălcarea de către un funcţionar public a îndatoririlor sale de serviciu, prevăzute în fişa postului, în contractul de muncă sau în alte normative care nu au putere de lege (în speţa de faţă neducerea la îndeplinire a măsurilor impuse de corpul de control al Regiei Naţionale).

 Consecinţa firească a modificării acestor cerinţe esenţiale a elementului material al infracţiunii de abuz în serviciu ţine de neîndeplinirea condiţiilor de tipicitate ale acesteia în toate acele cazuri concrete în care funcţionarului i se reproşează nerespectarea altor îndatoriri decât cele izvorâte din dispoziţiile legale, cu toate efectele pe care le implică dispoziţiile art.16 alin.1 lit. b teza I C.p.p. În consecinţă, s-a constatat că nu va fi prevăzută de legea penală fapta funcţionarului care în exerciţiul atribuţiilor de serviciu a îndeplinit un act cu încălcarea obligaţiilor sale rezultate din fişa postului, din dispoziţii interne sau regulamente ori acte normative care însă nu au puterea sau calitatea de lege, singura soluţie fiind achitarea potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. 1 lit. b teza I C.p.p.

 Instanţa de fond a mai reţinut că inculpatului, pentru nerespectarea acelor sarcini stabilite în sarcina sa prin acel raport, i s-a aplicat o sancţiune disciplinară care a fost anulată ulterior prin hotărâre civilă definitivă şi irevocabilă.

De altfel, s-a reţinut că pentru activitatea infracţională similară pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva aceluiaşi inculpat (în ce priveşte acţiunea de a nu fi declanşat acţiuni în instanţă pentru anularea hotărârilor comisiei judeţene cu aplicarea legii fondului funciar şi a titlurilor de proprietate, privind retrocedarea cu încălcarea prevederilor legale a suprafeţei de 382 ha către cetăţenii străini H. – 111 ha şi I. – 271 ha) şi pentru care acesta a fost sancţionat disciplinar prin decizia mai sus menţionată, parchetul a dispus clasarea cauzei întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

 S-a reţinut că, în ce-l priveşte pe C. - cetăţean străin - căruia de asemenea i-a fost reconstituit dreptul de proprietate, în calitate de moştenitor, până la momentul respectiv instanţele civile nu s-au pronunţat definitiv cu privire la legalitatea sau nelegalitatea reconstituirii dreptului de proprietate (dosar nr. .../297/2011 a Judecătoriei Săveni cu termen de judecată 26 ianuarie 2017), aspect ce a condus la imposibilitatea analizării existenţei unei suspiciuni cu privire la comiterea unei fapte penale, de o asemenea gravitate.

Cel de-al doilea act material pentru care inculpatul a fost trimis în judecată constă în faptul că în cursul anului 2007, cunoscând nelegalitatea reconstituirii dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 351 ha teren cu vegetaţie forestieră situat în extravilanul comunei G., în favoarea numitului C., precum şi obligaţia stabilită în sarcina sa în calitate de director al Direcţiei Silvice B., prin Raportul Corpului de control al Regiei Naţionale al Pădurilor nr.1621 din 02 aprilie 2007 de a efectua demersurile juridice necesare la instanţa de judecată competentă în vederea constatării nulităţii absolute a titlului de proprietate şi a actelor subsecvente, cu rea credinţă şi în numele Regiei Naţionale a Pădurilor, a achiziţionat prin cumpărare, suprafaţa de 351 ha teren cu vegetaţie forestieră de la aceiaşi persoană pentru suma de 2.439.450 lei, provenind din fondul de conservare şi regenerare a pădurilor, care reprezintă deopotrivă prejudiciul material cauzat Regiei Naţionale a Pădurilor (la care se adaugă suma de 37.782 lei reprezentând cheltuieli conexe) şi folosul necuvenit obţinut de numitul C.

Instanţa de fond a constatat că parchetul nu a reuşit să facă dovada cu probele administrate că în cauză a existat o înţelegere frauduloasă între inculpat şi C.. În ceea ce priveşte producerea unui prejudiciu produs părţii civile în cuantum de 2.439.450 lei la care se adaugă suma de 37.782 lei reprezentând cheltuieli conexe şi folosul necuvenit obţinut de numitul C., după cum se susţine în rechizitoriu s-au constatat următoarele:

 Instanţa de fond a reţinut că nu orice neîndeplinire sau îndeplinire defectuoasă a unui act din sfera atribuţiilor de serviciu a subiecţilor activi ai infracţiunii este incriminată, infracţiunea putând fi reţinută doar dacă prin activitatea infracţională s-a produs o pagubă ori o vătămare a intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, acest fapt rezultând din construcţia literară a normei, legiuitorul utilizând conjuncţia „şi” în cuprinsul normei. Fapta funcţionarului care nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos nu va fi infracţiune, decât dacă produce urmări materiale în realitatea obiectivă.

S-a reţinut că întreaga doctrină şi jurisprudenţă în materie califică infracţiunea de abuz în serviciu ca fiind o infracţiune de rezultat şi nu de pericol, că infracţiunea de abuz în serviciu există numai atunci când paguba este efectivă şi concretă. Or, s-a reţinut că în cauză a existat un contract de vânzare-cumpărare la care preţul a fost evaluat de un expert şi necontestat de către cumpărător respectiv Regia Naţională a Pădurilor astfel că procurorul se raportează la un prejudiciu eventual şi nicidecum la un prejudiciu cert şi efectiv. O astfel de interpretare ar ignora principiul libertăţii contractuale cu tot ce implică acesta inclusiv negocierea şi stabilirea preţului.

 S-a mai arătat de către prima instanţă că inculpatul nu a avut atribuţie decizională în perfectarea acelui contract ci conducerea Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva Bucureşti care, prin adresa nr. 9690 din 05 decembrie 2007, a redirecţionat oferta de vânzare a numitului C. către Direcţia silvică B. iar prin adresa nr. 10339 din 18 decembrie 2017 conducerea regiei şi-a dat acordul pentru încheierea contractului de vânzare cumpărare.

 În ceea ce priveşte Conducerea regiei Naţionale a Pădurilor, s-a reţinut de către instanţa de fond că avea cunoştinţă despre situaţia juridică a acestui teren, acest aspect reieşind din numeroasele corespondenţe purtate cu conducerea Direcţiei Silvice B., tocmai pe aspectul nepromovării de către inculpat de acţiuni în instanţă pentru anularea actelor de reconstituire a dreptului de proprietate pentru cetăţenii străini. De altfel, conducerea regiei l-a şi sancţionat disciplinar pe inculpat pentru neîndeplinirea sarcinilor stabilite prin raportul Corpului de Control al Regiei Naţionale nr. 1621 din 02 aprilie 2007.

Pentru realizarea trăsăturii esenţiale a tipicităţii, instanţa de fond a reţinut că este necesar să existe o corespondenţă pe planul elementelor de factură obiectivă şi a celor de natură subiectivă, având în vedere că norma de incriminare cuprinde atât elementele obiective cât şi cele subiective ale faptei. Raportând cele două activităţi infracţionale pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A. la precizările date prin decizia Curţii Constituţionale, instanţa de fond a reţinut că nu se realizează cerinţele esenţiale ale laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu astfel că, în temeiul art. 16 alin. 1 lit. b teza I C.p.p., a dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată, faptă prevăzută de art. 297 alin. 1 C.pen. raportat la art. 309 C.pen. şi art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. 1 C.pen. şi art. 35 alin. 1 C.pen. (2 acte materiale), faptele nefiind prevăzute de legea penală.

Împotriva sentinţei penale pronunţată de tribunal au declarat apel D.N.A., inculpatul A. şi partea civilă Regia Naţională a Pădurilor –prin Direcţia Silvică B., pentru motivele expuse pe larg în scris şi în cursul dezbaterilor.

Prin decizia penală nr.1053 din data de 27 octombrie 2017 a Curţii de Apel Suceava s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, partea civilă Regia Naţională a Pădurilor – ROMSILVA prin Direcţia Silvică B. şi inculpatul A., s-a desfiinţat în totalitate sentinţa penală apelată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

S-a reţinut în cuprinsul deciziei că prima instanţă nu a examinat existenţa condiţiilor de existenţă a infracţiunii, astfel cum sunt prevăzute în art.15 alin.1 C.pen. (să fie o faptă prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o) şi nici condiţiile de existenţă specifice infracţiunii de care era acuzat inculpatul A., neexistând o imposibilitate a analizării faptelor deduse judecăţii pe motiv că instanţele civile nu s-au pronunţat definitiv cu privire la legalitatea sau nelegalitatea reconstituirii dreptului de proprietate.

S-au invocat în acest sens dispoziţiile art.52 C.p.p. în conformitate cu care „instanţa penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluţionării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu excepţia situaţiilor în care competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare”.

Prin urmare, s-a apreciat că prima instanţă era competentă să judece orice chestiune prealabilă soluţionării cauzei chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, nefiind deci necesar, pentru judecarea cauzei penale, ca instanţele civile să se fi pronunţat în mod definitiv cu privire la legalitatea sau nelegalitatea reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului cu vegetaţie forestieră în suprafaţa totală de 358 ha, care a fost retrocedată numitului C..

În consecinţă, instanţa de fond nu a făcut o analiză a acuzaţiilor aduse inculpatului prin prisma dispoziţiilor legale enumerate de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie ca fiind pretins încălcate şi nici nu a motivat care este raţionamentul pentru care nu s-ar impune o astfel de analiză şi, de asemenea, a omis să rezolve chestiunea prealabilă referitoare la legalitatea sau nelegalitatea reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului cu vegetaţie forestieră în suprafaţa totală de 358 ha, care a fost retrocedată numitului C. – aspect esenţial pentru justa soluţionare a cauzei.

Cum instanţa de control judiciar nu poate proceda la suplinirea acestor omisiuni direct în apel, pentru că aceasta ar însemna să lipsească părţile de posibilitatea formulării unei căi de atac împotriva deciziei pronunţate de către instanţa de apel, încălcându-li-se astfel dreptul la un recurs efectiv, s-a dispus trimiterea cauzei la prima instanţă, pentru a proceda în sensul celor mai sus arătate, astfel încât să nu fie afectat dreptul la apărare al niciuneia dintre părţi.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Botoşani la data de 28 noiembrie 2017 sub nr..../40/2015*, fiind repartizat spre soluţionare unul alt complet de judecată, urmare a cererii de abţinere formulată de magistratul ce a soluţionat iniţial cauza.

Instanţa a procedat la citirea actului de sesizare şi înştiinţarea părţilor cu privire la drepturile şi obligaţiile procesuale. Inculpatul A. şi-a păstrat poziţia iniţială şi a înţeles să uzeze de dreptul conferit de art.83 alin.1 lit.a din C.p.p. de a nu da nicio declaraţie pe parcursul judecăţii.

La solicitarea apărării şi a reprezentantului parchetului instanţa de control a dispus readministrarea probei cu martori, considerând că pentru justa soluţionare a cauzei şi aflarea adevărului se impune audierea nemijlocită de către instanţă a persoanelor ale căror depoziţii prezintă relevanţă în stabilirea situaţiei de fapt.

Astfel, au fost reaudiaţi martorii ....

În cursul judecăţii au fost depuse la dosar înscrisuri, de către acuzare şi de către inculpat, constând în principal în hotărâri ale instanţelor de judecată pronunţate în materia retrocedării terenurilor cetăţenilor străini inclusiv în cazul numitului C..

Din examinarea materialului probator aflat la dosarul cauzei instanţa de fond a reţinut că inculpatul A. a îndeplinit funcţia de director al Direcţiei Silvice B., din cadrul Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva. în perioada februarie 2005 - februarie 2009.

În urma controalelor efectuate în acea perioadă cu privire la activitatea Direcţiei Silvice B., controale realizate de Curtea de Conturi – Camera de Conturi B. şi de Corpul de control al Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva, s-au constatat o serie de nereguli ce au fost consemnate în actele de control întocmite, acte în care s-au precizat şi măsurile ce se impun pentru remediere.

Astfel, prin raportul Corpului de Control al Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva nr. 1621 din 02 aprilie 2007 (efectuat în urma unei plângeri anonime vizând activitatea profesională a directorului Direcţiei silvice B.) s-au reţinut următoarele:

1. În ce priveşte împroprietărirea Liceului X. s-a apreciat s-a realizat cu încălcarea prevederilor legale, Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor acţionând în mod ilegal deoarece aferent cererii existau amplasamente în două localităţi iar conform art.6 lit. l din H.G. 890/2005, trebuia să preia solicitările de la ambele comisii locale, existând doar adresa pentru comisie pentru întreaga suprafaţă. S-a constatat că terenul a fost pus în posesie la data de 12 decembrie 2006 fără participarea delegatului ITRSV, contrar prevederilor art. 74 din H.G. nr. 890/2005.

2. Validarea dreptului de proprietate conform Legii nr. 247/2005 a unor cetăţeni străini, a adus în discuţie şi suprafaţa de 351 ha teren moştenitorului C., pentru autorul defunct K., aparţinând Ocolului Silvic L..

Urmare acestei constatări, s-a stabilit ca Direcţia Silvică să facă demersuri pentru anularea validărilor prezentate în actul de control, inclusiv cea referitoare la suprafaţa de 351 ha a lui C.. În ce priveşte pe inculpat, i s-a reproşat prin actul de control că nu a ţinut cont de observaţiile făcute de Comisia de analiză a Direcţiei Silvice şi nu a contestat în instanţă hotărârile de validare.

În procesul verbal de constatare nr. 1640 din 20 martie 2009 al Camerei de Conturi s-a reţinut încălcarea prevederilor legale pentru perioada supusă controlului în următoarele situaţii:

1. Achiziţionarea de către Direcţia Silvică a unui teren forestier care anterior a făcut parte din patrimoniul public al statului şi a fost retrocedat unei persoane fizice în condiţii nelegale. S-a avut în vedere că Direcţia silvică, reprezentată de inculpatul A., a achiziţionat prin contractul de vânzare-cumpărare nr.6538 din 21 decembrie 2007, suprafaţa de 3.510.000 metri pătraţi teren forestier situat în extravilanul comunei G., de la persoana fizică C., preţul plătit de instituţia publică fiind de 2.439.450 lei.

2. Diminuarea fondului forestier din proprietatea publică a statului prin retrocedarea unor terenuri către persoane care nu erau îndreptăţite:

În cuprinsul actului de control s-a menţionat că directorul Direcţiei Silvice respectiv inculpatul A. a luat la cunoştinţă de la membrii comisiilor locale de fond funciar şi de la membrii colectivului tehnic auxiliar al comisiei judeţene de fond funciar, că persoanele fără cetăţenie română nu sunt îndreptăţite la reconstituirea dreptului de proprietate şi cu toate acestea nu a luat nicio măsură în vederea intrării în legalitate, prin care să împiedice diminuarea patrimoniului public.

Au fost identificate toate persoanele, cetăţeni străini cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru terenuri cu vegetaţie forestieră, deşi nu erau îndreptăţite, respectiv: H. – 111 ha, I. – 271 ha, C. – 7 ha şi .. – 39,987 ha cu un total de 779,987 ha.

Făcând o paralelă cu valoarea contractului prin care Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva a achiziţionat suprafaţa de 351 ha de la C., Corpul de Control a considerat că valoarea diminuării fondului forestier naţional este de 2.981.460 lei.

Culpa a fost reţinută în sarcina directorului instituţiei, inculpatul A., întrucât consilierul juridic ..., cea de-a doua funcţie cu responsabilitate în reprezentarea unităţilor fără personalitate juridică din structura Regiei Naţionale a Pădurilor-Romsilva, ce făcuse parte din colectivul tehnic auxiliar al comisiei judeţene de fond funciar, s-a pronunţat pentru respingerea cererilor cetăţenilor străini prin care se solicita reconstituirea unui drept de proprietate.

În cuprinsul raportului privind controlul tematic efectuat de Corpul de control al RNP-Romsilva nr. 12742/FM/16.04.2009 s-a constatat că în cazul reconstituirii dreptului de proprietate pentru Epitropia Sf. ..  şi Liceul X. din localitatea M., Direcţia Silvică, prin reprezentantul ei legal nu a întreprins toate demersurile legale pentru a păstra terenul în proprietatea publică a statului.

Referitor la achiziţionarea de către Direcţia Silvică a suprafeţei de 351 ha teren forestier, în actul de control s-a arătat că terenul forestier achiziţionat de la C. a fost dobândit de proprietar nelegal cu încălcarea prevederilor legii fondului funciar, aspect cunoscut de inculpat, în calitate de reprezentant legal al Direcţiei Silvice.

Cu ocazia ultimului control al Regiei Naţionale a Pădurilor s-a stabilit că Raportul de control nr.1621 din 2 aprilie 2007 a fost înregistrat de Direcţia Silvică sub nr. 2147 din 17 aprilie 2007 însă nu a fost repartizat spre soluţionare niciunui compartiment, fapt ce a condus la neaplicarea măsurilor stabilite.

 Deşi martorii ... i-au adus la cunoştinţă inculpatului prevederile legale care limitau posibilitatea formulării cererilor doar de către persoanele cu cetăţenie română, inculpatul nu a fost de acord, invocând în argumentarea opiniei sale o adresă primită de la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin care se susţinea contrariul. Ulterior, această opinie a fost îmbrăţişată şi de membrii Comisiei Judeţene pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor.

Aşa cum a rezultat şi din declaraţia martorului .., ce a îndeplinit funcţia de vicepreşedinte al ANRP în perioada de referinţă, instituţia a opinat iniţial în sensul că şi cetăţenii străini puteau formula cereri de reconstituire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor. Acest punct de vedere, ce a fost comunicat şi unităţilor din teritoriu, avea caracter orientativ, nefiind obligatoriu pentru Comisiile judeţene. Comisia judeţeană şi l-a însuşit astfel că prin hotărârile adoptate a dispus restituirea terenurilor forestiere şi celor care nu aveau cetăţenie română la acea dată, printre care s-a aflat şi C..

Martorul ... a precizat că după pronunţarea Curţii Constituţionale în vara anului 2007 asupra constituţionalităţii art. 48 din Legea nr.18/1991, s-a trimisă o circulară către toate comisiile judeţene prin care instituţia pe care o conducea aducea la cunoştinţă că revine asupra punctului de vedere avut anterior, în sensul că cetăţenii străini nu pot beneficia de prevederile Legii nr. 18/1991.

În ce priveşte situaţia particulară a numitului C., s-a constatat că, prin adresa nr. 3946884/28.10.2009 Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia Generală de Paşapoarte, a comunicat că acesta a pierdut cetăţenia română odată cu părinţii săi prin Decretul nr. 14/25.01.1984, potrivit art. 23 alin. 2 din Legea nr. nr. 21/1991 a cetăţeniei române.

Inculpatului A. i s-a reproşat că nu a întreprins, nici după momentul întocmirii raportului de control prin care se constata nelegalitatea retrocedării, niciun demers juridic în vederea constatării nulităţii absolute a hotărârilor Comisiei Judeţene de Aplicare a Legilor Fondului Funciar şi a titlului de proprietate prin care au fost retrocedate suprafeţele de teren cu vegetaţie forestieră cetăţeanului străin C., ignorând astfel obligaţiile pozitive instituite în sarcina sa prin raportul de control nr.1621/02.04.2007 al Corpului de Control al Regiei Naţionale a Pădurilor .

Mai mult, s-a constatat că inculpatul a demarat în ultima perioadă a anului 2007 demersurile în vederea cumpărării de către Direcţia Silvică, în calitate de reprezentant al Regiei Naţionale a Pădurilor, a suprafeţei de 351 ha teren cu vegetaţie forestieră, situat în extravilanul comunei G., de la numitul C. Cu alte cuvinte, deşi cunoştea fără dubiu că retrocedarea acestei suprafeţe de teren era nelegală, A. în loc să dispună iniţierea unor acţiuni civile pentru constatarea nulităţii absolute a hotărârii nr. 462/16.06.2006 a Comisiei Judeţene pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor şi a titlului de proprietate nr.2100/30.08.2006 eliberat numitului C. pentru suprafaţa de 351 ha teren cu vegetaţie forestieră, cu scopul de a proteja interesele instituţiei pe care o reprezenta, de a intra în legalitate şi de a redobândi gratuit această suprafaţă de teren retrocedată în condiţii ilegale, a decis, în dauna intereselor Direcţiei Silvice, să demareze demersuri în vederea cumpărării acesteia, expunând instituţia pe care o conducea la o dublă prejudiciere în această manieră.

Inculpatul, în calitatea sa de director al direcţiei silvice care urma să cumpere terenul, avea obligaţia să încunoştinţeze Regia Naţională a Pădurilor că achiziţionarea acestei suprafeţe de teren nu poate fi făcută deoarece prin raportul Corpului de control nr.1621/02.04.2007 se constatase nelegalitatea reconstituirii dreptului de proprietate şi fuseseră dispuse măsuri de intrare în legalitate. Dacă aceste măsuri ar fi fost puse în aplicare de către inculpat, terenul respectiv ar fi fost în litigiu şi nu putea fi cumpărat de către Direcţia Silvică.

Prin decizia nr.217/17.11.2006 emisă de A. a fost constituită comisia pentru negocierea contractelor de vânzare-cumpărare a terenurilor ce pot fi incluse în fondul forestier proprietate publică a statului, contracte ce urmau a fi încheiate de Regia Naţională a Pădurilor în numele statului iar la data de 18 decembrie 2007 a fost încheiat un proces - verbal, aprobat de inculpat, înregistrat la Direcţia Silvică la nr. 7660/18.12.2007, prin care comisia de negociere din partea Direcţiei Silvice a negociat cu C., reprezentat de ..., şi au stabilit ca preţ de cumpărare a suprafeţei de 351 ha teren pădure, suma de 6.950 lei/ha .

Prin adresa nr.10339/DIA/l8.12.2007 Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva şi-a dat acordul în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare la această valoare.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6538/21.12.2007 la BNP... Statul Român prin Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică B., reprezentată prin inculpatul A., a cumpărat de la numitul C., prin mandatara ..., suprafaţa de 351 ha teren cu vegetaţie forestieră situat în extravilanul comunei G., pentru suma de 2.439.450 lei, preţul fiind achitat integral în perioada decembrie 2007 - aprilie 2008 din fondul de conservare şi regenerare a pădurilor.

Ulterior, s-a întocmit actul adiţional la contractul de vânzare-cumpărare, cu nr. 1217/ 21.03.2008, prin care numitul A., de acord cu cumpărătorul RNP Romsilva Direcţia Silvică, prin director A., au stabilit că din preţul vânzării terenului forestier în suprafaţă de 351 hectare, până la data autentificării actului adiţional s-a achitat suma de 587.890 lei în contul deschis la BRD - Sucursala şi suma de 875.780 lei în contul deschis la .. Bank - Sucursala ..pe numele fostei mandatare ... şi că plata ultimelor două rate, în sumă totală de 975.780 lei, se va efectua într-un cont deschis la .. .. .., titular .., cont indicat de mandatara ...

Înainte de a face o analiză a activităţii desfăşurată de inculpat în calitate de director al Direcţiei Silvice în raport de situaţia numitului C. şi de a stabili implicarea inculpatului în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate şi ulterior, de achiziţie a terenului ce a făcut obiectul retrocedării, instanţa de fond a examinat legalitatea reconstituirii acestui drept, chestiune prealabilă în sensul art.52 din C.p.p. şi considerată esenţială în stabilirea existenţei/inexistenţei infracţiunii de către Curtea de Apel Suceava prin decizia de casare.

Referitor la această chestiune, instanţa de fond a reţinut că numitul C., cetăţean german născut în România, a formulat la data de 14 septembrie 2005 cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru suprafeţele de teren forestier deţinute pe raza judeţului B. de autorul său, K. În cererea sa petentul a invocat calitatea de moştenitor al persoanei menţionate, calitate pe care a dovedit-o cu certificatul de moştenitor nr.52 VI 397/97 din 2 iunie 1997 eliberat de Tribunalul Hanovra.

Prin HCJ nr.462/16 iunie 2006 a Comisie Judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor s-a reconstituit petentului dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 351 ha teren forestier situat pe raza comunei G. În baza acestei hotărâri s-a înscris în anexa nr.37, autorul K., prin moştenitor C., amplasamentul dovedit cu documente fiind pe raza Ocolului silvic L.

Reconstituirea dreptului de proprietate a terenului menţionat s-a făcut de către comisia judeţeană în baza recomandărilor Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia pentru coordonarea şi controlul aplicării legislaţiei din domeniul restituirii proprietăţii funciare – Cabinet vicepreşedinte care, prin adresa nr.7260/05.05.2006, a arătat că cetăţenii străini ce au depus cereri în baza Legii 247/2005 şi care dovedesc cu înscrisuri autentice că sunt moştenitori legali ai unor persoane îndreptăţite la reconstituirea dreptului de proprietate privată a unor terenuri, pot dobândi în proprietate asemenea terenuri. Acest document, ce reprezintă un punct de vedere personal al semnatarului adresei, nu are valoare juridică obligatorie şi nu obliga instituţiile abilitate la reconstituirea dreptului de proprietate să-l aplice. Cu toate acestea şi în ciuda poziţiei contrare exprimată de comisia tehnică din cadrul Direcţiei Silvice (din care făcea parte şi consilierul juridic al unităţii), Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor –în a cărui componenţă intra şi inculpatul - a procedat la reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea moştenitorului C., ce nu avea cetăţenie română la acea dată.

Aspectul că reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului forestier nu s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale rezultă din hotărârile judecătoreşti depuse la dosar de părţi sau de parchet, conform cărora practica aproape unanimă a instanţelor judecătoreşti era de a respinge asemenea solicitări.

Cu excepţia acelei decizii invocată de inculpat şi de vicepreşedintele ANRP, martorul .., respectiv Decizia 97/12.09.2009 a Tribunalului Sibiu, s-a considerat de către instanţe că pot beneficia de dreptul la reconstituirea proprietăţii doar cei care aveau cetăţenia română la data formulării cererii. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională care, prin numeroasele decizii prin care a analizat constituţionalitatea art.48 din Legea 18/1991 a fondului funciar, a apreciat că aceste dispoziţii sunt compatibile cu prevederile constituţionale.

Potrivit art.48 din Legea nr.18/1991, republicată si modificată, „Cetăţenii români cu domiciliul în străinătate, precum şi foştii cetăţeni români care şi-au redobândit cetăţenia română, indiferent dacă şi-au stabilit sau nu domiciliul în ţară, pot face cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru suprafeţele de terenuri agricole sau terenuri cu destinaţie forestieră, prevăzute la ort 45, care le-au aparţinut în proprietate, dar numai până la limita prevăzută la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945, de familie, pentru terenurile agricole, şi nu mai mult de 30 ha de familie, pentru terenurile cu destinaţie forestieră, în termenul, cu procedura şi în condiţiile prevăzute la art. 9 alin. (3) - (9)”.

Aşa cum a rezultat şi din conţinutul Deciziei nr.630/26.06.2007 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 01.08.2007 (decizie ce a determinat schimbarea opiniei exprimată iniţial de ANRP prin vicepreşedinte), dispoziţiile Legii nr.18/1991 au ca scop reconstituirea dreptului de proprietate sau constituirea acestuia, în favoarea foştilor cooperatori, a moştenitorilor acestora şi a altor persoane care, la data intrării în vigoare a legii, nu aveau calitatea de proprietari asupra terenurilor care constituie fondul funciar al României. Dreptul de proprietate al acestor persoane este reconstituit sau, după caz, constituit, în temeiul şi în condiţiile legii. În acest context, legea prevede categoriile de persoane îndreptăţite a formula cererile de reconstituire a dreptului de proprietate, dispoziţiile art. 48 stabilind posibilitatea de a solicita reconstituirea şi pentru cetăţenii români cu domiciliul în străinătate, precum şi pentru foştii cetăţeni români care şi-au redobândit cetăţenia română, indiferent dacă şi-au stabilit sau nu domiciliul în ţară. Aşadar, raportat la obiectul de reglementare al legii - fondul funciar al României - şi scopul declarat al acesteia - retrocedarea către foştii proprietari sau moştenitorii acestora a dreptului de proprietate asupra terenurilor preluate de cooperativele agricole de producţie sau de către stat - reglementarea condiţiilor în care operează această retrocedare, inclusiv sub aspectul persoanelor îndreptăţite, constituie opţiunea legiuitorului, în acord cu politica economică a statului în această materie şi cu finalitatea reparatorie a legii. Condiţionarea exercitării dreptului de a formula cerere de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor de calitatea de cetăţean român reprezintă o astfel de opţiune, care este pe deplin constituţională.

Curtea, în primul ciclu procesual, a reţinut că, în cauza aflată pe rolul instanţei judecătoreşti, calitatea de moştenitor nu poate fi recunoscută decât ca urmare a aplicării legii şi numai în limitele stabilite de aceasta, întrucât legea are ca scop reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea unor persoane care, la data intrării în vigoare a legii, nu aveau calitatea de proprietari. Prin urmare, nu se poate invoca, în aplicarea prevederilor Legii nr.18/1991, garantarea şi ocrotirea constituţională a dreptului de proprietate în persoana reclamanţilor, câtă vreme aceştia nu sunt titulari ai acestui drept, ce urmează a se naşte ulterior, prin efectul şi în condiţiile legii menţionate.

Prin urmare, puteau formula cereri de reconstituire a proprietăţii în baza Legii 18/1991, aşa cum a fost modificată prin Legea 247/2005, doar persoanele ce aveau cetăţenie română, indiferent că era vorba de cetăţenii români cu domiciliul în străinătate sau foştii cetăţeni români care şi-au redobândit cetăţenia română, indiferent dacă şi-au stabilit sau nu domiciliul în ţară. Nu era şi cazul lui C. care, aşa cum a rezultat din adresa nr.3946884/28.10.2009 a MAI - Direcţia Generală de Paşapoarte, a pierdut cetăţenia română odată cu părinţii săi prin Decretul nr.14/25.01.1984 (potrivit art. 23 alin. 2 din Legea nr. nr. 21/1991 a cetăţeniei române). La data formulării cererii de reconstituire a dreptului de proprietate asupra celor 351 ha teren forestier, petentul nu avea cetăţenie română şi deci nu se încadra în categoria persoanelor îndreptăţite a promova asemenea cereri.

Acest punct de vedere este confirmat, de altfel, şi de instanţele de judecată în cazul altor suprafeţe de teren cu privire la care s-a formulat cerere de către numitul C.. A se vedea sentinţa civilă nr.6896/05.11.2010 a Judecătoriei Botoşani (irevocabilă prin decizia civilă 560R03.06.2011 a Tribunalului Botoşani) prin care s-a respins acţiunea reclamantului C. de anulare a HCJ 734/11.12.2009 în ce priveşte reconstituirea dreptului de proprietate dobândit prin moştenire pentru suprafaţa de 138,10 ha teren pe vechiul amplasament situat pe raza comunei ..., judeţul Botoşani. În cadrul acestei acţiuni, reclamantul invocase interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art.48 din Legea 18/1991 în respingerea cererilor sale de reconstituire a proprietăţii pentru 138,10 ha teren, temeiul respingerii cererilor sale fiind tocmai lipsa calităţii de cetăţean român a petiţionarului.

De asemenea, prin sentinţa civilă nr.37/06.02.2013 a Judecătoriei Săveni, menţinută de Tribunalul Botoşani prin decizia civilă nr.1180R din 13 decembrie 2013, pronunţată în dosarul nr.1142/297/2012, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de C. în contradictoriu cu Comisia locală de fond funciar G. şi Comisia judeţeană pentru stabilirea drepturilor de proprietate privată asupra terenurilor prin care solicita anularea HCJ 100/09.03.2012 în ce priveşte reconstituirea dreptului de proprietate pentru autorul K. asupra suprafeţei de 498,70 ha teren pe vechiul amplasament situat pe raza comunei G.. Critica reclamantului viza şi în această cauză greşita aplicare a art.48 din Legea 18/1991, text în baza căruia atât Comisia judeţeană de aplicare a legii fondului funciar cât şi prima instanţă considerase că petentul nu era îndreptăţit la reconstituirea dreptului de proprietate.

Aceeaşi opinie a fost exprimată şi de Judecătoria Botoşani prin sentinţa civilă nr.16198 din 5 decembrie 2014 (pronunţată în dosarul nr..../193/2014) prin care s-a admis cererea formulată de petenta Regia Naţională a Pădurilor şi s-a constatat nulitatea parţială a Hotărârii 929/03.11.2006 a Comisie judeţene pentru stabilirea drepturilor de proprietate privată asupra terenurilor în privinţa art.1 din hotărâre şi a procesului – verbal de punere în posesie nr.3984/27.04.2007. Prin acest art.1 al hotărârii comisiei judeţene se reconstituise dreptul de proprietate în favoarea lui C. pentru o suprafaţă de 7 ha teren forestier situat pe raza comunei ..., reconstituire constatată ca fiind contrară legii. Deşi aceste hotărâri au fost pronunţate ulterior anului 2007, când s-a efectuat tranzacţia între regie şi C., s-a constatat că acestea se circumscriu unei jurisprudenţe naţionale existente şi în perioada de referinţă, practica instanţelor de judecată fiind în sensul că nu se putea reconstitui dreptul de proprietate persoanelor ce nu aveau cetăţenie română la data formulării cererii.

Prin raportare la aceste constatări referitoare la nelegalitatea retrocedării suprafeţei de 351 ha teren forestier numitului C., instanţa de fond a analizat, în continuare activitatea desfăşurată de inculpatul A. în calitate de director al Direcţiei Silvice pentru se stabili dacă această activitate constituie infracţiune.

La stabilirea situaţiei de fapt ce a fost avută în vedere de instanţa de fond s-au avut în vedere următoarele mijloace de probă: .......

 Pe lângă acest probatoriu, s-a luat în considerare declaraţiile martorilor din cursul judecăţii şi înscrisurile prezentate de părţi.

Potrivit rechizitoriului, inculpatul A. se face vinovat de comiterea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, în forma continuată, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, infracţiune prevăzută de art.297 alin.1 din C.pen. raportat la art.309 din C.pen. şi art.13 ind.2 din Legea 78/2000, cu aplicarea art.35 alin.1 din C.pen. instanţa de fond a reţinut în sarcina acestuia două acte materiale constând în aceea că:

1. în perioada 2007-2008, în calitatea de director al Direcţiei Silvice, cu intenţie, a înlesnit diminuarea fondului forestier naţional proprietate publică a statului român prin refuzul de a dispune iniţierea unor acţiuni civile la instanţa judecătorească competentă în vederea constatării nulităţii absolute a hotărârilor Comisiei Judeţene de aplicare a legii fondului funciar şi a titlului de proprietate,prin care a fost retrocedată, cu încălcarea prevederilor legale, suprafaţa totală de 358 ha. teren cu vegetaţie forestieră numitului C., persoană care nu avea cetăţenie română şi nu putea beneficia de dispoziţiile legale privind reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafeţele de terenuri cu destinaţie forestieră;

2. în cursul anului 2007, cunoscând nelegalitatea reconstituirii dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 351 ha teren cu vegetaţie forestieră, situat în extravilanul comunei G., în favoarea numitului C. precum şi obligaţia stabilită în sarcina sa în calitate de director al Direcţiei Silvice prin Raportul Corpului de Control al Regiei Naţionale a Pădurilor nr.1621/02 aprilie 2007 de a efectua demersurile juridice necesare la instanţa de judecată competentă în vederea constatării nulităţii absolute a titlului de proprietate şi a acelor subsecvente cu rea credinţă şi în numele Regiei Naţionale a Pădurilor, a achiziţionat prin cumpărare, suprafaţa de 351 ha teren cu vegetaţie forestieră de la această persoană pentru suma de 2.439.450 lei provenind din fondul de conservare şi regenerare a pădurilor, care reprezintă deopotrivă prejudiciul material cauzat Regiei Naţionale a Pădurilor - Direcţia Silvică (la care se adaugă suma de 37.782 de lei reprezentând cheltuieli conexe) şi folosul necuvenit obţinut de C.

Referitor la primul act material al infracţiunii imputate inculpatului, s-a constatat că inculpatul A. a îndeplinit funcţia de director al Direcţiei Silvice, din cadrul Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva., în perioada februarie 2005 - februarie 2009.

În anul 2006, urmare a cererii formulată de numitul C. în calitate de moştenitor al autorului K., s-a dispus în baza Legii 18/1991 de reconstituire a dreptului de proprietate, modificată prin Legea 247/2005, retrocedarea suprafeţei de 351 ha teren forestier situat pe raza comunei G., amplasamentul fiind însă pe raza Ocolului silvic L. Astfel, prin Hotărârea nr.462 din 16 iunie 2006 a Comisiei Judeţene pentru stabilirea drepturilor de proprietate asupra terenurilor (comisie din care a făcut parte şi inculpatul) s-a dispus înscrierea în anexa nr.37 a autorului K. (decedat la 16 martie 1995 la Hannover, cu ultimul domiciliu la Hannover), moştenitor C., cu suprafaţa de 351 ha teren forestier. Această hotărâre a fost înregistrată la Direcţia Silvică cu nr.4323/19.06.2006.

Prin procesul-verbal de punere în posesie nr.194 din 19 iulie 2006, s-a procedat la predarea suprafeţei menţionate către .., reprezentantul legal al moştenitorului C..

La data de 30 august 2006, Comisia Judeţeană pentru stabilirea drepturilor de proprietate asupra terenurilor a emis titlul de proprietate nr.2100 prin care C. primeşte în proprietate suprafaţa totală de 351 ha teren cu vegetaţie forestieră situat pe raza comunei G.

Anterior retrocedării terenului, la nivelul Direcţiei Silvice s-au purtat discuţii cu privire la posibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea cetăţenilor străini, prin raportare la prevederile art.48 din Legea 247/2005. În cazul petentului C., punctul de vedere al comisie tehnice constituită la nivelul direcţiei, comisie din care făcea parte şi consilierul juridic ..., a fost că nu erau îndeplinite condiţiile pentru restituirea terenului întrucât acesta nu avea cetăţenia română. În ciuda punctului de vedere exprimat de comisie (care analiza cererile formulate şi formula propunere de aprobare sau de respingere a cererii de restituire a terenurilor forestiere, propunere care era doar consultativă, Comisia judeţeană având puterea de decizie) s-a decis de către Comisia Judeţeană pentru stabilirea drepturilor de proprietate asupra terenurilor că numitul C. se încadrează în categoria persoanelor cărora li se poate reconstitui dreptul de proprietate şi s-a emis hotărâre favorabilă. La adoptarea acestei soluţii, comisia judeţeană a avut în vedere şi un punct de vedere exprimat printr-o adresă primită de la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (nr.7260/05.05.2006) prin care se susţinea posibilitatea retrocedării terenurilor şi cetăţenilor străini. Aceeaşi adresă a fost invocată şi de inculpat atunci când martorii ....i-au adus la cunoştinţă inculpatului prevederile legale care limitau posibilitatea formulării cererilor doar de către persoanele cu cetăţenie română, inculpatul nefiind de acord cu aceştia.

Aşa cum a arătat şi martorul ..., fost vicepreşedinte în cadrul instituţiei menţionate, instituţia a opinat iniţial în sensul că şi cetăţenii străini puteau formula cereri de reconstituire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor precizând însă că punctul de vedere al Autorităţii Naţionale avea caracter orientativ şi în niciun caz nu era obligatoriu pentru Comisiile judeţene.

Raportul Corpului de Control al Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva nr. 1621 din 02 aprilie 2007, întocmit în urma controlului efectuat la Direcţia Silvică, a reţinut, printre altele, că validarea dreptului de proprietate, conform Legii nr.247/2005, în favoarea unor cetăţeni străini printre care şi moştenitorul C. s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale astfel că s-a stabilit ca Direcţia Silvică să facă demersuri pentru anularea validărilor prezentate în actul de control, inclusiv cea referitoare la suprafaţa de 351 ha a lui C. Prin acelaşi act de control i s-a reproşat inculpatului că nu a ţinut cont de observaţiile făcute de Comisia de analiză a Direcţiei Silvice şi nu a contestat în instanţă hotărârile de validare.

Prin Decizia 132 din 16 aprilie 2007 emisă de Directorul General al R.N.P. Romsilva s-a dispus sancţionarea lui A. cu diminuarea salariului şi a indemnizaţiei de conducere cu 10% pe o perioadă de 3 luni. Decizia a fost contestată de inculpat iar prin Hotărârea nr.5 din 14 mai 2007 a Consiliului de Administraţie al R.N.P. Romsilva s-a respins contestaţia. Inculpatul s-a adresat instanţei de judecată iar prin sentinţa nr.70 din 12 mai 2008 a Curţii de Apel Suceava - secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, s-a admis acţiunea reclamantului A. şi s-a dispus anularea deciziei 132/2007. S-a reţinut în cuprinsul sentinţei – contrar jurisprudenţei naţionale în materie şi a Deciziei 405/2007 a Curţii Constituţionale - că validarea dreptului de proprietate în favoarea unor cetăţeni străini – inclusiv în cazul lui C. – s-a făcut în concordanţă cu dispoziţiile legii, care este aplicabilă tuturor persoanelor a căror terenuri au fost preluate de statul român după 1945, indiferent de cetăţenia acestora.

Raportul Corpului de Control al Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva nr. 1621 din 02 aprilie 2007 a fost înregistrat la Direcţia Silvică însă măsurile dispuse privind formularea de acţiuni în justiţie prin care să fie atacate titlurile de proprietate emise cetăţenilor străini cu nerespectarea legislaţiei nu au fost aduse la îndeplinire.

Prin adresa R.N.P. Romsilva nr.1621/D.I.A./30.08.2007, semnată de manager - directorul general ..., s-a solicitat Direcţiei Silvice , prin reprezentant A., să se comunice până la data de 5 septembrie 2007 modul de rezolvare a deficienţelor constatate prin raportul de control nr.1621 din 02 aprilie 2007, la care să se ataşeze documentele din care rezultă promovarea acţiunilor în instanţă pentru intrarea în legalitate privind aplicarea Legii 247/2005. Inculpatul a răspuns solicitării prin adresa 2082/05.09.2007 prin care a precizat că regiei i s-a mai comunicat în luna aprilie 2007 o informare cu privire la aspectele semnalate. Prin adresa din 28 septembrie 2007, emisă de Direcţia Silvică şi care este semnată de directorul acesteia A., se comunică RNP Romsilva că s-a răspuns anterior solicitării privind înştiinţarea regiei cu privire la măsurile luate de direcţie, iar în ce priveşte validarea dreptului de proprietate conform Legii 247/2005, în favoarea unor cetăţeni străini, aceasta s-a făcut cu respectarea precizărilor cuprinse în adresa 7260/2006 a A.N.R.P.

La data de 1 octombrie 2007 s-a dispus de către managerul regiei întocmirea de către inculpat a unei note explicative prin care să justifice atitudinea sa de nesocotire a măsurilor dispuse prin raport. Astfel, prin adresa 13391/01.10.2007 a RNP Romsilva s-a solicitat inculpatului să motiveze refuzul său de a aduce la îndeplinire măsurile dispuse prin actul de control din 2 aprilie 2007, considerând regia că acesta a dat dovadă de insubordonare în raport cu conducerea regiei. La aceeaşi dată, A. a formulat un răspuns către regie prin care a precizat măsurile dispuse cu privire la deficienţele constatate în urma controlului iar în ce priveşte nepromovarea în instanţă a acţiunilor referitoare la retrocedările efectuate în favoarea a doi cetăţeni străini (printre care se afla şi numitul C.) este justificată de expirarea termenului în care puteau fi formulate. A mai arătat inculpatul în cuprinsul informării că Direcţia Silvică urmează să promoveze acţiuni în anularea titlurilor de proprietate după emiterea acestora, la acel moment neavând cunoştinţă de eliberarea lor.

Prin decizia nr.476 din 17 octombrie 2007 a Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva s-a decis sancţionarea disciplinară a inculpatului cu „diminuarea salariului şi a indemnizaţiei de conducere cu 30% pe o durată de 3 luni” întrucât nu a adus la îndeplinire în termenul acordat (5.09.2007) măsurile dispuse de conducerea regiei prin Ordinul 1621/02.04.2007 respectiv prin Ordinul 1621/30.08.2007. Sancţiunea a fost contestată de către inculpat şi anulată în instanţă în anul 2009. În realitate, inculpatul nu a făcut niciun demers, nu a efectuat verificări în vederea stabilirii emiterii titlurilor de proprietate, în condiţiile în care titlul de proprietate nr. 2100 în ceea ce-1 priveşte pe C. fusese eliberat din 30 august 2006.

Din succesiunea evenimentelor prezentate a rezultat că inculpatul A. nu a întreprins demersurile juridice impuse de organul de control în vederea constatării nulităţii absolute a hotărârilor Comisiei Judeţene de Aplicare a Legilor Fondului Funciar şi a titlului de proprietate prin care au fost retrocedate suprafeţele de teren cu vegetaţie forestieră cetăţeanului străin C., ignorând astfel obligaţiile pozitive instituite în sarcina sa prin raportul de control nr. 1621/02.04.2007 al Corpului de Control al Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva. Că atitudinea inculpatului a fost una de totală pasivitate rezultă, în primul rând, din corespondenţa purtată de acesta cu conducerea RNP Romsilva în perioada aprilie 2007- octombrie 2007 cu privire la realizarea măsurilor dispuse prin raportul de control – prezentată anterior – ocazie cu care inculpatul a omis să facă precizări şi cu privire la aspectele ce interesează prezenta cauză.

De altfel, atitudinea de pasivitate a inculpatului care, nu numai că refuza să aducă la îndeplinire măsurile dispuse în ce priveşte terenurile retrocedate cetăţenilor străini, dar refuza să răspundă conducerii regiei, la data de 01 octombrie 2007 aceasta s-a adresat în mod direct inculpatului căruia i-a readus la cunoştinţă că prin raportul de control s-au stabilit unele măsuri pe care inculpatul trebuia să le aducă la îndeplinire în calitate de director precum şi faptul că măsurile aprobate de conducerea RNP devin executorii pentru el, referindu-se la raportul corpului de control din 02 aprilie 2007. Nici tonul ferm al adresei regiei şi nici cea de-a doua sancţiune aplicată conducătorului unităţii nu l-au determinat pe acesta să se conformeze şi să promoveze acţiuni în justiţie astfel că, în luna decembrie 2007, când moştenitorul C. a făcut o oferă de vânzare a terenului forestier ce tocmai îi fusese retrocedat, titlul său de proprietate nu era încă atacat în justiţie.

Poziţia inculpatului, exprimată în cursul urmăririi penale, a fost de a nega vinovăţia sa, justificându-şi poziţia prin convingerea pe care a avut-o de-a lungul perioadei menţionate, că retrocedarea celor 351 ha teren către moştenitorul C. a fost efectuată în conformitate cu dispoziţiile legale. În susţinerea acestei opinii inculpatul a invocat adresa nnr.7260/05.05.2006 emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin care se susţinea posibilitatea retrocedării terenurilor şi cetăţenilor străini. Dincolo de faptul că acea adresă nu era obligatorie, exprimând doar punctul de vedere al conducerii instituţiei de la acea vreme, s-a constatat că nu mai poate fi invocată de inculpat după momentul efectuării raportului de control. Din conţinutul acestuia a rezultat caracterul nelegal al retrocedării terenurilor în cazul cetăţenilor străini şi se stabileau o serie de măsuri care trebuiau aduse la îndeplinire de către acuzat. În calitate de director al Direcţiei Silvice, inculpatul avea obligaţia de a duce la îndeplinire măsurile dispuse, cărora nu le putea opune punctul său de vedere. Aceasta cu atât mai mult cu cât inculpatul ştia de discuţiile purtate la nivelul direcţiei şi nu numai cu privire la legalitatea/nelegalitatea restituirii terenurilor cetăţenilor străini şi cunoştea punctele de vedere contrare exprimate de cei implicaţi în procesul de retrocedare. Inculpatul asistase cu un an în urmă la discuţiile purtate între consilierul juridic al direcţiei, reprezentantul lui C. şi alţi angajaţi ai direcţiei şi luase la cunoştinţă de referatul întocmit de comisia tehnică a direcţiei prin care se propusese respingerea cererii lui C. de restituire a terenului forestier. În acest context, în situaţia în care existaseră opinii diferite cu privire la una din problemele evidenţiate de raportul Corpului de control, însuşirea opiniei exprimată în acel raport nu constituia o opţiune pentru inculpat iar luarea măsurilor dispuse o obligaţie de serviciu. Mai mult, dacă A. ar fi avut îndoieli cu privire la corectitudinea constatărilor cuprinse în raport sau nu ar fi fost de acord cu acea opinie, firesc era să se adreseze compartimentului juridic al direcţiei pentru a obţine îndrumări din partea personalului de specialitate. Deşi în cursul procesului inculpatul a invocat pregătirea sa profesională de inginer silvic şi deci lipsa cunoştinţelor juridice, în situaţia dată nu a considerat necesar să consulte consilierul juridic al regiei ci a acţionat după propria sa dorinţă. Omisiunea directorului unităţii de a direcţiona raportul către compartimentele de specialitate pentru a lua la cunoştinţă persoanele îndreptăţite a proceda la respectarea dispoziţiilor din raport reflectă intenţia cu care a acţionat inculpatul respectiv omisiunea cu bună ştiinţă de a promova acţiuni în justiţie prin care să atace titlurile emise moştenitorului C.

Aşa cum a precizat în declaraţiile sale numita .., nu i s-a adus la cunoştinţă conţinutul raportului întocmit la 2 aprilie 2007 şi nu a ştiut de măsura dispusă prin acel raport, de a ataca în instanţă titlul de proprietate al numitului C.. Martora mai avea calitatea de consilier juridic la Direcţia Silvică în luna aprilie 2007 şi, potrivit circuitului intern, directorul unităţii avea obligaţia de a o înştiinţa cu privire la măsura dispusă prin raport ce viza atribuţiunile sale de serviciu cum ar fi promovarea de acţiuni în instanţă. Până la plecarea sa din unitate, cea avut loc în luna decembrie a anului 2007, martora nu a fost înştiinţată despre constatările corpului de control al regiei cu privire la retrocedările de terenuri către cetăţenii străini şi cu privire la sancţiunile disciplinare aplicate inculpatului tocmai pentru neconformarea acestuia la constatările corpului de control.

Aşa fiind, în contextul arătat, nu mai poate fi reţinută apărarea inculpatului A. în justificarea omisiunii de a lua măsurile dispuse de Corpul de control al regiei, prin aceea că a avut reprezentarea că retrocedarea terenului către numitul C. era legală şi nu se impunea fi atacată.

Aspectul că inculpatul nu a repartizat raportul nr.1621/02 aprilie 2007 niciunui compartiment, nestabilind responsabilităţi vreunui subordonat în acest sens întrucât a considerat că toate abaterile au fost constatate în privinţa sa, urmând să se ocupe personal de îndeplinirea lor (aşa cum s-a susţinut în cursul urmăririi penale) este în contradicţie cu poziţia sa de la momentul solicitărilor repetate ale RNP de a face demersuri în instanţă în vederea anulării dreptului de proprietate cu privire la suprafaţa de 351 ha acordată cetăţeanului străin C., precum şi cu cele cuprinse în nota de relaţii din 13 aprilie 2009 adresată conducerii RNP - în care acuzatul a precizat că raportul de control nr.621/02 aprilie 2007 a fost repartizat compartimentului resurse umane din direcţie şi, împreună cu consilierul juridic, directorul tehnic şi directorul economic, a analizat punct cu punct raportul nr. 1621/02 aprilie 2007 şi a făcut obiecţiuni. În realitate, aşa cum s-a arătat, acel raport nu a fost repartizat niciunui compartiment iar consilierul juridic ... şi directorul tehnic .., audiaţi în calitate de martori, au precizat că nu au avut cunoştinţă de raportul de control şi nici de măsurile dispuse prin acesta.

Din cele relatate anterior a rezultat că ceea ce inculpatul a încălcat au fost atribuţiuni de serviciu decurgând în mod direct din lege respectiv OUG nr. 59/2000 în sensul că nu a respectat dispoziţia legală şi scrisă data de organele ierarhice superioare respectiv corpul de control al Regiei Naţionale a Pădurilor, instituţie căreia îi este subordonat în mod direct, nu a aplicat întocmai deciziile conducerii, urmarea imediată fiind aceea a diminuării fondului forestier.

Art. 36 din OUG 59/2000 privind statutul personalului silvic prevede la alin.1 că ”în executarea sarcinilor de serviciu personalul silvic din cadrul unităţilor silvice care administrează si gestionează fondul forestier naţional, proprietate publică a statului, are obligaţia sa cunoască si să respecte dispoziţiile prevăzute la art. 35, precum si prevederile actelor cu caracter normativ emise de autoritatea publică centrala care răspunde de silvicultura. Personalul silvic angajat al Regiei Naţionale a Pădurilor este obligat sa cunoască si să aplice întocmai deciziile conducerii acesteia”.

Art.37 din acelaşi act normativ reglementează comportamentul personalului silvic, ce trebuie să se caracterizeze prin disciplină şi prin respectarea întocmai a dispoziţiilor legale, scrise sau verbale date de organele ierarhice superioare, referitoare la executarea sarcinilor de serviciu.

Art. 48 din OUG 59/2000 privind statutul personalului silvic prevede că ”personalul care încalcă legile şi regulamentele specifice domeniului silviculturii, îndatoririle ce îi revin potrivit contractului individual de muncă, precum si normele de comportare, aducând astfel daune intereselor silviculturii si prestigiului instituţiei pe care o reprezintă, răspunde disciplinar, contravenţional, civil sau penal. în funcţie de natura si de gravitatea faptei săvârşite”.

Raportând situaţia de fapt prezentată anterior respectiv activitatea derulată de inculpat în legătură cu retrocedarea terenului forestier numitului C. la dispoziţii ce guvernează activitatea personalului silvic şi implicit şi cea a inculpatului, instanţa constată că A., prin omisiunea de a dispune măsurile instituite prin actul de control din 2 aprilie 2007, a încălcat obligaţiile de serviciu, obligaţii ce erau reglementate de legislaţia primară respectiv OUG 59/2000 ce reglementează statutul personalului silvic.

Conform art.36 din ordonanţa menţionată, inculpatul trebuia să aducă la îndeplinire măsurile dispuse prin raportul Corpului de control al RNP Romsilva iar omisiunea de a se conforma celor dispuse prin raport este imputabilă acestuia şi nu are o justificare legală.

Regulamentul privind organizarea si funcţionarea Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva prevede la art. 6 care sunt atribuţiile Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva şi anume asigurarea integrităţii fondului forestier proprietate publică a statului, precum si a celui aparţinând altor deţinători, pe care îl are in administrare, şi gospodărirea durabilă a pădurilor din cuprinsul acestora.

Regia Naţionala a Pădurilor - Romsilva are in structura sa unităţi fără personalitate juridica - direcţii silvice, precum si Institutul de Cercetări si Amenajări Silvice, ca unitate specializata de cercetare – proiectare - dezvoltare silvica, cu personalitate juridică, ce  sunt conduse de către un director, director tehnic, director economic, care fac parte din comitetul director şi ale căror atribuţii se stabilesc prin regulament aprobat de Consiliul de administraţie al Regie Naţionale a Pădurilor - Romsilva. În acelaşi regulament se arată că directorii si consilierii juridici ai unităţilor fără personalitate juridică din structura Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva reprezintă interesele si îndeplinesc atribuţiile acesteia pe raza teritorială în care sunt organizate aceste unităţi.

Ca atare, în calitate de director al Direcţiei Silvice, inculpatul A. trebuia să urmărească asigurarea integrităţii fondului forestier naţional, să facă demersurile necesare pentru a anula eventualele acţiuni ce aveau drept consecinţă diminuarea fondului forestier.

Conform constatărilor corpului de control al regiei, retrocedarea suprafeţei de 358 ha teren către numitul C. nu respecta dispoziţiile legale în materie astfel că impunea o serie de măsuri pentru a reintra în legalitate şi pentru recuperarea terenului a cărui atribuire afecta patrimoniul regiei. Or, inculpatul A. nu a întreprins nicio măsură în acest sens, deşi avea obligaţia de a duce la îndeplinire dispoziţiile conducerii, aceasta făcând parte din atribuţiile sale de serviciu.

Convingerea inculpatului că retrocedarea terenului era legală nu se baza pe o realitate juridică şi nu mai avea suport legal în condiţiile în care conducerea instituţiei din care făcea parte şi căreia îi era subordonat, constatase contrariul şi solicitase, sub sancţiunea diminuării salariului inculpatului, luarea măsurilor necesare pentru reintrarea în legalitate. De asemenea, omisiunea inculpatului de a aduce la cunoştinţa personalului unităţii constatările corpului de control şi măsurile impuse de acesta nu are o justificare raţională şi nu explică atitudinea inculpatului care, cu bună ştiinţă, a acceptat diminuarea fondului forestier aflat în administrarea regiei pe care o conducea deşi i s-a adus la cunoştinţă că este neconformă cu legislaţia în domeniu.

Conform fişei postului, numitul A. „angajează unitatea, prin semnătură, în relaţiile cu terţii, în limita prevederilor regulamentului”, „reprezintă şi susţine interesele unităţii în faţa organelor jurisdicţionale, a organelor de urmărire penală a administraţiei locale, a poliţiei şi notariatelor, având toate competenţele juridice prevăzute de legislaţia în vigoare”. Inculpatul, în calitate de director al Direcţiei Silvice, reprezenta direcţia în cadrul relaţiilor de serviciu pe care le avea, în limita Regulamentului privind organizarea, funcţionarea, atribuţiile şi limitele de competenţă ale organelor de conducere din structura Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva, în faţa organelor cu care vine în contact, răspunzând de întreaga activitate a direcţiei silvice. De asemenea, acesta „coordona direct activitatea compartimentelor funcţionale din cadrul direcţiei silvice: resurse umane, organizare şi programare, oficiul juridic şi control financiar intern, protecţia muncii, vânătoare şi producţie”.

Având în vedere aceste atribuţii conferite de calitatea de director al unităţii locale din subordinea Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva, s-a constatat că aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse de conducerea regiei era în competenţa sa exclusivă, constituind una din atribuţiile stabilite prin legi speciale şi regulamente. Nerespectarea măsurilor dispuse constituie o încălcare a actelor normative enumerate mai sus respectiv a prevederilor art.36, art.37 din OUG 59/2000 privind statutul personalului silvic dar şi nesocotirea dispoziţiilor cuprinse în Regulamentul privind organizarea si funcţionarea Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva ce prevede atribuţiile conducătorilor unităţilor teritoriale din structura Romsilva.

O încălcare a dispoziţiilor legale primare constituie, în opinia instanţei de fond, şi acţiunea inculpatului care, la sfârşitul anului 2007, cunoscând nelegalitatea reconstituirii dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 351 ha teren cu vegetaţie forestieră situat în extravilanul comunei G., în favoarea numitului C. precum şi obligaţia stabilită în sarcina sa prin raportul Corpului de control al Regiei Naţionale a Pădurilor nr. 1621 din 02 aprilie 2007, de a efectua demersurile juridice necesare la instanţa de judecată competentă în vederea constatării nulităţii absolute a titlului de proprietate şi a actelor subsecvente, în numele Regiei Naţionale a Pădurilor, a achiziţionat prin cumpărare, suprafaţa de 351 ha teren cu vegetaţie forestieră de la această persoană pentru suma de 2.439.450 lei, sumă care reprezintă prejudiciul material cauzat Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva - Direcţia Silvică.

Acest al doilea act material al infracţiunii de abuz în serviciu, reţinut în sarcina inculpatului prin rechizitoriu, a fost confirmat de probatoriul dosarului din care a rezultat atât modul de acţiune al inculpatului cât şi poziţia sa subiectivă.

Aşa cum s-a menţionat, A. cunoştea în luna decembrie 2007, când s-a demarat procedura de achiziţie a terenului în discuţie, caracterul ilegal al retrocedării suprafeţei de 351 ha teren şi, cu toate acestea, a continuat această procedură ce s-a finalizat cu producerea unei importante pagube unităţii pe care o reprezenta. Inculpatul, în calitatea sa de director al direcţiei silvice care urma să cumpere terenul, avea obligaţia să încunoştinţeze Regia Naţională a Pădurilor că achiziţionarea acestei suprafeţe de teren nu poate fi făcută deoarece prin raportul Corpului de control nr.1621/02.04.2007 se constatase nelegalitatea reconstituirii dreptului de proprietate şi fuseseră dispuse măsuri de intrare în legalitate. Dacă aceste măsuri ar fi fost puse în aplicare de către inculpat, terenul respectiv ar fi fost în litigiu şi nu putea fi cumpărat de Direcţia Silvică.

Din probatoriul dosarului a rezultat că prin decizia nr.217/17.11.2006 emisă de A. a fost constituită comisia pentru negocierea contractelor de vânzare-cumpărare a terenurilor ce pot fi incluse în fondul forestier proprietate publică a statului, contracte ce urmau a fi încheiate de Regia Naţională a Pădurilor în numele statului iar la data de 18 decembrie 2007 a fost încheiat un proces - verbal, aprobat de inculpat, înregistrat la Direcţia Silvică la nr. 7660/18.12.2007, prin care comisia de negociere din partea Direcţiei Silvice a negociat cu C., reprezentat de .. şi au stabilit ca preţ de cumpărare a suprafeţei de 351 ha teren pădure, suma de 6.950 lei/ha .

Prin adresa nr.10339/DIA/l 8.12.2007 Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva şi-a dat acordul în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare la această valoare.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.6538/21.12.2007 la BNP ..., Statul Român prin Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică, reprezentată prin inculpatul A., a cumpărat de la numitul C., prin mandatara ..., suprafaţa de 351 ha teren cu vegetaţie forestieră situat în extravilanul comunei G., pentru suma de 2.439.450 lei, preţul fiind achitat integral în perioada decembrie 2007 - aprilie 2008 din fondul de conservare şi regenerare a pădurilor. Ulterior, s-a întocmit actul adiţional la contractul de vânzare-cumpărare, cu nr.1217/21.03.2008, prin care numitul C., de acord cu cumpărătorul RNP Romsilva Direcţia Silvică, prin director A., au stabilit că din preţul vânzării terenului forestier în suprafaţă de 351 hectare, până la data autentificării actului adiţional s-a achitat suma de 587.890 lei în contul deschis la ... -Sucursala şi suma de 875.780 lei în contul deschis la... Bank - Sucursala pe numele fostei mandatare ... şi că plata ultimelor două rate, în sumă totală de 975.780 lei, se va efectua într-un cont deschis la .. .. ., titular .., cont indicat de mandatara ..

S-a susţinut de către inculpat că acesta nu a avut atribuţie decizională în achiziţionarea acelui teren, ci conducerea RNP Romsilva, care şi-a dat acordul pentru încheierea contractului deşi avea cunoştinţă despre situaţia juridică a acestui teren. Din înscrisurile dosarului respectiv corespondenţa purtată de RNP Romsilva cu Direcţia Silvică şi cu vânzătorul terenului a rezultat că Regia Naţională a Pădurilor nu a făcut o verificare a legalităţii obţinerii terenului ce făcea obiectul contractului, atribuţie pe care a conferit-o structurii locale, ci doar a verificat, cu ocazia acordării acceptului, dacă sunt îndeplinite cerinţele legale în ce priveşte stabilirea preţului. Astfel, în adresa 9690/07.12.2007 s-a menţionat în răspunsul înaintat ofertantului C. că, în ce priveşte intenţia sa de a vinde statului 351 ha teren „vă rugăm să vă adresaţi în scris Direcţiei Silvice. Direcţia Silvică va trebui să verifice dacă terenurile oferite spre vânzare îndeplinesc condiţiile legale pentru a fi cumpărate”. A rezultat, aşadar, că direcţia silvică era cea care avea obligaţia de a verifica legalitatea actului de proprietate ale vânzătorului. Deşi aparent titlul de proprietate al numitului C. întrunea condiţiile de legalitate, inculpatul, în calitate de reprezentant al direcţiei silvice trebuia să aducă la cunoştinţa regiei situaţia juridică a terenului propus spre vânzare respectiv faptul că se constatase prin raportul de control întocmit în aprilie 2007 că retrocedarea terenului nu era legală şi că trebuia actul în instanţă. S-a constatat că inculpatul, nu numai că nu promovase acţiunile judiciare care ar fi făcut imposibilă încheierea tranzacţiei (aşa cum a precizat şi martora ..., fostul consilier juridic al direcţiei) dar nici nu a înştiinţat regia despre deficienţele constatate cu privire la procedura de reconstituire a dreptului de proprietate în favoarea vânzătorului.

S-a observat că încă din luna iulie 2007 (când prin adresa 12847/17.07.2007 a RNP – Romsilva – fila 428 vol.3 ds.u.p.- Direcţia Silvică fusese înştiinţată cu privire la intenţia regiei de a cumpăra terenuri forestiere pentru completarea fondului forestier naţional, sens în care s-a alocat suma de 200.000 lei) s-a adus la cunoştinţa directorului unităţii care sunt condiţiile achiziţionării de terenuri de către regie respectiv rolul regiei în procedura de stabilire a preţului şi de achiziţie. S-a arătat în această adresă că ”coordonarea acţiunii de cumpărare a terenurilor va fi asigurată de directorul direcţiei silvice, care are obligaţia stabilirii măsurilor ce se impun, în vederea desfăşurării în cele mai bune condiţii a acestei acţiuni”. Inculpatul cunoştea astfel care este atributul direcţiei silvice în procedura de achiziţie a terenurilor forestiere şi că el, în calitate de director al unităţii, coordona întreaga activitate; aceasta presupune şi verificarea legalităţii titlului de proprietate al vânzătorului, condiţie fără de care nu se puteau realiza achiziţiile.

Faptul că RNP Romsilva nu a efectuat un control de legalitate a validării dreptului de proprietate cu privire la cele 351 ha teren, a rezultat din adresa mai sus menţionată, ce a fost comunicată nu numai ofertantului ci şi direcţiei silvice dar şi din corespondenţa purtată cu Direcţia Silvică în timpul procedurii de negociere a preţului. Se reţine din adresele din 5 decembrie 2007, 17 decembrie 2017, că regia a urmărit, atunci când şi-a dat acordul asupra tranzacţiei, doar ca valoarea de achiziţie a terenului forestier să se înscrie în limitele prevăzute de legislaţia în vigoare şi ca tranzacţia să fie finalizată până la sfârşitul anului 2007 respectiv până la încheierea exerciţiului financiar anual. Distinct de răspunderea regiei în verificarea legalităţii tranzacţiei, răspunderea Direcţiei Silvice, reprezentată de inculpat, este evidentă şi este strâns legată de verificarea legalităţii titlului de proprietate a vânzătorului. Şi de data aceasta inculpatul, ca reprezentant al direcţiei silvice, ce avea obligaţia de a susţine interesele unităţii, a omis să informeze organele în drept cu privire la incertitudinea legalităţii titlului de proprietate emis lui C. cu privire la cele 351 ha teren. Mai mult, perfectarea tranzacţiei cu cetăţeanul străin este consecinţa directă a pasivităţii inculpatului care nu a promovat în justiţie acţiunile în anularea titlului de proprietate eliberat contrar dispoziţiilor legale.

Aşa cum a precizat şi martora ..., ce a avut calitatea de consilier juridic până la jumătatea lunii decembrie 2007, demersurile privind efectuarea tranzacţiei nu au fost aduse la cunoştinţa oficiului juridic al unităţii, deşi acesta avea competenţa şi obligaţia de a se pronunţa asupra legalităţii tranzacţiei. Inculpatul A. a fost înştiinţat de intenţia lui C. de a vinde regiei terenul forestier retrocedat la data de 5 decembrie 2007, dată la care Direcţia Silvică avea consilier juridic ce putea fi consultat cu privire la viitoarea tranzacţie. La data de 15 decembrie 2007 când au încetat raporturile de muncă ale consilierului juridic .. cu Direcţia Silvică, negocierile privind vânzarea terenului erau avansate iar după numai două zile s-a perfectat contractul de vânzare-cumpărare. Omisiunea inculpatului de a aduce la cunoştinţa persoanelor abilitate să exprime un punct de vedere cu privire la legalitatea tranzacţiei (în contextul în care însuşi inculpatul a susţinut că nu avea cunoştinţele juridice necesare pentru a face aprecieri de ordin juridic) denotă, încă odată, că inculpatul a acţionat cu bună ştiinţă şi că a urmărit finalizarea acelei tranzacţii care a adus o importantă pagubă Direcţiei Silvice.

Această omisiune a inculpatului a fost privită în deplină corelare cu primul act material al infracţiuni, analizat anterior. Instanţa de fond a reţinut că luarea măsurilor de către inculpat conform raportului de control ar fi condus la formularea de acţiuni în instanţă care ar fi făcut imposibilă încheierea tranzacţiei între Direcţia Silvică prin inculpat şi C. cu privire la cumpărarea suprafeţei de 351 ha teren. De asemenea, pentru argumentele arătate în cuprinsul acestei sentinţe, s-a făcut dovada cunoaşterii de către inculpat a imposibilităţii încheierii contractului de vânzare-cumpărare, el fiind cel care avea răspunderea deplină a încheierii a acestui contract în calitate de reprezentant al Direcţiei Silvice raportat la dispoziţiile din legislaţia primară şi secundară ce au fost indicate. Date fiind aceste împrejurări s-a considerat că inculpatul a nesocotit prevederile art.6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva ce reglementează obligaţia de a reprezenta interesele si de a îndeplini atribuţiile acesteia pe raza teritoriala in care sunt organizate unităţile subordonate şi a încălcat atribuţia legală de a asigura integritatea fondului forestier proprietate publica a statului, pe care îl are in administrare. De asemenea, prin conduita manifestată, A. a nesocotit prevederile art.37 şi art. 40 din OUG 59/2000 privind statutul personalului silvic (text ce prevede că „personalului silvic aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu îi este interzis să execute lucrări sau să desfăşoare activităţi care contravin regimului silvic”). Or, acţiunile inculpatului au avut drept consecinţă prejudicierea patrimoniului unităţii prin diminuarea fondului forestier naţional şi prin achitarea de către unitate a sumei de peste 2 milioane lei pentru o suprafaţă de teren ce-i aparţinea în drept.

Modalitatea în care a procedat inculpatul, respectiv refuzul de a se conforma dispoziţiilor date de conducerea regiei prin raportul de control din 2 aprilie 2007, omisiunea de a repartiza acel raport compartimentului juridic al direcţiei, în măsură să asigure aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse în legătură cu validarea nelegală a retrocedărilor de terenuri în favoarea cetăţenilor străini, implicarea în demersurile ce au vizat încheierea contractului de vânzare-cumpărare fără consultarea oficiului juridic, omisiunea înştiinţării Regiei Naţionale a Pădurilor despre situaţia juridică a terenului ce făcea obiectul tranzacţiei, demonstrează, în opinia instanţei de fond, că în spatele acţiunilor acuzatului nu a stat o reprezentare greşită a realităţii juridice, o opinie juridică diferită de cea consemnată de corpul de control, ci un interes în certificarea legalităţii retrocedării terenului forestier către C. şi a perfectării tranzacţiei având ca obiect acel teren. Este adevărat că în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unei înţelegeri frauduloase între inculpat şi C., însă aceasta nu diminuează răspunderea inculpatului atâta timp cât s-a probat că urmarea faptelor sale a constat în producerea unui prejudiciu în dauna unităţii pe care a reprezentat-o şi, corelativ, obţinerea unui folos material de către beneficiarul terenului, C..

Concluzionând, instanţa de fond a considerat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, infracţiune prevăzută de art.297 alin.1 din C.pen. raportat la art.309 din C.pen. şi art.13 ind.2 din Legea 78/2000, infracţiune ce a fost reţinută în sarcina inculpatului A..

Potrivit art.297 din C.pen., abuzul în serviciu constă în fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice.

 Latura obiectivă a infracţiunii constă, în speţa dedusă judecăţii, în omisiunea inculpatului de a efectua demersurile juridice necesare la instanţa de judecată competentă în vederea constatării nulităţii absolute a titlului de proprietate şi a acelor subsecvente emise pe numele moştenitorului C., conform măsurilor dispuse de conducerea RNP Romsilva prin actul de control din 2 aprilie 2007, şi de a achiziţiona prin cumpărare suprafaţa de 351 ha teren cu vegetaţie forestieră de la această persoană pentru suma de 2.439.450 lei provenind din fondul de conservare şi regenerare a pădurilor, cu consecinţa diminuării fondului forestier naţional.

Latura obiectivă a infracţiunii este alcătuită din două acte materiale diferite, ce au la bază aceeaşi rezoluţie infracţională, şi care constituie fiecare în parte, elementele infracţiunii de abuz în serviciu. Elementul material este reprezentat atât de inacţiunea inculpatului, constând în refuzul promovării de acţiuni în justiţie pentru anularea titlului de proprietate şi a actelor subsecvente emise lui C., cât şi în îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu în procedura de achiziţie a suprafeţei de 351 ha teren forestier. Deşi cunoştea caracterul nelegal al retrocedării acestei suprafeţe, inculpatul nu a înştiinţat conducerea regiei despre acest lucru şi a continuat demersurile în vederea perfectării contractului de vânzare-cumpărare, contract pe care l-a şi semnat în calitate de reprezentant al Direcţiei Silvice.

Efectuarea demersurilor în vederea anulării actului de proprietate al numitului C. era de competenţa inculpatului (aspect evidenţiat şi de martora ... care a precizat că directorul unităţii era cel care decidea dacă se impunea promovarea unor acţiuni în instanţă) şi constituia o obligaţie de serviciu în condiţiile în care Corpul de control al regiei constatase necesitatea atacării titlurilor emise cu nerespectarea legii. De asemenea, intra în atribuţiile de serviciu ale inculpatului A. verificarea legalităţii titlului deţinut de vânzătorul terenului şi coordonarea întregii activităţi impusă de încheierea tranzacţiei cu terenuri forestiere în care regia avea calitatea de cumpărătoare. În cadrul acestei activităţi, inculpatul trebuia cel puţin să înştiinţeze regia despre aspectele constatate prin actul de control şi despre existenţa unor îndoieli serioase cu privire la legalitatea validării terenului ce urma a fi achiziţionat de regie.

Cele două modalităţi alternative de comitere a infracţiunii au fost probate în cauză şi sunt într-o strânsă dependenţă, urmarea imediată a acestora constând în producerea unei pagube RNP. În acelaşi timp, C. a obţinut un folos material important prin retrocedarea unei suprafeţe în alte condiţii decât cele legale şi prin încasarea preţului terenului care nu ar fi trebuit să se regăsească în patrimoniul său şi să poate face obiectul vreunei tranzacţii.

În ce priveşte subiectul activ al infracţiunii de abuz în serviciu, instanţa de fond a constatat că numitul A. avea, la datele comiterii faptelor, calitatea de director al Direcţiei Silvice şi deci era funcţionar public în sensul art.175 alin.1 lit.c din C.pen.

Între elementul material al infracţiunii – alcătuit din cele două acte materiale şi urmarea imediată există o legătură de cauzalitate ce rezultă din întreg probatoriul dosarului. Astfel, omisiunea acuzatului de a efectua demersurile juridice necesare la instanţa de judecată competentă în vederea constatării nulităţii absolute a titlului de proprietate şi a actelor subsecvente, a avut drept consecinţă posibilitatea achiziţionării prin cumpărare, a suprafeţei de 351 ha teren cu vegetaţie forestieră de la persoană mai sus menţionată, pentru suma de 2.439.450 lei, provenind din fondul de conservare şi regenerare a pădurilor, sumă care reprezintă prejudiciul material cauzat Regiei Naţionale a Pădurilor - Direcţia Silvică.

Relevant în aprecierea poziţiei psihice a inculpatului este şi nota de relaţii din 13 aprilie 2009 adresată conducerii RNP în care acuzatul a precizat că raportul de control nr.621/02 aprilie 2007 a fost repartizat compartimentului resurse umane din direcţie şi, împreună cu consilierul juridic, directorul tehnic şi directorul economic, a analizat punct cu punct raportul nr. 1621/02 aprilie 2007 şi a făcut obiecţiuni.

În realitate, aşa cum s-a arătat, acel raport nu a fost repartizat niciunui compartiment iar consilierul juridic ... şi directorul tehnic ... nu au avut cunoştinţă de raportul de control şi nici de măsurile dispuse prin acesta. Mai mult, aceştia nu au cunoscut nici condiţiile perfectării contractului de vânzare-cumpărare a terenului, tranzacţie despre care au aflat ulterior. Modul singular în care a procedat inculpatul, fără consultarea persoanelor abilitate din instituţie şi fără a se exprima o opinie juridică de către aceştia, denotă tocmai intenţia cu care a acţionat inculpatul care, în virtutea funcţiei deţinute, cunoştea necesitatea obţinerii punctelor de vedere ale oficiului juridic în efectuarea tranzacţiilor în care era implicată şi unitatea pe care o conducea.

În ce priveşte forma infracţiunii de abuz de încredere, s-a observat că se impune reţinerea formei continuate prevăzută de art.35 alin.1 din C.pen. având în vedere că în componenţa infracţiunii intră două acte materiale distincte, unite prin rezoluţia infracţională unică. De asemenea, s-a constatat unicitatea subiectului activ dar şi a subiectului pasiv, elemente fără de care nu se poate constata unicitatea infracţiunii.

Totodată, s-a reţinut de către instanţa de fond că în raport de consecinţele faptelor inculpatului, ce constau în obţinerea unui folos necuvenit pentru altă persoană respectiv pentru C., constând în suma de bani încasată de acesta cu titlu de preţ al terenului forestier în suprafaţă de 351 ha vândut RNP, sunt aplicabile prevederile art.13 ind.2 din Legea 78/2000. Acest text de lege, ce prevede o împrejurare agravantă a infracţiunii de abuz în serviciu prin urmarea imediată, face referire la două modalităţi alternative ale manifestare a consecinţelor faptei: obţinerea unui folos material de către subiectul activ al infracţiunii sau de către o altă persoană. Nu are relevanţă în cea de-a doua situaţie natura relaţiei dintre aceasta şi autorul faptei, dacă a existat o înţelegere frauduloasă între cei doi în scopul obţinerii folosului, trebuind doar să se facă dovada obţinerii folosului necuvenit. În speţă, în condiţiile în care s-a demonstrat că atribuirea terenului forestier către C., conform procedurii prevăzută de Legea 247/2005, nu s-a făcut în condiţii de legalitate, nefiind întrunite cerinţele legii pentru retrocedarea terenului acelei persoane, achiziţionarea ulterioară a imobilului de la pretinsul proprietar, ştiindu-se că din punct de vedere juridic nu are acest atribut, apare ca fiind contrară legii şi cu consecinţe materiale semnificative. Prin perfectarea contractului de vânzare-cumpărare s-a obţinut de către moştenitorul C. suma de 2.439.450 lei, ce constituie un folos necuvenit.

Constatând că faptele deduse judecăţii există, constituie infracţiune şi că au fost comise de inculpat, instanţa de fond a procedat la sancţionarea penală a inculpatului, conform art.396 alin.2 din Codul de procedură.

În ceea ce priveşte aplicarea legii penale favorabile, impusă de succesiunea de legi penale intervenită de la momentul comiterii infracţiunii, s-a constatat că prin rechizitoriu s-a stabilit încadrarea juridică a faptelor în conformitate cu dispoziţiile penale în vigoare la acel moment deşi activitatea infracţională a inculpatului s-a derulat sub imperiul C.pen. din 1969.

La data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare Legea 286/2009 privind C.pen. prin care s-a adus importante modificări atât infracţiunii de delapidare, cât şi infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

 Infracţiunea de abuz în serviciu are corespondent în legea veche în art.248 cu denumirea marginală de abuz în serviciu contra intereselor publice, în forma calificată prevăzută de art.248 ind.1 din C.pen./1969, pentru care se prevedea o pedeapsă cu închisoarea cuprinsă între 5 ani şi 15 ani. Infracţiunea de abuz în serviciu în forma agravantă prevăzută de art.309 din C.pen. este sancţionată cu închisoarea între 3 ani şi 10 ani şi 6 luni închisoare.

În ce priveşte art.13 ind.2 din Legea 78/2000, s-a constatat că la data comiterii faptelor textul prevedea, în cazul infracţiunii de abuz în serviciu în forma calificată, pedeapsa închisorii cuprinsă între 5 ani şi 15 ani închisoare În forma actuală, textul prevede că în cazul infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime. Din examinarea comparativă a textelor de lege aplicabile, sub raportul pedepselor, s-a constatat că legea penală în vigoare este favorabilă inculpatului întrucât prevede limite mai reduse de pedeapsă. Ca atare, faţă de acest aspect şi faţă de circumstanţele cauzei, de gravitatea faptelor comise de inculpat, s-a constatat că prevederile noului C.pen. sunt favorabile acestuia. Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 5 din noul C.pen. (potrivit căruia în cazul în care de la săvârşire a infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale se aplică legea penală mai favorabilă) instanţa de fond a dispus menţinerea încadrării juridice a faptelor pentru care este trimis în judecată inculpatul A., reţinând noile dispoziţii penale.

Stabilirea şi dozarea pedepsei s-a făcut cu luarea în considerare a criteriilor prevăzute de art.74 din C.pen. referitoare la împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, natura şi gravitatea rezultatului produs, antecedentele penale ale autorului, conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal, situaţia particulară a inculpatului.

În speţă, instanţa de fond a reţinut că infracţiunea de abuz în serviciu a fost săvârşită de inculpat prin două acte materiale datând din anul 2007, ce au avut drept consecinţă producerea unei pagube importante în patrimoniul Direcţiei Silvice, structură din componenţa Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva, şi în strânsă legătură cu atribuţiunile de serviciu ale inculpatului. Acesta avea obligaţia de a apăra interesele regiei, de a asigura integritatea fondului forestier aflat în administrarea direcţiei locale; cu toate acestea, prin inacţiunile sale şi modul defectuos de îndeplinire a atribuţiilor, inculpatul a favorizat diminuarea semnificativă a fondului forestier şi apoi prejudicierea regiei prin încheierea unui contract de vânzare-cumpărare cu proprietarul terenului forestier, contract ce a fost posibil tocmai atitudinii pasive a inculpatului.

 În ce priveşte pe autor, s-a reţinut că numitul A. este în vârstă de 64 ani, este la prima confruntare cu legea penală, are studii superioare, este căsătorit şi are o atitudine adecvată în familie şi societate. Inculpatul se bucură de o bună reputaţie şi anterior comiterii faptelor a avut un comportament conform cu valorile sociale şi morale. Pe parcursul judecăţii acuzatul a avut o atitudine corectă, a dat declaraţii în faza de urmărire penală, a răspuns chemărilor organelor de judiciare.

 În contextul acestor circumstanţe ale acuzatului, care de altfel ar trebui să constituie o stare de normalitate şi să definească orice cetăţean, dar şi al activităţilor infracţionale derulate de inculpat, ce prezintă o anumită gravitate, reflectată nu numai de valoarea ridicată a prejudiciului dar şi de modul de concepere a faptelor, s-a apreciat de către instanţa de fond că nu se impune reţinerea de circumstanţe atenuante. Conform art.75 din C.pen. în vigoare, sfera circumstanţelor atenuante s-a restrâns în mod considerabil, acestea fiind prevăzute limitativ în alin.1 al art.75 (circumstanţe legale) şi alin.2 al aceluiaşi text de lege (circumstanţe judiciare). Cu privire la circumstanţele judiciare, lăsate la aprecierea judecătorului, s-a observat că se referă la eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor faptelor şi la împrejurările legate de faptă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea autorului. În speţa de faţă, nu s-a constatat existenţa unor asemenea împrejurări care să diminueze gravitatea faptei iar în ce priveşte consecinţele infracţiunii, s-a reţinut că inculpatul nu a depus nici un efort pentru diminuarea lor. A. a acţionat în calitate de director al Direcţiei Silvice şi în baza atribuţiilor conferite de lege şi în cadrul unei proceduri de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor prevăzută de Legea fondului funciar. Gravitatea faptei sale este dată şi de contextul în care a acţionat inculpatul, favorizând prin atitudinea sa pasivă, reconstituirea proprietăţii pentru o suprafaţă de peste 300 ha teren forestier în favoarea unei persoane ce nu era îndreptăţită. Mai mult, inculpatul s-a implicat în demersurile în urma cărora terenul, despre care s-a constatat că a ieşit ilegal din patrimoniul unităţii pe care o conducea, a fost cumpărat de aceeaşi instituţie contra unei importante sume de bani.

Faţă de acestea, instanţa de fond a dispus condamnarea inculpatului A. la o pedeapsă privativă de libertate orientată spre minimul permis de lege, respectiv 4 (patru) ani închisoare.

În temeiul art.297 alin.1 din C.pen., având în vedere natura şi gravitatea infracţiunii, instanţa de fond a aplicat inculpatului, alături de pedeapsa principală a închisorii, şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art.66 alin.1 lit.a, b din C.pen. constând în interzicerea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat. Durata pedepsei va fi de 2 ani şi s-a calculat de la data executării sau considerării ca executată a pedepsei închisorii.

În baza art.65 din C.pen., instanţa de fond a aplicat inculpatului A. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art.66 alin.1 lit.a, b din C.pen. respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat. Această pedeapsă se va executa din momentul rămânerii definitive a hotărârii şi până când pedeapsa principală a închisorii a fost executată sau considerată ca executată.

Referitor la latura civilă a cauzei, s-a reţinut de către instanţa de fond că încă din cursul urmăririi penale Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva, Direcţia Silvică a formulat pretenţii civile în cadrul procesului penal. Prin adresa nr.12965 din 3 decembrie 2015 această instituţie a solicitat să i se achite suma de 2.439.450 lei reprezentând suma plătită pentru cumpărarea celor 351 ha teren forestier de la numitul C. la care s-a adăugat cheltuielile efectuate cu tranzacţia în cuantum de 28.782 lei (taxe notariale şi costul evaluării terenului).

Pretenţiile financiare ale părţii civile sunt întemeiate, acestea constituind valoarea prejudiciului cauzat regiei prin perfectarea contractului de vânzare-cumpărare la data de 17.12.2007. Aşa cum s-a arătat, refuzul inculpatului de a ataca în instanţă titlul de proprietate al vânzătorului şi de a aduce la cunoştinţa conducerii regiei situaţia juridică a terenului ce urma a fi tranzacţionat, au avut drept urmare încheierea acelui contract, contract ce nu ar fi fost posibil dacă s-ar fi întreprins demersurile legale. Nelegalitatea retrocedării terenului forestier către C. constituia un motiv pentru a se refuza oferta făcută de vânzător însă, deşi avea cunoştinţă de caracterul ilicit al retrocedării, inculpatul a continuat procedura de achiziţie şi a finalizat tranzacţia.

Ca atare, paguba invocată de partea civilă este justificată, constituind consecinţa directă a activităţilor inculpatului. Constatând că sunt date în cauză condiţiile răspunderii delictuale, respectiv a existat o faptă ilicită, cauzatoare de prejudiciu, ce a fost comisă de inculpat, instanţa de fond a admis acţiunea civilă şi a dispus, în baza art.397 alin.1 din C.p.p. raportat la art.1357 din C.civ., obligarea inculpatului A. la plata către partea civilă Regia Naţională a Pădurilor, Direcţia Silvică sumei de 2.477.232 lei (din care 2.439.450 lei reprezintă preţul terenului achiziţionat de partea civilă iar diferenţa cheltuielile impuse de perfectarea contractului de vânzare-cumpărare).

În cursul urmăririi penale s-a dispus de către procuror luarea măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor inculpatului.

Întrucât scopul pentru care a fost instituit sechestrul nu s-a realizat respectiv nu s-a achitat în totalitate paguba cauzată prin faptele inculpatului, instanţa de fond a menţinut măsura dispusă până la concurenţa valorii ce reprezintă prejudiciul efectiv cauzat.

În baza art. 274 alin.1 C.p.p. instanţa a obligat inculpatul A. la plata către stat a cheltuielilor judiciare ocazionate de soluţionarea cauzei, în sumă de 2800 lei.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, în termen legal, inculpatul A. motivele susţinute oral de apărătorul său ales fiind consemnate în încheierea de şedinţă din data de 08.05.2019, încheiere ce face corp comun cu prezenta decizie, şi care vizează nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii instanţei de fond, solicitând în esenţă trimiterea cauzei spre rejudecare sau admiterea apelului formulat, desfiinţarea hotărârii pronunţate de prima instanţă şi achitarea pentru infracţiunea de abuz în serviciu în temeiul art. 16 alin. 1 lit. b teza I C.p.p.

În motivarea apelului, inculpatul A. a arătat că solicită admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond pentru a se conforma în integralitate dispoziţiilor art. 425 C.p.p., respectiv pentru a efectua toate actele procedurale, a se pronunţa şi a motiva corespunzător asupra celor dispuse prin Decizia nr. 1053/27 octombrie 2017 a Curţii de Apel Suceava - secţia penală şi pentru cauze cu minori, hotărâre prin care a fost admis apelul împotriva sentinţei penale nr. 174/3 noiembrie 2016 a Tribunalului Botoşani - secţia penală (dată în prezenta cauză, în primul ciclu procesual) trimiţându-se cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Astfel, prin sentinţa penală nr. 174 din 3 noiembrie 2016 Tribunalul Botoşani s-a dispus achitarea sa, în temeiul disp. art. 396 alin 5 rap. la art. 16 alin. 1 lit. „b1 teza I C.p.p. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. 1 C.pen. rap. la art. 309 C.pen. şi art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 alin. 1 C.pen. şi art. 35 alin. 1 C.pen. (2 acte materiale) cu motivarea că faptele nu sunt prevăzute de legea penală, lăsând totodată nesoluţionată acţiunea civilă formulată de RNP -  Direcţia Silvică.

Prin decizia penală nr. 1053/27 octombrie 2017, Curtea de Apel Suceava a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA, de partea civilă Regia Naţională a Pădurilor - Direcţia Silvică, precum şi apelul său împotriva sentinţei sus menţionate pe care a desfiinţat-o în totalitate, trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În decizia de trimitere a cauzei spre rejudecare, Curtea de Apel Suceava a reţinut în esenţă, faptul că, prin hotărârea pronunţată, prima instanţă ar fi omis să analizeze condiţiile de existenţă ale infracţiunii de abuz în serviciu pentru care a fost trimis în judecată având în vedere, pe de o parte faptul că aceasta nu a făcut o analiză a acuzaţiilor ce i se aduc prin prisma dispoziţiilor legale pretins încălcate cu prilejul exercitării atribuţiilor de serviciu, dispoziţii legale precizate prin Notele depuse de DNA la termenul de judecată din 13.09.2016, iar pe de altă parte ar fi omis să rezolve chestiunea prealabilă referitoare la legalitatea sau nelegalitatea reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului cu vegetaţie forestieră în suprafaţă de 358 ha care a fost retrocedată numitului C. - aspect esenţial pentru justa soluţionare a cauzei.

 În motivarea soluţii de achitare, prima instanţă a reţinut, printre altele imposibilitatea analizării unei fapte penale care să se circumscrie infracţiunii de abuz în serviciu pretins comisă în modalitatea descrisă mai sus, întrucât până la momentul pronunţării hotărârii penale, instanţele civile nu s-au pronunţat definitiv cu privire la legalitatea sau nelegalitatea reconstituirii dreptului de proprietate al numitului C..

Această motivare a instanţei de fond a fost însă considerată insuficientă de către instanţa de apel care a apreciat că în cauză se impunea trimiterea cauzei spre rejudecare „pentru a se rezolva chestiunea prealabilă referitoare la legalitatea sau nelegalitatea reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului cu vegetaţie forestieră în suprafaţă totală de 358 ha, care a fost retrocedată numitului C. în conformitate cu dispoziţiile art. 52 C.p.p.” arătând că această problemă constituie un aspect de care depinde justa soluţionare a cauzei (pagina 52 din decizie).

Aşa fiind, având în vedere dispoziţiile art. 425 C.p.p., instanţa de rejudecare trebuia să se conformeze întocmai dispoziţiilor instanţei de apel, procedând la judecarea chestiunii prealabile puse în discuţie în baza dispoziţiilor art. 52 alin 1 C.p.p.

Potrivit aliniatului 2 al aceluiaşi articol, judecarea de către instanţa penală a chestiunii prealabile, trebuia să aibă loc „potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune".

Cu prilejul rejudecării cauzei penale, Tribunalul Botoşani nu a procedat însă în acest mod, pentru judecarea chestiunii prealabile referitoare la analizarea legalităţii reconstituirii dreptului de proprietate în discuţie - cu consecinţa desfiinţării hotărârilor Comisiei Judeţene şi anulării titlului de proprietate al titularului - nefiind dispusă în cauză citarea celui implicat şi nici a Comisiei Judeţene ca emitent al actelor pretins nelegale, aspect care conduce la nulitatea absolută, a sentinţei penale nr. 85/22 iunie 2018 a Tribunalului Botoşani, devenind astfel aplicabile în cauză dispoziţiile art. 421 alin. 2 lit. „b" C.p.p., în sensul trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pe de alta parte, din conţinutul hotărârii pe care o apelează nu rezultă că instanţa ar fi făcut o analiză proprie a legalităţii reconstituirii dreptului de proprietate în discuţie, ci s-a mărginit la a face trimitere la hotărârile instanţelor civile care privesc calitatea de moştenitor al titularului acestui drept, analizată în legătură cu alte suprafeţe de teren, a căror motivare doar şi-a însuşit-o fără a o pune în discuţie tuturor părţilor implicate.

Prin decizia penală nr. 1053/27.11.2017 a Curţii de Apel Suceava a fost admis însă şi apelul său declarat împotriva sentinţei penale nr. 174/3.11.2016 a Tribunalului Botoşani dispunându-se ca „în rejudecare să fie avute în vedere toate motivele de apel invocate, pentru a se pronunţa o soluţie legală şi temeinică'.

Or, în apelul său a criticat hotărârea dată sub aspectul greşitei reţineri a temeiului achitării sale pentru infracţiunea de abuz în serviciu, susţinând că în cauză era dată cauza de neimputabilitate prev. de art. 30 alin 1 şi 4 C.pen. (eroarea asupra normei juridice extrapenale), aspect care rezultă atât din conţinutul memoriului depus la dosar cu prilejul motivelor de apel precum şi din considerentele încheierii de dezbateri din data de 2011.2017 (pagina 5-6 din încheiere).

Aşa fiind, potrivit dispoziţiilor date de instanţa de trimitere, în rejudecare, instanţa de fond trebuia să analizeze în concret şi să se pronunţe cu privire la existenţa sau inexistenţa cauzei de neimputabilitate invocată de mine prin motivele de apel; neprocedând în acest mod, nu au fost respectate, de asemeni, dispoziţiile art. 425 C.p.p.

Inculpatul apelant, a mai solicitat ca instanţa de control judiciar să dispună, în temeiul disp. art. 421 alin. 2 lit. a C.p.p., admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale apelate şi achitarea sa sub aspectul comiterii infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. 1 C.pen. rap. la art. 309 C.pen. şi art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 35 alin. 1 C.pen. şi art. 5 alin. 1 C.pen..

În principal, temeiul achitării sale îl constituie disp. art. 16 lit. „b" teza I C.p.p. întrucât, pe de o parte, nu sunt întrunite elementele de tipicitate prevăzute în norma de incriminare cuprinsă în art. 297 C.pen. iar, pe de altă parte, având în vedere deciziile CCR nr. 405/2016 şi 392/2017 în prezent, faptele au fost dezincriminate.

În cauză, s-a reţinut ca un prim act material al infracţiunii de abuz în serviciu, faptul că în perioada anilor 2007-2008, cu intenţie, în calitate de director al Direcţiei Silvice, ar fi înlesnit diminuarea fondului forestier naţional prin refuzul de a dispune iniţierea unor acţiuni civile la instanţa judecătorească competentă în vederea constatării nulităţii absolute a hotărârilor nr. 462 din 16 iunie 2006 şi nr. 929 din 03 noiembrie 2006 ale Comisiei judeţene de aplicare a legii fondului funciar Botoşani şi a titlului de proprietate nr. 2100 din 30 august 2006 prin care a fost retrocedată, cu încălcarea prevederilor legale, suprafaţa totală de 258 ha, teren cu vegetaţie forestieră numitului C., persoană care nu avea cetăţenie română şi nu putea beneficia de dispoziţiile legale privind reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafeţele de terenuri cu destinaţie forestieră, în rechizitoriul prin care a fost trimis în judecată arătându-se în mod expres că această obligaţie a fost stabilită în sarcina sa prin Raportul Corpului de Control al Regiei Naţionale a Pădurilor nr. 1621 din 02 aprilie 2007.

Având în vedere această precizare expresă, rezultă că pretinsa faptă de abuz în serviciu s-a comis după data de 2 aprilie 2007 şi constă practic în încălcarea atribuţiilor de serviciu prin aceea ca nu ar fi dus la îndeplinire dispoziţiile cuprinse în Raportul Corpului de Control menţionat.

Menţionează însă că, prin acelaşi raport s-a stabilit de către organul de control faptul ca neiniţierea de către el a acţiunilor civile pentru invalidarea actelor de reconstituire a drepturilor de proprietate în cazul unor cetăţeni străini reprezintă o încălcare a atribuţiilor de serviciu şi drept urmare, prin decizia nr. 132/16.04.207 emisă de directorul general al RNP - Romsilva s-a dispus sancţionarea sa disciplinară cu diminuarea salariului şi indemnizaţiei de conducere cu 10% pe o durată de 3 luni, în conţinutul acestei decizii reţinându-se, printre altele, drept abatere disciplinară faptul că nu ar fi respectat aplicarea legilor fondului funciar referitor la „validarea dreptului de proprietate conform Legii nr. 247/2005, a unor cetăţeni străini şi datorită faptului că nu a făcut„obiecţiuni la hotărârile luate de Comisia judeţeană de aplicare a acestei legi.

Împotriva acestei decizii de sancţionare a formulat contestaţie întrucât, pe de o parte, la momentul respectiv era convins de legalitatea retrocedărilor respective - având în vedere unele soluţii din practica judiciara a instanţelor judecătoreşti precum şi interpretarea dată dispoziţiilor legale aplicabile de către ANRP, instituţie abilitată de lege pentru a da îndrumări în acest sens autorităţilor administrative de aplicare a Legilor fondului funciar (exprimată în scris, prin adresa nr. 7260/05.05.2006) iar, pe de altă parte, întrucât, în acea perioadă posibilitatea RNP- Romsilva de a introduce acţiuni în anularea unor astfel de acte era discutabilă, majoritatea instanţelor judecătoreşti din ţară, apreciind că această instituţie nu are calitate procesuală în acest sens.

Numitul C., cetăţean german, născut în România, a formulat la data de 14 septembrie 2005, cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru suprafeţele de teren deţinute pe raza judeţului B. de autorul sau K.

În cererea sa, petentul a invocat calitatea de moştenitor al persoanei menţionate, calitate pe care a dovedit-o în certificatul de moştenitor nr. 52VI397/97 din 2 iunie 1997 eliberat de Tribunalul Hanovra.

Prin HCL nr. 462/16 iunie 2006, Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a reconstituit petentului dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 351 ha teren forestier situat pe raza corn. G.

Aşa cum a arătat în mod constant, pe parcursul cercetării judecătoreşti în prezenta cauză şi cum rezultă din depoziţiile martorilor audiaţi - membri ai comisiei judeţene, reconstituirea dreptului de proprietate a terenului menţionat s-a făcut de către comisia judeţeană în baza recomandărilor Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia pentru coordonarea şi controlul legislaţiei din domeniul restituirii proprietăţii funciare - Cabinet vicepreşedinte care, prin adresa nr. 7260/05.05.2006 a arătat că cetăţenii străini ce au depus cereri în baza Legii nr. 247/2005 şi care dovedesc cu înscrisuri autentice că sunt moştenitori legali ai unei persoane îndreptăţite la reconstituirea dreptului de proprietate privată a unor terenuri, pot dobândi în proprietate asemenea terenuri.

Această adresă a fost înaintată oficial sub nr. 437/8 mai 2006 şi Direcţiei Silvice, punctul de vedere exprimat în conţinutul ei fiind argumentat prin trimiteri la dispoziţiile art. 44 alin. 2 din Constituţia revizuită a României, ale art. 13 şi art. 8 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 18/1991, ale art. 3 alin. 1 din Legea 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor, art. 13 alin. 1 din HG nr. 895/2005 precum şi la considerentele Deciziei CC nr. 408/07.10.2004.

Acest punct de vedere este formulat în numele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, prin Direcţia pentru coordonarea şi controlul aplicării legislaţiei din domeniul restituirii proprietăţii funciare şi reprezintă în mod cert o opinie oficială a acestei instituţii, având în vedere rolul şi scopul înfiinţării acesteia astfel cum rezultă din dispoziţiile HG nr. 361/2005, opinie transmisă spre luare la cunoştinţă către toate instituţiile administrative din ţară cu atribuţii în aplicarea legilor fondului funciar.

Mai mult chiar, în cazul Instituţiei Prefectului - Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptul de proprietate privată asupra terenurilor, la solicitarea acesteia, acest punct de vedere a fost reiterat, tot oficial, prin adresa nr. 10636/06.06.2006, transmisă şi Direcţiei Silvice, înregistrată sub nr. 4297/19.06.2006.

Potrivit art. 2 alin. 1 lit. „a" din HG nr. 361/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, această instituţie avea printre atribuţii principale şi pe aceea de acordare de sprijin şi îndrumarea metodologică autorităţilor publice locale cu atribuţii în aplicarea Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 247/2005 iar potrivit art. 2 lit. „f" din acelaşi act normativ „coordonează şi controlează aplicarea legislaţiei din domeniul restituirii proprietăţilor funciare de către instituţiile administraţiei de stat şi comisiile de fond funciar, asigurând aplicarea unitară de către acestea a reglementarilor în domeniu, având chiar dreptul în baza art. 2 lit. „g" şi „h", prin intermediul corpului propriu de control să aplice sancţiuni pentru fapte contravenţionale la Legile fondului funciar".

Trebuiesc avute în vedere şi dispoziţiile art. II din Legea nr. 1/2000 modificată prin Legea nr. 247/2005 conform cărora „se înfiinţează în cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor o direcţie pentru coordonarea şi controlul aplicării legislaţiei din domeniul restituirii proprietăţii funciare de către instituţiile administraţiei de stat şi comisiile de fond funciar, asigurând aplicarea unitară de către acestea a reglementărilor în domeniu".

Prin urmare, având atribuţii de coordonare şi control şi fiind constituită chiar o direcţie specializată în acest sens, nu se poate afirma că o adresa emisă în numele acestei instituţii ar reprezenta un punct de vedere personal al semnatarului acesteia, o astfel de interpretare excedând însuşi rolului şi scopului creării acestei Autorităţi.

Adresa emisă în cauza de faţă fiind argumentată din punct de vedere juridic în numele acestei instituţii a fost avută în vedere de Comisia judeţeană din care făcea şi el parte şi a fost considerată ca fiind o îndrumare obligatorie prin prisma rolului acestei Autorităţi naţionale, cu atât mai mult cu cât, informându-se la persoane de specialitate, a constatat că şi în practica judiciară este împărtăşită o astfel de soluţie, exemplificând, ulterior, în apărarea sa decizia nr. 97/12.02.2009 a Tribunalului Sibiu - secţia civilă, pronunţată în dosarul nr. 334/174/2008.

În această cauză, prima instanţă, invocând art. 27 din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 890/2005, a reţinut că petenta nu are cetăţenie română, astfel că nu poate beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate potrivit prevederilor art. 48 din Legea 18/1991.

Prin acest text legal se statuează în mod expres ca cetăţenii români cu domiciliul în străinătate, precum şi foştii cetăţeni români care şi-au redobândit cetăţenia română, indiferent dacă şi-au stabilit sau nu domiciliul în ţară, pot face cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru suprafeţele de terenuri agricole sau terenuri cu destinaţie forestieră, prevăzute la art. 45, care le-au aparţinut în proprietate.

Însă, prin art. 8 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 se recunoaşte calitatea de persoane îndreptăţite la reconstituirea dreptului de proprietate tuturor moştenitorilor persoanelor care au adus pământ în cooperativa agricola de producţie sau cărora li s-a preluat în orice mod teren de către aceasta.

Acelaşi act normativ prevede prin dispoziţiile articolului 13 că moştenitorii care nu-şi pot dovedi această calitate, întrucât terenurile nu s-au găsit în circuitul civil, sunt socotiţi repuşi de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce au aparţinut autorului lor, fiind consideraţi că au acceptat moştenirea prin cererea pe care o fac comisiei.

Rezultă din aceste dispoziţii legale că moştenitorii persoanelor ce au deţinut teren preluat din patrimoniul lor, în condiţiile înscrise în actul normativ, sunt îndreptăţite la reconstituirea dreptului de proprietate ce a aparţinut autorilor lor, prin depunerea cererii de reconstituire aceştia dobândind o - speranţă legitimă la obţinerea exerciţiului efectiv al dreptului de proprietate - dobândind astfel un bun în sensul art. 1 din art. 1 şi al Primului Protocol adiţional al CEDO.

Distincţia făcută prin art. 48 al Legii nr. 18/1991, care înlătură de la posibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate pe moştenitorii care nu au dobândit cetăţenia română dar permite reconstituirea persoanelor ce aveau cetăţenie străină dar au renunţat la aceasta şi au dobândit cetăţenia română sau chiar persoanelor cu dublă cetăţenie, determină o diferenţiere ce nu are o justificare obiectivă.

Chiar dacă Statul Român poate determina titularii dreptului de proprietate privată asupra terenurilor aflate pe teritoriul său, acesta nu poate înlătura posibilitatea dobândirii în patrimoniu, de către persoanele ce nu deţin cetăţenia română, a unui drept patrimonial ca efect al moştenirii legale, fără a acorda o despăgubire, constituind astfel o imposibilitate legală, discriminatorie de a dobândi un bun. Mai mult, potrivit art. 41 al. 2 din Constituţie:

„(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.

(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală".

Chiar dacă prin repetate decizii ale Curţii Constituţionale (decizia nr. 1002/06.11.2007, decizia nr. 630/26.06.2007, decizia nr. 1218/18.12.2007) s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 18/1991, doar deciziile prin care se constata neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare sunt definitive şi obligatorii, potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată.

Mai mult, odată cu ratificarea de către România a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi a protocoalelor adiţionale la aceasta, abordarea problematicii referitoare la respectarea dreptului de proprietate, nu poate face abstracţie de conţinutul articolului 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie.

Prin ratificarea acestui protocol, nu numai că respectarea lui a devenit obligatorie pentru Statul Român, dar aplicarea prevederilor sale are şi un caracter prioritar, conferit de art. 20 din Constituţia României, care prevede în mod expres ca „dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi tratatele la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale."

Având în vedere deci atât recomandarea ANRP sus-menţionată cât şi precedentul judiciar prezentat anterior, a considerat că nu i se poate imputa neintroducerea unor acţiuni pentru anularea actelor de reconstituire a drepturilor de proprietate în cazul cetăţenilor străini, la acel moment această chestiune primind o astfel de interpretare.

Este real că în practica judiciară s-a constatat că există şi soluţii contrare, ulterior cristalizându-se acest punct de vedere însă până în prezent, cu privire la acest aspect nu s-a pronunţat de către instanţa supremă o hotărâre care să fie obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, oricând putându-se reveni şi la punctul de vedere exprimat în procedurile judiciare amintite.

Mai mult chiar, în cauza de faţă, ca urmare a contestaţiei de către el a sancţiunii disciplinare aplicate a fost pronunţată de către Curtea de Apel Suceava - secţia comercială, administrativ şi fiscal, sentinţa nr. 70/12 ianuarie 2008 rămasă definitivă prin decizia nr. 80/13 ianuarie 2009 a ICCJ - secţia de contencios administrativ şi fiscal, în considerentele acestor hotărâri (fond si recurs) reţinându-se cu autoritate de lucru judecat faptul că „validarea dreptului de proprietate în favoarea unor cetăţeni străini s-a făcut în concordanţă cu dispoziţiile legii care este aplicată tuturor persoanelor ale căror terenuri au fost preluate de Statul român după 1945, indiferent de cetăţenia acestora".

Prin urmare, printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă s-a stabilit că, în cauza care viza o abatere disciplinară aplicată pentru faptul că nu ar fi iniţiat declanşarea unor acţiuni civile pentru invalidarea unor hotărâri de reconstituire a dreptului de proprietate pentru unii cetăţeni străini, o astfel de abatere nu exista întrucât validarea dreptului de proprietate în cazul acestora s-a făcut în concordantă cu dispoziţiile legale.

Aşa fiind, apreciez ca în cauză, instanţa de fond a dat o rezolvare nelegală chestiunii prejudiciale, contrară prevederilor art. 52 alin. 3 din acelaşi cod, aducând totodată o gravă atingere principiului securităţii juridice, hotărârea instanţei de contencios administrativ având autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale în ceea ce priveşte modul de rezolvare a chestiunii prealabile.

Atâta vreme cât această hotărâre este definitivă şi modul de soluţionare a problemei în discuţie este clar exprimat nu are nicio importanţă faptul că punctul de vedere din conţinutul său este motivat doar succint ori faptul că instanţa care a pronunţat-o nu este o instanţa civilă ci de contencios administrativ câtă vreme textul art. 52 alin. 3 C.p.p. se referă la „hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unor chestiuni prealabile".

Prin urmare, câtă vreme printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă s-a stabilit că neiniţierea de către el a unor acţiuni civile în sensul reţinut prin Raportul de control al RNP -Romsilva nu reprezintă nici măcar o abatere disciplinara întrucât validarea dreptului de proprietate pentru cetăţenii străini în discuţie s-a făcut în concordanţă cu dispoziţiile legale aplicabile, cu atât mai mult nu poate fi întrunită latura obiectiva a infracţiunii de abuz în serviciu reţinută in sarcina sa, fapt ce echivalează cu o neprevedere în legea penală, impunând achitarea sa în temeiul disp. art. 16 lit. „b" teza a I-a.

Deşi hotărârea instanţei de contencios administrativ vizează situaţia deciziei de sancţionare nr. 132/2007 nu se poate susţine ca nu ar fi aplicabilă în speţa întrucât fapta penală reţinută în sarcina sa nu ar fi una şi aceeaşi cu această abatere disciplnară deoarece prin actul de sesizare a instanţei s-ar fi reţinut că activitatea mea infracţională ar consta în "neîndeplinirea dispoziţiilor din Raportul Corpului de Control”, dispoziţii pe care era obligat, în opinia organelor de urmărire penală, însuşite de instanţa de fond, în virtutea art. 36 şi 37 din OUG nr. 59/2000.

Aşa cum rezultă însă din actele dosarului şi această pretinsă încălcare a atribuţiilor sale de serviciu a fost aplicată de conducerea RNP - ROMSILVA drept o abatere disciplinară, sens în care i s-a aplicat o nouă sancţiune prin decizia nr. 476/17.10.2007.

Această sancţiune a fost deasemeni contestată de către el în dosarul nr. ../39/2018 şi a fost admisă de Curtea de Apel Suceava - Secţia contencios administrativ pe aceleaşi considerente, în prezent, cauza aflându-se în recurs la ÎCCJ care a dispus suspendarea în temeiul disp. art. 244 alin. 1 pct. 2 C.p.p.

Dacă însă, printr-o hotărâre judecătorească definitivă s-a reţinut că activitatea sa ce făcea obiectul abaterii disciplinare iniţiale nu a fost nelegală şi având în vedere că pretinsa încălcare a atribuţiilor de serviciu vizează practic aceeaşi activitate, este evident că autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 70 /12 mai 2008 a Curţii de Apel Suceava Secţia de contencios administrativ în ceea ce priveşte chestiunea prealabilă, este aplicabilă şi faptei penale pretins comisă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor cuprinse în Raportul Corpului de Control.

În acest context dispoziţiile din Raportul susmenţionat şi-au pierdut caracterul obligatoriu ca efect al hotărârii instanţei de contencios administrativ.

Pe de altă parte, aşa cum a arătat pe parcursul procesului penal, unul din argumentele pentru care nu a adus la îndeplinire dispoziţiile din actul de control a fost şi împrejurarea că a constatat, la acel moment, lipsa oricăror dispoziţii legale care să-i permită introducerea unor acţiuni în justiţie pentru invalidarea hotărârilor de reconstituire a dreptului de proprietate, aspect care era avut în vedere şi de instanţele judecătoreşti ce respingeau astfel de acţiuni cu motivarea lipsei calităţii procesuale a RNP - ROMSILVA.

Această situaţie era de altfel cunoscută la nivelul conducerii RNP şi a făcut ulterior chiar obiectul unei Sinteze întocmită de Curtea de Conturi sub denumirea Raport de Audit privind situaţia patrimonială a fondului forestier din România în perioada 1990-2012.

În acest document se arată că RNP era la curent cu practica instanţelor în sensul nerecunoaşterii calităţii sale procesualele active iar ulterior chiar a făcut demersuri la Parchetul General de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru introducerea unui recurs în interesul legii sesizarea RNP nr. 3457 din 21.04.2010 (la care a ataşat un număr de 2 hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţele civile care recunoştea calitatea procesuala – RNP şi un număr de 13 hotărâri judecătoreşti care nu recunoşteau instituţiei această calitate).

Prin urmare, la data pretinsei fapte penale reţinute în sarcina sa, practica majoritară a instanţelor era aceea de nerecunoaştere a calităţii procesuale a RNP pentru introducerea acţiunilor prevăzute de art. III din Legea nr. 167/1997. Abia prin Decizia ICCJ nr. 15/17 octombrie 2011 data într-un recurs în interesul legii, instanţa noastră supremă, în interpretarea şi aplicarea unitara a dispoziţiilor art. 53 din Legea nr. 18/1991 republicată a statuat că RNP are calitate procesuală activă de a formula acţiuni în constatarea nulităţii absolute a actelor emise cu încălcarea prevederilor privind retrocedarea terenurilor forestiere din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicata, cu modificările şi completările ulterioare.

Trebuie remarcat însă, din motivarea acestei decizii, că soluţia dată de instanţa supremă are la bază justificarea interesului RNP prin prisma modificărilor aduse de Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic si a dispoziţiilor cuprinse in Regulamentul de organizare si funcţionare a RNP aprobat prin HG nr. 229/2009, acte normative adoptate ulterior perioadei 2007-2008.

De altfel, în prezenta cauza, deşi RNP avea posibilitatea de a formula in nume propriu şi nu prin intermediul Direcţiei Silvice, o astfel de acţiune, nu a procedat in acest sens, o astfel de acţiune formulându-se abia la finele anului 2011, tot de către Direcţia Silvica, după pronunţarea Deciziei nr. 15/2011 a ICCJ, acţiune ce face obiectul dosarului nr. .. al Judecătoriei Săveni, cauza fiind suspendată până la soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate invocată de pârâtul C..

Aşa fiind, faţă de argumentele prezentate mai sus, apare ca neîntemeiata reţinerea în sarcina sa a încălcării unor atribuţii de serviciu prin care să se fi produs vreo vătămare sau vreun prejudiciu instituţiei la care lucra câtă vreme admisibilitatea unei acţiuni în anulare întemeiată pe disp. art. III din Legea nr. 167/1997 era incertă la acel moment, practica instanţelor cu privire la lipsa calităţii procesuale a RNP fiind majoritară.

De altfel, chiar în Raportul Curţii de Conturi sus-menţionat se precizează ca însuşi Ministerul Finanţelor Publice în calitate de reprezentant al Statului ca titular al dreptului de proprietate avea această opinie pe care şi-a exprimat-o în numeroase cazuri în faţa instanţelor judecătoreşti, solicitând în mod expres admiterea excepţiei lipsei calităţi procesuale a RNP (a se vedea exemplificări în Raportul amintit).

În ceea ce priveşte al doilea act material al infracţiunii de abuz în serviciu, posibilitatea reţinerii acestuia este strâns legată în primul rând de soluţionarea aceleaşi problematici vizând legalitatea reconstituirii dreptului de proprietate în discuţie, expusă la punctul a) din prezentele motive de apel.

În al doilea rând, achiziţionarea respectivei suprafeţe de teren s-a făcut la solicitarea vânzătorului făcută direct la RNP - Romsilva şi avizată de acesta din urmă care avea cunoştinţa indubitabil despre situaţia juridică a acesteia.

Apreciază că în mod greşit s-a reţinut de instanţă faptul că RNP nu ar fi avut cunoştinţă despre situaţia acestui teren, câtă vreme acesta făcea nu numai obiectul Raportului Corpului de Control propriu dar problema retrocedării sale era pusă în discuţie şi în cadrul a două dosare aflate pe rol la instanţa de contencios administrativ în care se soluţionau contestaţiile mele împotriva deciziilor de sancţionare tocmai legat de această retrocedare.

În sfârşit, în cauză nu poate fi reţinută infracţiunea de abuz în serviciu, nefiind demonstrată existenţa vreunui prejudiciu produs RNP - Romsilva în condiţiile în care titlul de proprietate al titularului dreptului nu a fost anulat şi nu s-a dispus repunerea în situaţia anterioară.

Prin Decizia nr. 405/2016 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 517/8.07.2016, Curtea Constituţională a stabilit că pentru a putea fi reţinută infracţiunea de abuz în serviciu se impune ca sintagma „îndeplineşte în mod defectuos” să fie înţeleasă în sensul că „îndeplineşte prin încălcarea legii”, raportat strict la încălcări ce vizează legi şi ordonanţe ale Guvernului, conform paragrafului 60, teza finală al acestei decizii.

Pe de altă parte, Curtea a reţinut că infracţiunea de abuz în serviciu este o infracţiune de rezultat, urmarea săvârşirii acestei fapte fiind cauzarea unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor şi intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.

Curtea a constatat că legiuitorul nu a reglementat un prag valoric al pagubei şi nicio anumită intensitate a vătămării, ceea ce a determinat instanţa de contencios constituţional să concluzioneze că, indiferent de valoarea pagubei sau intensitatea vătămării rezultate din comiterea faptei, dacă sunt îndeplinite celelalte elemente constitutive, în actuala reglementare, fapta poate fi calificată drept infracţiune.

Din acest motiv, Curtea a formulat rezerve cu privire la modalitatea de exprimare a voinţei legiuitorului când a incriminat fapta de abuz în serviciu, ulterior, prin Decizia nr. 392/2017, făcând următoarele consideraţii:

„51. Potrivit dispoziţiilor art.147 alin.(4) din Constituţie, deciziile pronunţate de Curtea Constituţională sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, având aceleaşi efecte pentru toate autorităţile publice şi toate subiectele individuale de drept. Decizia prin care Curtea Constituţională, în exercitarea controlului concret, a posteriori, admite sesizarea de neconstituţionalitate este obligatorie şi produce efecte erga omnes, determinând obligaţia legiuitorului, potrivit art.147 alin. (1) din Constituţie, de a pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale. Termenul în care trebuie îndeplinită obligaţia constituţională este de 45 de zile, consecinţa nerespectării sale fiind încetarea efectelor juridice a dispoziţiilor din legile sau ordonanţele constatate ca fiind neconstituţionale în vigoare la data efectuării controlului şi suspendate de drept pe durata termenului constituţional.

52.Mai mult, în acord cu jurisprudenţa sa, spre exemplu, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr.l din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.16 din 26 ianuarie 1995, sau Decizia nr.414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.291 din 4 mai 2010, autoritatea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Soluţia este aceeaşi şi pentru efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale. Prin sintagma considerente pe care dispozitivul deciziei Curţii se sprijină se înţelege ansamblul unitar de argumente, care prezentate într-o succesiune logică realizează raţionamentul juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată de Curte. Astfel, argumente autonome, de sine-stătătoare, sau argumente multiple, coroborate, pot determina o construcţie logico-juridică după structura premisă-demonstraţie-concluzie. Cu alte cuvinte, considerentele unei decizii a Curţii Constituţionale cuprind analiza comparativă dintre textul legal criticat şi norma constituţională, procesul logic pornind de la situaţia premisă (care implică, pe de o parte, analiza textului legal, şi, pe de altă parte, analiza textului constituţional), realizând legături corelante, inferenţiale (analiza raportului dintre cele două norme) din care derivă o concluzie, consecinţa analizei (soluţia pronunţată de Curte). Această structură este una unitară, coerentă, întregul ansamblu argumentativ constituind fundamentul concluziei finale, astfel încât nu poate fi acceptată teza potrivit căreia în conţinutul unei decizii a Curţii ar putea exista considerente independente de raţionamentul juridic care converge la soluţia pronunţată şi implicit care nu ar împrumuta caracterul obligatoriu al dispozitivului actului jurisdicţional. Prin urmare, întrucât toate considerentele din cuprinsul unei decizii sprijină dispozitivul acesteia, Curtea constată că autoritatea de lucru judecat şi caracterul obligatoriu al soluţiei se răsfrânge asupra tuturor considerentelor deciziei.

53.Ţinând seama de cele expuse, Curtea reţine că, încă din data de 8 iulie 2016, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei Curţii Constituţionale nr.405 din 15 iunie 2016, în sarcina legiuitorului primar sau delegat s-a născut obligaţia de a reglementa valoarea pagubei şi gravitatea vătămării rezultate din comiterea faptei de „abuz în serviciu", cu aplicarea principiului „ultima ratio", astfel cum acesta a fost dezvoltat în doctrină şi jurisprudenţă (inclusiv cea a Curţii Constituţionale). Dezvoltând raţionamentul juridic pe care s-a întemeiat soluţia pronunţată în decizia menţionată, Curtea a considerat că delimitarea dintre diferitele forme de răspundere juridică şi răspunderea penală nu poate avea drept unic criteriu tipul actului normativ încălcat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, respectiv un act de reglementare primară (lege sau ordonanţă a Guvernului) sau un act normativ administrativ, ci, dimpotrivă, reţinând posibilitatea ca în cazul săvârşirii unei fapte prin încălcarea unei legi sau ordonanţe a Guvernului să poată fi incidenţă atât răspunderea penală, cât şi alte forme de răspundere extrapenală, cum este cea disciplinară, administrativă sau civilă, Curtea a reţinut, drept criteriu suplimentar, gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale, respectiv necesitatea existenţei unei anumite valori a pagubei sau a unei anumite gravităţi a vătămării a drepturilor sau intereselor legitime rezultate din comiterea faptei".

În continuare, în conţinutul aceleiaşi decizii, Curtea subliniază că: „legiuitorul are obligaţia de a reglementa pragul valoric al pagubei şi intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracţiunea de abuz în serviciu, pasivitatea acestuia fiind de natură să determine apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor Juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii”.

Aşa fiind, cum dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicare în lipsa punerii în acord în acest interval de către forul competent (Parlament sau Guvern), aşa cum obligă Legea fundamentală prin prevederile de la art. 147 alin. 1, în prezent fapta nu mai este incriminată.

Pe de altă parte, potrivit art. 11 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei dar şi considerentele care îl explicitează, instanţele de judecată fiind obligate să se conformeze acestor decizii şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995, Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1415/2009, nr. 414/2010, nr. 415/2010).

În prezent, în practica curţilor de apel din ţară a fost deja împărtăşită o astfel de opinie, instanţele desfiinţând chiar hotărâri definitive (pe calea contestaţiei la executare) şi constatând că fapta de abuz în serviciu a fost dezincriminată.

În subsidiar, inculpatul apelant a arătat că achitarea sa poate fi dispusă în temeiul disp. art. 16 lit. „d" C.p.p. rap. la art. 30 alin. 1 şi 4 C.p.p., în cauză existând o cauză de neimputabilitate.

Potrivit art. 30 alin. 1 şi 4 C.pen. actual, constituie eroare (cauză de neimputabilitate) şi necunoaşterea unei dispoziţii legale extrapenale, în cazul da faţă, cele referitoare la regimul juridic aplicabil cererilor cetăţenilor străini în materia Legii nr. 18/1991.

Aşa cum a susţinut în mod constant pe parcursul procesului penal, el, nefiind de specialitate juridică, a fost convins de modalitatea legală a retrocedărilor ce fac obiectul prezentei cauze având în vedere punctul de vedere exprimat oficial de RNP şi precedentul judiciar de care a făcut vorbire mal sus.

Nu a avut nicio îndoială în privinţa legalităţii acestor puncte de vedere deoarece proveneau de la specialişti şi aduceau argumente plauzibile cu trimitere la dispoziţiile legale ce trebuiau aplicate şi chiar apreciază şi în prezent că o astfel de situaţie ar putea fi aplicabilă, în lipsa - aşa cum a arătat - a unei hotărâri obligatorii pronunţate de instanţa supremă pentru unificarea practicii judiciare.

Dacă instanţa de control judiciar va stabili că modalitatea sa de a acţiona a fost contrară legilor aplicabile în materie deşi se baza pe o jurisprudenţă majoritară la acea dată a instanţelor de judecată, urmează a reţine însă că aceasta se datorează doar reprezentării greşite pe care a avut-o cu privire la problematica pusă în discuţie, o astfel de reprezentare, neconformă realităţii, formând conţinutul erorii.

Prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, inculpatul apelant A., a invocat ca motiv de casare cu trimitere împrejurarea că la soluţionarea chestiunii prejudiciale nu au fost citate Comisia Judeţeană Botoşani şi C., context în care, în opinia apărării instanţa, chiar şi din oficiu trebuie să constate nulitatea hotărârii pronunţate de prima instanţă.

Procedând la soluţionarea apelului declarat în cauză, prin prisma criticilor formulate de inculpat, precum şi cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept şi în conformitate cu disp. art. 417 alin.1 şi 2 şi art. 420 C.p.p., Curtea:

Având în vedere că în cauză au fost invocate motive de nulitate ale sentinţei apelate, acestea vor fi analizate cu prioritate urmând ca, ulterior, să examineze fondul cauzei.

În ceea ce priveşte susţinerile inculpatului apelant în sensul că sentinţa instanţei de fond nu respectă dispoziţiile date de instanţa de control judiciar prin decizia nr.1053 din 27 octombrie 2017 a Curţii de Apel Suceava şi că nu s-a motivat corespunzător conform deciziei de îndrumare şi din acest motiv se impune casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare, Curtea le apreciază ca neîntemeiate din următoarele considerente:

Curtea reţine că motivarea unei sentinţe, cu atât mai mult una penală în care o persoană este condamnată, reprezintă o condiţie esenţială a înfăptuirii justiţiei, iar dacă în motivare nu sunt cuprinse argumentele pe care se sprijină soluţia dată, hotărârea judecătorească este nemotivată.

În practica judiciară motivarea hotărârilor a fost considerată un corectiv al principiului liberei aprecieri a probelor, având în vedere că judecătorul are libertatea de apreciere a probaţiunii administrate în cauză, însă aceasta nu trebuie să se bazeze pe considerente pur subiective ci trebuie să fie întemeiată pe elementele obiective rezultate din probele administrate.

Trebuie avute în vedere dispoziţiile art.6 paragraful I din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială.

Or, motivarea unei hotărâri judecătoreşti reprezintă un aspect important în privinţa echitabilităţii procesului penal.Noţiunea de proces echitabil impune condiţia ca o instanţă care a motivat pe scurt o hotărâre să fie analizat în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse atenţiei. Sub aspectul dreptului la un proces echitabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reafirmat în jurisprudenţa sa – cauza Boldea contra României şi cauza Albina contra României, principiile dezvoltate reamintind că articolul 6 paragraful I din Convenţie impune în sarcina instanţelor obligaţia de a analiza efectiv motivele, argumentele şi probele, fără ca aceasta să impună o motivare în detaliu pentru fiecare argument invocat.

Deşi obligativitatea instanţelor de a-şi motiva hotărârile adoptate nu rezultă din textul Convenţiei Europene, instanţa europeană justifică această necesitate prin dreptul părţilor de a le fi examinate efectiv argumentele şi mijloacele de probă administrate, enunţarea problemelor de drept şi de fapt, pe care judecătorul s-a întemeiat, trebuind să-i permită justiţiabilului să aprecieze şansele de succes ale unui apel, aşa cum se arată în hotărârile CEDO „Van der Hurk contra Olandei, şi Hadjianastassiou contra Greciei din 16 decembrie 1992”, hotărârea CEDO Albina contra României nr. 4/2005 şi Dumitru contra României din 2004 în care se relevă textual că „lipsa motivării unei hotărâri îl privează pe petiţionar (inculpat) de echitate, ceea ce atrage încălcarea art 6 par 1”.

Totodată, Curtea reţine că, potrivit art.425 C.p.p., instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de apel.

Raportat la textele de lege, principiile şi standardele expuse anterior, Curtea constată, contrar opiniei exprimate de inculpatul apelant, că sentinţa apelată întruneşte toate cerinţele impuse de legislaţia internă şi de cazuistica Curţii Europene a Drepturilor Omului menţionată.

Astfel, Curtea reţine că instanţa de fond şi-a expus motivele avute în vedere pentru pronunţarea soluţiei în cauză începând cu fila 10 şi până la fila 31 din sentinţa apelată, analizând legalitatea reconstituirii dreptului de proprietate a lui C. (filele 10-11 din sentinţa Tribunalului Botoşani) şi care sunt probele din care rezultă vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată.

Totodată, Curtea constată că instanţa de fond a motivat detaliat de ce apreciază că nu se impune reţinerea anumitor mijloace de probă în stabilirea situaţiei de fapt şi a analizat principalele apărări formulate de inculpatului apelant la filele 23-28 din sentinţa apelată, inclusiv susţinerea acestuia cu privire la faptul că s-a aflat în eroare.

Împrejurarea că inculpatul apelant apreciază că instanţa de fond trebuia să analizeze mai detaliat chestiunea prealabilă şi susţinerile sale nu este de natură să conducă la constatarea încălcării dispoziţiilor date prin decizia de îndrumare sau a dreptului la un proces echitabil în condiţiile în care, aşa cum s-a menţionat anterior, în sentinţa apelată prima instanţă a răspuns principalelor susţineri ale inculpatului din timpul procesului.

În ceea ce priveşte critica adusă legalităţii sentinţei apelate de către inculpatul A. referitoare la judecarea cauzei în lipsa unei părţi nelegal citate, Curtea o apreciază ca neîntemeiată din următoarele considerente:

Potrivit art.353 alin.1 C.p.p. judecata poate avea loc numai dacă persoana vătămată şi părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită. Inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi, după caz, reprezentanţii legali ai acestora se citează din oficiu de către instanţă.

Conform dispoziţiilor alin.2 a art.353 C.p.p. partea sau alt subiect procesual principal prezent personal, prin reprezentant sau prin apărător ales la un termen, precum şi acela căruia, personal, prin reprezentant sau apărător ales ori prin funcţionarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenţei, i s-a înmânat în mod legal citaţia pentru un termen de judecată nu mai sunt citaţi pentru termenele ulterioare, chiar dacă ar lipsi la vreunul dintre aceste termene, cu excepţia situaţiilor în care prezenţa acestora este obligatorie. Militarii şi deţinuţii sunt citaţi din oficiu la fiecare termen.

Potrivit art.421 punctul 2 lit.b C.p.p., aşa cum a fost modificat prin OUG nr.18/2016, instanţa de control judiciar desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, invocată de acea parte.

Art.52 alin.2 C.p.p. statuează că în procesul penal chestiunea prealabilă se judecă de către instanţa penală, potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune.

Din coroborarea textelor de lege menţionate anterior rezultă că este real faptul că judecata cauzei poate avea loc doar în prezenţa părţilor legal citate însă solicitarea de a se desfiinţa sentinţa unei instanţe pe motiv că o parte nu a fost legal citată trebuie să fie făcută de către partea care a fost prejudiciată de acest viciu (adică partea din proces care nu a fost legal citată) şi nu de către orice parte din cauză.

Scopul avut în vedere de legiuitor a fost acela de a oferi persoanei prejudiciate prin necitarea sa un remediu ca apărările sale să fie în mod efectiv analizate de către prima instanţă şi să beneficieze de un dublu grad de jurisdicţie şi nu să permită oricărui participant la proces să obţină, în cazul în care este nemulţumit de soluţia primei instanţe, rejudecarea cauzei sale şi, implicit, tergiversarea pronunţării unei soluţii definitive.

În prezenta cauză, Curtea reţine că inculpatul A. a fost legal citat, respectiv a avut termenul în cunoştinţă, încă de la data de 30.01.2018, termen de judecată la care a fost prezent atât el, cât şi apărătorul său ales (f.19 ds. instanţă de fond).

Or, cât timp inculpatul A. a fost prezent la termenul de judecată din data de 05.06.2018, termen la care s-a acordat cuvântul în dezbateri, inclusiv asupra chestiunii prealabile,  procedura de citare era legal îndeplinită în ceea ce îl priveşte şi, în consecinţă, acesta nu are interes şi nu are calitatea să invoce încălcarea dreptului ca judecarea cauzei să fie făcută cu citarea legală a altor părţi procesuale. Cu atât mai mult, Curtea constată că inculpatul nu invocă faptul că o parte din cauză nu a fost legal citată ci, în esenţă, critică că nu au fost introduşi în cauză Comisia Judeţeană de aplicare a Legilor Fondului Funciar şi C..

Pe fondul cauzei, Curtea constată că prima instanţă a reţinut o stare de fapt conformă cu realitatea şi sprijinită pe interpretarea şi analiza judiciară a probelor administrate în cursul urmăririi penale şi în faţa instanţei de fond, ajungând în final la concluzia că inculpatul A. se face vinovat de săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată.

Rezultă din ansamblul probator administrat în cursul urmăririi penale, în faţa instanţelor de fond precum şi în faţa instanţei de apel, în cele două cicluri procesuale, că inculpatul A., în calitate de director al Direcţiei Silvice, în cursul anului 2007 nu a iniţiat o acţiune civilă la instanţa judecătorească competentă în vederea constatării nulităţii absolute a hotărârilor Comisiei Judeţene de aplicare a legii fondului funciar şi a titlului de proprietate, prin care a fost retrocedată, cu încălcarea prevederilor legale, suprafaţa totală de 358 ha teren cu vegetaţie forestieră numitului C., persoană care nu avea cetăţenie română şi nu putea beneficia de dispoziţiile legale privind reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafeţele de terenuri cu destinaţie forestieră, înlesnind astfel, cu intenţie, diminuarea fondului forestier şi, ulterior, a achiziţionat prin cumpărare suprafaţa de 351 ha teren cu vegetaţie forestieră de la această persoană pentru suma de 2.439.450 lei, sumă care provenea din fondul de conservare şi regenerare a pădurilor, care reprezintă deopotrivă prejudiciul material cauzat Regiei Naţionale a Pădurilor - Direcţia Silvică (la care se adaugă suma de 37.782 de lei reprezentând cheltuieli conexe) şi folosul necuvenit obţinut de numitul C. (persoană care nu avea calitatea de a dobândi dreptul de proprietate asupra suprafeţelor de pădure în cauză aşa cum s-a arătat anterior).

Fără a relua argumentaţia stării de fapt, redată în considerentele hotărârii atacate, argumentaţie pe care Curtea şi-o însuşeşte în întregime, astfel cum această posibilitate este conferită de practica CEDO şi potrivit căreia poate constitui o motivare preluarea motivelor instanţei inferioare (Helle împotriva Finlandei), în condiţiile în care inculpatul apelant nu contestă cele reţinute în sarcina sa, respectiv că în cazul lui C. (cetăţean german) nu a iniţiat acţiuni în justiţie pentru anularea titlului de proprietate emis pe numele acestuia în mod nelegal şi că a achiziţionat de la cetăţeanul german suprafaţa de 351 ha teren cu vegetaţie forestieră pentru suma de 2.439.450 lei, ci doar a susţinut că lui C. i s-a reconstituit dreptul de proprietate în condiţii de legalitate şi că nu sunt întrunite condiţiile pentru tragerea sa la răspundere penală, se vor analiza, în cele ce urmează, doar apărările şi susţinerile apelantului.

În acord cu instanţa de fond, şi în contradicţie cu apărarea, Curtea reţine că numitului C. i s-a reconstituit în mod nelegal dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 358 ha teren forestier în cursul anului 2006 de către Comisia Judeţeană de aplicarea a legilor fondului funciar.

Curtea constată, suplimentar faţă de textele de lege menţionate de către prima instanţă, că potrivit art.44 alin.2 din Constituţia României cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.

Aşadar, la nivelul anului 2006, an în care numitul C. a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate asupra suprafeţei de teren în discuţie şi când i s-a reconstituit acest drept, România nefiind aderată la Uniunea Europeană, cetăţenii străini puteau dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor doar prin moştenire legală.

Din adresa nr.3946884/28.10.2009 a Ministerului Administraţiei şi Internelor - Direcţia Generală de Paşapoarte, C. a pierdut cetăţenia română odată cu părinţii săi prin Decretul nr.14/25.01.1984 (art.23 alin.2 din Legea 21/1991).

Instanţa de control judiciar reţine că potrivit art.23 alin.1 şi 2 din Legea nr.24/1971 a cetăţeniei române, act normativ în vigoare în data de 25.01.1984, dată la care a fost emis decretul nr.14 menţionat anterior, pierderea cetățeniei române prin aprobarea renunțării la cetățenie nu produce niciun efect asupra cetățeniei soțului sau copiilor, cu toate acestea, în cazul când ambii părinți obțin aprobarea renunțării la cetățenia română, iar copilul minor se află împreună cu ei în străinătate ori părăsește împreună cu ei țara, copilul pierde cetățenia română odată cu părinții sau, dacă aceștia au pierdut cetățenia română la date diferite, pe ultima dintre aceste date.

Împrejurarea că în adresa nr.3946884/28.10.2009 a Ministerului Administraţiei şi Internelor - Direcţia Generală de Paşapoarte se indică actul normativ din anul 1991 şi nu cel din 1971 reprezintă o eroare materială care nu este de natură să conducă la înlăturarea realităţii obiective, respectiv că la data formularea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 358 ha de teren cu vegetaţie forestieră numitul C. nu era cetăţean român.

 Cât timp părinţii lui C. nu aveau cetăţenie română la momentul decesului lor, adică a deschiderii succesiunii, nu aveau la rândul lor dreptul de a deţine în proprietate terenuri în România pentru a fi reţinute în masa succesorală şi, în aceste condiţii, nu se poate reţine că cetăţeanul german menţionat anterior putea dobândi prin moştenire legală dreptul de proprietate asupra terenurilor forestier în cauză.

În acord cu instanţa de fond, Curtea apreciază că adresa emisă de ANRP nr. 7260/05 februarie 2006 din care rezulta că şi cetăţenii străini au dreptul la retrocedarea dreptului de proprietate (f. 269-273 vol. IV d.u.p.) nu este de natură să conducă la exonerarea răspunderii inculpatului apelant cu privire la faptele imputate în prezenta cauză în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat anterior, prin raportul Corpului de Control al Regiei Naţionale a Pădurilor nr. 1621/02.04.2007 i s-a comunicat clar că opinia exprimată prin adresa menţionată anterior este greşită şi că are obligaţia de a întreprinde toate demersurile legale (formularea de acţiuni în justiţie) prin care să obţină anularea titlului de proprietate emis către C..

Apărarea inculpatului în sensul că instanţele române nu recunoşteau calitatea procesuală a Direcţiilor Silvice Judeţene nu poate fi privită ca fiind o cauză care să îl exonereze de răspundere penală pe apelant în condiţiile în care acesta avea obligaţia de a formula şi înregistra acţiuni pe rolul instanţelor judecătoreşti şi apoi, în cazul în care se punea problema unei eventuale lipse a calităţii procesuale, să îşi justifice această calitate. Or, tocmai această inacţiune i se impută inculpatului apelant, respectiv faptul că, în calitatea sa specială de director a Direcţiei Silvice, nu a făcut toate demersurile legale pentru protejarea fondului forestier, obligaţie care îi revenea în virtutea funcţiei.

În ceea ce priveşte susţinerea inculpatului că în cauză există o autoritate de lucru judecat întrucât prin sentinţa civilă nr.70 din 12.05.2008 a Curţii de Apel Suceava s-a stabilit că validarea dreptului de proprietate în favoarea unor cetăţeni străini s-a făcut în concordanţă cu dispoziţiile legii care este aplicabilă tuturor persoanelor a căror terenuri au fost preluate de Statul român după 1954, indiferent de cetăţenia acestora, Curtea o apreciază ca neîntemeiată din următoarele considerente:

Inculpatul apelant A. a fost trimis în judecată de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Suceava pentru săvârşirea unei infracţiuni de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave reţinându-se în sarcina sa că în perioada 2007-2008, în calitatea sa de director al Direcţiei Silvice, cu intenţie, a înlesnit diminuarea fondului forestier naţional proprietate publică a statului român prin refuzul de a dispune iniţierea unor acţiuni civile la instanţa judecătoreasă competentă în vederea constatării nulităţii absolute a hotărârilor nr. 462/16.06.2006 şi nr. 929/03.11.2006 ale Comisiei Judeţene de Aplicare a Legilor Fondului Funciar şi a titlului de proprietate nr. 2100/30.08.2006 prin care a fost retrocedată, cu încălcarea prevederilor legale, suprafaţa totală de 358 ha teren cu vegetaţie forestieră numitului C., persoană care nu avea cetăţenie română şi nu putea beneficia de dispoziţiile legale privind reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafeţele de terenuri cu destinaţie forestieră, deşi obligativitatea efectuării acestor demersuri juridice a fost stabilită în sarcina sa prin raportul Corpului de Control al Regiei Naţionale a Pădurilor nr. 1621/02.04.2007 şi că în cursul anului 2007, cu rea credinţă şi în numele Regiei Naţionale a Pădurilor, a achiziţionat, prin cumpărare, suprafaţa de 351 ha teren cu vegetaţie forestieră de la aceeaşi persoană pentru suma de 2.439.450 lei, provenind din fondul de conservare şi regenerare a pădurilor, care reprezentă deopotrivă prejudiciul material cauzat Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva – Direcţia Silvică (la care se adaugă suma de 37.782 de lei reprezentând cheltuieli conexe) şi folosul necuvenit obţinut de acelaşi cetăţean străin, infracţiune pentru care a fost condamnat de către prima instanţă.

Prin sentinţa nr.70/12.05.2008 a Secţiei Comerciale, Contencios Administrativ şi Fiscal a Curţii de Apel Suceava s-a admis acţiunea formulată de inculpatul din prezenta cauză şi s-a anulat Decizia nr.132 din 16.04.2007 şi punctul 14 din Hotărârea nr.5 din 14 mai 2007, acte emise de Regia Naţională a Pădurilor Romsilva Bucureşti (f.206-209 vol. I d.u.p.).

Din analiza sentinţei civile menţionate anterior, Curtea reţine că prin decizia nr.132 din 16.04.2007 a Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva s-a reţinut în sarcina inculpatului A., printre altele, şi abaterea disciplinară vizând nerespectarea aplicării legilor fondului funciar, referitoare la împroprietărirea Liceului X, obţinerea de către familia V. a 400 ha pădure pe un alt amplasament şi validarea dreptului de proprietate conform Legii nr.247/2005 a unor cetăţeni străini, fiind membru în Comisia Judeţeană de aplicare a acestor legi şi a faptului că nu a făcut obiecţiuni cu privire la hotărârile luate de această comisie.

Curtea reţine că instanţa de contencios administrativ a analizat legalitatea şi temeinicia deciziei nr. 132/2007 a Regiei Naţionale a Pădurilor şi nu a avut în vedere cazul particular dedus prezentei judecăţi, respectiv analiza legalităţii retrocedării suprafeţei de 358 ha teren cu vegetaţie forestieră numitului C., neavând competenţă în domeniul fondului funciar.

 O afirmaţie generală referitoare la dreptul cetăţenilor străini de a dobândi dreptul de proprietate în România nu are natura de a constitui o dezlegare a chestiunii de drept referitoare la legalitatea titlului de proprietate în cauză cetăţeanului german menţionat anterior.

Aşadar, cât timp în prezenta cauză inculpatului apelant A. nu i se impută conduita sa în cadrul Comisiei Judeţene de Aplicare a Legilor Fondului Funciar ci faptul că, deşi avea obligaţia de a respecta indicaţiile obligatorii ale forurilor superioare şi de a iniţia acţiuni judecătoreşti prin care să anuleze titlul de proprietate emis pe numele lui C. vizând suprafaţa de 358 ha teren vegetaţie forestieră, nu a făcut acest lucru ci, din contră, a încheiat cu această persoană un contract de cumpărare a suprafeţei de teren menţionată anterior, prejudiciind astfel patrimoniul unităţii pe care o conducea cu suma de 2.439.450 lei, nu se poate reţine în niciun caz faptul că există o autoritate de lucru judecat faţă de dispoziţiile sentiţei nr. 70/ 12.05.2008 a Secţiei comerciale, contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Suceava.

De altfel, Curtea reţine că însăşi inculpatul apelant, prin apărător, cu ocazia concluziilor orale expuse în şedinţă de judecată din data de 08.05.2019 a recunoscut faptul că „deocamdată nicio instanţă nu s-a pronunţat definitiv că ar fi legală sau nelegală această reconstituire”.

Or, faţă de cele expuse anterior, Curtea reţine că susţinerile inculpatului apelant cu privire la faptul că prima instanţă a ignorat faptul că există o autoritate de lucru judecat raportat la considerentele sentinţei nr.70/2008 a Secţiei Comerciale, Contencios Administrativ şi Fiscal a Curţii de Apel Suceava sunt nefondate, în cauză nefiind dată această excepţie.

În ceea ce priveşte apărările inculpatului apelant în sensul că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art.30 C.pen. actual şi că există practică judiciară în sensul că instanţele civile au recunoscut dreptul cetăţenilor străini de a li se reconstitui dreptul de proprietate, Curtea le apreciază ca neîntemeiate.

Curtea constată că invocarea cauzei de impunitate prevăzută de art.30 C.pen. referitoare la eroarea de drept izvorâtă din faptul că inculpatul nu avea cunoştinţe juridice vine în contradicţie cu apărarea că inacţiunea inculpatului s-a datorat unei practici judiciare contradictorii, această din ultimă susţinere presupunând că apelantul, nu doar avea cunoştinţe în domeniul juridic, dar şi cunoştea practica instanţelor române în ceea ce priveşte aplicarea legilor fondului funciar.

Instanţa de control judiciar reţine că, potrivit art.30 alin.1 C.pen. actual, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.

În prezenta cauză, în acord cu prima instanţă, Curtea constată că nu se poate reţine faptul că inculpatul apelant A. s-a aflat în eroare cu privire la obligaţiile sale atâta timp cât prin raportul Corpului de Control al Regiei Naţionale a Pădurilor nr. 1621/02.04.2007 (f. 256-265 vol. III d.u.p.) i s-a stabilit clar obligaţia de a iniţia o acţiune judecătorească care să aibă ca obiect constatarea nulităţii absolute a hotărârilor nr. 462/16.06.2006 şi nr. 929/03.11.2006 ale Comisiei Judeţene de Aplicare a Legilor Fondului Funciar şi a titlului de proprietate nr. 2100/30.08.2006 prin care a fost retrocedată, cu încălcarea prevederilor legale, suprafaţa totală de 358 ha teren cu vegetaţie forestieră numitului C., persoană care nu avea cetăţenie română, lucru pe care nu l-a făcut şi care i se impută în prezenta cauză şi nu dacă a dat un vot legal sau nu în calitate de membru al Comisiei menţionate anterior.

Inculpatul apelant cunoştea că are obligaţia de a respecta dispoziţiile date prin raportul Corpului de Control al Regiei Naţionale a Pădurilor nr. 1621/02.04.2007 în condiţiile în care prin adresele trimise de către Regia Naţională a Pădurilor aflate la filele 255 vol. III d.u.p., 203 vol. III d.u.p şi 199-200 vol. III d.u.p. către A. i se solicitau informaţii cu privire la punerea în executare a celor dispuse prin raportul menţionat anterior.

Mai mult, instanţa de control judiciar reţine că inculpatul apelant a răspuns la adresa nr.13391/01.10.2007 (f.199-200 vol III d.u.p.) susţinând, prin adresa nr. 2298/01 octombrie 2007, că nu a făcut acţiune în instanţă deoarece trecuse termenul legal de contestație, urmând ca după întocmirea titlului de proprietate Direcţia Silvică să formuleze acţiune pentru anularea titlului, precizând că titlurile de proprietate, din câte cunoaşte, nu sunt întocmite şi că va face adresă ITRSV, va urmări în continuare acest lucru, neputând fi vorba de refuzul de a aduce la îndeplinire măsura trasată şi că oricum urmărirea deschiderii acţiunii în instanţă este în atenţia lui, însă, în realitate, acest răspuns conţinea date inexacte în condiţiile în care titlul de proprietate nr. 2100 în ceea ce-l priveşte pe C. fusese eliberat din 30 august 2006

Totodată, Curtea reţine că inculpatul apelant a fost informat asupra faptului că în acel moment în România cetăţenilor străini nu le sunt aplicabile dispoziţiile legilor fondului funciar, aşa cum rezultă din declaraţiile martoriilor ..., consilier juridic al Direcției Silvice la acel moment, și ..., șef birou tehnic al Direcției Silvice, ambii membrii ai colectivului tehnic de pe lângă Comisia Județeană.

Aşadar, chiar dacă s-ar admite ca directorul unei instituţii poate să nu cunoască dispoziţiile legale în baza căreia îşi desfăşoară activitatea, în prezenta cauză inculpatul a fost informat de două persoane avizate asupra faptului că legile fondului funciar nu au ca destinatari cetăţenii străini, iar pe de altă parte, vând în vedere că în virtutea atribuţiilor de serviciu A. era membru în Comisia Judeţeană de aplicare a legilor fondului funciar avea obligaţia de a cunoaşte dispoziţiile legale în domeniu.

Or, în aceste condiţii, în care inculpatului apelant i se impută, pe de o parte, faptul că nu a respectat dispoziţiile obligatorii din raportul Corpului de Control al Regiei Naţionale a Pădurilor nr. 1621/02.04.2007 de a declanşa acţiuni în justiţie cu scopul de a proteja fondul forestier a României, iar pe de altă parte, faptul că deşi ştia că în ceea ce priveşte terenurile de natură forestieră aparţinând lui C. au fost retrocedate în condiţii de nelegalitate a încheiat cu reprezentanţii acestui cetăţean german un contract de vânzare cumpărare având ca obiect aceste terenuri pentru care a plătit din fondul de conservare şi regenerare a pădurilor suma de 2.439.450 lei, nu se poate reţine că A. s-a aflat vreun moment în eroare cu privire la conduita sa infracţională din anul 2007.

Totodată, Curtea reţine că practica judiciară invocată de către inculpatul apelant în sprijinul susţinerii sale, că instanţele române s-a pronunţat în sensul că cetăţenii străini au dreptul la reconstituirea dreptului lor de proprietate este ulterioară infracţiunii săvârşite de A., respectiv anul 2007, decizia Tribunalului Sibiu fiind pronunţată în anul 2009. Or, în aceste condiţii decizia singulară a Tribunalului Sibiu, fiind dată la aproximativ 2 ani de la data săvârşirii faptelor, nu putea să influenţeze în vreun mod convingerile intime ale inculpatului apelant. Pe de altă parte, chiar dacă inculpatul avea convingerea intimă că şi cetăţeniilor străini trebuie să i se reconstituie dreptul de proprietate asupra terenurilor în România, această credinţă nu îl exonera de obligaţia de a face toate demersurile în justiţie pentru apărarea intereselor instituţiei pe care o conducea, respectând astfel şi dispoziţiile forului superior, şi să lase instanţele judecătoreşti să analizeze legalitatea emiterii titlului de proprietate emis lui C..

Faţă de cele expuse anterior, Curtea constată că în mod legal şi temeinic prima instanţă a reţinut că faptele pentru care inculpatul apelant a fost trimis în judecată există, constituie infracţiune şi au fost săvârşite de A. cu forma de vinovăţie prevăzută de lege.

În ceea ce priveşte legea penală mai favorabilă aplicabilă în prezenta cauză inculpatului apelant A., Curtea apreciază că prima instanţă a făcut o greşită apreciere asupra faptului că aceasta este reprezentată de dispoziţiile Codului penal actual avându-se în vedere următoarele:

Criteriile pe baza cărora se stabilește legea penală mai favorabilă sunt: conținutul infracțiunii, existența unor impedimente la punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, existența unor cauze de nepedepsire, natura și limitele pedepsei și termenul de prescripție, toate acestea urmând a fi analizate in concreto.

Astfel, pentru a vedea cum este sancţionată fapta în legea nouă, trebuie mai întâi să se stabilească dacă şi cum este încadrată juridic fapta penală săvârşită în legea nouă. 

Astfel, infracţiunea de abuz în serviciu pentru care a fost condamnat inculpatul apelant A. se regăseşte în codul penal actual în conţinutul art.297 alin.1 din Codul penal raportat la art.309 din Codul penal şi la art.13 ind.2 din Legea 78/2000.

În cauza dedusă prezentei judecăţi, inculpatul A. a fost condamnat la o pedeapsă de 4 ani pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art.297 alin.1 C.pen. raportat la art.309 C.pen. şi art.13 ind.2 din Legea 78/2000, cu aplicarea art.35 alin.1, art.36 alin.1 C.pen. şi art.5 C.pen.

 În ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu în formă calificată pentru care a fost condamnat inculpatul apelant A., Curtea reţine că potrivit vechiului cod penal infracţiunea prevăzută de art.248 C.pen. din 1969 rap. la art.2481 C.pen. din 1969 şi art.13 ind.2 din Legea nr.78/2000 cu aplicarea art.41 alin.2 C.pen. din 1969 putea fi pedepsită cu închisoarea cuprinsă între 6 ani şi 4 luni - 20 de ani şi interzicerea unor drepturi iar în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art.297 alin.1 C.pen. actual raportat la art.309 C.pen. actual şi art.13 ind.2 din Legea 78/2000, cu aplicarea art.35 alin.1, art.36 alin.1 C.pen. şi art.5 C.pen. limitele de pedeapsă sunt cuprinse între 4 ani – 15 ani şi 9 luni închisoare.

Faţă de aceste considerente, instanţa de control judiciar constată că cel puţin aparent, sub aspectul regimului sancţionator, noua reglementare este mai favorabilă, deoarece, limitele de pedeapsă sunt mai mici.

Mai departe, Curtea reţine că sub imperiul vechiului cod penal se puteau reţine, potrivit art.74 alin.1, următoarele împrejurări puteau fi considerate circumstanţe atenuante:

a) conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii;

b) stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau a repara paguba pricinuită;

c) atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii, rezultând din prezentarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanţilor.

Legiuitorul a statuat în Noul cod penal, potrivit art.75 alin.2, faptul că pot constitui circumstanţe atenuante judiciare:

 a) eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii;

 b) împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului.

Din punct de vedere al circumstanţelor atenuante judiciare care pot fi reţinute în prezenta cauză instanţa de control judiciar reţine că vechiul cod penal constituie legea penală mai favorabilă.

Totodată, în ceea ce priveşte modalitatea de individualizare a executării pedepselor Curtea reţine că potrivit art.861 C.pen. din 1969 instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei aplicate persoanei fizice sub supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiţii:

 a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 4 ani;

 b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, afară de cazurile când condamnarea intră în vreunul dintre cazurile prev. în art. 38;

 c) se apreciază, ţinând seama de persoana condamnatului, de comportamentul său după comiterea faptei, că pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta şi, chiar fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârşi infracţiuni.

 Sub imperiul noului cod penal legiuitorul a statuat, prin art.91 alin.1 că, instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt întrunite următoarele condiţii:

a) pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracţiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani;

b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;

c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii;

d) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă şi, chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infracţiuni, însă este necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.

Aşadar, între instituţia suspendării sub supraveghere a executării pedepsei din vechiul Cod penal şi instituţia similară din NCP, este mai favorabilă instituţia din vechiul Cod penal, care nu implică obligaţia prestării unei munci neremunerate în folosul comunităţii şi are ca efect reabilitarea de drept; deopotrivă, se va avea în vedere că, potrivit art. 16 alin. 2 din Legea de punere în aplicare a Noului Cod penal, pentru determinarea legii penale mai favorabile cu privire la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, conform art. 5 N.C.pen., instanţa va avea în vedere sfera obligaţiilor impuse condamnatului şi efectele suspendării potrivit legilor succesive, cu prioritate faţă de durata termenului de încercare sau supraveghere, şi faţă de aceste aspecte vechiul cod penal apare ca fiind mai favorabil inculpatului.

Instanţa de control judiciar reţine că în practica judiciară s-a statuat în mod constant faptul că în cauzele penale în care urmărirea penală şi cercetarea judecătorească au fost de lungă durată unul dintre remediile pentru a garanta respectarea dreptul la un proces echitabil al inculpatului constă fie în aplicarea unei pedepse într-un cuantum redus fie alegerea de către instanţele de judecată a unei modalităţi alternative de executare a pedepsei închisorii, fiind posibilă alegerea şi a ambelor soluţii.

Or, faţă de împrejurarea că în prezenta cauză infracţiunea au fost săvârşită în urmă cu peste 10 ani, respectiv în cursul anului 2007, iar sentinţa de condamnare a survenit abia în data de 22.06.2018, Curtea apreciază că pentru realizarea unui echilibru corespunzător între interesul general pentru tragerea la răspundere a persoanelor care săvârşesc infracţiuni şi dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil şi cu respectarea dreptului la un proces echitabil şi se impune să se reţină circumstanţe atenuante în favoarea lui A. (deşi nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii) şi suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii ce va fi aplicată în cauză.

Raportat la aceste considerente, instanţa de control judiciar, apreciază, că codul penal anterior reprezintă legea penală mai favorabilă inculpatului apelant şi urmează să califice infracţiunea potrivit dispoziţiilor acestui act normativ.

Aşadar, în drept, faptele inculpatului apelant A. care, în anul 2007, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a omis să efectueze demersurile juridice necesare la instanţa de judecată competentă în vederea constatării nulităţii absolute a titlului de proprietate şi a acelor subsecvente emise pe numele moştenitorului C., conform măsurilor dispuse de conducerea RNP Romsilva prin actul de control din 2 aprilie 2007, şi de a achiziţiona prin cumpărare suprafaţa de 351 ha teren cu vegetaţie forestieră de la această persoană pentru suma de 2.439.450 lei provenind din fondul de conservare şi regenerare a pădurilor, cu consecinţa diminuării fondului forestier naţional întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută şi sancţionată de art.248 C.pen. din 1969 rap. la art.2481 C.pen. din 1969 şi art.13 ind.2 din Legea nr.78/2000 cu aplicarea art.41 alin.2 C.pen. din 1969.

Elementul material este reprezentat atât de inacţiunea inculpatului, constând în refuzul promovării de acţiuni în justiţie pentru anularea titlului de proprietate şi a actelor subsecvente emise lui C., cât şi în îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu în procedura de achiziţie a suprafeţei de 351 ha teren forestier. Deşi cunoştea caracterul nelegal al retrocedării acestei suprafeţe, inculpatul nu a înştiinţat conducerea regiei despre acest lucru şi a continuat demersurile în vederea perfectării contractului de vânzare - cumpărare, contract pe care l-a şi semnat în calitate de reprezentant al Direcţiei Silvice.

Urmarea imediată a infracţiunii săvârşite de inculpatul apelant constă din diminuarea fondului forestier, în cazul primului act material al infracţiunii, şi în producerea unui prejudiciu de 2.439.450 lei, în cazul celui de-al doilea act material.

Între elementul material al infracţiunii – alcătuit din cele două acte materiale – şi urmarea imediată există o legătură de cauzalitate ce rezultă din întreg probatoriul dosarului.

Având în vedere valoarea prejudiciului produs în cauză şi faptul că s-a obţinut de inculpat un prejudiciu pentru altul, Curtea va reţine în cauză incidenţa dispoziţiilor art.2481 C.pen. din 1969 şi a art.132 din Legea nr.78/2000.

 Sub aspectul laturii subiective, inculpatul apelant a săvârşit infracţiunea cu intenţie directă, în accepţiunea art. 19 pct. 1 lit. a C.pen. de la 1969, inculpatul având reprezentarea faptei şi a consecinţelor acesteia şi urmărind să nu îşi îndeplinească obligaţiile impuse prin raportul Corpului de Control al Regiei Naţionale a Pădurilor nr. 1621/02.04.2007 şi să achiziţioneze în condiţii de nelegalitate suprafaţa de teren în cauză aparţinând lui C..

Curtea reţine că susţinerea inculpatului în sensul că infracţiunea de abuz în serviciu a fost dezincriminată prin deciziile nr.405/2016 şi nr.392/2017 ale Curţii Constituţionale a României este nefondată.

Instanţa de control judiciar constată că Curtea Constituţională a României a statuat prin decizia nr.405/2016 că dispoziţiile art.246 din Codul penal din 1969 şi ale art . 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii".

Prin decizia nr.392/2017, Curtea Constituţională a României a stabilit că dispozițiile art. 248 din Codul penal din 1969 sunt constituționale în măsura în care prin sintagma "îndeplinește în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înțelege "îndeplinește prin încălcarea legii".

Contrar susţinerilor apărării, deciziile nr.405/2016 şi nr.392/2017 ale Curţii Constituţionale a României nu au caracterul de a dezincrimina infracţiunea de abuz în serviciu, ci reprezintă decizii de interpretare care arată faptul că infracţiunea prevăzută de art.248 C.pen. din 1969 există doar dacă inculpatul a încălcat legislaţia primară în desfăşurarea activităţii sale de serviciu şi prin aceasta a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia.

Or, aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă, inculpatul apelant A. a încălcat prin faptele deduse judecăţii dispoziţiile OUG nr.59/2000, adică legislaţia primară.

La stabilirea pedepsei concrete ce va fi aplicată inculpatului apelant se vor avea în vedere, conform art. 72 C.pen. din 1969, împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii de înşelăciune (mai sus descrise), împrejurarea că inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptelor pentru care a fost trimis în judecată şi a încercat (chiar şi în faţa evidenţelor) în mod sistematic să inducă în eroare organele judiciare prin avansarea unor versiuni a faptelor eronată pentru eluda răspunderea penală şi a tergiversa soluţionarea cauzei, neasumarea răspunderii conduitei sale culpabile, precum și faptul că acesta nu este cunoscut cu antecedente penale și este bine integrat în societate.

Analizând actele şi lucrările dosarului, văzând caracteristice personale ale inculpatului A., lipsa de antecedente penale şi faptul că până la săvârşirea infracţiunii din prezenta cauză demonstra că este integrat în societate, Curtea apreciază că poate reţine în speţă circumstanţa atenuantă prevăzută de art.74 alin.1 lit.a C.pen. din 1969, cu consecinţa prevăzută de art.76 alin.1 lit.a C.pen.

Faţă de aspectele menţionate anterior, apreciind că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art.16 alin.1 lit. b şi c C.pen., vinovăţia acestui inculpat fiind dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, Curtea apreciază că nu se impune achitarea acestuia ci condamnarea sa la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută şi sancţionată de art.248 C.pen. din 1969 rap. la art.2481 C.pen. din 1969 şi art.13 ind.2 din Legea nr.78/2000 cu aplicarea art.41 alin.2 C.pen. din 1969, art.74 alin.1 lit.a şi alin.2 C.pen. din 1969, art.76 alin.1 lit.b C.pen. şi art.5 C.pen., pedeapsă ce este în măsură să răspundă cerinţelor de sancţionare, coerciţie şi reeducare prev. de art. 52 C.pen. din 1969.

În temeiul art. 71 C.pen. din 1969 va interzice drepturile art.64 lit. a, teza a doua, lit. b şi lit. c, respectiv dreptul de a exercita profesia de care s-a folosit la săvârşirea infracţiunii (angajat silvic) C.pen. din 1969, pe durata şi în condiţiile prevăzute de art.71 C.pen. din 1969

Instanţa nu va interzice dreptul de a alege în autorităţile publice prevăzut teza 1 a art. 64 lit.a C.pen. din 1969 întrucât prin Hotărârea Hirst c. Marii Britanii pronunţată de Marea Cameră la 06.10.2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit faptul că deţinuţii, în general, continuă să se bucure de toate drepturile şi libertăţile fundamentale garantate de Convenţie, cu excepţia dreptului la libertate. Art.3 al Protocolului 1 stabileşte obligaţia statelor membre de a organiza la intervale rezonabile alegeri libere prin scrutin secret în condiţii în care să asigure libertatea de exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ, nu este un drept absolut, statele bucurându-se de o largă marjă de apreciere în organizarea sistemului electoral, astfel încât să înglobeze propria viziune asupra democraţiei. Corelativ obligaţiei pozitive a statului, cetăţenii statelor membre au dreptul de a-şi exprima voinţa în cadrul alegerilor legislative şi de a nu fi împiedicaţi în mod nejustificat să îşi exercite acest drept. Acestui drept îi pot fi aduse limitări, care nu trebuie, însă, să aducă atingere substanţei dreptului ocrotit, astfel încât să priveze individul de exercitarea lui efectivă, trebuie să urmărească un scop legitim, iar mijloacele folosite nu trebuie să fie disproporţionale (cauza Mathieu – Mohin).

Curtea Europeană a apreciat că orice restricţie a acestor drepturi trebuie să fie justificată şi să urmărească un scop legitim: consideraţii de securitate, în special prevenţia infracţiunilor şi apărarea ordinii publice, ce decurg, în mod inevitabil din condiţiile detenţiei( cauza Silver şi alţii). Curtea a statuat că interzicerea automată a dreptului de participa la alegerile legislative, aplicabilă tuturor deţinuţilor condamnaţi la executarea unei pedepse cu închisoarea, deşi urmăreşte un scop legitim, nu respectă principiul proporţionalităţii, reprezentând în aceste condiţii o încălcare a art. 3 al Protocolului 1 din Convenţie.

În raport de această hotărâre, instanţa apreciază că natura infracţiunii săvârşite de inculpat nu îl face nedemn de a a-şi exercita dreptul de a alege.

În ceea ce priveşte pedeapsa accesorie prevăzută la lit. c a art. 64 C.pen. din 1969 referitoare la interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura aceleea de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii instanţa de control judiciar apreciază că este necesar să se interzică inculpatului A. dreptul de a exercita profesia de angajat silvic întrucât prin conduita sa în calitate de director al Direcţiei Judeţene Silvice cât şi după aceea a dovedit că nu este demn să îndeplinească această profesie, profesie ce implică protecţia activă a fondului forestier al României şi luarea tuturor măsurilor pentru apărarea intereselor statului român.

Instanţa nu va interzice inculpatului şi exerciţiul drepturilor prevăzut de art. 64 lit. d şi e C.pen. din 1969 întrucât săvârşirea faptei nu relevă un comportament nedemn care să aducă prejudicii interesul superior al copilului şi care să determine interzicerea drepturilor părinteşti şi a celui de a fi tutore sau curator.

Având în vedere natura şi gravitatea infracţiunii săvârşită de inculpatul apelant, Curtea, în temeiul art. art.65 alin. C.pen. din 1969, va interzice inculpatului drepturile prevăzute de art.64 lit. a, teza a doua, lit. b C.pen. şi lit.c din 1969, pe o durată de cinci ani, ce se va executa conform art.66 C.pen. din 1969.

În ceea ce priveşte individualizarea judiciară a modalităţii de executare a pedepsei, Curtea, apreciază că sunt întrunite cumulativ condiţiile legale pentru aplicarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei prevăzute de art. 861 C.pen. din 1969, şi anume cuantumul pedepsei aplicate, lipsa antecedentelor penale ale inculpatului, precum şi aprecierea instanţei că scopul educativ al pedepsei respectiv, reintegrarea în societate, poate fi atins şi fără executarea pedepsei în regim de detenţie şi, în consecinţă, instanţa de control judiciar, în baza art. 86 1 C.pen. din 1969, va suspenda executarea pedepsei sub supraveghere pe o durată de 5 ani, la care va fi adăugată durata pedepsei aplicată inculpatului A. prin prezenta decizie, termen stabilit în condiţiile art. 862 alin. 1 C.pen. din 1969 şi fiind apreciat de Curte ca fiind de natură să asigure îndreptarea inculpatului A..

Condiţia prevăzută la art. 861 alin.1 lit. a) C.pen. din 1969 este întrunită, în cauză fiind aplicată o pedeapsă de patru ani închisoare.

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută la lit. b) alin.1 al art.86 1 C.pen. din 1969, şi anume lipsa unei condamnări anterioare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, instanţa de control judiciar reţine că inculpatul A. nu este cunoscut cu antecedente penale.

Aprecierea instanţei că „scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia” conform dispoziţiilor prevăzute la lit. c) alin.1 al art.861 C.pen. din 1969 se întemeiază pe considerente privind împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi persoana inculpatului.

Curtea apreciază că prin respectarea de către inculpatul A., timp de 9 ani pe perioada termenului de încercare, a obligaţiilor ce vor fi impuse prin prezenta decizie există posibilitatea reintegrării sociale şi a reeducării acestuia fără executarea pedepsei închisorii în regim penitenciar.

Instanţa de control judiciar are în vedere că deşi inculpatul A. a avut o atitudine nesinceră în faţa organelor de cercetare penală, infracţiunea săvârşită de acesta este foarte gravă, din perspectiva tuturor circumstanţelor cauzei, şi că, în mod normal aceste aspecte, ar fi de natură să determine executarea pedepsei cu închisoare în regim penitenciar, acesta nu are antecedente penale, a trecut o perioadă de timp foarte mare din momentul săvârşirii infracţiunilor deduse judecăţii în prezenta cauză şi până în momentul în care s-a pronunţat o soluţie definitivă de condamnare şi fiind în libertate există posibilitatea recuperării mai facile a prejudiciului.

În baza art. 863 alin. 1 C.pen. din 1969 va obliga inculpatul A. la respectarea următoarelor măsuri de supraveghere:

- să se prezinte, la datele fixate, la judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau la Serviciul de probaţiune

- să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile precum şi întoarcerea

- să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă

- să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele de existenţă.

În baza art. 71 alin. 5 C.pen. din 1969, Curtea va suspenda executarea pedepselor accesorii.

Curtea va atrage atenţia inculpatului A. cu privire la dispoziţiile art. 83 şi 84 C.pen. din 1969 şi art. 864 alin.2 C.pen. din 1969 referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Curtea va atrage atenţia inculpatului că în cazul în care, cu rea credinţă, nu îşi îndeplineşte obligaţiile impuse prin prezenta decizie sau dacă în interiorul termenului de nouă ani săvârşeşte, cu intenţie o altă infracţiune, suspendarea sub supraveghere a pedepsei de patru ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracțiunii din prezenta cauză va fi revocată.

Faţă de cele expuse anterior, în temeiul art. 421 pct.2 lit.a C.p.p., va admite apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr.85 din 22.06.2018 a Tribunalului Botoşani, va desfiinţa, în parte, sentinţa penală mai sus menţionată şi în rejudecare:

Va înlătura din sentinţa atacată prevederile referitoare la condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art.297 alin.1 C.pen. rap. la art.309 C.pen. şi art.13 ind.2 din Legea nr.78/2000 cu aplicarea art.35 alin.1, art.36 alin.1 C.pen., art.5 C.pen., precum şi dispoziţiile de aplicare a pedepselor complementare şi accesorii.

Va constata că legea penală mai favorabilă inculpatului A. este Codul penal din 1969.

Va califica fapta pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată din infracţiunea prevăzută de art.297 alin.1 C.pen. rap. la art.309 C.pen. şi art.13 ind.2 din Legea nr.78/2000 cu aplicarea art.35 alin.1, art.36 alin.1 C.pen. în infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută şi sancţionată de art.248 C.pen. din 1969 rap. la art.2481 C.pen. din 1969 şi art.13 ind.2 din Legea nr.78/2000 cu aplicarea art.41 alin.2 C.pen. din 1969.

Va condamna inculpatul A. la pedeapsa de 4 (patru) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută şi sancţionată de art.248 C.pen. din 1969 rap. la art.2481 C.pen. din 1969 şi art.13 ind.2 din Legea nr.78/2000 cu aplicarea art.41 alin.2 C.pen. din 1969, art.74 alin.1 lit.a şi alin.2 C.pen. din 1969, art.76 alin.1 lit.b C.pen. şi art.5 C.pen.

Va aplica inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art.64 lit. a, teza a doua, lit. b C.pen. şi lit.c din 1969, pe durata şi în condiţiile prevăzute de art.71 C.pen. din 1969.

În temeiul art. art.65 alin. C.pen. din 1969 va interzice inculpatului drepturile prevăzute de art.64 lit. a, teza a doua, lit. b C.pen. şi lit.c din 1969, pe o durată de cinci ani, ce se va executa conform art.66 C.pen. din 1969.

În baza art. 86¹ C.pen. din 1969 va dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei. În temeiul art.862 C.pen. din 1969 va stabili un termen de încercare de 9 ani, termen compus din durata pedepsei aplicate la care se adaugă un interval de timp de 5  ani. În baza art. 863 alin. 1 C.pen. din 1969 va obliga inculpatul A. la respectarea următoarelor măsuri de supraveghere:

-să se prezinte, la datele fixate la Serviciul de probaţiune,

-să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile precum şi întoarcerea,

-să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă

-să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele de existenţă.

În temeiul art. 71 alin. 5 C.pen. va suspenda executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

Va atrage atenţia inculpatului cu privire la dispoziţiile art. 864 alin.1 şi 2 C.pen. din 1969 rap. la art. 83 şi 84 C.pen. din 1969 referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate care nu sunt contrare prezentei decizii.

Domenii speta

Spete similare