Actiune in regres formulată de asigurător împotriva cărăusului considerat vinovat de lipsa mărfii la destinatie pentru despăgubirea plătită asiguratului. Termen de prescriptie aplicabil si momentul de la care începe să curgă.

Hotărâre 111 din 20.03.2019


După cum s-a arătat şi în doctrină, dreptul de regres al asigurătorului în contra persoanei vinovate nu este recunoscut în considerarea unui raport juridic distinct de raportul juridic delictual primar, determinat de fapta cauzatoare de prejudiciu, ci se află în strânsă legătură cu acesta, indemnizaţia de asigurare înlocuind în parte sau în tot dreptul subiectiv de creanţă al persoanei păgubite. În atare situaţie, dreptul de creanţă născut în patrimoniul asigurătorului este identic cu cel al persoanei vătămate, fiind vorba de dreptul la reparaţie ce i s-a transmis cu prilejul indemnizării persoanei vătămate asigurate.

Aşadar, prin subrogaţia legală prevăzută la art. 2210 Cod civil asigurătorul preia de la asigurat toate drepturile acestuia, împreună cu apărările şi excepţiile pe care asiguratul le-ar fi putut ridica, însă preia totodată şi împlinirea termenului de prescripţie extinctivă. Astfel, persoana vinovată nu trebuie să distingă după cum cel ce reclamă în contra sa un prejudiciu ar fi persoana într-adevăr păgubită ori asigurătorul acesteia, dreptul subiectiv civil relativ ce i se opune fiind, în esenţă, unul şi acelaşi – acela de reparaţie a pagubei, unică fiind şi obligaţia corelativă de reparaţie.

În situaţia dată, prin subrogarea în drepturile asiguratului – expeditor al mărfii –, asigurătorul a preluat de la acesta dreptul la despăgubire, drept născut din contractul de transport, împreună cu dreptul material la acţiune corespunzător, drept care s-a născut, conform legii internaţionale aplicabile, la momentul descărcării mărfii în portul de destinaţie.

Art. 20 pct. 1 şi 2 din Regulile de la Hamburg

Art. 2210 Cod civil

Art. 20 din Convenţia Naţiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe mare, 1978

Decretul nr. 343/1981

Prin cererea formulată la data de 17.05.2016 şi înregistrată pe rolul Judecătoriei Constan?a sub nr. .../212/2016, reclamanta [...] a solicitat obligarea pârâtei [...] la plata sumei de 22.674,88 lei, reprezentând echivalentul a 5.755,34 USD, în data de 13.05.2016, cu titlu de despăgubiri, la plata dobânzii legale penalizatoare, raportat la debitul de 22,674,88 lei, de la data introducerii cererii de chemare în judecată, 13.05.2016, şi până la momentul achitării integrale a debitului datorat, conform O.G. nr. 13/2011, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2506/08.03.2017 pronun?ată de Judecătoria Constan?a s-a admis excep?ia prescrip?iei dreptului material la acţiune şi s-a dispus respingerea ac?iunii ca prescrisă, fiind obligată reclamanta la plata sumei de 2.869,48 lei către pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată – onorariu avocat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta [...], apel care a fost respins prin decizia civilă nr. 1506/09.11.2017 pronunţată de Tribunalul Constanţa, fiind obligată apelanta reclamantă la plata către intimata pârâtă a sumei de 2.282,75 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu de avocat apel).

Împotriva deciziei menţionate a formulat recurs reclamanta [...], care a criticat soluţia instanţei de fond ca fiind nelegală şi netemeinică, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile  art. 483, art. 488 alin. 1 pct. 8 şi următoarele Cod procedură civilă, art. 2210 şi 2517 Cod civil.

Arată recurenta că, în fapt, analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă prin întâmpinare, în temeiul art. 248 alin. 1 CPC raportat la art. 20 pct. 1 şi 2 din Regulile de la Hamburg, respingând acţiunea formulată de reclamantă ca prescrisă.

Susţine recurenta că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 2210 Cod Civil coroborat cu prevederile art. 2517 Cod Civil.

Subrogarea asigurătorului în dreptul asiguratului derivă din lege, art. 2210 Noul Cod Civil,  reclamanta având la îndemână o acţiune proprie ce nu poate fi confundată cu acţiunea pe care asiguratul ar putea să o promoveze împotriva celui responsabil de producerea prejudiciului şi care derivă din contractul de transport.

Prejudiciul provocat de terţul responsabil este solicitat în condiţiile dreptului comun, asigurătorului neputând a-i fi opuse prevederile speciale reglementate de contractul de transport întrucât între asigurător şi terţul ce a provocat dauna nu a existat o relaţie contractuală.

Ca regulă generală, Codul civil prevede, potrivit art. 2.517 Cod Civil, că „Termenul de prescripţie este de 3 ani, dacă legea un prevede un alt termen.”

Acest termen general de prescripţie este incident în cauză de faţă, iar acest termen începe să curgă de la data la care asigurătorul a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, respectiv data plăţii.

Instanţele de fond şi apel în mod greşit îşi însuşesc susţinerile intimatei-pârâte cu privire la incidenţa art. 20 pct. 1 si 2 din Regulile de la Hamburg.

Acest termen de prescripţie de 2 ani se aplică în raporturile directe izvorâte din contractul de transport, între expeditor, destinatar şi transportator, or acţiunea asigurătorului se întemeiază pe dreptul comun, prin urmare termenul de prescripţie este cel general de 3 ani.

Prin întâmpinarea formulată, intimata pârâtă a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu consecinţa menţinerii hotărârii instanţei de apel ca fiind legală.

La data de 14.03.2019, au fost depuse la dosarul cauzei note de şedinţă din partea intimatei pârâte [...], prin care s-a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului prin raportare la disp. art. 483 alin. 2 Cod procedură civilă.

În temeiul art. 248 Cod procedură civilă, verificând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimata pârâtă prin notele scrise, curtea constată că este nefondată urmând a o respinge ca atare.

Astfel, potrivit art. 483 alin. 2 Cod procedură civilă, forma în vigoare la momentul sesizării instanţei, „Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, (…).”

Prin urmare, dispoziţiile menţionate exceptează de la calea de atac a recursului doar acele acţiuni care au ca obiect litigii legate de navigaţia civilă şi activitatea în porturi, neputând fi aplicate în cauza de faţă, care vizează dreptul la despăgubire născut dintr-un contract de transport maritim.

Curtea consideră că litigiile privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi se referă la presupuse încălcări ale normelor impuse prin OG nr. 42/1997 privind transportul maritim şi pe căile navigabile interioare, care reglementează „normele specifice aplicabile transportului maritim şi pe căile navigabile interioare, modul de organizare a sistemului instituţional din acest domeniu şi organismele care fac parte din acest sistem, normele specifice privind desfăşurarea în siguranţă a navigaţiei, precum şi normele specifice aplicabile navelor, personalului acestora şi personalului care efectuează activităţi de transport naval, activităţi conexe şi activităţi auxiliare acestora” (art. 1 alin. 2), precum şi ale disp. OG nr. 22/1999 privind administrarea porturilor şi a căilor navigabile, utilizarea infrastructurilor de transport naval aparţinând domeniului public, precum şi desfăşurarea activităţilor de transport naval în porturi şi pe căile navigabile interioare, care reglementează administrarea şi utilizarea infrastructurii de transport naval, modul de organizare şi funcţionare a administraţiilor portuare şi/sau de căi navigabile interioare, precum şi modul de autorizare şi de desfăşurare a activităţilor de transport naval (art. 1).

Ori, în mod evident, acţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză nu se circumscrie unor astfel de încălcări, ci se referă la raporturile comerciale dintre părţi, raporturi generate de contractul de asigurare şi de contractul de transport de mărfuri.

O interpretare contrară ar conduce la concluzia că pentru cererile derivate din contractul de transport maritim s-ar prevedea alte căi de atac decât pentru cele grefate pe contractul de transport rutier sau feroviar, situaţie ce nu poate fi acceptată.

Pe fond, analizând cauza sub aspectul motivelor invocate, Curtea constată că recursul este nefundat.

Potrivit art. 499 Cod procedură civilă, „Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. 1 lit. b, hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.”

Recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. l pct. 8 Cod procedură civilă - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

În speţă, problema de drept supusă criticilor recurentei o constituie prescripţia dreptului material la acţiune, respectiv termenul de prescripţie aplicabil şi momentul de la care acesta începe să curgă, având în vedere că este vorba de o acţiune în regres formulată de către asigurător împotriva cărăuşului considerat vinovat de lipsa mărfii la destinaţie pentru despăgubirea plătită asiguratului – expeditor al mărfii transportate.

Astfel, reclamanta [...], în calitate de asigurător, a solicitat obligarea pârâtei [...], în calitate de transportator, la plata despăgubirii în valoare de 5.755,34 USD, reprezentând contravaloarea a 5.173 tone de benzină constatată lipsă la descărcarea mărfii, despăgubire ce a fost achitată către expeditorul [...], deţinător al poliţei de asigurare Cargo Marina Seria ... nr. ..., astfel cum rezultă din extrasul de cont din data de 16.09.2013.

Reţinând aplicabilitatea art. 20 pct. 1 şi 2 din Regulile de la Hamburg, ca urmare a inserării în conosamentul nr. 284/18.08.2013 a Clauzei Paramount, instanţa de fond a apreciat că termenul de prescripţie pentru dreptul material la acţiune al reclamantei este de 2 ani şi a început să curgă de la data descărcării cantităţii de combustibil în portul de destinaţie Batumi, Georgia, respectiv în data de 20.08.2013, fiind împlinit la data de 20.08.2015, astfel că cererea de chemare în judecată ce a fost trimisă prin poştă către Judecătoria Constanţa la data de 13.05.2016 este depusă după împlinirea termenului de prescripţie.

Raţionamentul instanţei de fond a fost validat de instanţa de apel, aşa încât, Curtea  constată că prin decizia recurată s-a făcut o aplicare corectă a normelor de drept substanţial.

Conform art. 20 din Convenţia Naţiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe mare, 1978, adoptată la Hamburg la 31 martie 1978, la care România a aderat prin Decretul nr. 343/1981, orice acţiune referitoare la transportul mărfurilor pe mare se prescrie dacă în 2 ani nu se introduce o acţiune judecătorească sau arbitrară; termenul de prescriptie curge din ziua în care cărăuşul a predat mărfurile sau o parte a acestora sau, în cazurile când mărfurile nu au fost predate, începând din ultima zi în care mărfurile trebuiau să fie predate.

Recurenta nu contestă aplicabilitatea acestor dispoziţii în relaţiile dintre expeditorul mărfii (asigurat) şi cărăuş, ci susţine că acţiunea sa, născută ca urmare a subrogaţiei legale prevăzute de art. 2210 Cod civil, este o acţiune distinctă de cea născută din contractul de transport, pentru care termenul de prescripţie este termenul general de 3 ani stipulat de art. 2517 Cod civil.

Într-adevăr, dreptul comun în materia subrogării asigurătorului în drepturile asiguratului este dat de art. 2210 Cod civil, potrivit cu care, „În limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane.”

Astfel cum s-a arătat şi în doctrină, dreptul de regres al asigurătorului în contra persoanei vinovate nu este recunoscut în considerarea unui raport juridic distinct de raportul juridic delictual primar, determinat de fapta cauzatoare de prejudiciu, ci se află în strânsă legătură cu acesta, indemnizaţia de asigurare înlocuind în parte sau în tot dreptul subiectiv de creanţă al persoanei păgubite. În atare situaţie, dreptul de creanţă născut în patrimoniul asigurătorului este identic cu cel al persoanei vătămate, fiind vorba de dreptul la reparaţie ce i s-a transmis cu prilejul indemnizării persoanei vătămate asigurate.

Aşadar, prin subrogaţia legală prevăzută la art. 2210 Cod civil asigurătorul preia de la asigurat toate drepturile acestuia, împreună cu apărările şi excepţiile pe care asiguratul le-ar fi putut ridica, însă preia totodată şi împlinirea termenului de prescripţie extinctivă. Astfel, persoana vinovată nu trebuie să distingă după cum cel ce reclamă în contra sa un prejudiciu ar fi persoana într-adevăr păgubită ori asigurătorul acesteia, dreptul subiectiv civil relativ ce i se opune fiind, în esenţă, unul şi acelaşi – acela de reparaţie a pagubei, unică fiind şi obligaţia corelativă de reparaţie.

Cu alte cuvinte, ca efect al subrogaţiei, obligaţia ce-i incumbă persoanei vinovate rămâne aceeaşi – de a repara prejudiciul cauzat –, doar creditorul obligaţiei schimbându-se prin subrogarea asigurătorului în locul persoanei păgubite. Fiind vorba de acelaşi drept subiectiv la reparaţie, acesta se transmite prin subrogaţie împreună cu dreptul material la acţiune.

Dacă s-ar accepta interpretarea potrivit căreia dreptul la regres ar constitui un drept la acţiune propriu, de sine-stătător, având ca moment al naşterii momentul la care a intervenit plata indemnizaţiei de asigurare, s-ar ajunge la situaţia inacceptabilă în care, în baza aceluiaşi raport juridic delictual primar, acţiunea în regres a asigurătorului să nu fie supusă prescripţiei extinctive întrucât asigurătorul şi-ar putea îndeplini obligaţia de plată a indemnizaţiei de despăgubire către asiguratul persoană păgubită la un moment ales de el, poate chiar în afara termenului de prescripţie pentru plata asigurării.

Ori, o astfel de concluzie nu poate fi acceptată, având în vedere că, fiind străină de convenţia de asigurare, persoanei vinovate nu i se pot opune şi ea însăşi nu poate ridica apărări şi excepţii întemeiate pe respectiva înţelegere de asigurare, persoana vinovată fiind chemată a răspunde strict în relaţie cu raportul juridic delictual.

Acelaşi raţionament este aplicabil şi în cauză, chiar dacă răspunderea cărăuşului nu este o răspundere delictuală, ci o răspundere contractuală, bazată pe contractul de transport de mărfuri încheiat între expeditor şi cărăuş.

În situaţia dată, prin subrogarea în drepturile asiguratului – expeditor al mărfii –, asigurătorul a preluat de la acesta dreptul la despăgubire, drept născut din contractul de transport, împreună cu dreptul material la acţiune corespunzător, drept care s-a născut, conform legii internaţionale aplicabile, la momentul descărcării mărfii în portul de destinaţie.

 Chiar dacă asigurătorul nu a fost parte în contractul de transport, în mod evident, poliţa de asigurare a fost încheiată în considerarea acestui contract, astfel că asigurătorul şi-a asumat ca, prin subrogaţie legală, să preia dreptul asiguratului la reparaţie, drept supus unui termen special de prescripţie de 2 ani.

Prin urmare, asigurătorul nu poate pretinde că prin subrogaţie s-a născut în patrimoniul lui un drept nou, distinct de cel al asiguratului său, şi nici că termenul de prescripţie pentru acest drept a început să curgă de la momentul plăţii indemnizaţiei de asigurare.

În atare situaţie, în mod corect instanţa de fond a constatat prescris dreptul la acţiune al reclamantei, soluţie menţinută de către instanţa de apel, decizia fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material.

Pentru considerentele expuse, apreciind că motivul de casare invocat de recurentă este nefondat, urmează a respinge recursul ca atare, în baza art. 496 alin. 1 Cod procedură civilă.