Recurs. Anulare decizie de antrenare a răspunderii solidare emisă de d.g.r.f.p.

Recurs. Anulare decizie de antrenare a răspunderii solidare emisă de D.G.R.F.P.

- art. 25 alin. 2 lit. c) şi d) din Legea nr. 2017/2015

În fapt, prin decizia de angajare a răspunderii solidare nr. (...)/26.01.2016, recurentul – reclamant a fost obligat la plata sumei de 72.965 lei, reprezentând obligaţii fiscale către intimata - pârâtă.

S-a reţinut că debitoarea SC (...) SRL (...) înregistra în data de 26.01.2016 obligaţii fiscale în valoare de 72.965 lei, din care debite de 54.919 lei şi accesorii de 18.046 lei.

Debitorul a fost declarat insolvabil fără bunuri sau venituri urmăribile prin procesul verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. (...)/25.08.2015 emis de A.J.F.P.

În motivarea deciziei de angajare a răspunderii solidare a recurentului - reclamant s-a menţionat că datoriile fiscale sunt aferente perioadei 25.07.2013 – 25.08.2015, societatea a efectuat ultima plată către bugetul de stat consolidat în data de 12.07.2013, achitând suma de 1157 lei. De asemenea, societatea nu a depus la organul fiscal declaraţiile fiscale (decont TVA 300, declaraţia 100 şi declaraţia 112) în intervalul septembrie 2012 – noiembrie 2013, ceea ce a dus la emiterea deciziilor de impunere a plăţii TVA în valoare de 54.754 lei.

S-a relevat că recurentul - reclamant, în calitate de asociat unic şi administrator al debitorului SC (...) SRL (...), a fost chemat la audiere prin adresa nr. (...)/28.08.2015 comunicată acestuia, însă fără rezultat.

Curtea a constatat că temeiul legal al angajării răspunderii solidare a recurentului-reclamant a fost art. 25 alin. 2 lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015:

(2) Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale;

Potrivit înscrisurilor depuse in dosarul de fond, societatea a fost înfiinţată în anul 2012, iar în perioada 25.07.2013 – 25.08.2015 a acumulat datorii fiscale prin nedepunerea declaraţiilor fiscale obligatorii (decont TVA 300, declaraţia 100 şi declaraţia 112) în intervalul septembrie 2012 – noiembrie 2013, ceea ce a dus la emiterea deciziilor de impunere a plăţii TVA în valoare de 54.754 lei.

Prin sentinţa nr. (...)/24.06.2016 pronunţată în dosar nr. (...)/2016 Tribunalul (...) a dispus deschiderea procedurii simplificate a insolvenţei împotriva debitorului SC (...) SRL, la cererea creditorului A.J.F.P.

În raportul privind cauzele şi împrejurările care au dus la apariţia stării de insolvenţă a debitorului, lichidatorul judiciar susţinea că ajungerea debitorului la încetarea de plăţi s-a datorat atât unor factori obiectivi (necorelarea veniturilor cu cheltuielile efectuate), dar şi gestionarii necorespunzătoare a patrimoniului de către administratorul societăţii.

După cum chiar recurentul-reclamant a afirmat, faptul că societatea nu a desfăşurat activitate nu înseamnă că obligativitatea depunerii declaraţilor fiscale obligatorii nu subzistă, debitul principal şi apoi cel accesoriu fiind determinat de neîndeplinirea acestor obligaţii.

Apoi, deşi s-a arătat că societatea nu a fost bine gestionată pentru a putea înregistra profit, administratorul acesteia – recurentul reclamant nu a solicitat intrarea in insolvenţă, cererea fiind formulată de către creditorul fiscal.

Din cele expuse reiese reaua credinţă a administratorului societăţii, singurul responsabil pentru neîndeplinirea obligaţiilor privind depunerea declaraţiilor fiscale sau solicitarea de deschidere a procedurii insolvenţei pentru incapacitate de plată.

Aceste obligaţii nu puteau cădea în sarcina contabilei societăţii, după cum a susţinut recurentul, întrucât el a avut dreptul la beneficiile societăţii, ca atare este responsabil şi pentru pierderile înregistrate până în momentul radierii societăţii. Lipsa de diligenţă sau neglijenţa în îndeplinirea obligaţiilor ce-i reveneau în calitate de administrator nu poate fi interpretată decât ca rea credinţă, întrucât necunoaşterea legii nu poate fi prezumată decât pentru un necomerciant sau neprofesionist.

Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal

Decizia nr. 106 din 11 februarie 2019

Prin Sentinţa nr. (...) din 21.05.2018 Tribunalul (...) a respins, ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul (...), în contradictoriu cu pârâta DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE (...). Fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul (...), solicitând admiterea acestuia, casarea în totalitate a sentinţei atacate şi admiterea cererii introductive.

În motivele de recurs a arătat următoarele:

În fapt, prin sentinţa atacată, instanţa de fond a respins cererea reclamantului, fundamentându-şi soluţia pe subzistenţa relei credinţe, aspect ce afirmativ rezultă din următoarele: (i) în calitate de administrator al S.C. (...) S.R.L., având cunoştinţă despre creanţele bugetare, avea obligaţia de a solicita deschiderea procedurii insolvenţei şi implementarea unui plan de reorganizare, (ii) caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei bugetare se impune cu puterea lucrului judecat prin prisma existenţei hotărârii judecătorului sindic, (iii) creditorii societăţii au fost plătiţi cu prioritate, în mod fraudulos, în detrimentul bugetului de stat, (iv) faptul că societatea nu a desfăşurat activitate nu înseamnă că declaraţiile fiscale nu trebuiau depuse la A.N.A.F., (v) societatea nu a putut fi găsită Ia sediul declarat, tot astfel cum reclamantul nu a putut fi găsit, (vi) reclamantul a manifestat pasivitate cu privire la încasarea creanţelor S.C. (...) S.R.L.

Consideră argumentele instanţei de fond ca fiind, pe de o parte, lipsite de fundament, iar, pe de altă parte, totalmente inapte a duce la concluzia relei credinţe, ca fundament al atragerii răspunderii sale solidare, motiv pentru care consideră hotărârea atacată ca fiind nefondată.

În conformitate cu prevederile art. 25 alin. 2 lit. c) şi d) Cod procedură fiscală, în baza cărora s-a antrenat răspunderea solidară:

„Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane (...):

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale; (...)”.

Din analiza textului rezultă că, pentru antrenarea răspunderii solidare, este obligatorie întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:

1. să existe o obligaţie de plată restantă;

2. debitorul să fie insolvabil;

3. administratorul să nu fi cerut, cu rea-credinţă, deschiderea procedurii insolvenţei (în cazul. lit. c);

4. administratorul, cu rea-credinţă, să fi determinat nedeclararea/neachitarea obligaţiilor fiscale la scadenţă (în cazul lit. d).

Astfel cum arată şi instanţa de fond în propriile-i considerente, legea specială nu defineşte în mod expres noţiunea de rea-credinţă, lăsând, astfel, pe seama instanţei de judecată analizarea şi constatarea de la caz la caz a subzistenţei relei-credinţe.

Principial vorbind, reaua-credinţă implică o atitudine volitivă a subiectului de drept.

Conform dicţionarului juridic, rea-credinţă înseamnă incorectitudine, atitudine a unei persoane care săvârşeşte un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de convieţuire socială, pe deplin conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale. Dispoziţii legale, din diferite ramuri, sancţionează reaua-credinţă. Astfel, cel care a făcut cu rea-credinţă o cerere de recuzare sau de strămutare a judecăţii poate fi obligat la plata unor amenzi, precum şi la despăgubire către partea vătămată. În general, folosirea abuzivă cu rea-credinţă a unor drepturi atrage răspunderea pentru pagubele pricinuite. Persoana care cu rea-credinţă a determinat aplicarea măsurii desfacerii contractului de muncă, răspunde material, disciplinar şi, după caz, penal. În dreptul civil, posesorul de rea-credinţă este obligat să înapoieze fructele, odată cu lucrul, proprietarului care îl revendică. În dreptul penal reaua-credinţă desemnează intenţia, ca formă a vinovăţiei, pentru săvârşirea unor infracţiuni.

Per a contrario, reaua-credinţă exclude orice manifestare bazată pe culpa subiectului, indiferent de forma acesteia.

Textul art. 25 alin. 2 lit. c) şi d) Cod procedură fiscală, respectiv definiţia relei-credinţe constituie premisele contraargumentaţiei sale, premise ce urmează a fi coroborate cu cele de mai jos:

Reclamantul, în calitate de administrator al S.C. (...) S.R.L., nu a avut cunoştinţă despre creanţele bugetare, pe cale de consecinţă nici obligaţia de a solicita deschiderea procedurii insolvenţei şi implementarea unui plan de reorganizare nu o avea, mai mult, niciodată nu a intenţionat radierea societăţii comerciale, intenţionând a o păstra în vederea desfăşurării activităţii comerciale pe viitor, cu atât mai mult cu cât S.C. (...) S.R.L. era o societate comercială cu evidenţe contabile impecabile, ca rezultat al unei conduite fiscale ireproşabile pe perioada activării acesteia.

La momentul încetării de facto a activităţii societăţii, aceasta nu avea nicio creanţă faţă de bugetul de stat ori furnizori şi nici creanţe de încasat. Aceasta a intrat în stare de inactivitate, contabila având procură specială expresă de a depune declaraţiile în termenele legale stabilite.

Caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei bugetare, într-adevăr, se impune cu puterea lucrului judecat prin prisma existenţei hotărârii judecătorului sindic, însă acest aspect nu implică sub nicio formă reaua sa credinţă.

Solicită a se reţine faptul că aspectul relei-credinţe nu a fost pus pe tapet în cadrul procedurii insolvenţei, procedură esenţialmente concepută pentru atragerea răspunderii persoanei administratorului, existând această instituţie în mod expres reglementată în legea specială, cu aplicabilitate principală.

Consideră că intimata, în calitate de unic creditor, avea obligaţia de a solicita atragerea răspunderii în cadrul procedurii insolvenţei. Pasivitatea acesteia în acest sens, în opinia sa conduce la înlăturarea prerogativei acesteia de a apela la instituţia reglementată de art. 25 alin. 2 lit. c) şi d) Cod procedură fiscală, care prezintă un caracter subsidiar.

Sigur că discuţia de mai sus are doar un caracter general, având în vedere faptul că, în speţă, antrenarea răspunderii sale nu putea fi efectuată întrucât la originea naşterii creanţei bugetare - fictive, de altfel - nu stă nicio conduită voit nelegală a sa. Acesta este şi motivul pentru care lichidatorul judiciar nu a pus în discuţie o eventuală atragere a răspunderii.

Fără dubiu, caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei este constatat cu puterea lucrului judecat prin hotărârea judecătorului sindic. Cu toate acestea, acest aspect nu implică în mod obligatoriu antrenarea răspunderii sale solidare, în baza art. 25 alin. 2 lit. c) şi d) Cod procedură fiscală, nici măcar în situaţia în care argumentele mai sus arătate nu sunt însuşite de instanţă. Chiar dacă se analizează problematica relei-credinţe în afara cadrului procedurii insolvenţei - în care s-ar fi impus invocarea acestui aspect, astfel cum a arătat mai sus - lipsa acesteia, care transpare cu puterea evidenţei, impune necesitatea respingerii demersului intimatei.

Creditorii societăţii nu au fost plătiţi cu prioritate, în mod fraudulos, în detrimentul bugetului de stat, astfel cum s-a reţinut de instanţa de fond, pentru simplul motiv că astfel de creditori nu au existat.

 Pe parcursul existenţei sale, pe seama S.C. (...) S.R.L. s-au emis un număr de 20 de facturi în valuta HUF cu privire la valoarea totală de 3.119.653 HUF şi o singură factură in valuta EUR cu privire la valoarea de 4.471,05 EUR. Contravaloarea ultimei facturi emisă în valuta HUF a fost achitată la data de 28.06.2013, iar contravaloarea facturii emise în valuta EUR a fost achitată, în urma unor somaţii repetate, la data de 15.08.2014. Ulterior acestei date, societatea nu a mai emis, respectiv pe seama acesteia nu au mai fost emise facturi. Până la data de 01.07.2013, societatea a valorificat toată marfa deţinută în stoc către singurul client de naţionalitate maghiară, dată cu care activitatea comercială a încetat definitiv.

Plata facturii nr. E(...)/11.12.2012, efectuată pe seama furnizorului (...) KFT, în valoare de 4.471,05 EUR, scadentă la data emiterii acesteia, s-a realizat la data de 15.08.2014, în urma a două somaţii, dresate la data de 04.06.2013 şi 27.06.2013. De observat faptul că intimata a expediat prima sa corespondenţă la data de 14.08.2014, deci societatea a fost notificată în mod oficial cu privire la existenţa unei creanţe bugetare, stabilite în mod fictiv şi retroactiv, mult ulterior efectuării plăţii către furnizorul ungar, în baza facturii având scadenţa încă în data de 11.12.2013. Cu alte cuvinte, creanţa deţinută de (...) KFT este mult anterioară datei stabilirii şi notificării aclamatei creanţe bugetare. Intimata însăşi, în cuprinsul Deciziei nr. 13/02.05.2017, face trimitere la H.G. nr. 162/1992, par. 2, conform căruia obligativitatea stingerii creanţelor subzistă în ordinea vechimii acestora, indiferent de natura acestora. S.C. (...) S.R.L. s-a conformat acestor reglementări, astfel încât nu i se poate reproşa nicio conduită nelegală. Reiterează faptul că datoria achitată la data de 15.08.2014 este anterioară nu doar momentului stabilirii sau comunicării societăţii a creanţei bugetare, dar şi perioadei cu privire la care această datorie a fost stabilită. Pe cale de consecinţă, în calitate de administrator al societăţii, nu poate fi acuzat de rea-credinţă pentru efectuarea unor plăţi în detrimentul bugetului de stat.

În aceeaşi Decizie nr. 13/02.05.2017, intimata arată faptul că la data stabilirii creanţei bugetare, în cuantum de 25.687 lei, deţinea conform evidenţelor contabile creanţe în valoare de 3.381 lei şi numerar în cuantum de 25 lei. Solicită a se avea în vedere faptul că această reţinere este eronată. Explicaţia constă în faptul că, societatea fiind inactivă în anul 2014, conform reglementărilor contabile, în bilanţul contabil al anului curent (2004, în cazul său) cuprinde, la rubrica activelor, înscrierile din anul 2013. Tot astfel, în aceeaşi situaţie de inactivitate, la rubrica aferentă anului 2015 apar înscrierile din anul 2014. Pe cale de consecinţă, intimata, în mod eronat a constatat existenţa unor active în anul 2014, în realitate acestea ne mai existând din anul 2013. Rezultă că societatea nu a valorificat aceste active (în cursul anului 2014) îndestulând cu prioritate creditori în detrimentul bugetului de stat.

În mod evident, având în vedere cele relatate, nu poate fi reţinută reaua sa credinţă.

Este adevărată afirmaţia conform căreia faptul că societatea nu a desfăşurat activitate nu înseamnă că obligativitatea depunerii declaraţilor nu subzistă.

Cu privire la acest aspect, doreşte să învedereze faptul că pe seama numitei (...) (contabila societăţii) şi a numitei (...), au fost emise procuri speciale privind depunerea declaraţiilor fiscale în format clasic şi on line, aceste procuri păstrându-şi valabilitatea până la momentul radierii societăţii.

Ca atare, diligenţa sa este evidentă, neputând fi reţinută vreo conduită voit nelegală. În cel mai rău caz suntem în prezenţa unei conduite culpabile, dacă avem în vedere faptul că teoretic trebuia să se asigure asupra faptului că declaraţiile au fost depuse în mod efectiv la A.N.A.F., însă nicidecum nu suntem în prezenţa relei-credinţe în înţelesul prevederilor art. 25 alin. 2 lit. c) şi d) Cod procedură fiscală.

De reţinut şi aspectul deosebit de relevant din perspectiva bunei-credinţe că, deşi declaraţiile lunare nu au mai fost depuse începând cu data încetării de facto a activităţii societăţii, bilanţul contabil şi contul de profit şi pierderi au fost înregistrate anual. Deci, legătura cu intimata a fost păstrată pe întreaga perioadă, neexistând intenţia frauduloasă a societăţii de a se sustrage sub orice formă de la obligaţiile sale fiscale. Acest aspect este atestat de faptul că intimata face referire la presupusele active ale societăţii din anul 2014 - care sunt identice scriptic cu cele ale anului 2013, deşi acestea, în realitate nu mai existau în 2014 - aceste active fiind cunoscute de intimată doar din bilanţul contabil şi contul de profit şi pierderi depuse la sfârşitul anilor.

Consideră că, în lumina celor de mai sus, nici din această perspectivă nu poate fi reţinută reaua sa credinţă.

Nu corespunde, în totalitate, adevărului afirmaţia conform căreia societatea nu a putut fi găsită la sediul declarat, tot astfel cum el nu a fost de găsit.

Cu toate că, începând cu anul 2013, moment în care activitatea societăţii a fost întreruptă, la sediul social nu mai putea fi contactat reprezentantul acesteia, datele de contact ale contabilei, (...), existau în evidenţele intimatei. Ca dovada faptul că aceasta a fost invitată în repetate rânduri la sediul A.N.A.F. în vederea clarificării unor aspecte.

Însă, cel mai relevant aspect constă în faptul că a putut fi contactat în mod direct, fără dificultate, la adresa sa de domiciliu din (...) (Ungaria), unde, de altfel, i-a parvenit corespondenţa intimatei – la care a răspuns în limba maghiară şi română, deşi nu se face amintire nici despre conţinutul răspunsului şi nici măcar despre faptul răspunsului în sine – şi corespondenţa lichidatorului judiciar – la care, de asemenea, a răspuns fără rezerve.

Reclamantul nu a manifestat pasivitate cu privire la încasarea creanţelor S.C. (...) S.R.L.

În realitate, se impune a fi constatat faptul că, la momentul stabilirii creanţei bugetare, societatea nu mai avea creanţe de încasat şi nici active de valorificat, de natură a compensa în parte măcar creanţa bugetară.

Pentru constatarea acestui fapt ar fi fost binevenită administrarea probei cu expertiza contabilă, însă instanţa de fond a respins cererea sa în acest sens, ca fiind nefondată.

În drept a invocat prevederile art. 20 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 şi art. 486 şi urm. Cod procedură civilă.

Intimata DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE (...), deşi legal citată, nu a formulat întâmpinare.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, instanţa a apreciat recursul declarat de recurentul reclamant (...) ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În fapt, prin decizia de angajare a răspunderii solidare nr. (...)/26.01.2016, recurentul – reclamant (...) a fost obligat la plata sumei de 72.965 lei, reprezentând obligaţii fiscale către intimata - pârâtă.

S-a reţinut că debitoarea SC (...) SRL (...) înregistra în data de 26.01.2016 obligaţii fiscale în valoare de 72.965 lei, din care debite de 54.919 lei şi accesorii de 18.046 lei.

Debitorul a fost declarat insolvabil fără bunuri sau venituri urmăribile prin procesul verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. (...)/25.08.2015 emis de A.J.F.P. (...).

În motivarea deciziei de angajare a răspunderii solidare a recurentului-reclamant s-a menţionat că datoriile fiscale sunt aferente perioadei 25.07.2013 – 25.08.2015, societatea (...) SRL (...) a efectuat ultima plată către bugetul de stat consolidat în data de 12.07.2013, achitând suma de 1157 lei. De asemenea, societatea nu a depus la organul fiscal declaraţiile fiscale (decont TVA 300, declaraţia 100 şi declaraţia 112) în intervalul septembrie 2012 – noiembrie 2013, ceea ce a dus la emiterea deciziilor de impunere a plăţii TVA în valoare de 54.754 lei.

S-a relevat că recurentul - reclamant, în calitate de asociat unic şi administrator al debitorului SC (...) SRL (...), a fost chemat la audiere prin adresa nr. (...)/28.08.2015 comunicată acestuia, însă fără rezultat.

Curtea a constatat că temeiul legal al angajării răspunderii solidare a recurentului-reclamant a fost art. 25 alin. 2 lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015:

(2) Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale;

Potrivit înscrisurilor depuse in dosarul de fond, societatea (...) SRL (...) a fost înfiinţată în anul 2012, iar în perioada 25.07.2013 – 25.08.2015 a acumulat datorii fiscale prin nedepunerea declaraţiilor fiscale obligatorii (decont TVA 300, declaraţia 100 şi declaraţia 112) în intervalul septembrie 2012 – noiembrie 2013, ceea ce a dus la emiterea deciziilor de impunere a plăţii TVA în valoare de 54.754 lei.

Prin sentinţa nr. (...)/24.06.2016 pronunţată în dosar nr. (...)/2016 Tribunalul (...) a dispus deschiderea procedurii simplificate a insolvenţei împotriva debitorului SC (...) SRL, la cererea creditorului A.J.F.P. (...).

În raportul privind cauzele şi împrejurările care au dus la apariţia stării de insolvenţă a debitorului, lichidatorul judiciar susţinea că ajungerea debitorului la încetarea de plăţi s-a datorat atât unor factori obiectivi (necorelarea veniturilor cu cheltuielile efectuate), dar şi gestionarii necorespunzătoare a patrimoniului de către administratorul societăţii.

După cum chiar recurentul-reclamant a afirmat, faptul că societatea nu a desfăşurat activitate nu înseamnă că obligativitatea depunerii declaraţilor fiscale obligatorii nu subzistă, debitul principal şi apoi cel accesoriu fiind determinat de neîndeplinirea acestor obligaţii.

Apoi, deşi s-a arătat că societatea nu a fost bine gestionată pentru a putea înregistra profit, administratorul acesteia – recurentul reclamant nu a solicitat intrarea in insolvenţă, cererea fiind formulată de către creditorul fiscal.

Din cele expuse reiese reaua credinţă a administratorului societăţii, singurul responsabil pentru neîndeplinirea obligaţiilor privind depunerea declaraţiilor fiscale sau solicitarea de deschidere a procedurii insolvenţei pentru incapacitate de plată.

Aceste obligaţii nu puteau cădea în sarcina contabilei societăţii, după cum a susţinut recurentul, întrucât el a avut dreptul la beneficiile societăţii, ca atare este responsabil şi pentru pierderile înregistrate până în momentul radierii societăţii. Lipsa de diligenţă sau neglijenţa în îndeplinirea obligaţiilor ce-i reveneau în calitate de administrator nu poate fi interpretată decât ca rea credinţă, întrucât necunoaşterea legii nu poate fi prezumată decât pentru un necomerciant sau neprofesionist.

Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat, conform art. 496 Cod procedură civilă, iar sentinţa primei instanţe a fost menţinută ca legală şi temeinică, fără cheltuieli de judecată, nefiind solicitate.

Domenii speta

Spete similare