Recurs. Acţiune lipsită de interes, cât timp reclamanta are deja un titlu executoriu cu privire la creanţele pretinse

Recurs. Acţiune lipsită de interes, cât timp reclamanta are deja un titlu executoriu cu privire la creanţele pretinse

- art. 152 şi art. 220 din Legea nr. 207/2015

- art. 33 Cod procedură civilă

În temeiul art. 152 din Legea nr. 207/2015, colectarea creanţelor fiscale se face în temeiul unui titlu de creanţă fiscală sau al unui titlu executoriu, după caz.

Reclamanta nu doar că deţine un titlu executoriu fiscal necontestat, dar a şi început procedura de executare silită. Dificultăţile întâmpinate în procedura executării silite se soluţionează în conformitate cu dispoziţiile procedurale fiscale şi nu justifică introducerea unei acţiuni pentru obţinerea unui nou titlu executoriu, pe care reclamanta îl are deja.

Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal

Decizia nr. 418 din 10 mai 2019

Prin Sentinţa nr. (...)/CA/ 2018 pronunţată la data de 26.10.2018, Tribunalul (...) a admis excepţia lipsei de interes şi a respins ca fiind lipsită de interes cererea formulată de către reclamanta Primăria Comunei (...) în contradictoriu cu pârâta Asociaţia (...). A redus cheltuielile de judecată solicitate de către pârâtă, constând în onorariul avocatului, de la suma de 3000 lei la cea de 2000 lei. A obligat reclamanta să achite pârâtei suma de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocatului.

Pentru a pronunţa în acest mod, tribunalul a reţinut că din cuprinsul contractului de arendare nr. (...) din 04.05.2010 şi din actul adiţional nr. (...) din 27.04.2011, rezultă că pârâta a primit în arendă terenul în suprafaţă de 492,08 ha, situat în extravilanul comunei (...), jud. (...), respectiv 238,1 ha în satul (...), 104,11 ha în (...), 10,36 ha în (...) şi 139,51 ha în (...), durata iniţială a actului juridic fiind de un an, de la 12.05.2010 şi până la 11.05.2011, perioadă prelungită ulterior, până la 11.05.2013, iar din art. 8 e) din contract reiese că pârâta s-a îndatorat a plăti arenda la termenul şi în condiţiile stabilite.

Prin Hotărârea nr. 10/2013 a Consiliului local al comunei (...), s-a aprobat contractul cadru de arendare a păşunilor comunale între autoritatea deliberativă a administraţiei publice locale şi pârâtă, respectiv Asociaţia (...) (...), astfel că, la 09.05.2013, s-a perfectat contractul de închiriere nr. 6, ce viza darea în locaţiune a terenului de 384,65 ha situat în extravilanul comunei, respectiv 237,52 ha în satul (...), 136,77 ha în (...) şi 10,36 ha în (...), în baza art. 3 (1), chiriaşul având obligaţia de a achita preţul locaţiunii la termen şi în condiţiile prevăzute, conform art. 8 e).

Prin Hotărârea nr. 12/2014, adoptată de către Consiliul local al comunei (...), s-a aprobat repartizarea păşunilor comunale pe specii de animale şi localităţi, cele din satele (...), (...) şi (...) urmând a fi administrate de pârâtă, sens în care, la 28.04.2014, s-a încheiat contractul de închiriere nr. 19, având ca obiect închirierea pajiştii aflate în domeniul privat al comunei (...), în suprafaţă de 374,6075 ha, conform art. II. 1, pârâta având aceeaşi sarcină esenţială de a avansa chiria la termenul statornicit.

Instanţa a constatat că, la 18.12.2017, s-a emis titlul executoriu nr. (...), în dosarul nr. (...)/18.12.2017, pentru suma de 66.579,50 lei, din care 9350 lei, 9965 lei, 8462 lei şi 6869 lei impozit teren extravilan rămăşiţă din anii anteriori, iar 11313 lei, 9623 lei, 6177 lei şi 3544 lei majorare calculată până la 18.12.2017, aşa încât, la aceeaşi dată, s-a emis, pe seama pârâtei, somaţia nr. (...), prin care s-au indicat sumele de plată ce figurează în evidenţa fiscală, pentru care s-a început executarea silită în temeiul titlului la care s-a făcut referire în precedent.

Potrivit art. 32 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia: a) are capacitate procesuală, în condiţiile legii; b) are calitate procesuală; c) formulează o pretenţie; d) justifică un interes”, iar conform art. 33 din Codul de procedură civilă, „Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara”.

Faţă de aceste prevederi, instanţa a arătat că interesul, înţeles ca folosul practic urmărit de persoana ce a promovat acţiunea civilă, reprezintă una dintre condiţiile generale de exercitare a acţiunii, care trebuie îndeplinită la data declanşării demersului procesual, impunându-se, însă, ca acesta să fie determinat, concret, în sensul că se justifică avantajul ce poate fi obţinut prin recurgerea la cerere, legitim, adică conform legii şi bunelor moravuri, personal, deci întrunit în cel care apelează la forma procedurală de care s-a uzat, respectiv născut şi actual, adică existent în momentul în care se recurge la acţiunea civilă.

În acelaşi context, nu poate fi omis că, aşa cum dispune art. 40 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „în cazul lipsei interesului, instanţa va respinge cererea ca lipsită de interes”.

Pe de altă parte, în temeiul art. 256 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 571/2003, pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, se stabileşte taxa pe teren care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului pe teren, iar impozitul pe teren, precum şi taxa pe teren se datorează către bugetul local al comunei, al oraşului sau al municipiului în care este amplasat terenul.

În baza pct. 73 alin. (23) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin art. 1 din H. G. nr. 44/2004, taxa pe teren va fi datorată de utilizatorul final.

Nu mai puţin, în baza art. 1 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, cadrul legal de administrare a impozitelor şi taxelor reglementate de prezentul cod este stabilit prin legislaţia privind procedurile fiscale, printre taxele şi impozitele reglementate prin Legea nr. 571/2003 figurând şi cele locale, aşa cum rezultă din art. 2 alin. (1) lit. h), or, faţă de prevederile art. 256 alin. (3) din Legea nr. 571/2003, se constată că, fără dubiu, taxa pe teren este cuprinsă în domeniul de reglementare al Legii nr. 571/2003.

Au fost reţinute şi prevederile similare din Legea nr. 207/2015, respectiv art. 2 alin. (1), art. 1 pct. 32, art. 21 alin. (1), art. 22, precum şi art. 220 - 230 privind stingerea creanţelor fiscale.

Instanţa a constatat că prin cererea de chemare în judecată se pretinde obligarea pârâtei la plata unei sume de bani ce constituie, fără dubiu, contravaloarea taxei pe teren instituită de art. 256 alin. (3) din Legea nr. 571/2003, ce ar reprezenta sarcina fiscală a pârâtei, în calitate de locatar, respectiv arendaş, dată fiind împrejurarea perfectării unor contracte de închiriere şi de arendă, după cum s-a evocat în cele de mai sus, precum şi a accesoriilor aferente, aspect evocat, de altfel, deosebit de explicit, de către reclamantă.

În al doilea rând, există obligaţia de a se respecta dispoziţiile Legii nr. 207/2015, fiind menţionat, de asemenea, faptul că s-au verificat conturile pârâtei sau existenţa unor venituri impozabile în vederea popririi, însă atare demersuri au rămas fără rezultat.

În al treilea rând, nu poate fi omis că, la 18.12.2017, s-a emis titlul executoriu şi somaţia vizând pârâta, pentru un debit total de 66.579,50 lei, în care se includ şi contravaloarea taxei pe teren şi majorările calculate până la 18.12.2017, ceea ce semnifică, fără îndoială, că s-a iniţiat urmărirea silită împotriva pârâtei, dat fiind că, aşa cum rezultă din prevederile art. 230 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, executarea silită debutează prin comunicarea somaţiei, formalitate despre care se alegă că a fost îndeplinită.

În al patrulea rând, se constată că, prin răspunsul la întâmpinare depus, reclamanta a prezentat argumentele în apărare raportat la excepţiile invocate de pârâtă, amintind că, atunci când circumstanţele existente fac executarea silită imposibilă, fie din lipsa bunurilor urmăribile, fie din cauza imposibilităţii de valorificare a acestora, autoritatea locală fiscală, în procedura de executare, va înainta instanţei de judecată o cerere privind obligarea debitorului la plată, remediul constând în obţinerea unei hotărâri judecătoreşti şi punerea sa în executare, însă, în mod evident, nu se poate identifica temeiul pentru care, într-o situaţie precum cea evocată de către reclamantă, nu ar fi suficient titlul executoriu iniţial, căci, prin ipoteză, în măsura în care se discută despre imposibilitatea efectuării urmăririi, trebuie să existe şi un titlu care să fi putut fundamenta iniţierea sa, conform art. 226 alin. (1) din Legea nr. 207/2015.

Dimpotrivă, se observă, în această privinţă, că, în baza art. 234 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 207/2015, „Executarea silită încetează dacă: … c) în alte cazuri prevăzute de lege”, iar în temeiul art. 703 alin. (1) pct. 2 din Cod procedură civilă, „Executarea silită încetează dacă: … 2. nu mai poate fi efectuată ori continuată din cauza lipsei de bunuri urmăribile sau a imposibilităţii de valorificare a unor astfel de bunuri”.

Aşadar, reclamanta a promovat o acţiune cu scopul de a obţine obligarea pârâtei la plata unei sume în raport de care a demarat deja executarea silită, în vederea realizării sale, conform titlului executoriu emis, or, în asemenea circumstanţe, demersul procesual la care s-a recurs este lipsit de interes, neputând fi identificată vreo raţiune care să conducă la necesitatea obţinerii unui alt titlu executoriu, reprezentat de o hotărâre judecătorească, în condiţiile în care nu s-a probat că titlul anterior, de care reclamanta s-a prevalat când a debutat urmărirea silită, ar fi fost anulat, în cazurile şi în cadrul prevăzut de lege sau că, din alte raţiuni, nu ar mai putea fundamenta executarea.

Pe de altă parte, ţinând seama de împrejurarea că procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, aşa cum rezultă din prevederile art. 9 alin. (2) din Cod procedură civilă, în prezentul litigiu, nu poate fi evaluată posibilitatea reclamantei de a obţine un titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească de vreme ce s-a emis deja un titlu executoriu în baza art. 226 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, care se află în fiinţă, iar aspectul dacă, în raport de taxa pe teren în discuţie, ar fi aplicabile prevederile art. 257 lit. i) din Legea nr. 571/2003, nu poate forma obiectul analizei, ţinând seama de limitele şi cadrul în care s-a realizat sesizarea.

Prin urmare, luând în considerare ansamblul celor expuse în precedent, în temeiul art. 248 alin. (1) din Cod procedură civilă, excepţia lipsei de interes a fost admisă, iar cererea promovată respinsă, cu menţiunea că, în condiţiile date, nu mai este necesară examinarea celorlalte excepţii invocate în cauză, dat fiind efectul peremptoriu determinat prin admiterea excepţiei analizate.

În ce priveşte cheltuielile de judecată ocazionate, instanţa de fond a constatat că este pe deplin justificată reducerea cuantumului cheltuielilor pretinse de către pârâtă, reprezentate de onorariul avocatului, în sumă de 3000 lei, dată fiind împrejurarea că pretenţiile ridicate de către reclamantă s-au ridicat la un nivel de 67.730 lei, iar în raport de complexitatea litigiului, în condiţiile în care acesta a fost tranșat în baza unei excepţii peremptorii, dirimante, un atare cuantum al cheltuielilor apare ca fiind disproporţionat.

Pe de altă parte, trebuie luat în seamă şi criteriul relativ la activitatea efectivă desfăşurată de către avocat, or, în cauză, s-a constatat că aceasta s-a manifestat, în exclusivitate, prin redactarea întâmpinării, fără ca apărătorul ales să se prezinte la termenul de judecată fixat. Mai mult decât atât, faţă de durata procedurii, respectiv o singură înfăţişare stabilită, care nu a presupus administrarea unui probatoriu complex, de natură a implica eforturi deosebite ale reprezentantului convenţional, s-a conturat, pe deplin, necesitatea reducerii cuantumului cheltuielilor constând în onorariul avocatului, nivelul apreciat ca fiind rezonabil fiind acela de 2000 lei, ţinând seama de obiectul litigiului, de specificul apărărilor ce au fost efectuate şi de circumstanţele ce s-au impus a fi cercetate de către apărător, în vederea realizării unei poziții procesuale adecvate în cauză.

Împotriva aceste hotărâri a declarat recurs, în termen, scutit de la plata taxei judiciare de timbru reclamanta Primăria comunei (...) solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

În motivare, arată că interesul în promovarea acţiunii constă în obţinerea unei hotărâri judecătoreşti prin care să fie obligată intimata-pârâtă la plata în solidar a membrilor fondatori ai Asociaţiei (...) a sumei datorate şi înregistrate în evidenţele fiscale locale întrucât au administrat în mod egal fondurile obţinute ca subvenție de la APIA provenite din exploatarea terenurilor închiriate/arendate conform contractelor depuse la dosarul cauzei. Scopul urmărit este acela de a încasa creanţele bugetare datorate de către debitoare, cu accesoriile aferente pentru neplata sumelor datorate.

Referitor la aspectul precizat de prima instanţă în raport cu taxa pe teren în discuţie, prevederile art. 257 lit. i) din Legea nr.571/2003, nu sunt aplicabile în prezenta cauză, odată pentru că această lege este abrogată, apoi pentru că art.257 lit. i) se referă la alt tip de teren, nicidecum la pășune, respectiv la „i) terenurile care prin natura lor şi nu prin destinația dată sunt improprii pentru agricultură sau silvicultură, orice terenuri ocupate de iazuri lacuri de acumulare sau căi navigabile, cele folosite pentru activităţile de apărare împotriva inundațiilor, gospodărirea apelor, hidrometeorologie, cele care contribuie la exploatarea resurselor de apă, cele folosite ca zone de protecție definite în lege, precum şi terenurile utilizate pentru exploatările din subsol, încadrate astfel printr-o hotărâre a consiliului local, în măsura în care nu afectează folosirea suprafeței solului.”

Menţionează că, în situaţia în care se consideră că recurenta nu ar avea un interes în promovarea acţiunii, acesteia i-ar fi negat dreptul de acces la un Tribunal prevăzut de art. 6 CEDO întrucât recurenta nu ar mai avea nicio altă cale legală pentru ca o instanţă de judecată să se pronunţe asupra dreptului de creanţă pe care îl invocă împotriva intimatei-pârâte.

O astfel de ingerință este evident disproporționată faţă de scopul invocat de prima instanţă, iar recurenta nu ar mai avea nicio posibilitate de a-şi recupera creanţa pe care o pretinde.

În eventualitatea respingerii acţiunii promovată de recurentă, se creează un precedent pentru încurajarea altor persoane fizice/juridice să procedeze în aceeaşi manieră întrucât nu se poate obţine nici prin hotărâre judecătorească obligarea debitorilor la achitarea creanţelor fiscale, ba mai mult decât atât, organul fiscal pe lângă faptul că nu recuperează debitul, trebuie să acopere şi onorariul avocatului debitorului, fapt satisfăcător şi încurajator pentru „populație”.

Pentru o soluţionare corectă a raportului juridic litigios, era necesar să se lămurească exact situaţia în ceea ce-1 priveşte recurentul-reclamant şi în acest context, era necesară efectuarea unei cercetări reale a fondului, prin care să se stabilească în raport cu de actele şi lucrările dosarului şi de ansamblul tuturor probelor administrate în cauză.

În drept îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile invocate în cuprins.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, la data de 11 martie 2019, intimata Asociaţia (...) a solicitat , pe cale de excepţie, admiterea excepţiei nemotivării recursului, admiterea excepţiei inadmisibilităţii modificării cererii introductive în faza procesuală a recursului, iar pe fond respingerea recursului şi menţinerea sentinţei recurate ca temeinică şi legală.

Referitor la excepţia nemotivării recursului arată că, potrivit art. 486 alin. 1 lit. d) Cod de procedură civilă, cererea de recurs va cuprinde pe lângă celelalte cerinţe impuse de text, referitoare la datele recurentului, sentinţa atacată şi motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor. În caz contrar instanţa învestită cu judecarea recursului nu poate exercita un control judecătoresc eficient în lipsa indicări acestor motive de nelegalitate, dezvoltate într-o formă explicită cu referire la una din situaţiile cuprinse în art. 488 Cod procedură civilă (Decizia nr. 446 din data de 14 martie 2017 pronunţată în recurs de Secţia I civilă a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect perimare).

Ori, în recursul formulat nu este indicat niciunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă şi nici nu reiese vreun astfel de motiv de casare. Solicitarea recurentei a fost de a admite „apelul” în temeiul art. 480 alin. 3 Cod procedură civilă.

Sancţiunea nemotivării recursului este prevăzută de art. 489 Cod procedură civilă, potrivit căruia, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, considerent faţă de care solicită admiterea acestei excepții.

Referitor la constatarea inadmisibilităţii modificării obiectului acţiunii arată că în vederea respectării principiului dublului grad de jurisdicție, dar şi al dreptului părţilor de a avea acces neîngrădit la acest principiu, modificarea cererii de chemare în judecată nu se poate face decât în faţa primei instanţe şi în anumite condiţii. Astfel, art. 478 alin. 3 noul Cod de procedură civilă prevede că în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza şi obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi. La rândul său, art. 494 noul Cod de procedură civilă arată că, dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă şi în apel se aplică şi în recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor care sunt cuprinse în prezenta secțiune.

Recurenta, în motivarea recursului îşi întemeiază susţinerea pe faptul că în mod greşit prima instanţă a respins acţiunea admiţând excepţia lipsei de interes. Conform susținerilor acesteia interesul recurentei în promovarea acţiunii îl reprezintă obţinerea unei hotărâri prin care să fie obligată intimata-pârâtă la plata în solidar a membrilor fondatori ai asociaţiei (...). Dincolo de discuţiile privind temeiul legal al acestui demers juridic, această cerere nu a fost formulată în primă instanţă, obiectul acţiunii iniţiale fiind de obligare a Asociaţiei (...) la plata unei sume de bani.

Pe cale de consecinţă, având în vedere încălcarea unor norme de drept imperative solicită instanţei să constate inadmisibilitatea.

Pe fondul cauzei apreciază că soluţia dată de prima instanţă este temeinică şi legală. Recurenta nu are niciun interes în promovarea acestei acţiuni în condiţiile în care ea deţine deja un titlu executoriu.

Pe cale de consecinţă, solicită respingerea recursului cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în calea de atac constând în onorar avocațial.

În drept invocă dispoziţiile art. 483 Cod procedură civilă.

Examinând sentinţa recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea a apreciat recursul ca fiind neîntemeiat din următoarele considerente:

Recurenta arată, prin motivele de recurs, faptul că interesul său în promovarea acţiunii constă în obţinerea unei hotărâri prin care să fie obligată intimata pârâtă Asociația (...) la plata în solidar cu membrii săi fondatori a sumei datorate şi înregistrate în evidenţele fiscale locale.

Or, prima instanţă a reţinut corect că prin acţiunea formulată, recurenta reclamantă a chemat în judecată pe intimata pârâtă Asociația (...), solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 67.730 lei, reprezentând creanţe fiscale.

Din nici un act de procedură, efectuat în faţa primei instanţe, nu rezultă că recurenta reclamantă a chemat în judecată şi membrii fondatori ai asociaţiei pârâte, pentru a antrena răspunderea solidară a acestora.

Solicitarea recurentei reclamante, pentru prima oară în faza procesuală a recursului, de a fi introduşi în cauză şi membrii fondatori ai asociaţiei pârâte este inadmisibilă în raport de prevederile art. 478 alin. 1 şi 3 Cod procedură civilă, aplicabil în baza art. 494 Cod procedură civilă.

Astfel, potrivit acestui text, prin recurs nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, şi nici nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

Faţă de considerentele expuse, nu poate fi reţinut ca interes urmărit prin acţiunea formulată faptul că recurenta reclamantă a urmărit atragerea răspunderii solidare a pârâtei Asociația (...) şi a membrilor săi fondatori.

Motivele de recurs, vizând greşita apreciere a instanţei de fond asupra existenţei interesului în formularea acţiunii, se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Curtea a apreciat că instanţa de fond a făcut o justă interpretare şi aplicare a prevederilor legale în materie, reţinând că recurenta reclamantă are un titlu executoriu fiscal, pus în executare potrivit procedurii fiscale în dosarul execuţional nr. (...)/18.12.2017, astfel că nu mai justifică vreun interes pentru susţinerea acţiunii în justiţie, în vederea obţinerii unui alt titlu executoriu.

Astfel, în temeiul art. 152 din Legea nr. 207/2015, colectarea creanţelor fiscale se face în temeiul unui titlu de creanţă fiscală sau al unui titlu executoriu, după caz.

În conformitate cu art. 220 alin. 1 din Legea nr. 207/2015, în cazul în care debitorul nu îşi plăteşte de bunăvoie obligaţiile fiscale datorate, organul fiscal competent, pentru stingerea acestora, procedează la acţiuni de executare silită, potrivit prezentului cod. Executarea silită se face de organul de executare silită competent prin intermediul executorilor fiscali şi începe prin comunicarea somaţiei. Dacă în termen de 15 zile de la comunicarea somaţiei nu se stinge debitul, se continuă măsurile de executare silită. Somaţia este însoţită de un exemplar al titlului executoriu emis de organul de executare silită.

Corect a reţinut prima instanţă că, în speţă, reclamanta nu doar că deţine un titlu executoriu fiscal necontestat, dar a şi început procedura de executare silită. Dificultăţile întâmpinate în procedura executării silite se soluţionează în conformitate cu dispoziţiile procedurale fiscale şi nu justifică introducerea unei acţiuni pentru obţinerea unui nou titlu executoriu, pe care reclamanta îl are deja.

Întrucât, potrivit art. 33 Cod procedură civilă, interesul, folosul practic obţinut prin acţiunea în justiţie, trebuie să fie determinat, legitim şi actual, instanţa a apreciat că interesul reclamantei în obţinerea unui nou titlu executoriu nu este unul determinat şi legitim, încasarea creanţelor fiscale trebuind a avea loc în conformitate cu prevederile legale în materie fiscală, respectiv Legea nr. 207/2015, precum şi că interesul nu este unul actual, reclamanta deţinând deja un titlu executoriu.

Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat motivele de recurs ca fiind neîntemeiate, astfel că în baza art. 498 Cod procedură civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta reclamantă Primăria Comunei (...).

Fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 453 Cod procedură civilă, Curtea a obligat recurenta reclamantă să plătească intimatei pârâte suma de 3000 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocaţial achitat cu chitanţa nr. (…)/26.02.2019, depusă la fila 18 din dosar.

Domenii speta

Spete similare