Imposibilitatea încadrării activitătii desfăsurate de reclamanti în grupa a ii - a de muncă. Insuficienta probei cu privire la existenta unor conditii de muncă nefavorabile. Neîncadrarea locului de muncă al reclam. în cat. locurilor de muncă cu cond.deos.

Este admisibilă încadrarea unei activităţi desfăşurată de salariat în grupa superioară de muncă, grupa I sau grupa a II-a, în cadrul unei proceduri judiciare numai în ipoteza premisă a ocupării de către salariat a unui loc de muncă şi a desfăşurării unei activităţi dintre cele enumerate limitativ în listele anexă ale Ordinului nr. 50/1990 sau ale Ordinului nr. 125/1990 (regăsite în lista celor nominalizate), nefiind suficientă doar proba cu privire la existenţa unor condiţii de muncă nefavorabile privind nivelul de noxe, microclimat, suprasolicitare fizică sau psihică.

În speţa de faţă lipseşte situaţia premisă reţinută în Decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, tipul de activitate şi locul de muncă al reclamanţilor în cadrul pârâtei neregăsindu-se în anexa II a Ordinului nr.50/1990, varianta consolidată.

În ceea ce priveşte încadrarea locului de muncă în categoria locurilor de muncă cu condiţii deosebite potrivit contractului colectiv de muncă din anul 1992, se reţine că procedura legală presupune încadrarea locului de muncă, pe de o parte, dar şi a activităţii şi a categoriei profesionale, pe de altă parte, pentru a putea beneficia de grupa superioară pretinsă, condiţionat de verificarea în concret a activităţii desfăşurate în acele condiţii deosebite pentru cel puţin 70% din programul normal de muncă. Or, activitatea prestată de către reclamanţi nu este prevăzută în niciuna dintre activităţile cuprinse de Anexa 2 la Ordinul nr. 50/1990.

Ordinul nr. 125/5 mai 1990

Ordinul nr. 50/5 martie 1990

Decizia Înaltei Curti de Casaţie şi Justiţie nr. 9/16 mai 2016

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii ..., în contradictoriu cu pârâta [...], înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. .../118/2018 se solicita ca prin sentinta pronunţată să se constate că activitatile desfăsurate de reclamanti se încadrează in grupa a II - a de munca in procent de 100%, pentru perioadele si functiile detaliate in tabel.

Prin sentinţa civilă nr. 194, pronunţată de Tribunalul Constanţa, Secţia I Civilă la data de 28 ianuarie 2019, în dosarul nr. 6313/118/2018, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţii ..., în contradictoriu cu pârâta  [...], ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Constanţa a reţinut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au învestit instanţa cu o cerere de constatare a încadrării activităţilor desfăşurate de reclamanţi în grupa a II - a de muncă, invocând similitudinea din punct de vedere al condiţiilor de lucru şi factorilor de risc între activitatea lor şi cea care se regăseşte în Anexa nr. 2, punctele 131,201, 11.

Instanţa a reţinut că prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 9/2016, pronunţată în procedura recursului în interesul legii şi obligatorie pentru instanţe potrivit art. 517 alin. 4 C. proc. civ., s-a statuat că „instanţele de judecată au posibilitatea analizării şi constatării pe cale judiciară, ulterior abrogării acestui act normativ, a încadrării muncii prestate în perioada 18 martie 1969-1 aprilie 2001, după caz, în grupele I sau II de muncă”, instanţa supremă reţinând cu privire la „aspectul extinderii aplicării Ordinului nr. 50/1990 pentru activităţi similare desfăşurate de alţi angajatori şi necuprinse în Lista locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale din varianta consolidată a ordinului”, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că „premisa derulării acestei proceduri în faţa instanţei este ca tipul de activitate să se regăsească în anexele I şi II ale variantei consolidate a ordinului. Per a contrario, nu pot fi adăugate, pe cale pretoriană, alte activităţi şi locuri de muncă faţă de cele din anexe, chiar dacă îndeplinesc aceleaşi condiţii de muncă posibil vătămătoare. Puteau fi nominalizate, prin asimilare, în temeiul dispoziţiilor art. 3, alte categorii de personal în activitate ale aceluiaşi angajator decât cele enumerate expres, după criteriul: muncitori, ingineri, subingineri etc., cu condiţia generală de a lucra efectiv (acele categorii de personal care au lucrat efectiv) în locuri de muncă sau în activităţile nominalizate în anexă şi aplicate acelui angajator (alin. 1 al pct. 3) sau personalul muncitor care a realizat anumite tipuri de lucrări expres nominalizate în ordin (respectiv extinderi, modernizări sau reparaţii ale capacităţilor de producţie) în respectivele unităţi ce au făcut obiectul încadrării, acesta fiind motivul pentru care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii (alin. 2 al pct. 3). Sintagma "aceleaşi condiţii", contrar opiniei celor care au împărtăşit soluţia extinderii domeniului de aplicare a Ordinului nr. 50/1990, nu se referă la condiţiile generale de muncă nefavorabile privind nivelul de noxe, microclimat, suprasolicitare fizică sau psihică, riscuri de explozii, iradiere etc. ale altor salariaţi aflaţi în raport de muncă cu alţi angajatori în domenii ce nu au fost indicate în anexe, ci la condiţiile concrete descrise de alin. 1 şi 2 ale pct. 3 dintr-un anumit domeniu de activitate nominalizat expres în anexe”.

În consecinţă, Tribunalul a constatat că este posibilă încadrarea în grupa I sau a II-a de muncă doar a activităţilor prevăzute în cele două anexe ale ordinului menţionat, precum şi, potrivit art. 3 din ordin, a altor activităţi prestate de persoane care îşi desfăşoară efectiv activitatea în aceleaşi condiţii cu cele ale altor activităţi prestate în cadrul aceluiaşi angajator, pe care acesta le-a încadrat în grupa I sau a II-a de muncă. Art. 3 din Ordinul nr. 50/1990 rămâne astfel aplicabil doar la nivelul angajatorului care a încadrat anumite activităţi prevăzute în ordin în grupe superioare de muncă, iar alte activităţi s-au desfăşurat în condiţii similare.

Cererea de chemare în judecată a avut ca obiect încadrarea în grupe superioare de muncă, fiind invocat art. 3 alin. 2 din acest ordin, care permite „încadrarea în grupa superioară de muncă şi a celor care desfăşoară activităţi similare cu cele deja prevăzute”, astfel încât aceştia au apreciat că şi în cazul lor activitatea desfăşurată este similară cu cea prevăzută la poziţiile indicate .

Cererea de chemare în judecată se bazează aşadar pe susţinerea că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să beneficieze de încadrarea în grupe superioară de muncă prin efectul unei asimilări cu locuri de muncă sau activităţi prevăzute în anexele Ordinului nr. 50/1990.

La dosar au fost depuse expertize judiciare în specialitatea protecţia muncii  efectuate în alte dosare cu privire la alţi salariaţi, dar care au vizat încadrarea în grupe superioare de muncă prin asimilare, potrivit art. 3 din ordinul nr. 50/1990.

În ceea ce priveşte susţinerea reclaman?ilor privind admiterea unor acţiuni la nivelul ţării prin care s-a constatat încadrarea în grupa a II-a  de muncă a altor salariaţi nu poate constitui o apărare de natură a conduce la admiterea acţiunii cât timp hotărârile judecătoreşti depuse în proba?iune sunt decizii de speţă fără caracter obligatoriu pentru instanţa de judecată.

Cât priveşte contractul individul de muncă depus ca înscris probator, instanţa a reţinut că, contrar susţinerilor reclamanţilor, nu este indicat sporul pentru condiţii deosebite, ci un spor de condiţii nocive, fără ca între cele două sporuri să existe identitate.

Imposibilitatea încadrării în grupe superioare de muncă a unor activităţi neprevăzute în anexele Ordinului nr. 50/1990 prin asimilare cu alte activităţi prevăzute, dar care nu au fost desfăşurate şi, în consecinţă, încadrate la nivelul aceluiaşi angajator, ca efect al deciziei în interesul legii nr. 9/2016, este proprie nu numai instanţelor judecătoreşti, ci şi angajatorilor şi foştilor angajatori, precum şi autorităţilor administraţiei publice.

Instanţa a reţinut că într-adevăr, potrivit pct. 3 din Ordinul nr. 50/1990, „beneficiază de încadrarea în grupele I şi II de muncă, potrivit celor menţionate, fără limitarea numărului, personalul care este în activitate: muncitori, ingineri, subingineri, maiştri, tehnicieni, personal de întreţinere şi reparaţii, controlori tehnici de calitate, precum şi alte categorii de personal care lucrează efectiv la locurile de muncă şi activităţile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2.”

Din acest text rezultă că activitatea desfăşurată de reclamanţi şi locurile lor de muncă trebuie să fie dintre cele prevăzute în anexele nr. 1 şi 2 la Ordin, nefiind suficient ca reclamanţii să fi lucrat în condiţii vătămătoare de natura celor care au determinat încadrarea unor anumite activităţi în grupa I sau II de muncă, ci este necesar ca ei să fi desfăşurat activităţi în locurile de muncă expres prevăzute în Ordinul nr. 50/1990.

Ceea  ce permite pct. 3 din Ordinul 50/1990 este recunoaşterea încadrării în grupa I sau II de muncă pentru angajaţi care au desfăşurat activităţi dintre cele indicate în anexele la Ordin chiar dacă nu au fost nominalizaţi în acest sens în procedura stabilită de pct.6 din acest act normativ, iar nu asimilarea sau echivalarea unor activităţi ce nu sunt prevăzute în actul normativ cu cele care sunt prevăzute în anexele sale, pentru motivul că ar prezenta condiţii de muncă asemănătoare.

Activităţile desfăşurate de reclamanţi nu sunt prevăzute, însă, în anexele la Ordinul 50/1990. De altfel, aceştia nici nu au făcut susţineri în acest sens, în cererea de chemare în judecată arătând doar că au lucrat în concret în condiţii vătămătoare similare celor în care se desfăşoară activităţile indicate în Ordinul 50/1990.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art.480 Cod pr.civ. a fost respins apelul.

La data de 26.03.2019 au declarat apel reclamanţii ..., criticând soluţia instanţei de fond, în esenţă, pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Se critică decizia pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru următoarele considerente:

1 ) În mod greşit instanţa a respins proba cu expertiza de specialitate protecţia mediului, în contextul în care numai pe aceasta cale se putea concluziona, raportat la specificul activităţii prestate de fiecare reclamant precum şi în funcţie de concluziile specialistului expert care ar fi fost în măsură să reconstituie fluxul tehnologic, dacă activităţile desfăşurate se înscriu sau nu în ipotezele prevăzute de punctele 18, 131, 201, 202 din anexa 2 a Ordinului 50/1990, anexa 2 pct.11 din Ordinul 125/1990.

Administrarea probei cu expertiza de specialitate protecţia mediului apare cu atât mai mult necesară în contextul în care, sarcina probei în conflictele de muncă este inversată şi revine angajatorului (în considerarea faptului că înscrisurile doveditoare sunt deţinute de unitate şi astfel trebuie depuse de către aceasta la dosar, însă atunci când reclamanţii afirma o situaţie contrară, care poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, sarcina administrării probei revine celui ce face afirmaţia în faţa judecăţii, în conformitate cu prevederile dreptului comun).

Având în vedere că reclamanţii au expus o situaţie care nu rezultă explicit din carnetul de muncă, le revenea obligaţia de a dovedi situa?ia pretinsă, prin orice mijloc de probă, în conformitate cu prevederile art.10 alin.1 din Codul de procedură civilă.

Însă, în mod neîntemeiat instanţa de fond a respins proba cu expertiza de specialitate care ar fi putut servi la aflarea adevărului şi care ar fi susţinut afirmaţiile reclamanţilor.

Arată că a precizat în mod constant că la nivelul ţării Centrele Teritoriale de Calcul erau standardizate, condiţiile de lucru fiind similare. Astfel, a învederat instanţei că la nivelul Tribunalului Buzău 100 de persoane au obtinut grupa a II - a de muncă în raport de concluziile unui expert de specialitate protecţia mediului (exp. Judicar [...]) care a reconstituit condiţiile de lucru şi a realizat încadrarea acestora PRIN SIMILITUDINE, conform sentinţei civile nr. 41/18.01.2017 depusă cu titlu de practică judiciară în dosarul de fond.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la nivelul Tribunalului Brăila, unde un alt expert (exp. [...]) a concluzionat în acelaşi sens (depusă practica în acest sens în dosarul de fond) – sentinţa civilă nr. 99/21.02.2018 pronunţată în dosarul nr. .../113/2017.

Având în vedere aceste aspecte, apreciază că, în mod greşit, instanţa de fond a respins proba cu expertiza de specialitate protecţia mediului, care ar fi fost singura proba utilă, pertinentă, concludentă soluţionării cauzei.

S-a solicitat încuviinţarea probei cu expertiză de specialitate protecţia mediului.

S-a arătat că, în aceeaşi măsură era pertinentă şi concludentă proba cu martori, care a fost propusă prin însăşi cererea de chemare în judecată.

În mod evident, dovada încadrării locului de muncă într-o grupă de muncă nu poate fi făcută decât prin expertiză. Nu poate fi reţinută decât culpa angajatorului pentru lipsa evidenţei cu locurile de muncă încadrate în grupele de muncă, nicidecum a reclamanţilor apelanţi fiind mai mult decât evident că este doar atributul instanţei de judecată să constate pe cale judiciară acest aspect, respectiv desfăşurarea activităţilor în anumite condiţii de muncă.

Inexistenţa unor elemente faptice din perioada respectivă de tipul expunerii la noxe, praf, zgomot, radiaţii, intemperii, determinate de regulă prin buletinele de determinări noxe, nu are relevanţă în cauză, cu atât mai mult cu cât acestea nu aveau regim juridic special, similar ştatelor de plata, astfel încât să fie necesar un termen de păstrare şi să le fi putut regăsi în arhiva unităţii. Aşadar, date fiind aceste situaţii, este limpede că era necesar recrearea fluxului tehnologic prin expertiză, ceea ce în speţă s-a întâmplat. O opinie contrară echivalează cu restricţionarea accesului la justiţie, instanţa de judecată fiind singura în măsură să constate aceste aspecte, prin probatoriul administrat în faţa sa. Condiţia parcurgerii procedurii administrative cu caracter obligatoriu, celui care a ocupat acest loc de muncă este să solicite instanţei recunoaşterea respectivelor condiţii.

Etapele unei proceduri prin care trebuia evaluată o situaţie de fapt, ce avea drept consecinţa juridică încadrarea salariatului într-o grupă superioară de muncă, pot fi refăcute în cadrul unui litigiu la instanţa de drept comun în materia conflictelor de muncă, dat fiind că legiuitorul nu a conferit prin pct.6-8 din Ordinul 50/1990, un caracter constitutiv de drept, ci doar probator, avizelor tehnice cerute în derularea procedurii.

Accesul la instanţa de drept comun ridică, distinct, problema dovedirii în instanţă a condiţiilor deosebite de muncă. De reţinut că, după cum s-a menţionat, existenţa condiţiilor deosebite la locurile de muncă implică la nivelul anului 1990 determinarea nivelului de noxe existente efectuată de către organele Ministerului Sănătăţii sau laboratoarele de specialitate proprii ale unităţilor confirmate de către inspectorii de stat teritoriali, rezultatul acestei determinări fiind prezumat acelaşi şi pentru perioada anterioară, motiv pentru care s-a prevăzut că nu sunt necesare determinări de noxe pentru perioada anterioară; cu alte cuvinte, nu se poate condiţiona încadrarea retroactivă a salariaţilor în grupe de existenta unor determinări de noxe care să fi fost făcute la momente de timp anterioare, potrivit art. 14, respectiv pentru perioada anterioară anului 1990, ci numai pentru stabilirea condiţiilor de muncă de la momentul aplicării ordinului, prezumându-se existenţa lor anterioară.

Aplicarea dispoziţiilor respective pe cale judiciară presupune ca instanţa să se substituie angajatorului care nu a urmat procedura administrativă internă prevăzută de ordin, finalizată cu nominalizarea persoanei într-o anumită grupă de muncă, procedând ea însăşi la verificarea condiţiilor de lucru - în cazul de faţă, prin expertiza de specialitate, singura probă care ar fi putut demonstra îndeplinirea condiţiilor deosebite de muncă.

Însă, în mod neîntemeiat, instanţa de fond a respins toate mijloacele de probă, nu doar expertiza de specialitate, care ar fi putut servi la aflarea adevărului şi care ar fi susţinut afirmaţiile reclamanţilor.

2) În ceea ce priveşte netemeinicia sentinţei pronunţate, se fac următoarele precizări:

- instanţa nu a ţinut cont de înscrisurile depuse în probaţiune, de faptul că existenţa unor condiţii deosebite de muncă este confirmată de contractul colectiv de muncă (CTCE Brăila) înregistrat sub nr. 327/29.04.1992, art.12.1 lit.b) nominalizează sala calculatoarelor si sala culegere date in categoria locurilor de muncă cu condiţii deosebite. În aceeaşi categorie sunt introduse si locurile de munca din birourile de proiectare si cele de mentenanţă. Instanţa nu a ţinut seama nici de sentinţele civile care recunosc grupa a II-a de muncă altor colegi din Centrele Teritoriale de Calcul din ţară şi nici rapoartele de expertiză depuse în probaţiune.

Pasivitatea partenerilor sociali care nu au iniţiat procedura de verificare a locurilor de munca încadrabile şi nu au nominalizat persoanele care lucrau efectiv în astfel de locuri poate permite, în condiţiile în care ordinul nu instituie în mod expres procedura.

Activităţile desfăşurate de către reclamanţi în sala calculatoare şi sala de perforare sunt evidenţiate în anexa 2 a Ordinului 50/1990 cu completările ulterioare (varianta consolidată din 1994, conform Deciziei ÎCCJ nr. 9/16.05.2016) la poziţia 121 "Personal operativ de tura" şi în anexa 2 a Ordinului 125/1990 cu modificările ulterioare (varianta consolidata din 1994, la poziţia 11" activitatea prestată la instalaţii, utilaje sau aparate care funcţionează cu radiaţii electromagnetice."

Există, de asemenea, o nominalizare a activităţii "operator calculator electronic" la poz. 214 din anexa 2 a Ordinului 50/1990 cu completările ulterioare numai că această nominalizare este făcută în cadrul locurilor de muncă din activităţile de exploatare şi întreţinere a metroului. Este totuşi evident că factorii de risc de accidentare şi/sau îmbolnăvire profesională sunt aceiaşi.

Apelanţii apreciază că acţiunea de constatare a faptului că activitatea desfăşurată în slujba angajatorului trebuia sa fie încadrată în grupa a II-a de muncă este admisibilă şi în lumina celor statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a stabilit prin Decizia nr. 13/16.05.2016 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pronunţată în dosarul nr. 4324/1, că „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 35 Cod procedura civila din 1865, art. 2502 Cod civil, respectiv art. 268, alin.2 din Codul Muncii, republicat, acţiunile în constatarea dreptului la încadrarea în grupe de muncă conform dispoziţiilor Ordinului nr. 50/1990 intra în categoria acţiunilor în constatare de drept comun şi sunt imprescriptibile”.

Înalta Curte a apreciat că, în măsură în care prevederile Ordinului 50/1990 nu au fost puse în aplicare în unităţi de către angajator şi sindicate, până la abrogarea ordinului, salariatul dispune de un drept material individual pe care îl poate valorifica oricând, pe cale judiciară, solicitând în faţa instanţei de judecată recunoaşterea acestor condiţii - nefiind reglementată în cuprinsul ordinului o procedură jurisdictională specială, aplicabilă cu prioritate, care să garanteze posibilitatea verificării legalităţii aplicării sale, instanţa de drept comun este abilitată a statua asupra încadrării unei activităţi concrete a unui salariat în grupa superioară de muncă, inclusiv în ceea ce priveşte stabilirea existenţei şi naturii condiţiilor vătămătoare din perioada respectivă, precum şi a timpului efectiv de lucru în aceste condiţii.

Încadrarea activităţii unei persoane în grupa superioară de muncă se supune, aşadar, reglementarilor conţinute în Ordinul nr. 50/1990 (metodologie comună pentru perioada 1969-1990, reglementată de acest ordin şi 1990-2001, perioada reglementată de Ordinul nr. 125/1990. Instanţa de fond apreciază că premisa recunoaşterii faptului că salariatul trebuia să fie încadrat în grupa a II - a de muncă este ca tipul de activitate desfăşurat de acesta să se regăsească în anexa 2 a variantei consolidate a Ordinului nr. 50/1990, precum şi în anexa 2 a Ordinului nr. 125/1990, ce a avut aplicabilitate începând cu 01.03.1990.

Or, reclamanţii, apreciază că activităţile se regăsesc în anexa II, a ordinului, pct. 131, 201, 202, prin similitudine, în considerarea art. 3, alin. 2 din Ordinul 50/1990 care precizează că: "beneficiază, de asemenea, de aceleaşi drepturi (...) personalul care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii ca şi beneficiarul grupei I sau a II - a".

Trebuie precizat faptul că permanent intenţia legiuitorului a fost să protejeze salariatul, astfel încât să se elimine orice pericol de îmbolnăvire sau accidentare, cu respectarea normelor legale de tehnica securităţii şi de igienă a muncii, drept pentru care solicitarea reclamantei apare cu atât mai întemeiată, dată fiind existenţa condiţiilor vătămătoare.

În plus, Ordinul nr. 50/1990 nu are caracter limitativ, deoarece încadrarea în grupe superioare de muncă se face pe baza existenţei condiţiilor de muncă deosebite şi a uzurii capacităţii de muncă a persoanelor care au lucrat în astfel de condiţii. Anexele 1 şi 2 ale acestui Ordin constituie o enumerare a unor activităţi care cuprind în fapt mai multe meserii, în acest sens dispunând şi ÎCCJ care, prin Decizia nr. 258/20.09.2004, a stabilit că Ordinului 50/1990 nu i se poate restrânge aplicarea numai la activităţile şi funcţiile prevăzute în forma iniţială a actului, în lipsa unei dispoziţii exprese a însuşi organului de autoritate emitent sau a unui act normativ de ordin superior. O atare interpretare se impune cu atât mai mult, cu cât forma dobândită de Ordinul 50/1990, prin completările şi modificările ulterioare, a fost menită să elimine inconsecvenţele şi inechităţile existente.

Această concluzie se regăseşte în nota de fundamentare la H.G. nr. 1223/1990, prin decizia nr. 87/1999 a Curţii Constituţionale - nu exista nici o raţiune să se menţină un regim discriminatoriu pentru persoanele care au activat în aceleaşi funcţii, în ceea ce priveşte beneficiul grupei superioare de muncă şi implicit a stabilirii şi încadrării în grupa de muncă de către instanţa de judecată.

Nu în ultimul rând, apare o vădită discriminare prin practica neunitară la nivelul ţării în contextul în care la nivelul Tribunalului Buzău şi Brăila colegi care au desfăşurat activităţi în Centrele de calcul (standardizate), evident în condiţii similare, au obţinut prin hotărâri judecătoreşti sentinţe similare. În acelaşi timp, colegii reclamanţilor, care lucrau în aceleaşi condiţii, au obţinut recunoaşterea grupei de muncă prin intermediul unor hotărâri judecătoreşti irevocabile, pronunţate în contradictoriu cu pârâta din speţa de faţă, ceea ce atrage aplicarea jurisprudenţei CEDO, care în cauza Beian a decis că "jurisprudenta contradictorie a unei instanţe poate fi asimilată unei diferenţieri de tratament care nu se bazează pe nicio justificare obiectivă şi rezonabilă. O astfel de diferenţiere constituie o încălcare a art. 14 din Convenţie, combinat cu art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere considerentele de mai sus, se solicită admiterea apelului, astfel cum a fost formulat.

Intimatul pârât nu a formulat întâmpinare în cauză. În probaţiune în apel nu au fost administrate probe noi.

Analizând apelul declarat în cauză de către apelanţii reclamanţi, potrivit art. 476-482 C.proc.civ., Curtea apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Reclamanţii au solicitat instanţei să se constate că activitatea desfăşurată de aceştia în perioada indicată în cuprinsul cererii de chemare în judecată se încadrează în grupa II de muncă potrivit Ordinului nr. 50/1990.

Ordinul nr. 50 din 5 martie 1990, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 38 din 20 martie 1990, stabileşte locurile de muncă, activităţile şi categoriile profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă, în vederea pensionării. Acesta cuprinde două anexe referitoare la grupa I de muncă, respectiv grupa a II-a de muncă. În aceste anexe au fost prezentate, sub formă de liste, locurile de muncă, activităţile şi categoriile profesionale stabilite conform art. 2 din Decretul-lege nr. 68/1990, pentru perioada lucrată după 1 martie 1990, fiind emis şi Ordinul nr. 125 din 5 mai 1990.

După emiterea acestor ordine, angajatorii din acele domenii de activitate care nu s-au regăsit în cuprinsul lor au solicitat Ministerului Muncii să includă, după avizarea documentaţiei întocmite în acest sens, în anexe, noi domenii de activităţi, funcţii sau locuri de muncă. Ulterior, Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale a emis o formă consolidată intitulată "Ordinul nr. 50/1990 şi Ordinul nr. 125/1990 completate cu avizele ulterioare". În esenţă, această formă consolidată reprezintă o unificare a tuturor ordinelor care reglementau grupele de muncă, plecând de la forma de bază a Ordinului nr. 50/1990, completată cu toate avizele acordate unităţilor până la nivelul anului 1994, formă aplicată de organele cu atribuţii în stabilirea drepturilor de pensie.

De asemenea, prin Decizia nr. 9/16 mai 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 891/08.11.2016, instanţa supremă, în procedura recursului în interesul legii, a statuat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor pct.6-8 şi 12 din Ordinul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr.50/1990, instanţele de judecată au posibilitatea analizării şi constatării pe cale judiciară, ulterior abrogării acestui act normativ, a încadrării muncii prestate în perioada 18 martie 1969 – 1 aprilie 2001, după caz, în grupele I sau II de muncă.

În considerentele acestei decizii care se impun cu forţă obligatorie erga omnes, conform art. 517 al.(4) C.pr.civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că „neparcurgerea procedurii legale de încadrare a salariaţilor în condiţii deosebite de muncă corespunzătoare grupei I sau a II-a de muncă, fie pentru că angajatorul a considerat că locurile de muncă din unitate nu îndeplinesc astfel de condiţii, fie că a ignorat aplicarea legii (nu a întreprins demersurile care se referă la procedura de evaluare a acestor locuri de muncă) pe perioada de valabilitate a ordinului, poate fi suplinită pe cale jurisdicţională de un litigiu promovat de fostul salariat în contradictoriu cu angajatorul şi calificat ca un conflict, supus jurisdicţiei muncii, în situaţia premisă a ocupării de către acesta a unui loc de muncă sau a desfăşurării unei activităţi dintre cele enumerate limitativ în listele anexă ale Ordinului nr.50/1990 sau ale Ordinului nr. 125/1990 (regăsite în lista celor nominalizate)”.

Prin urmare, este admisibilă încadrarea unei activităţi desfăşurată de salariat în grupa superioară de muncă, grupa I sau grupa a II-a, în cadrul unei proceduri judiciare numai în ipoteza premisă a ocupării de către salariat a unui loc de muncă şi a desfăşurării unei activităţi dintre cele enumerate limitativ în listele anexă ale Ordinului nr. 50/1990 sau ale Ordinului nr. 125/1990 (regăsite în lista celor nominalizate), nefiind suficientă doar proba cu privire la existenţa unor condiţii de muncă nefavorabile privind nivelul de noxe, microclimat, suprasolicitare fizică sau psihică. Din această perspectivă, proba cu expertiza solicitată de către apelant, atât în faţa instanţei de fond, cât şi în apel, este irelevantă pentru soluţionarea cauzei. Administrarea ei în faţa instanţei de fond nu ar fi putut conduce la o altă interpretare a normelor de drept decât cea reţinută. În acelaşi sens, cu privire la utilitatea probei cu expertiza de specialitate în cauză, în considerentele Deciziei nr.9/2016 s-a reţinut că „evaluarea utilită?ii unei probe cu expertiză în domeniul protec?iei muncii, care nu ar mai putea verifica, în concret, situa?ia condi?iilor de muncă din perioada anterioară anului 2001, ci ar cuprinde doar o evaluare teoretică a riscurilor poten?iale în considerarea naturii activită?ii, nu reprezintă o veritabilă problemă de drept ce trebuie interpretată, ci una de apreciere cu privire la proba?iune, în raport cu situa?ia concretă din fiecare cauză.”

În altă ordine de idei, se reţine că în speţa de faţă lipseşte situaţia premisă reţinută în Decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, tipul de activitate şi locul de muncă al reclamanţilor în cadrul pârâtei neregăsindu-se în anexa II a Ordinului nr.50/1990, varianta consolidată. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că premisa derulării acestei proceduri în faţa instanţei de judecată este ca tipul de activitate desfăşurat de reclamant să se regăsească în anexele I şi II ale variantei consolidate a ordinului, neputând fi adăugate pe cale pretoriană, alte activităţi şi locuri de muncă faţă de cele din anexă, chiar dacă îndeplinesc aceleaşi condiţii de muncă posibil vătămătoare.

În considerentele Deciziei nr. 9/2016 a arătat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că „Puteau fi nominalizate, prin asimilare, în temeiul dispoziţiilor art. 3, alte categorii de personal în activitate ale aceluiaşi angajator decât cele enumerate expres, cupă criteriul: muncitori, ingineri, subingineri, etc, cu condiţia generală de a lucra efectiv (acele categorii de personal care au lucrat efectiv) în locuri de muncă sau în activităţile nominalizate în anexă şi aplicate acelui angajator (alin.1 a pct.3) sau personalul muncitor care a realizat anumite tipuri de lucrări expres nominalizate în ordin (respectiv extinderi, modernizări sau reparaţii ale capacităţilor de producţie) în respectivele unităţi ce au făcut obiectul încadrării, acesta fiind motivul pentru care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii (alin.2 al pct.3).” În continuare, instanţa supremă a statuat că sintagma „aceleaşi condiţii”, „nu se referă la condiţiile generale de muncă nefavorabile privind nivelul de noxe, microclimat, suprasolicitare fizică sau psihică, riscuri de explozii, iradiere, etc. ale altor salariaţi aflaţi în raport de muncă cu alţi angajatori în domenii ce nu au fost indicate în anexe, ci la condiţiile concrete descrise ale alin.(1) şi (2) ale pct.3 dintr-un anumit domeniu de activitate nominalizat expres în anexă.”

Din probele administrate în cauză rezultă că activitatea desfăşurată efectiv de către reclamanţi nu se numără printre cele enumerate la pct. 18 din anexa 2 la Ordinul nr. 50/1990 - fabricarea foliilor hidroizolatoare din PVC.

Pct. 121 din anexa 2 la Ordinul nr.50/1990 priveşte desfăşurarea activităţii de dispecer energetic naţionale (personalul operativ de tură).

Pct. 131 din anexa 2 la Ordinul nr.50/1990 priveşte exclusiv activitatea personalului care deserveşte centralele telefonice - telefonist - şi nu are legătură cu activitatea reclamanţilor.

Nici pct. 201 şi 202 nu sunt aplicabile reclamanţilor, având în vedere că acestea privesc personalul Televiziunii Române şi pe cel din anumite compartimente ale Radiodifuziunii Române.

Nici pct. 214 nu este aplicabil reclamanţilor, având în vedere că acesta priveşte activitatea de exploatare şi întreţinere a metroului.

În ceea ce priveşte pct.11 din Anexa 2 la Ordinul 125/1990, se reţine că nici acesta nu este incident în cauză, deoarece priveşte „activitatea prestată la instalaţii, utilaje sau aparate care funcţionează cu radiaţii electromagnetice: infraroşii, ultraviolete, microunde, de medie sau înaltă frecvenţă şi lasere.”

Pe de altă parte, se reţine că prin apel reclamanţii au arătat că solicită aplicarea acestor dispoziţii „prin similitudine” în raport de prevederile art.3 din Ordinul 50.

Raportat la dezlegările cu caracter obligatoriu, care nu au fost combătute în niciun fel pe calea apelului, se va reţine că Tribunalul Constanţa a statuat în mod judicios că activitatea reclamanţilor desfăşurată în cadrul pârâtei în perioada anterioară anului 2001 nu poate fi încadrată în grupa superioară de muncă nici direct şi nici prin asimilare, în temeiul dispoziţiilor art. 3 din Ordinul 50/1990.

În ceea ce priveşte încadrarea locului de muncă în categoria locurilor de muncă cu condiţii deosebite potrivit contractului colectiv de muncă din anul 1992, se reţine că procedura legală presupune încadrarea locului de muncă, pe de o parte, dar şi a activităţii şi a categoriei profesionale, pe de altă parte, pentru a putea beneficia de grupa superioară pretinsă, condiţionat de verificarea în concret a activităţii desfăşurate în acele condiţii deosebite pentru cel puţin 70% din programul normal de muncă. Or, activitatea prestată de către reclamanţi nu este prevăzută în niciuna dintre activităţile cuprinse de Anexa 2 la Ordinul nr. 50/1990.

Nici susţinerea potrivit cu care există jurisprudenţă contrară la nivel naţional nu poate fi reţinută ca un motiv întemeiat pentru admiterea cererii, constatarea condiţiilor de muncă fiind o operaţiune specifică, ce poate diferi de la caz la caz, şi care nu îşi poate avea izvorul exclusiv în principiul nediscriminării. În acest sens, instanţa de control judiciar are în vedere că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, concordantă şi cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, situaţia obiectiv diferită în care se află diferite categorii de persoane justifică sau chiar impune instituirea prin lege a unui tratament juridic rezonabil diferenţiat, fără ca aceasta să reprezinte privilegii ori discriminări.

Pentru considerentele expuse, apreciind criticile formulate de apelanţi ca nefondate, în baza art. 480 C.pr.civ., se va respinge apelul declarat în cauză.

Domenii speta

Spete similare