Legea nr. 85/2014. Antrenare răspundere administrator statutar

LITIGII CU PROFESIONIȘTI

Legea nr. 85/2014. Antrenare răspundere administrator statutar

- art. 169 alin. 1 lit. e) Legea 85/2014

Antrenarea răspunderii administratorului statutar nu poate interveni pe motivul că nu s-au predat efectiv stocurile deținute de societate, în condițiile în care ele există, au fost puse la dispoziția practicianului în insolvență și sunt evidențiate în actele contabile care i-au fost predate lichidatorului, deoarece acest fapt nu se încadrează în niciuna dintre modalitățile de săvârșire a faptei ilicite prevăzută de art. 169 alin. 1 lit. e), neputându-se aprecia că, prin atitudinea sa, pârâta ar fi ascuns bunurile debitoarei.

Curtea de Apel Oradea – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal

Decizia nr. 270 din 12 septembrie 2019

Prin Sentința nr. (...) din 29.05.2019, Tribunalul (...) a respins excepția prescripției invocată prin întâmpinare.

A respins acțiunea exercitată de reclamanta lichidator judiciar (R) IPURL în reprezentarea debitoarei SC (D) SRL, cu sediul în (...), înmatriculată la ORC sub nr. J(...)/(...)/1997, CUI (...), pentru atragerea răspunderii patrimoniale a pârâtei (P) cu domiciliul procesual ales la cabinet avocat (...) din (...) pentru atragerea răspunderii patrimoniale.

Pentru a hotărî în acest sens, tribunalul a reținut următoarele:

În ceea ce privește soluționarea excepția prescripției invocată prin întâmpinare instanța a reținut că la data de 04.02.2015 s-a dispus deschiderea procedurii de insolvență la cererea debitoarei, ulterior având în vedere acumularea datoriilor pe parcursul procedurii de reorganizare la data de 21.02.2018 s-a deschis procedura de faliment, astfel că raportat la data de 21.02.2018 coroborat cu data depunerii formulării acțiunii având în vedere prevederile art. 170 din Legea 85/2014, și motivele formulării cererii în baza art. 169 din Legea 85/2014, acțiunea nu era prescrisă, motiv pentru care s-a respins excepția invocată.

Pe fondul cauzei a reținut:

Potrivit art. 169 alin. 1 lit. d) din Legea 85/2014, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, fără să depășească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; ... e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia.

Pentru atragerea răspunderii pârâtului în temeiul art. 169 alin. 1 din Legea 85/2014 este necesar, mai întâi, să se dovedească săvârșirea de către acesta a uneia dintre faptele menționate.

De asemenea, se poate observa că, potrivit art. 169 alin. 1 din Legea 85/2014, se cere condiția expresă, ca faptele să fi cauzat starea de insolvență. Este subliniată astfel una dintre condițiile atragerii răspunderii civile delictuale, respectiv legătura de cauzalitate dintre faptă și starea de insolvență. Faptele prevăzute în această normă nu sunt apte prin ele însele să provoace starea de insolvență, neputându-se stabili o relație de necesitate între acestea și insolvență, context în care sarcina probei revine celui care o invocă, prezumțiile legale fiind expres și limitativ prevăzute de lege.

Referitor la fapta prevăzută de art. 169 alin. 1 lit. e) din Legea 85/2014, respectiv deturnarea sau ascunderea unei părți din activul persoanei juridice ori mărirea în mod fictiv a pasivului acesteia, judecătorul-sindic a reținut că nu s-au dovedit asemenea acțiuni ale pârâtului.

Astfel, nu s-a probat că ar fi existat bunuri sau alte active în patrimoniul societății debitoarei care să fie ascunse de către acesta și nici că ar fi mărit pasivului societății cu datorii fictive, dimpotrivă practicianul în insolvență arată că pârâta a învederat că mărfurile există, chiar i-au fost puse la dispoziție, chiar i s-a indicat locația unde aceste bunuri se găsesc depozitate. Motivul nepreluării mărfurilor invocat de către practicianul în insolvență și anume prevederile legislației de gestiune nu se aplică în situația de față în condițiile în care obligația acestuia este de a inventaria bunurile falitei și a le valorifica, indiferent dacă există sau nu fișe de magazie, indiferent dacă marfa este la vrac sau nu, indiferent dacă se mai identifică gestionarul responsabil sau nu; iar procedura de inventariere și preluare trebuie să se realizeze faptic nu doar scriptic. Desigur uneori pentru îndeplinirea acestei obligații de către practicianul în insolvență sunt necesare resurse umane și disponibilitate, însă formularea unei acțiuni în atragerea răspunderii fostului administrator statutar al debitoarei care învederează practicianului în insolvență că marfa există, că este în cantitate mare și că falita nu mai are alți angajați pentru a pregăti inventarierea iar practicianul în insolvență să invoce aspecte pur formale în executarea propriilor sale obligații, nu poate duce cu succes la admiterea unei astfel de cereri.

Pentru aceste motive, instanța a respins acțiunea formulată.

Împotriva acestei hotărâri, a formulat apel lichidatorul judiciar al debitoarei, (R) IPURL, solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul dispunerii ca o parte din pasivul debitorului (D) SRL (...), în sumă de 1.200.435,29 lei să fie suportat de intimată.

În motivarea căii de atac, lichidatorul judiciar critică faptul că prima instanță, în mod neîntemeiat, a respins acțiunea formulată apreciind în mod eronat că în speța de față nu se aplică prevederile legislației privind preluarea gestiunii, practicianul în insolvență având “obligația de a inventaria bunurile falitei și a le valorifica indiferent dacă există fișe de magazie, indiferent dacă marfa este la vrac sau nu, indiferent dacă se mai identifica gestionarul responsabil sau nu; iar procedura de inventariere trebuie să se realizeze faptic nu scriptic”.

În acest sens, arată că în conformitate cu prevederile art. 64 lit. d) din Legea 85/2014, inventarierea bunurilor este o atribuție a lichidatorului judiciar și nu o obligație, atribuție care se efectuează sub imperiul prevederilor legale care o reglementează.

Tocmai pentru îndeplinirea atribuției învederate de către judecătorul sindic “procedura de inventariere trebuie să se realizeze faptic nu scriptic”, lichidatorul judiciar arată că sunt necesare a fi îndeplinite și respectate condițiile legale prevăzute de Legea 22/1969, astfel cum a fost modificată și completată de Legea 54/1994, respectiv Hotărârea 2.230/08.12.1969 privind gestionarea bunurilor materiale, în sensul că pentru preluarea acestora este nevoie ca administratorul statutar să identifice bunurile și să le predea noului gestionar conform evidențelor contabile. Astfel, așa cum sunt ele menționate în “situația stocurilor” depusă ca probatoriu, nu pot fi identificate decât de către fostul gestionar, având denumiri care nu pot conduce la identificarea bunurilor; prin urmare atât timp cât bunurile nu pot fi identificate, nu se poate verifica dacă acestea corespund cantitativ sau dacă mai există acel sortiment din stocul de marfă.

Așa cum a arăta și în concluziile scrise depuse în fața primei instanțe de judecată, lichidatorul judiciar arată că predarea bunurilor se efectuează în urma procesului de inventariere, în baza listelor de inventariere emise de către administrator și a procesului verbal care se întocmește la finalizarea inventarierii prin confruntarea existenței cantitative a bunurilor din locul de depozitare cu listele de inventar, iar în cazul în care nu se efectuează inventarierea și nu se întocmește procesul verbal, gestionarii sunt obligați să refuze preluarea gestiunii, conform art. 4 alin. 2 din Hotărârea 2230/1969.

Contrar afirmațiilor primei instanțe de judecată, lichidatorul judiciar susține că preluarea unor bunuri “la vrac” a unui stoc de marfă în suma de 1.008.76915 lei + TVA (conform evidenței contabile), fără certificarea sortimentelor și a exactității cantităților predate raportate la scripticul evidențiat în contabilitate, nu poate fi efectuată de către noul gestionar.

Conform prevederilor Hotărârii 2.230/08.12.1969 privind gestionarea bunurilor materiale, în atare situații, gestionarii sunt obligați să refuze primirea gestiunii.

În ceea ce privește preluarea “la vrac”, se arată că aceasta presupune identificarea stocului de la locul situării acestuia fără a avea vreo legătură cu evidențele contabile, prin această operațiune putând să se preia orice se indică că ar aparține societății fără a putea avea vreun control privind preluarea doar a bunurilor care se află în proprietatea societății, putând deci prelua și bunuri care aparțin altor persoane fizice/juridice.

În plus, lichidatorul judiciar menționează că societatea debitoare și-a desfășurat activitatea într-o curte unde își desfășoară activitatea și alte persoane juridice.

Mai mult decât atât, lichidatorul judiciar invocă prevederile art. 82 alin. I din Legea 85/2014 și arată că neefectuarea demersurilor în vederea predării stocului de marfă, duce la concluzia că faptic, bunurile nu corespund evidenței contabile, existând diferențe în minus, adică lipsa bunurilor din patrimoniul debitorului.

Așa cum a arătat și în acțiunea formulată, lichidatorul judiciar apreciază că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii formulate în temeiul art. 169 lit. e) din Legea 85/2014, prin fapta sa, intimata contribuind la starea de insolvență a debitorului.

Astfel, prejudiciul total adus creditorilor este de 1.200.435,29 lei așa cum rezultă din balanța de verificare la 28.12.2018 (valoare totală stoc - clasa 3 - 1.008.769,15 lei + TVA), fiind generat de fapta ilicită prevăzută de art. 169 lit. e) din Legea 85/2014, ilustrată prin nepredarea tuturor bunurilor înregistrate în contabilitatea debitorului.

În condițiile în care administratorul statutar nu a predat toate bunurile s-a născut prezumția simplă că nu s-a ținut o gestiune corectă a acestora, respectiv că bunurile nu există, fapta sa contribuind la starea de insolvență a debitorului, fapt ilustrat prin eșuarea planului de reorganizare și conducerea societății spre faliment.

Prin această faptă comisivă, săvârșită cu intenție directă, de a ascunde activul debitoarei, prin nepredarea bunurilor de natura stocului, administratorul societății debitoare a urmărit fraudarea intereselor creditorilor, prin ascunderea activului societății susceptibil de a fi valorificat, în vederea achitării creanțelor asupra averii debitoarei.

În ceea ce privește raportul de cauzalitate dintre fapta prevăzută de art. 169 lit. e) și prejudiciu, lichidatorul judiciar apreciază că nepredarea tuturor bunurilor evidențiate în contabilitate, în vederea inventarierii, are ca efect fraudarea intereselor creditorilor, prin ascunderea activului societății susceptibil de a fi valorificat, în vederea achitării creanțelor asupra averii debitoarei.

Totodată, apreciază că această condiție a existenței legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu rezultă chiar din exprimarea folosită de legiuitor „la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar ... de orice persoană care a contribuit la starea de insolvență a debitorului prin una din următoarele fapte” (art. 169 alin 1 teza finală din Legea 85/2014), fiind suficient ca fapta ilicită să se înscrie în ansamblul cauzal care a determinat în final producerea prejudiciului. Admiterea soluției contrare ar duce la reținerea exclusivă a faptei proxime sau a celei adecvate, ceea ce ar fi contrar situației complexe în care se desfășoară lanțul cauzal.

Ascunderea/lipsa bunurilor este dovedită clar prin faptul că în ultima balanță de verificare apar solduri ale conturilor de activ (clasa 3), care nu au fost prezentate spre inventariere.

Referitor la condiția vinovăției ca element subiectiv al răspunderii civile delictuale, apelantul apreciază că aceasta constă în atitudinea pe care autorul faptei a avut-o față de ea și urmările ei la momentul la care a comis-o. Procedând la nepredarea tuturor bunurilor aflate în patrimoniu, pârâta a prevăzut rezultatul faptei, respectiv a acceptat posibilitatea producerii acestui rezultat, atitudine care îmbracă forma intenției directe, fiind de natură să ducă la stabilirea răspunderii civile delictuale în sarcina acesteia.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 446 - 482 Cod de procedură civilă și art. 169 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 85/2014.

Prin întâmpinarea formulată, intimata pârâtă (P) a solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea în integralitate a sentinței atacate, susținând că nu se face vinovată de ascunderea activelor societății debitoare, dat fiind faptul că stocul în valoare de 1.008.769,15 lei există atât fizic cât și scriptic, fiind pus la dispoziția lichidatorului judiciar și evidențiat în situațiile financiare ale societății debitoare, astfel cum rezultă din balanța de verificare la 31.12.2017 și din situația stocurilor.

Astfel, pârâta intimată consideră că a dovedit prin înscrisuri lipsa culpei sale, a existenței mărfii/bunurilor în valoare de 1.008.769,15 lei, însă lichidatorul judiciar nu a dovedit îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii prevăzute de art. 1357 Cod civil, mai exact existența faptei ilicite invocate, a prejudiciului, a legăturii dintre acestea și a vinovăției administratorului statutar, motiv pentru care instanța a respins cererea.

Totodată, susține că nu s-a dovedit în ce mod “faptele” imputate ar fi contribuit la generarea stării de insolvență.

Mai mult, arată că lichidatorul a recunoscut acțiunea pârâtei prin care i-a pus la dispoziție stocurile, astfel că obligația prevăzută de art. 82 alin. (l) din Legea nr. 85/2014 a fost îndeplinită, neexistând nicio faptă ilicită și niciun prejudiciu.

În ceea ce privește prevederile Hotărârii nr. 2230/1969 privind gestionarea bunurilor materiale, intimata susține că nu sunt aplicabile în speță, deoarece subzistă obligația lichidatorului de a inventaria bunurilor societății în faliment, chiar și fără existența fișelor de magazie, indiferent dacă marfa este la vrac sau nu și fără a ține seama de identificarea gestionarului responsabil.

Mai mult, apreciază că apelantul își invocă “propria culpă” în cauza de față, prin aceea că nu oferă disponibilitate în inventarierea faptică a mărfii și critică faptul că prin cererea de apel nu se invocă decât motivele indicate în cererea principală, insistându-se pe necesitatea identificării fostului gestionar.

Concluzionând, pentru cele enumerate mai sus, solicită respingerea apelului formulat de către (R) SRL, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei (D) SRL, cu consecința menținerii în totalitate a Sentinței nr. (...)/F/2019 pronunțată de Tribunalul (...) aceasta din urmă fiind temeinică și legală.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile cuprinse în Legea nr. 85/2014, art. 471 alin.( 3) Cod procedură civilă.

Examinând hotărârea apelată prin prisma criticilor formulate, instanța a reținut următoarele:

În fapt, lichidatorul judiciar (R) IPURL, s-a adresat judecătorului sindic solicitând obligarea pârâtei (P) la suportarea pasivului debitoarei SC (D) SRL, în sumă de 1.200.435,29 lei.

Demersul practicianului a fost justificat prin aceea că, pârâta intimată nu a predat bunurile de natura stocurilor, evidențiate în balanța de verificare la 28.12.2018, ceea ce se circumscrie faptei prevăzută de art. 169 lit. e) din Legea 85/2014, prejudiciul total adus creditorilor fiind de 1.200.435,29 lei inclusiv TVA.

Curtea a reținut că, potrivit balanței de verificare la 28.02.2019, debitoarea avea în patrimoniu un stoc în valoare totala de 1.200.435,29 lei inclusiv TVA, compus din: materii prime - cont contabil 301, în valoare de 671.575,97 lei + TVA, alte materiale consumabile - cont contabil 3028, în valoare de 310.870,48 lei + TVA - materiale de natura obiectelor de inventar - cont contabil 303, în valoare de 26.082,76 lei + TVA, - produse finite - cont contabil 345, în valoare de 239,93 lei + TVA.

 De asemenea, așa cum reiese din poziția exprimată de lichidatorul judiciar, acesta a exercitat acțiunea de antrenare a răspunderii pentru că, deși i-a cerut administratorul statutar să pregătească bunurile în vederea inventarierii, cel din urmă a motivat că bunurile sunt în cantitate foarte mare și că nu are timp și personal pentru a le pregăti în vederea inventarierii și predării lor.

Conform art. 169 alin. 1 lit. e), la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, fără să depășească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvență a debitorului, atunci când au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia.

Pornind de la cele enunțate, s-a apreciat că pentru a putea fi angajată răspunderea pârâtei, este necesar, a se dovedi, în primul rând, existența faptei ilicite la care ne referim, or, acest lucru nu s-a probat în cauză.

Astfel, nu s-a demonstrat că fostul administrator statutar ar fi deturnat o parte din activul persoanei juridice, aceasta presupunând schimbarea destinației unor bunuri care aparțin debitoarei, dar nici că ar fi ascuns bunuri sau drepturi patrimoniale care alcătuiesc activul persoanei juridice, ori că ar fi mărit fictiv pasivul acesteia.

Faptul că intimata nu a predat efectiv stocurile, în condițiile în care ele există, au fost puse la dispoziția apelantei și sunt evidențiate în actele contabile, nu se încadrează în niciuna dintre modalitățile de săvârșire a faptei ilicite de la lit. e), neputându-se aprecia că prin atitudinea sa pârâta ar fi ascuns bunurile debitoarei.

O altă observație ce se impune a fi făcută, este și aceea că, nepredarea efectivă a bunurilor, câtă vreme există și pot fi preluate, constituie o împrejurare ulterioară ivirii stării de insolvență, știut fiind că, pentru a fi antrenată răspunderea intimatei pentru pasivul debitoarei, fapta administratorului statutar trebuie să fi determinat sau favorizat insolvența societății.

În contextul celor arătate, nu se poate vorbi nici de faptul că, prin cele imputate de lichidator intimatei, s-a produs prejudiciul constând în contravaloarea stocurilor.

Astfel, curtea a considerat că, în mod corect, prima instanță a respins acțiunea reclamantei.

Potrivit art. 64 lit. d) din Legea 85/2014 una dintre atribuțiile practicianului este și inventarierea bunurilor și luarea măsurilor corespunzătoare pentru conservarea lor, și în ciuda afirmațiilor apelantei, aceasta este o obligație legală imperativă, presupunând nu doar identificarea scriptică a bunurilor debitoarei, ci și identificarea lor propriu-zisă.

Nu există nicio justificare pertinentă pentru a se a reține susținerea apelantei, conform căreia, așa cum sunt menționate bunurile în situația stocurilor, ele nu pot fi identificate, decât de către gestionar, din moment ce nu s-a făcut dovada întreprinderii vreunui demers în acest sens de către practician.

Mai mult, cu ajutorul fișelor de magazie, care constituie documente justificative prin intermediul cărora se ține evidența cantitativă a stocurilor, se poate identifica locul de depozitare a lor, intrările și ieșirile din gestiune, precum și stocul existent la momentul respectiv.

De asemenea, în speță, pârâta nu a nesocotit art. 82 alin. 1 din Codul insolvenței,  deoarece, apelanta nu a susținut că debitoarea nu i-a pus la dispoziție toate informațiile și documentele apreciate ca necesare cu privire la activitatea și averea sa, ci faptul că nu i-a predat efectiv stocurile.

În plus, existența unor eventuale diferențe între situația scriptică și bunurile existente în materialitatea lor, trebuie dovedită, nu doar afirmată, iar acest lucru se poate realiza doar de către practician prin inventarierea lor.

Răspunzând criticilor apelantei care s-au dovedit a fi nefondate, instanța în baza art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă, a respins apelul.

Domenii speta

Spete similare