Drept procesual civil. Coparticipare procesuală obligatorie. Acţiune în constatare simulaţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 479 alin. 1 Cod procedură civilă, instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu.

În virtutea acestor dispoziţii legale procesuale, raportat la obiectul cererii deduse judecăţii, la criticile şi apărările formulate în apel, Curtea a invocat din oficiu, ca motiv de ordine publică, în şedinţa de judecată din 2 aprilie 2019, excepţia lipsei coparticipării procesuale pasive obligatorii, pe care a pus-o în dezbaterea contradictorie a părţilor.

În acest sens, se reţine că simulaţia este operaţiunea juridică unitară care creează o aparenţă necomformă cu realitate, prin încheierea a două acte juridice: unul public şi mincinos, ale cărui efecte sunt înlăturate sau modificate, total sau parţial, de altul secret şi adevărat, care conţine în sine, implicit sau explicit, acordul părţilor de a simula.

Este evident că, în speţă, se pretinde că simulaţia s-ar fi născut din manifestarea de voinţă concordantă a mai multor subiecte de drept – interpuşii, interponenta şi terţul contractant – constituind un complex de acte juridice, alcătuit din cele două acte publice de vânzare-cumpărare şi actul secret, adică donaţia între soţi, în sens de negotium iuris, neconcretizată într-un contraînscris, acesta conţinând în sine şi acordul simulatoriu al părţilor.

Dar, pentru a verifica existenţa sau inexistenţa acestui acord simulatoriu, precum şi valabilitatea sau nevalabilitatea operaţiunii juridice complexe intervenite între părţi, pentru a stabili dacă a existat sau nu o simulaţie şi care ar fi eventual sancţiunea şi efectele între părţi, Curtea a constatat că se impune ca toate subiectele de drept implicate să figureze în calitate de părţi în proces. Caracterul incomplet al cadrului procesual nu poate fi remediat direct în apel, deoarece se opun dispoziţiile exprese antereferite ale art. 478 Cod procedură civilă, dar nici nu poate fi suplinit, aşa cum s-a susţinut de către apelantul-reclamant, prin declaraţia autentică dată de interponentă la data de 27.11.2017, în absenţa conceptării acesteia în cauză.

Analiza existenţei şi valabilităţii simulaţiei, ca operaţiune juridică unitară, impune chemarea în judecată a tuturor persoanelor implicate, nefiind permisă declararea nulităţii unui act juridic în absenţa tuturor contractanţilor.

Este de necontestat că anularea (desfiinţarea) unui act juridic presupune, obligatoriu, judecata reclamantului cu persoanele ale căror drepturi sunt afectate printr-o admitere a acţiunii, interponenta-donatară, alături de interpuşii-cumpărători care au acţionat în actele juridice intervenite între părţi, aşa cum au participat fiecare în convenţiile atacate de reclamant, cu motivele expuse de acesta în cererea de chemare în judecată, fiind vorba despre o coparticipare procesuală pasivă obligatorie pentru interponentă şi interpuşi, dată de natura litigiului cu obiect indivizibil – nulitate simulaţie.

Deşi, în principiu, coparticiparea procesuală are un caracter facultativ, sunt situaţii în care, datorită naturii litigiului, coparticiparea procesuală este obligatorie sau necesară. Distincţia dintre litisconsorţiul facultativ şi cel necesar (obligatoriu) prezintă importanţă pentru speţa de faţă, deoarece în constatarea nulităţii absolute a unui act (în speţă a simulaţiei ca operaţiune juridică unitară ce implică un complex de acte juridice), instanţa trebuie să constate nevalabilitatea actului juridic faţă de toate părţile şi, întrucât pronunţarea unei hotărâri uniforme reprezintă necesitate obiectivă în materia nulităţii actelor juridice, în cauză, litisconsorţiul este necesar, obligatoriu şi unitar.

Reclamantul avea obligaţia să cheme în judecată, în calitate de pârâţi, pe toţi contractanţii, şi nu numai pe unii dintre ei, deoarece drepturile şi obligaţiile părţilor derivând din act sunt indivizibile şi coparticiparea procesuală pasivă este obligatorie.

Prin urmare, reclamantul nu poate obţine declararea simulaţiei şi nulitatea donaţiei deghizate chemând în judecată doar interpuşii, pârâţii A şi B, ci, prin aceeaşi cerere, este obligatoriu să cheme în judecată, alături de aceştia, şi pe interponenta-donatară E, întrucât în demersul său judiciar nu poate obţine, cu încălcarea coparticipării procesuale, anularea unor drepturi ale acesteia, în absenţa sa.

 Prin sentinţa civilă nr. 847 din 26 noiembrie 2018, TRIBUNALUL DOLJ a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului A, puterii de lucru judecat, prescripţiei şi inadmisibilităţii, invocate de pârâţi prin întâmpinare. A respins cererea formulată de reclamantul C, în contradictoriu cu pârâţii A şi B, ca neîntemeiată. A respins capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielor de judecată.

Tribunalul a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, că prin calitate procesuală se înţelege titlul sau modul în care o persoană participă într-un anumit raport juridic, îndreptăţind-o să fie parte în proces. Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa identităţii între persoana pârâtului şi cel obligat în cadrul aceluiaşi raport juridic.

Calitatea procesuală pasivă a pârâtului A a fost dată de transmiterea pe cale succesorală, ca urmare a decesului lui D, a dreptului de proprietate asupra imobilului apartament situat în Craiova, str. ..., jud. Dolj conform certificatului de moştenitor autentificat sub nr. 6/28.03.2008 de BNPA P şi P.

În ceea ce priveşte excepţia puterii de lucru judecat, tribunalul a reţinut că dosarele nr. X/215/2016 şi nr. Y/215/2016 au fost soluţionate prin admiterea excepţiei lipsei de interes a reclamantului F, în promovarea acţiunii având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 150/29.01.2003 de BNP S şi vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 175/29.01.2003 de BNP S, respectiv în constatarea simulaţiei aceloraşi contracte de vânzare-cumpărare, astfel încât acele soluţii nu s-au putut impune cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, având în vedere şi faptul că F nu a fost parte în prezenta cauză, iar puterea de lucru judecat asupra excepţiei lipsei de interes, nefiind parte, nu i-a putut fi opusă.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei şi excepţia inadmisibilităţii, tribunalul a constatat că reclamantul nu a invocat nulitatea contractelor de vânzare cumpărare pentru neplata preţului, pentru a se pune problema analizării termenului de prescripţie de 3 ani, respectiv a admibililităţii unei astfel de acţiuni, ci a invocat nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare pentru fraudă la lege, acţiune care este imprescriptibilă.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 150/29.01.2003 de BNP S, reclamantul C a vândut numitei B, imobilul situat în com. Coţofenii din Dos, jud. Dolj, compus din teren în suprafaţă de 3120 mp şi construcţiile edificate pe teren, respectiv o casă care avea regim de înălţime P+1, pentru preţul de 7600 lei, vânzătorul rezervându-şi dreptul de uzufruct pe toată durata vieţii.

Preţul vânzării imobilului, conform menţiunilor din contract, a fost încasat de vânzător în întregime de la cumpărătoare la data semnării contractului, înaintea autentificării actului.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 175/29.01.2003 de BNP S, reclamantul C a vândut numitei D, apartamentul situat în Craiova, str. ...,  pentru preţul de 40.000 lei, vânzătorul rezervându-şi dreptul de uzufruct pe toată durata vieţii.

Preţul vânzării uzufructului apartamentului, conform menţiunilor din contract, a fost încasat de vânzător în întregime de la cumpărătoare la data semnării contractului, înaintea autentificării actului.

Prin prezenta cerere de chemare în judecată, reclamantul a solicitat constatarea simulaţiei celor două contracte, precum şi a nulităţii absolute a celor două contracte, încheiate prin fraudă la lege.

În motivarea simulaţiei celor două contracte s-a invocat faptul că, după încheierea căsătoriei reclamantului cu E, fiica pârâţilor, pe fondul ipotezei că soţia putea fi alungată, după decesul reclamantului, din imobile de către moştenitorii rezervatari, s-a recurs la vânzarea simulată a imobilelor către ascendenţii soţiei, având în vedere faptul că art. 1307 V. C. civ. şi art. 937 V. C. Civ. interzic vânzarea şi donaţia între soţi, mascându-se astfel actul dolosiv ascuns: donaţia între soţi.

Simulatia este o operatiune juridica realizata prin disimularea vointei reale a partilor ce consta in incheierea si existenta simultana a doua intelegeri: una aparenta sau publica, prin care se creaza o situatie juridica aparenta, contrara realitatii si alta secreta, care da nastere situatiei juridice reale dintre parti, modificand efectele produse in aparenta in temeiul contractului public. Practic, prin simulatie, partile ascund fata de terti continutul adevaratei relatii juridice care exista intre ele.

Prin urmare, contractul secret este cel care exprima vointa reala a partilor, dar si cel care stabileste adevarata situatie juridica nascuta intre ele. Contractul public sau simulat este actul adus la cunostinta tertilor avand si are rolul de a disimula adevarata realitate juridica din actul secret.

In ce priveste domeniul de aplicare al simulatiei, aceasta este incidenta, in general, actelor de instrainare (vanzarile fictive, donatii deghizate), dar poate fi intalnita si in cadrul altor institutii cum ar fi: casatoria, testamentul, etc.

Simulatia presupune existenta urmatoarelor conditii: 1. existenta actului secret; 2. existenta actului public; 3.existenta acordului simulatoriu.

Cu privire la existenta actului secret, adesea numit si „contra-inscris”, este de subliniat faptul ca, acesta nu trebuie sa fie concretizat intr-un inscris. Actul secret trebuie sa existe in sens de negotium, adica de operatiune juridica reala care produce adevaratele efecte intre partile contractante.

Pentru ca simulatia sa fie valabila, actul secret trebuie sa indeplineasca si condiţiile esenţiale pentru validitatea oricarui act juridic si anume: consimtamant, capacitate, obiect si cauza, prevazute de art. 948 V. C. Civ. In ce priveste conditiile de forma, nu este necesar ca actul secret sa fie incheiat in forma ceruta de lege pentru validitatea operatiunii juridice pe care o intruchipeaza.

Actul public sau aparent are rolul de a disimula intentia reala a partilor, cu scopul de ascunde fata de terti adevaratele raporturi juridice existente intre parti. Din perspectiva conditiilor de forma, trebuie sa se retină ca este necesar ca acest act sa indeplineasca toate conditiile de forma ale operatiunii pe care o intruchipeaza.

Acordul simulatoriu se refera la intentia partilor de a simula si consta in vointa lor ca operatiunea juridica sa produca toate efectele juridice specifice simulatiei. Intentia de a simula, continuta in acordul simulator din acest act secret, este un element intern al simulatiei, care tine de esenta acestei operatiuni juridice.

In functie de scopul concret al actului aparent si de relatia in care acesta se gaseste cu actul secret, simulatie se poate realiza prin trei procedee, si anume:

A. Prin fictivitate. Prin acest procedeu, partile disimuleaza complet realitatea, stabilind in actul secret ca actul aparent nu va produce nici un efect juridic. Este singurul caz de simulatie absoluta, cu alte cuvinte o disimulare absoluta a realitatii. Aceasta forma de simulatie presupune, de cele mai multe ori o intentie frauduloasa, constand in eludarea unor prevederi legale sau in vatamarea intereselor altor persoane.

B. Prin deghizare (totala sau partiala). In cazul simulatiei prin deghizare, partile incheie un contract care da nastere adevaratelor raporturi juridice dintre ele, contract pe care, pentru a-l tine in secret, in totul ori in parte, il imbraca in forma unui alt contract. Exista deghizarea totală atunci când, prin actul public, se ascunde natura actului secret; în realitate este vorba de o simulare a cauzei reale a actului juridic.

C. Prin interpunere de persoane. In cazul simulaţiei prin interpunere de persoane, persoanele care încheie actul aparent prevăd, într-o înţelegere secretă, faptul că una dintre ele nu are calitatea de parte contractantă şi stabilesc cine este adevăratul contractant. Ceea ce urmaresc partile actului aparent este ca efectele sa se produce fata de o alta persoana. Din punct de vedere structural, simulaţia prin interpunere de persoane presupune existenta a trei persoane: interponentul, adica persoana care are calitatea de beneficiar real al operaţiunii cuprinse în actul public, interpusul (persoana care figurează ca parte în actul public şi care maschează adevărata identitate a beneficiarului) şi terţul care este contractantul adevărat din actul public, în persoana căruia se produc efectele acestui contract.

Din motivarea în fapt a acţiunii, tribunalul a reţinut faptul că reclamantul invoca o simulaţie prin interpunere de persoane.

Din ansamblul probator administrat în cauză, instanţa a reţinut faptul că în cauză nu s-a făcut dovada încheierii unui act secret, prin care să se stabilească de către părţile actului aparent, cine a fost adevăratul beneficiar al contractului, deşi potrivit art. 249 C.pr.civ. sarcina probei incumbă celui care face o susţinere nouă în cadrul procesului.

În această situaţie, în care pârâţii A şi B nu recunosteau existenţa înţelegerii secrete, prin care beneficiară a contractelor ar fi fost fiica lor, reclamantul avea datoria de a proba realitatea celor afirmate.

Prin declaraţia autentificată sub numărul 5351/27.11.2017 de SPNP C şi C, numita E a recunoscut caracterul simulat al contractelor încheiate, dar această recunoaştere nu este opozabilă părinţilor săi, pârâţii din prezentul dosar, cei cu care reclamantul trebuia să stabilească ca efectele sa se producă fata de o alta persoana, în contextul în care prin întâmpinare pârâţii au învederat faptul că sunt certaţi cu fiica lor, cu care nu au mai păstrat legătura de circa un an de zile.

Martorul audiat în cauză la propunerea reclamantului a învederat numai aspecte care ţin de îngrijirea casei situate în com. Coţofenii din Dos, neavând cunoştinţă de actele încheiate între părţi. Faptul că reclamantul s-a îngrijit în continuare de acest imobil nu contravine actului încheiat în cauză, având în vedere că potrivit contractului avea păstrat dreptul de uzufruct asupra acestuia.

Prin urmare interpunerea de persoane presupune cu necesitate ca la acordul simulatiei sa participe toti cei trei actori ai sai, astfel încât tertul contractant din actul public sa cunoasca faptul ca a încheiat actul cu o persoana interpusa si ca adevaratul sau cocontractant este personajul ramas ascuns, aspecte care nu au fost dovedite în cauză.

În ceea ce priveşte nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare şi a actului subsecvent, certificatul de moştenitor nr. 6/28.03.2008, tribunalul a constatat faptul că reclamantul invoca frauda la lege, respectiv eludarea dispoziţiilor legale privind interdicţia vânzării între soţi şi a donaţiei între soţi.

Referitor la cauza afectată de frauda la lege, potrivit legii române se arată că o cauză este ilicită și atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale.

Frauda la lege presupune două elemente: unul material, care constă în procedeul folosit și care, prin el însuși, nu este contrar legii și unul intelectual sau intențional, care constă în eludarea sau sustragerea de la aplicarea unui text de lege. Frauda la lege nu este o încălcare directă a legii, ci o nesocotire indirectă a ei.

În jurisprudența instanței supreme din România, frauda la lege a fost definită constant ca fiind situația în care anumite norme legale sunt folosite nu în scopul în care au fost edictate, ci pentru eludarea altor norme legale imperative, cu alte cuvinte, frauda la lege este o nesocotire ocultă a legii, prin abaterea unor dispoziții legale de la sensul și spiritul lor, sancțiunea fiind nulitatea absolută .

Potrivit legii, cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului, consecința producându-se de plano și urmând întocmai efectele nulității absolute. Totuși, pentru a putea vorbi despre o sancțiune atât de drastică, este necesară existența unei conivențe ilicite între părți sau cel puțin este necesară dovedirea unei culpe cât de mici în persoana cocontractantului, care nu a fost destul de diligent la data încheierii actului. Nulitatea absolută a contractului afectat de o cauză ilicită se impune în următoarele condiții: atunci când cauza este comună (adică atunci când ambele părți au avut în vedere la încheierea contractului eludarea dispozițiilor legale și încălcarea regulilor de conviețuire socială); practic, este cazul în care părțile au convenit ab initio asupra unui contract cu privire la care știau că este guvernat de o cauză ilicită și/sau imorală; atunci când cauza, deși nu este comună, fiind urmărită doar de către una din părți, cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască.

În ciuda acestor aprecieri de ordin teoretic, tribunalul a constatat că nimeni nu poate invoca în susţinerea intereselor sale propria culpă, conform adagiului latin „nemo auditur propiam turpitudinem allegans”, or, în această cauză, reclamantul invocă fraudarea legii, deşi prin propriile decizii de realizare a contractelor de vânzare-cumpărare în favoarea ascendenţilor soţiei, în scopul fraudării intereselor propriilor descendenţi în ipoteza decesului său, a contribuit la fraudarea dispoziţii legale privind interdicţia de vânzare şi donaţia între soţi.

Având în vedere considerentele mai sus expuse, tribunalul a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului A, puterii de lucru judecat, prescripţiei şi inadmisibilităţii, invocate de pârâţi prin întâmpinare. A respins cererea ca neîntemeiată. A respins capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamantul C, criticând soluţia primei instanţe pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În esenţă, s-a susţinut că înstrăinarea celor două imobile către mama soţiei şi către bunica paternă, la interval de o singură zi, a fost realizată prin folosirea combinată a celor trei forme de simulaţie: fictivitatea, donaţia deghizată (deghizare totală) şi interpunerea de persoane, iar instanţa de fond a interpretat în mod greşit actul juridic dedus judecăţii.

Prin acţiunea introductivă, potrivit primului capăt de cerere, apelantul-reclamant a solicitat instanţei (şi a dovedit cu probe legale şi pertinente) constatarea caracterului simulat (mincinos, nereal) al celor două acte juridice publice, precum şi constatarea existenţei actului juridic secret (negotium iuris) prin care au fost modificate dispoziţiile actului public: nu vânzare reală, ci donaţie între soţi.

Sfidând existenţa unor probe utile cauzei, denaturând sensul şi efectul doveditor al altor probe, neţinând seama de toate circumstanţele cauzei, instanţa de fond nu a dovedit preocupare pentru aflarea adevărului în cauză, ci a respins primul capăt de cerere cu o motivare total străină de probatoriul şi de fondul speţei: "interpunerea de persoane presupune cu necesitate ca la acordul simulaţiei să participe toţi cei trei actori ai săi, încât terţul contractant din actul public să cunoască faptul că a încheiat actul cu o persoană interpusă şi că adevăratul său cocontractant este personajul rămas ascuns, aspecte care nu au fost dovedite în cauză".

Aşadar, s-a motivat neîntemeiat că apelantul reclamant, considerat terţ contractant, nu a dovedit că a cunoscut faptul că a încheiat contractul cu o persoană interpusă (mama soţiei şi respectiv bunica paternă) şi nici că adevăratul cocontractant a fost personajul rămas ascuns (adică soţia, de la care apelantul reclamant a primit Declaraţia autentică şi a prezentat-o instanţei ca probă utilă cauzei).

Pornind de la o judecată corectă extrasă din realitatea juridică proprie prezentei cauze, instanţa de fond a construit o concluzie eronată prin care a justificat respingerea capătului doi de cerere. In concret, referindu-se la implicarea apelantului reclamant în cele două cazuri de simulare a actelor publice "prin propriile decizii de realizare a contractelor de vânzare-cumpărare în favoarea ascendenţilor soţiei, în scopul fraudării intereselor propriilor descendenţi în ipoteza decesului său, a contribuit la fraudarea dispoziţiilor legale privind interdicţia de vânzare şi donaţie între soţi". Din totalitatea probelor şi a poziţiei procesuale adoptate de apelantul reclamant, rezultă că sub aspectul conţinutului, această judecată este corectă. Din păcate, concluzia desprinsă, potrivit căreia "nimeni nu poate invoca în susţinerea intereselor sale propria culpă, conform adagiului latin nemo auditur propriam turpitudinem allegans”, are un caracter străin de specificul simulaţiei existente în această cauză.

Principiul menţionat are aplicabilitate în foarte multe situaţii juridice, dar nu poate fi opus şi reclamantului care este parte în simulaţie, mai ales "când simulaţia este ilicită, frauduloasă, părţilor trebuie să li se recunoască dreptul de a promova această acţiune, tocmai pentru a împiedica frauda să îşi atingă scopul".

Totodată, instanţa de fond reţinând corect faptul că, prin încheierea actelor publice a existat contribuţia apelantului reclamant "la fraudarea dispoziţiilor legale privind interdicţia de vânzare şi donaţia între soţi", trebuia să acorde aplicabilitate prevederilor art.966 V.C.C. potrivit cărora "Obligaţia fondată pe o cauză ilicită este lovită de nulitate absolută" şi subsecvent se impunea consecinţa procedurală stabilită de legiuitor printr-o normă imperativă (art.1247 alin.3 N.C.C.): "Instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută". De altfel, în considerente, instanţa de fond reţinuse la obiect "că o cauză este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale", însă a ocolit invocarea din oficiu a nulităţii absolute.

De asemenea, motivând contribuţia apelantului reclamant la fraudarea dispoziţiilor legale privind interdicţia donaţiei între soţi, instanţa de fond trebuia să aplice prevederile art.940 alin.2 V.C.C. potrivit cărora "Orice donaţie deghizată sau făcută unei persoane interpuse este nulă", precum şi prevederile art.812 alin.1 V.C.C. care stabilesc în acelaşi sens: "Dispoziţiile în favoarea unui incapabil sunt nule, fie deghizate în forma unui contract oneros, fie făcute în numele unor persoane interpuse". Insă şi aceste dispoziţii aplicabile capătului doi de cerere au fost lăsate în afara "lucrărilor dosarului" şi limitându-se exclusiv la adagiul latin, instanţa de fond a pronunţat şi cu referire la capătul doi de cerere o hotărâre netemeinică şi nelegală.

Apelantul reclamant a solicitat instanţei de control judiciar, ca în considerarea efectului devolutiv al apelului, să dispună constatarea nulităţii absolute a celor două acte publice litigioase, iar constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 175/31.01.2003 să atragă şi desfiinţarea actului subsecvent încheiat în baza lui, conform art. 1254 alin.2 N.C.C., în concret numai a pct.1 lit.a din Certificatul de Moştenitor nr.6/28.03.2008 în care este menţionat imobilul litigios.

Deoarece, realizarea celor două acte publice în favoarea ascendenţilor soţiei a avut o cauză imorală (fraudarea intereselor propriilor descendenţi rezultaţi din relaţii anterioare căsătoriei în derulare, în ipoteza decesului apelantului reclamant) precum şi o cauză ilicită (fraudarea dispoziţiilor legale privind donaţia între soţi), a solicitat să se dispună aplicarea prevederilor art.1638 N.C.C. potrivit cărora "Prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii", primind în completare dispoziţiile art.1639 N.C.C: "Restituirea prestaţiilor se face în natură, prin înapoierea bunului primit". In acest mod, primesc aplicabilitate pertinentă prevederile art.1345 N.C.C. potrivit cărora "Cel care în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire". Or, fiind dovedită şi neachitarea preţului, declarat la notarul public, pentru cele două imobile înstrăinate fictiv, principiul îmbogăţirii fără justă cauză poate conduce prin el însuşi la admiterea capătului doi de cerere, aspect nesupus analizei de către instanţa de fond.

S-a depus întâmpinare de către intimaţii-pârâţi A şi B la data de 21.02.2019,  prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea sentinţei civile ca temeinică şi legală, reiterând aceleași susțineri și apărări prezentate în fața primei instanțe.

Analizând hotărârea atacată, cu prioritate asupra motivului de ordine publică invocat din oficiu, Curtea a constatat următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 479 alin. 1 Cod procedură civilă, instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu.

În virtutea acestor dispoziţii legale procesuale, raportat la obiectul cererii deduse judecăţii, la criticile şi apărările formulate în apel, Curtea a invocat din oficiu, ca motiv de ordine publică, în şedinţa de judecată din 2 aprilie 2019, excepţia lipsei coparticipării procesuale pasive obligatorii, pe care a pus-o în dezbaterea contradictorie a părţilor.

Sub acest aspect, analizat cu prioritate din perspectiva art. 248 Cod procedură civilă, aplicabil şi în apel, Curtea a reţinut că, prin cererea introductivă, reclamantul a solicitat declararea simulaţiei în privinţa a două contracte autentice de vânzare-cumpărare, pretinzând totodată să se constate şi nulitatea absolută a operaţiunilor juridice respective, cu desfiinţarea parţială şi a actului juridic subsecvent.

În argumentarea cererii, ca de altfel şi în memoriul de apel, reclamantul a prezentat pe larg aspecte de ordin teoretic, doctrinar şi jurisprudenţial, cu privire la simulaţie, susţinând că, în speţă, s-ar regăsi toate cele trei modalităţi de realizare a simulaţiei, adică fictivitatea, deghizarea şi interpunerea de persoane.

Sediul materiei este reprezentat de dispoziţiile art. 1175 C.civ. din 1864, potrivit cărora, actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea niciun efect în contra altor persoane.

Examinând însă, în concret, argumentele prezentate de apelantul-reclamant, Curtea a reţinut că, în realitate, în cauză, se invocă de fapt simulaţia prin combinarea a două modalităţi de realizare, respectiv deghizarea totală ce vizează natura juridică a actului – se pretinde că actul secret este o donaţie „deghizată” într-o vânzare – combinată cu o interpunere de persoane – actul public se încheie între două persoane, iar actul secret între una din părţile actului public şi o altă persoană, aceasta fiind adevăratul beneficiar al efectelor actului încheiat.

Susţinerile apelantului, privind fictivitatea celor două convenţii autentice de vânzare-cumpărare, nu pot fi reţinute, deoarece chiar partea însăşi contrazice existenţa acestui procedeu de simulaţie, prin prezentarea modului în care pretinde că acest mecanism s-a produs. Astfel, fictivitatea poartă asupra însăşi existenţei actului public, cu privire la care acordul simulatoriu declară că nu produce niciun efect între părţi, că nu există. Or, nu aceasta este situaţia de fapt invocată de reclamant. Dimpotrivă, acesta arată că, prin contractele autentice de vânzare-cumpărare încheiate cu rudele fostei soţii, unul cu mama acesteia, iar celălalt cu bunica paternă, decedată în prezent, a urmărit tocmai ca aceste acte să scoată din patrimoniul său bunurile imobile obiect al înstrăinării, însă vânzările respective pretinde că ar fi, în realitate, donaţii deghizate în favoarea fostei sale soţii, unica moştenitoare a cumpărătorilor.

Se impune, astfel, a se sublinia că, atunci când se încheie o simulaţie în această formă – interpunere de persoane – toate cele trei subiecte de drept sunt părţi la acordul simulatoriu, adică au cunoştinţă de natura şi efectele operaţiunii la care au participat. Aşa fiind, acordul simulatoriu este de esenţa simulaţiei, care nu poate exista în absenţa lui. Acordul simulatoriu este esenţialmente secret, devoalarea lui ducând la dezvăluirea întregii operaţiuni juridice a simulaţiei.

În acest sens, se reţine că simulaţia este operaţiunea juridică unitară care creează o aparenţă necomformă cu realitate, prin încheierea a două acte juridice: unul public şi mincinos, ale cărui efecte sunt înlăturate sau modificate, total sau parţial, de altul secret şi adevărat, care conţine în sine, implicit sau explicit, acordul părţilor de a simula.

Raportând aceste consideraţii teoretice, absolut necesare înţelegerii mecanismului invocat în cauza pendinte, la împrejurări concrete ale speţei de faţă, Curtea a reţinut că reclamantul pretinde a se constata caracterul simulat al convenţiilor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 150/29.01.2003 şi sub nr. 175/31.01.2003, încheiate cu intimata-pârâtă B, respectiv cu defuncta D, autoarea (mama) intimatului-pârât A, arătând că, în realitate, aceste vânzări reprezintă donaţii „deghizate” în favoarea numitei E, fiica pârâţilor, care, la acea dată, era soţia sa.

Aceasta din urmă însă nu a fost atrasă în proces prin cererea introductivă şi nici printr-o eventuală cerere adiţională ulterioară. În aceste condiţii, deşi apelantul a solicitat contrariul, Curtea a constatat că aceasta nu poate fi conceptată direct în apel, deoarece s-ar nesocoti dispoziţiile de ordine publică ale art. 478 alin. 1 Cod procedură civilă care arată că, prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe.

Nu se poate ignora nici împrejurarea că reclamantul solicită nu numai declararea simulaţiei, ci şi sancţionarea acesteia cu nulitatea absolută, pretinzând instanţei să constate că, prin mecanismul utilizat de părţi, au fost fraudate dispoziţiile art. 937, art. 940 şi art. 966 ale Codului civil din 1864, care interzic vânzarea şi donaţia între soţi.

Este evident că, în speţă, se pretinde că simulaţia s-ar fi născut din manifestarea de voinţă concordantă a mai multor subiecte de drept – interpuşii, interponenta şi terţul contractant – constituind un complex de acte juridice, alcătuit din cele două acte publice de vânzare-cumpărare şi actul secret, adică donaţia între soţi, în sens de negotium iuris, neconcretizată într-un contraînscris, acesta conţinând în sine şi acordul simulatoriu al părţilor.

Dar, pentru a verifica existenţa sau inexistenţa acestui acord simulatoriu, precum şi valabilitatea sau nevalabilitatea operaţiunii juridice complexe intervenite între părţi, pentru a stabili dacă a existat sau nu o simulaţie şi care ar fi eventual sancţiunea şi efectele între părţi, Curtea a constatat că se impune ca toate subiectele de drept implicate să figureze în calitate de părţi în proces. Caracterul incomplet al cadrului procesual nu poate fi remediat direct în apel, deoarece se opun dispoziţiile exprese antereferite ale art. 478 Cod procedură civilă, dar nici nu poate fi suplinit, aşa cum s-a susţinut de către apelantul-reclamant, prin declaraţia autentică dată de interponentă la data de 27.11.2017, în absenţa conceptării acesteia în cauză.

Analiza existenţei şi valabilităţii simulaţiei, ca operaţiune juridică unitară, impune chemarea în judecată a tuturor persoanelor implicate, nefiind permisă declararea nulităţii unui act juridic în absenţa tuturor contractanţilor.

Este de necontestat că anularea (desfiinţarea) unui act juridic presupune, obligatoriu, judecata reclamantului cu persoanele ale căror drepturi sunt afectate printr-o admitere a acţiunii, interponenta-donatară, alături de interpuşii-cumpărători care au acţionat în actele juridice intervenite între părţi, aşa cum au participat fiecare în convenţiile atacate de reclamant, cu motivele expuse de acesta în cererea de chemare în judecată, fiind vorba despre o coparticipare procesuală pasivă obligatorie pentru interponentă şi interpuşi, dată de natura litigiului cu obiect indivizibil – nulitate simulaţie.

Deşi, în principiu, coparticiparea procesuală are un caracter facultativ, sunt situaţii în care, datorită naturii litigiului, coparticiparea procesuală este obligatorie sau necesară. Distincţia dintre litisconsorţiul facultativ şi cel necesar (obligatoriu) prezintă importanţă pentru speţa de faţă, deoarece în constatarea nulităţii absolute a unui act (în speţă a simulaţiei ca operaţiune juridică unitară ce implică un complex de acte juridice), instanţa trebuie să constate nevalabilitatea actului juridic faţă de toate părţile şi, întrucât pronunţarea unei hotărâri uniforme reprezintă necesitate obiectivă în materia nulităţii actelor juridice, în cauză, litisconsorţiul este necesar, obligatoriu şi unitar.

Reclamantul avea obligaţia să cheme în judecată, în calitate de pârâţi, pe toţi contractanţii, şi nu numai pe unii dintre ei, deoarece drepturile şi obligaţiile părţilor derivând din act sunt indivizibile şi coparticiparea procesuală pasivă este obligatorie.

Prin urmare, reclamantul nu poate obţine declararea simulaţiei şi nulitatea donaţiei deghizate chemând în judecată doar interpuşii, pârâţii A şi B, ci, prin aceeaşi cerere, este obligatoriu să cheme în judecată, alături de aceştia, şi pe interponenta-donatară E, întrucât în demersul său judiciar nu poate obţine, cu încălcarea coparticipării procesuale, anularea unor drepturi ale acesteia, în absenţa sa.

Se reţine că, punerea în discuţia contradictorie a părţilor a motivului de ordine publică invocat din oficiu, nu contravine nici dispoziţiilor art. 481 Cod procedură civilă, de vreme ce, admiterea acestuia nu antrenează o înrăutăţire a situaţiei reclamantului în propria cale de atac. Dimpotrivă, efectul admiterii excepţiei lipsei coparticipării procesuale pasive obligatorii, constă în respingerea acţiunii ca inadmisibilă, iar nu ca neîntemeiată, permiţându-i astfel reclamantului să reia demersul în justiţie, cu remedierea lipsurilor constatate în prezenta procedură.

De asemenea, nu ar putea fi menţinută, doar ca sancţiune a comportamentului procesual nediligent al reclamantului, nici soluţia de respingere ca neîntemeiată a cererii, deoarece nu corespunde stării de fapt şi de drept reţinute în cauză, aşa cum s-a arătat în precedent.

Dată fiind soluţia asupra motivului de ordine publică invocat, nu s-a mai impus analiza motivelor de apel formulate de reclamant, ce vizau în exclusivitate fondul cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 480 alin. 6 Cod procedură civilă, Curtea a admis apelul, sub aspectul motivului de ordine publică invocat din oficiu, a admis excepţia lipsei coparticipării procesuale pasive obligatorii, a anulat sentinţa civilă atacată şi, rejudecând, a respins acţiunea ca inadmisibilă.

Domenii speta

Spete similare