Drept procesual civil. Recuzare. Recurs împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de recuzare. Lipsa de interes în exercitarea căii de atac

Spre deosebire de încheierile prin care se încuviinţează sau se respinge abţinerea, respectiv încheierile prin care se încuviinţează recuzarea - care nu sunt supuse vreunei căi de atac - posibilitatea atacării soluţiei de respingere a recuzării, odată cu hotărârea prin care a fost soluţionată cauza, ori dacă hotărârea este definitivă, într-un termen de 5 zile de la comunicarea acesteia, are drept scop garantarea desfăşurării normale şi imparţiale a judecăţii.

Rezultă, aşadar, că scopul reglementării acestei căi de atac a fost evitarea pronunţării unei hotărâri definitive de o instanţă care nu corespunde exigenţelor de imparţialitate şi obiectivitate impuse de lege, şi care, deşi a fost recuzată de parte în termenul legal imperativ, a rămas totuşi învestită cu judecata cauzei şi a pronunţat soluţia definitivă, urmare a respingerii greşite a cererii de recuzare.

Obiectul unui astfel de recurs este reprezentat în exclusivitate de legalitatea încheierii de respingere a cererii de recuzare, prin raportare la motivele reglementate de art. 488 alin. 1 pct. 1-8 Cod procedură civilă, iar constatarea nelegalităţii încheierii de respingere a recuzării atrage după sine casarea hotărârii pronunţate de judecătorul recuzat şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

O atare ipoteză nu se regăseşte în speţă deoarece judecătorii care au fost recuzaţi şi faţă de care s-au pronunţat cele două încheieri de respingere a recuzării din 23.10.2017 şi din 26.02.2018, recurate în cauză, nu sunt cei care au soluţionat cauza prin decizia definitivă nr. 743/10.07.2019.

Recuzările au fost formulate împotriva a doi magistraţi din cadrul Tribunalului Dolj – Secţia I Civilă iar apelul a fost soluţionat prin decizie definitivă de alţi magistraţi din cadrul altei instanţe, respectiv Tribunalul Olt – Secţia I Civilă.

Recurenţii pretind că interesul acestora vizează în cauză desfiinţarea actelor de procedură efectuate de magistraţii recuzaţi, menţinute de instanţa care a soluţionat strămutarea, aspecte care atrag nelegalitatea hotărârii definitive pronunţate de instanţa la care cauza a fost strămutată.

Curtea nu poate însă să primească această justificare a interesului exercitării căii de atac împotriva încheierilor de recuzare, pe de o parte, deoarece contravine însuşi scopului urmărit de legiuitor la edictarea normei legale ce o reglementează, nefiind permisă extinderea sa la alte situaţii, iar pe de altă parte, procedând de această manieră, se ajunge la încălcarea măsurilor dispuse prin sentinţa civilă definitivă, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul de strămutare, ceea ce legea procesuală civilă nu permite. Astfel, controlul de legalitate asupra încheierii de recuzare nu permite instanţei de recurs să extindă verificarea şi asupra actelor de procedură efectuate de instanţa ce a soluţionat cererea de strămutare ori asupra măsurilor dispuse prin hotărârea de strămutare. Prin exercitarea prezentului recurs nu poate fi încălcată autoritatea hotărârii de strămutare şi nici modificate dispoziţiile acesteia.

Interesul reprezintă o condiţie de fond esenţială a exercitării acţiunii civile, indiferent de forma sub care se manifestă în concret – cerere de chemare în judecată, cale de atac ordinară sau extraordinară.

În privinţa exercitării recursului împotriva încheierilor de recuzare din 23.10.2017 şi din 26.02.2018, nu subzistă un interes legitim, actual şi născut al pârâţilor în condiţiile în care cei doi judecători recuzaţi nu au făcut parte din componenţa completului de judecată care a soluţionat cauza, prin decizie definitivă.

Tribunalul Dolj, prin încheierea din 23 octombrie 2017, pronunţată în apel, a respins cererea de recuzare a doamnelor judecător A şi B.

Tribunalul a reţinut că apelul ce formează obiectul dosarului de faţă a fost repartizat aleatoriu la completul de judecată format la Secţia I Civilă a Tribunalului Dolj din doamnele judecător C şi A, însă înainte cu o zi de primul termen de judecată fixat, respectiv la data de 13.09.2017, doamna judecător C a formulat declaraţie de abţinere, constatând că se află în cazul de incompatibilitate prev. de art.42 alin.1 pct.3 Cod pr. civilă.

În continuare, cauza a fost dată în soluţionare completului compus din doamna judecător A şi doamna judecător B.

Titularii cererii de recuzare au susţinut, în esenţă, că relaţiile de colegialitate dintre judecătorii Secţiei I Civile a Tribunalului şi în special relaţia dintre membrii titulari ai completului determina lipsa de obiectivitate şi imparţialitate a acestora şi au motivat că respectiva concluzie au tras-o ca urmare a măsurilor luate de către instanţa la termenul de judecată din 14.09.2017 când li s-a respins cererea de amânare a cauzei pentru a-şi angaja apărător şi pentru a studia înscrisurile depuse la dosar la data de 11.09.2017şi înmânate în şedinţa publică respectivă de către apărătorul părţii adverse.

Având în vedere dispoziţiile art.237 alin.2 pct.7 Cod pr.civilă, conform cărora în vederea pregătirii dezbaterii în fond a procesului instanţa va încuviinţa probele solicitate de părţi, pe care le găseşte concludente, precum şi pe cele pe care din oficiu, le consideră necesare şi le va administra în condiţiile legii, s-a apreciat că dispoziţiile luate de către instanţă în şedinţa publică din 14.09.2017 nu pot fi asimilate acelor împrejurări care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.

De asemenea, nici relaţia de colegialitate dintre judecători nu presupune de facto lipsa lor de obiectivitate în legătură cu cauzele pe care sunt chemaţi să le soluţioneze, pentru a susţine o cerere de recuzare întemeiată pe acest motiv fiind necesare dovezi clare ale părtinirii, care nu au fost însă prezentate.

Întrucât nu s-a probat în cauză existenţa vreunuia dintre cazurile legale de incompatibilitate a doamnelor judecător ce compun completul de judecată, date fiind şi dispoziţiile art.51 Cod pr. civilă instanţa a respins ca neîntemeiată cererea de recuzare.

Prin încheierea din 26 februarie 2018, Tribunalul Dolj a respins şi a doua cerere de recuzare a doamnelor judecător A şi B.

Instanţa a avut în vedere numai argumentele noi aduse în susţinerea cererii de recuzare, ivite după formularea şi soluţionarea cererii de recuzare anterioare şi a reţinut că acestea nu conturează temeinică cererii.

Modalitatea în care completul de judecată a gestionat procedura la termenele din 11.01.2018 şi 25.01.2018, faptul că a cenzurat o parte dintre obiectivele propuse pentru expertiză de către intimaţi şi faptul că a dispus din oficiu administrarea unei probe, se înscrie în limitele de competenţă pe care legea i le trasează judecătorului, care este chemat să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului şi pentru a urmări pronunţarea unei hotărâri temeinice şi legale.

Rolul activ al judecătorului este reglementat de dispoziţiile art.22 Cod pr.civilă şi decurge din puterea de apreciere pe care acesta o are, tocmai în realizarea scopului la care s-au referit mai sus.

Prin urmare, aşa cum s-a reţinut şi în încheierea din 23.10.2017, având în vedere dispoziţiile art.237 alin.2 pct.7 Cod pr.civilă, conform cărora în vederea pregătirii dezbaterii în fond a procesului instanţa va încuviinţa probele solicitate de părţi, pe care le găseşte concludente, precum şi pe cele pe care din oficiu, le consideră necesare şi le va administra în condiţiile legii, s-a apreciat că dispoziţiile luate de către instanţă în şedinţele publice din 11.01.2018 şi 25.01.2019 nu pot fi asimilate acelor împrejurări care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.

Eventualele greşeli de judecată nu pot fi analizate şi cenzurate decât prin intermediul căilor de atac, iar nu pe calea cererii de recuzare.

De asemenea, nici relaţia de colegialitate dintre judecători nu presupune de facto lipsa lor de obiectivitate în legătură cu cauzele pe care sunt chemaţi să le soluţioneze, pentru a susţine o cerere de recuzare întemeiată pe acest motiv fiind necesare dovezi clare ale părtinirii, care nu au fost însă prezentate.

Întrucât nu s-a probat în cauză existenţa vreunuia dintre cazurile legale de incompatibilitate a doamnelor judecător ce compun completul de judecată, date fiind şi dispoziţiile art.51 Cod pr. civilă instanţa a respins ca neîntemeiată cererea de recuzare.

Prin sentinţa civilă nr. 30 din 28 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, judecata cauzei a fost strămutată de la Tribunalul Dolj, la Tribunalul Olt, fiind menţinute actele de procedură efectuate în cauză.

Tribunalul Olt, prin decizia civilă nr. 743 din 10.07.2019, a admis apelul declarat de apelanta reclamantă D, împotriva sentinţei civile nr. 783/25.01.2017, pronunţată de Judecătoria Craiova, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi E şi F şi cu intervenientul în interesul intimaţilor-pârâţi G. A schimbat sentinţa civilă în sensul că a admis acţiunea şi a constatat refuzul nejustificat al pârâţilor, în ceea ce priveşte exprimarea acordului autentic la schimbarea destinaţiei din locuinţă în spaţii de birouri la etaj şi spaţiu comercial la parter, la imobilul existent P+1E, situat în Craiova, str. Unirii nr.39, urmând ca hotărârea judecătorească să ţină loc de acord autentic al pârâţilor pentru lucrări de construcţii necesare în vederea schimbării destinaţiei în clădiri existente. A admis  în parte cererea reclamantei şi a obligat pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 2520 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată la prima instanţă. A respins cererea de intervenţie formulată de intervenientul în interesul intervenienţilor-pârâţi, în apel, ca neîntemeiată. A obligat intimaţii-pârâţi la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 7.920 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva încheierilor de recuzare din data de 23.10.2017 şi din 26.02.2018, pronunţate de Tribunalul Dolj - Secţia I Civilă, împotriva încheierilor de şedinţă din data de 26.06.2019 şi din 03.04.2019, precum şi a deciziei civile nr. 743 din 10.07.2019, pronunţate de Tribunalul Olt – Secţia I Civilă, s-au formulat trei recursuri distincte de către pârâţii E şi F, cuprinse în şapte memorii diferite.

Intimata-reclamantă D a formulat întâmpinări în raport de cele trei recursuri promovate, invocând, cu prioritate, excepţia lipsei de interes în ceea ce priveşte recursurile împotriva încheierilor de recuzare, judecătorii recuzaţi nefiind cei care au soluţionat apelul, precum şi excepţia inadmisibilităţii recursului împotriva deciziei nr. 743/10.07.2019 şi a încheierilor de şedinţă din 26.06.2019 şi din 03.04.2019, faţă de dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. e Cod procedură civilă raportat la art. XVIII alin. 2 din Legea nr. 2/2013. Pe fond, a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate şi menţinerea soluţiilor atacate.

La data de 6 noiembrie 2019, intimatul-intervenient accesoriu a depus la dosarul cauzei cerere de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 483 alin. 2 Cod procedură civilă raportat la art. 94 pct. 1 lit. e din acelaşi Cod, pretinzând că acestea ar fi contrare prevederilor art. 44, art. 16 alin. 1, art. 124 alin. 2 din Constituţie, precum şi art. 7 din Declaraţia Drepturilor Omului, art. 6 şi art. 14 CEDO.

Analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 483 alin. 2 raportat la art. 94 pct. 1 lit. e Cod procedură civilă, Curtea a constatat următoarele:

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată „(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. (4) Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora. (5) Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile.”

Prin aceste dispoziţii legale se atribuie instanţei, în faţa căreia a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate, o competenţă specială, limitată la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate stabilite în alin. (1), (2) şi (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Prin urmare, formularea excepţiei de neconstituţionalitate obligă instanţa în faţa căreia aceasta este ridicată să verifice îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege şi, în cazul în care constată îndeplinirea acestora, să sesizeze, printr-o încheiere motivată, Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei.

Cum condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 trebuie îndeplinite cumulativ, dacă una din condiţii nu este îndeplinită, instanţa va respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

De asemenea, în acest context, nu pot fi ignorate nici dispoziţiile art. 10 alin. 2 din aceeaşi Lege, potrivit cărora „Sesizările trebuie făcute în formă scrisă şi motivate”, astfel încât, condiţiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, deduse din conţinutul art. 29 din Legea nr. 47/1992, li se adaugă şi cerinţa motivării dedusă din prevederile legale antereferite.

În cauză, excepţia nu îndeplineşte condiţia conform căreia trebuia ca sesizarea să fie motivată, întrucât petentul-intervenient accesoriu nu învederează în concret cum textele legale invocate ar fi contrare Constituţiei, rezumându-se la o simplă enunţare a articolele din Constituţie pretins încălcate.

În cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege, pornind de la motivele concrete invocate de parte. În acest sens, este necesar ca autorul excepţiei să arate atât dispoziţiile legale considerate neconstituţionale şi prevederile constituţionale încălcate, cât şi motivele pe care se întemeiază contrarietatea dintre cele două, fără cunoaşterea acestora neputându-se efectua controlul de constituţionalitate.

Or, Curtea Constituţională nu se poate substitui părţii în formularea unor critici de neconstituţionalitate, întrucât, contrar sistemului constituţional român, procedând astfel ar exercita un control din oficiu.

În acest sens, reţine instanţa că lipsa motivării excepţiei nu poate fi suplinită nici direct în faţa Curţii Constituţionale deoarece actul de sesizare al instanţei de contencios constituţional este reprezentat de încheierea instanţei de judecată, pronunţată în condiţiile art. 29 alin. 4 din Legea specială, nefiind permisă suplimentarea criticilor sau motivelor prin alte acte separate.

În lipsa argumentelor care să susţină contrarietatea unei anume dispoziţii legale cu legea fundamentală, indicarea pur formală a textului legal ce se pretinde a fi neconstituţional nu este suficientă pentru aprecierea ca fiind îndeplinită, a condiţiei premisă ca excepţia să fie motivată.

De altfel, în raport de dispoziţiile precitate ale art. 29 alin. 4 din Legea nr. 47/1992, care prevăd expres că încheierea de sesizare trebuie să cuprindă punctele de vedere ale părţilor, precum şi opinia instanţei asupra excepţiei, în lipsa unei minime motivări a cererii, Curtea constată că nici părţile şi nici instanţa de judecată nu pot formula puncte de vedere cu privire la excepţia invocată, fiind afectate principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.

Prin urmare, pentru a întruni exigenţele de admisibilitate impuse de Legea nr. 47/1992, potrivit art. 10 alin. 2 şi art. 29 alin. 1-3, este necesar a se indica, punctual, prevederea constituţională presupus a fi încălcată, dar şi argumentele concrete care să sprijine o atare încălcare.

Cum, în cauză, petentul-intervenient accesoriu nu s-a conformat acestei obligaţii, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale va fi respinsă ca inadmisibilă.

Analizând recursurile în condiţiile art. 499 C.proc.civ., potrivit căruia în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare, Curtea a constatat următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 30 din data de 28 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia I Civilă, s-a dispus strămutarea cauzei înregistrate în apel pe rolul Tribunalului Dolj, Secţia I Civilă, de la Tribunalul Dolj, la Tribunalul Olt, cu menţinerea actelor de procedură efectuate în cauză.

Prin Decizia civilă nr. 743 din data de 10 iulie 2019 pronunţată de Tribunalul Olt, Secţia I Civilă, a fost admis apelul formulat de reclamanta D împotriva sentinţei civile nr. 783 din data de 25 ianuarie 2017 pronunţată de Judecătoria Craiova, a fost schimbată sentinţa, fiind admisă acţiunea şi constatat refuzul nejustificat al pârâţilor în ceea ce priveşte exprimarea acordului autentic la schimbarea destinaţiei imobilului P+1E, situat în mun. Craiova, str. Unirii, nr. 39, din locuinţă în spaţii birouri la etaj şi spaţiu comercial la parter, urmând ca hotărârea să ţină loc de acord autentic. A fost respinsă cererea de intervenţie accesorie formulată în apel de intervenientul G în interesul pârâţilor.

Prin încheierile din data de 23 octombrie 2017 şi din 26 februarie 2018 pronunţate în Dosar anterior strămutării judecăţii apelului, Tribunalul Dolj a respins ca nefondate cererile de recuzare a membrilor completului de judecată, formulate de intimaţii-pârâţi E şi F.

Împotriva acestor încheieri, pârâţii au declarat recurs, prin şase memorii distincte, având acelaşi conţinut.

Analizând recursurile împotriva încheierilor de recuzare din 23.10.2017 şi din 26.02.2018, sub aspectul lipsei de interes în exercitarea căii de atac, invocate de intimata-reclamantă D, prin întâmpinare, Curtea a constatat următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 53 alin. (1) C.proc.civ., încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părţi, odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri.

De asemenea, prevederile alin. (2) ale aceluiaşi text de lege, dispun că încheierea prin care s-a încuviinţat sau s-a respins abţinerea, cea prin care s-a încuviinţat recuzarea şi încheierea prin care s-a respins recuzarea în cazul prevăzut de art. 48 alin. (3) nu sunt supuse niciunei căi de atac.

Spre deosebire de încheierile prin care se încuviinţează sau se respinge abţinerea, respectiv încheierile prin care se încuviinţează recuzarea - care nu sunt supuse vreunei căi de atac - posibilitatea atacării soluţiei de respingere a recuzării, odată cu hotărârea prin care a fost soluţionată cauza, ori dacă hotărârea este definitivă, într-un termen de 5 zile de la comunicarea acesteia, are drept scop garantarea desfăşurării normale şi imparţiale a judecăţii.

Rezultă, aşadar, că scopul reglementării acestei căi de atac a fost evitarea pronunţării unei hotărâri definitive de o instanţă care nu corespunde exigenţelor de imparţialitate şi obiectivitate impuse de lege, şi care, deşi a fost recuzată de parte în termenul legal imperativ, a rămas totuşi învestită cu judecata cauzei şi a pronunţat soluţia definitivă, urmare a respingerii greşite a cererii de recuzare.

Obiectul unui astfel de recurs este reprezentat în exclusivitate de legalitatea încheierii de respingere a cererii de recuzare, prin raportare la motivele reglementate de art. 488 alin. 1 pct. 1-8 Cod procedură civilă, iar constatarea nelegalităţii încheierii de respingere a recuzării atrage după sine casarea hotărârii pronunţate de judecătorul recuzat şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

O atare ipoteză nu se regăseşte în speţă deoarece judecătorii care au fost recuzaţi şi faţă de care s-au pronunţat cele două încheieri de respingere a recuzării din 23.10.2017 şi din 26.02.2018, recurate în cauză, nu sunt cei care au soluţionat cauza prin decizia definitivă nr. 743/10.07.2019.

Recuzările au fost formulate împotriva a doi magistraţi din cadrul Tribunalului Dolj – Secţia I Civilă iar apelul a fost soluţionat prin decizie definitivă de alţi magistraţi din cadrul altei instanţe, respectiv Tribunalul Olt – Secţia I Civilă.

Motivele de recuzare formulate împotriva celor doi magistraţi, ce vizau exclusiv motive de bănuială legitimă, au fost valorificate de recurenţii-pârâţi în cadrul cererii de strămutare înregistrate pe rolul Curţii de Apel Craiova – Secţia I Civilă, fiind dispusă strămutarea judecăţii apelului declarat în dosar, de pe rolul Tribunalului Dolj, pe rolul Tribunalului Olt, cu menţinerea actelor de procedură efectuate.

Recurenţii pretind că interesul acestora vizează în cauză desfiinţarea actelor de procedură efectuate de magistraţii recuzaţi, menţinute de instanţa care a soluţionat strămutarea, aspecte care atrag nelegalitatea hotărârii definitive pronunţate de instanţa la care cauza a fost strămutată.

Curtea nu poate însă să primească această justificare a interesului exercitării căii de atac împotriva încheierilor de recuzare, pe de o parte, deoarece contravine însuşi scopului urmărit de legiuitor la edictarea normei legale ce o reglementează, nefiind permisă extinderea sa la alte situaţii, iar pe de altă parte, procedând de această manieră, se ajunge la încălcarea măsurilor dispuse prin sentinţa civilă definitivă, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul de strămutare, ceea ce legea procesuală civilă nu permite. Astfel, controlul de legalitate asupra încheierii de recuzare nu permite instanţei de recurs să extindă verificarea şi asupra actelor de procedură efectuate de instanţa ce a soluţionat cererea de strămutare ori asupra măsurilor dispuse prin hotărârea de strămutare. Prin exercitarea prezentului recurs nu poate fi încălcată autoritatea hotărârii de strămutare şi nici modificate dispoziţiile acesteia.

Interesul reprezintă o condiţie de fond esenţială a exercitării acţiunii civile, indiferent de forma sub care se manifestă în concret – cerere de chemare în judecată, cale de atac ordinară sau extraordinară.

În privinţa exercitării recursului împotriva încheierilor de recuzare din 23.10.2017 şi din 26.02.2018, nu subzistă un interes legitim, actual şi născut al pârâţilor în condiţiile în care cei doi judecători recuzaţi nu au făcut parte din componenţa completului de judecată care a soluţionat cauza, prin decizia definitivă nr. 743/10.07.2019.

Drept urmare, faţă de dispoziţiile art. 53 C.proc.civ., Curtea a respins, ca lipsite de interes, recursurile împotriva încheierii din data de 23 octombrie 2017 şi împotriva încheierii din 26 februarie 2018, ambele pronunţate de Tribunalul Dolj, Secţia I Civilă.

În ceea ce priveşte recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 743 din 10 iulie 2019 şi al încheierilor de şedinţă din data de 3 aprilie 2019 şi din 26 iunie 2019, s-a constat că recurenţii supun căii extraordinare de atac a recursului o hotărâre definitivă, prin care a fost soluţionată o cerere încadrabilă în dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. e Cod procedură civilă.

Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. 1 Cod procedură civilă, inadmisibilitatea recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, Curtea a reţinut următoarele:

Prezenta acţiune a fost promovată şi soluţionată sub incidenţa Noului Cod de Procedură Civilă (Legea nr. 134 din 2010, modificată), în vigoare din data de 15 februarie 2013, astfel că, sub aspectul legalităţii căilor de atac sunt aplicabile dispoziţiile art. 457 alin. 1 Cod procedură civilă.

Potrivit acestui text de lege, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.

Dispozițiile art. 483 alin. 2 Cod procedură civilă, forma actuală, prevăd că nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j3), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor, a asigurărilor, precum şi cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

În conformitate cu dispoziţiile tranzitorii ale art. XVIII alin. 1-2 din Legea 2/2013, modificată prin legea nr. 310/2018, „(1) Dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2019. (2) În procesele pornite anterior datei de 20 iulie 2017 inclusiv şi nesoluţionate prin hotărâre pronunţată până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, precum şi în procesele pornite începând cu data de 20 iulie 2017 şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i) din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, precum şi în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.”

În cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 483 alin. 2 Cod procedură civilă ci dispoziţiile tranzitorii ale art. XVIII din Legea nr. 2/2013, modificată, faţă de data promovării acţiunii.

Astfel, în speţă, obiectul cererii deduse judecăţii l-a constituit o cerere în materia limitelor legale, judiciare şi convenţionale ale exercitării dreptului de proprietate privată, în cadrul raporturilor de vecinătate (art. 602-630 Cod civil) - intrând în această categorie şi cererea reclamantei privind suplinirea pe cale judiciară a refuzului nejustificat al pârâţilor de a-şi exprima acordul autentic, necesar în procedura administrativă de schimbare a destinaţiei imobilului proprietatea reclamantei - aspect care a atras competenţa judecătoriei în primă instanţă, potrivit art. 94 pct.1 lit. e Cod procedură civilă.

 Cererile incluse în dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. e Cod procedură civilă se referă la cele care vizează modalităţile de limitare a exercitării dreptului de proprietate în cadrul raporturilor de vecinătate, fie prevăzute expres în art. 604-623 Cod civil, ori în alte acte normative, fie în raport de natura acestora, instituite de părţi sau pe cale judecătorească.

Suplinirea acordului proprietarilor vecini, prin hotărâre judecătorească, necesar în procedura de schimbare a destinaţiei unui imobil, reglementat prin Legea nr. 50/1991 şi Normele de aplicare, se circumscrie textului legal al art. 94 pct. 1 lit. e Cod procedură civilă, reprezentând, în esenţă, o limitare a exercitării dreptului de proprietate al reclamantei asupra bunului său, a cărui destinaţie o poate schimba doar cu obţinerea acordului vecinilor, în speţă al pârâţilor-recurenţi E şi F.

 Într-o atare ipoteză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. h din acelaşi cod, obiectul şi finalitatea demersului juridic nefiind stabilirea unei obligaţii de a face în sarcina pârâţilor, dar nici calificarea dată de recurenţii-pârâţi, prin apărător, care au susţinut că ar fi vorba despre o ”acţiune în constatare”. Or, în circumstanţele cauzei, reclamanta nu a învestit instanţa cu judecata unei cereri în constatarea refuzului nejustificat al pârâţilor de a-şi exprima acordul autentic, inadmisibilă de altfel, deoarece ar fi vizat o stare de fapt şi nu de drept, ci reclamanta a pretins suplinirea pe cale judiciară a refuzului pârâţilor, solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de acord autentic, ceea ce s-a şi realizat.

În consecinţă, întrucât excluderea căii de atac a recursului nu operează în considerarea caracterului evaluabil în bani al acţiunii, care nici nu este aplicabil în circumstanţele speţei, ci în raport de criteriul materiei în care a fost pronunţată hotărârea, nu sunt incidente în cauză statuările Curţii Constituţionale a României prin deciziile nr. 369/30 mai 2017 şi nr. 874/18 decembrie 2018.

Normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. 2 din Constituţia României. Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Prin urmare, Curtea constată că recurenţii au formulat recurs într-o materie în care acesta este exclus în mod expres, fiind deci o cale de atac neprevăzută de lege, fapt ce atrage inadmisibilitatea ei, iar instanța învestită cu soluționarea sa nu mai este îndreptățită să o convertească într-o cale admisibilă.

 Faţă de considerentele care preced, Curtea a apreciat fondată excepţia invocată, urmând ca, în temeiul art. 457 alin. 1, art. 494 şi art. 466 alin. 4 Cod procedură civilă, să respingă ca inadmisibil recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 743/10.07.2019 şi al încheierilor din 03.04.2019 şi din 26.06.2019.

 În această situaţie, nu se mai impune examinarea criticilor ce vizează fondul cauzei, în conformitate cu art. 248 alin. 1 Cod procedură civilă, aplicabile şi în faza recursului.

Văzând şi dispoziţiile art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, fiind în culpă procesuală, recurenţii au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimata-reclamantă, în cuantum de 4600 lei, cu titlu de onorariu avocat, neputând fi primită solicitarea intervenientului de reducere a acestuia, onorariul fiind proporţional cu activitatea desfăşurată de apărător şi complexitatea cauzei, apărătorul ales fiind prezent la toate cele 6 termene de judecată acordate, formulând apărări detaliate în raport de cele trei recursuri promovate, inclusiv asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Domenii speta

Spete similare