Plangere impotriva refuzului executorului judecatoresc

Prin decizia civilă nr. 449/07.06.2013, tribunalul a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă  RD, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B.E.J.A.  ÎN şi ÎDM şi  MJ.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că prin cererea înregistrată sub nr. 2545/335/2012 din 11 decembrie 2012 la Judecătoria V, petenta RD, în contradictoriu cu intimaţii BEJA „ÎN şi IDM” şi MJ a formulat plângere împotriva refuzului executorului judecătoresc de a proceda la executarea silită în dosarul de executare nr. 118 solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate refuzul executorului de a îndeplini actul de înfiinţare al popririi asupra conturilor intimatului Ministerul Justiţiei şi de a efectua însăşi executarea silită în dosarul de executare silită nr. 118 precum şi să se dispună obligarea executorului să procedeze la îndeplinirea actului de executare imediat următor emiterii somaţiei privind înfiinţarea popririi, respectiv să fie obligat executorul să procedeze de îndată la înfiinţarea popririi asupra conturilor debitorului şi de efectua însăşi executarea în acest dosar.

În motivare, petenta a arătat că executarea silită din această cauză vizează titlul executoriu având ca obiect plata drepturilor salariale, iar la data de 06.11.2012 executorul judecătoresc a dispus poprirea pe conturile debitorului Ministerul Justiţiei deţinute de terţul poprit Trezoreria Municipiului Bucureşti, acesta refuzând să se conformeze popririi înfiinţate de executor.

Prin adresa emisă la data de 03.12.2012 şi primită de petentă la data de 11.12.2012, executorul i-a adus la cunoştinţă că în urma solicitării debitorului Ministerul Justiţiei, a dispus sistarea de îndată a popririi înfiinţată asupra conturilor debitorului.

Refuzul executorului a fost întemeiat pe dispoziţiile OUG nr. 71/2009 care prevăd eşalonarea plăţilor în perioada 2010-2014 şi care arată că ”în cursul termenului prevăzut la alin. 1 orice procedură de executare silită se suspendă de drept”.

Petenta a arătat că executarea silită este conformă cu Constituţia României, cu Codul de procedură civilă şi, esenţial, cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, petenta a susţinut că se impune constatarea încălcării art. 1 al Protocolului 1 adiţional la Convenţie, privind dreptul la respectarea bunurilor oricărei persoane, precum şi art. 6 CEDO, privind dreptul la un proces echitabil, fiind evident că executarea silită este parte a procesului civil.

Prin urmare, petenta a solicitat sa se constate că prevederile OUG nr. 71/2009, cu modificările ulterioare, produc efecte contrarii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi, drept consecinţă, să se dispună înlăturarea acestora, dând eficienta dreptului comun în materie de executare silită reprezentat de dispoziţiile Codului de procedura civilă.

În drept, petenta a invocat dispoziţiile art. 56 alin. 2 din Legea  nr. 188/2000.

La data de 21.02.2013 intimatul Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare prin care a solicitat să se pună în vedere creditorului să achite taxa judiciară de timbru de 8 lei, sub sancţiunea anulării plângerii formulate.

Pe fondul cauzei a solicitat respingerea plângerii ca nefondată, arătând că executorul judecătoresc a refuzat efectuarea executării silite în conformitate cu dispoziţiile OUG  nr. 71/2009.

A mai arătat că prin Decizia nr. 188/02.03.2010 Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor OUG nr. 71/2009.

Prin sentinţa civilă nr. 608 din 28 martie 2013, Judecătoria V a  luat act că în ceea ce priveşte taxa de timbru, plângerea derivă din acţiuni ce au ca obiect drepturi băneşti care sunt scutite de  taxe de timbru.

A respins excepţia de netimbrare ca neîntemeiată.

A respins acţiunea civilă având ca obiect plângere împotriva refuzului executorului judecătoresc-sistare poprire, formulată de petenta RD, în contradictoriu cu intimaţii BRJA ”ÎN şi ÎDM” şi MJ, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin cererea depusă la B.E.J.A. „ÎN şi ÎDM” la data de 05.11.2012, petenta a solicitat punerea în executare silită a titlului executoriu şi obligarea executorului judecătoresc de a continua executarea silită începută în dosarul de executare nr. 118/2012.

Executorul judecătoresc a constatat că nu poate da curs executării silite prin poprire deoarece OUG nr. 71/2009 constituie un incident pentru realizarea creanţei creditoarei.

Privitor la excepţia de netimbrare, invocată de intimatul MJ a constatat că este nefondată întrucât plângerea derivă din acţiuni ce au ca obiect drepturi băneşti care sunt scutite de taxa judiciară de timbru.

Pe fondul pricinii, a reţinut că refuzul executorului judecătoresc de a continua executarea silită nu este unul nejustificat întrucât acesta a invocat dispoziţiile OUG nr. 71/2009, potrivit cărora plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31.12.2009, este eşalonată pe 3 ani (2010, 2011 şi 2012), în cursul acestor termene orice procedură de executare silită fiind suspendată de drept.

În ce priveşte compatibilitatea acestui act normativ cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene, a apreciat că aceasta nu poate fi analizată în cadrul plângerii reglementată de art. 53 alin. 2 din Legea nr. 188/2000, care limitează controlul instanţei la verificarea caracterului justificat/nejustificat al refuzului executorului, ci numai în cadrul contestaţiei la executare, prevăzută de art. 399 alin. 1 teza finală Cod Procedură Civilă.

A concluzionat că, atâta timp cât executorul nu avea competenţa să verifice compatibilitatea OUG nr. 71/2009 cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene, fiind obligat să facă aplicarea dispoziţiilor legale în vigoare, refuzul acestuia nu poate fi considerat nejustificat.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs recurenta-reclamantă RD, aceasta criticând sentinţa ca fiind netemeinică şi nelegală, pentru trei motive:

Printr-un prim motiv de recurs a susţinut că în mod greşit prima instanţă a reţinut că disp. art. 1 alin. 1 şi 2 din OUG nr. 71/2009, modificată şi completată prin OUG nr. 18/2010 şi 45/2010, sunt aplicabile, în speţă.

Sub acest aspect, a motivat că prin decizia nr. 1/16.01.2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul în interesul legii privind incidenţa dispoziţiilor legale de mai sus în procedura de executare silită a titlurilor executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.

În cadrul aceleiaşi critici, a susţinut că prin neexecutarea creanţei de către debitor, se aduce atingere dreptului creditorului la un proces echitabil, măsura reprezentând o ingerinţă în dreptul acestuia la respectarea bunurilor, incompatibilă cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

A mai arătat că, în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că statul şi instituţiile sale nu pot invoca lipsa fondurilor ca motiv de neexecutare a hotărârilor prin care s-au stabilit creanţe împotriva lor, respectiv, că neexecutarea creanţelor aduce atingere dreptului la un proces echitabil, recunoscut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin motivul doi de recurs a susţinut că sentinţa este dată cu încălcarea disp. art. 137 Cod Procedură Civilă, întrucât prima instanţă a omis a pune în discuţia părţilor excepţia netimbrării acţiunii, invocată de intimatul-pârât MJ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, a arătat că, procedând în acest mod, prima instanţă a încălcat principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, părţile fiind lipsite de posibilitatea de a pune concluzii cu privire la excepţia invocată.

A mai motivat că soluţionarea excepţiei netimbrării s-a făcut cu încălcarea disp. art. 137 alin. 1 Cod Procedură Civilă, în sensul că prima instanţă nu a soluţionat cu prioritate excepţia invocată, înainte de a intra în fondul cauzei.

Sub acest aspect, a concluzionat că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, impunându-se desfiinţarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Prin ultimul motiv de recurs a susţinut că sentinţa este nelegală întrucât sistarea executării silite nu a fost motivată, în drept, de către executorul judecătoresc, respectiv că suspendarea executării silite nu putea fi dispusă decât de către instanţa de judecată.

În fine, a motivat că adresa nr. 108537/08.11.2012 emisă de intimatul-pârât nu este în conformitate cu normele procedurale în materie.

În drept, recursul a fost încadrat în prevederile art. 304 Cod Procedură Civilă.

Intimatul-pârât MJ a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A motivat, în esenţă, că, în cauza D ş.a. contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit compatibilitatea prevederilor OUG nr. 71/2009 cu dispoziţiile convenţionale.

Privitor la motivul doi de recurs, a arătat că recurenta-reclamantă nu justifică vreun interes în a critica sentinţa sub aspectul soluţionării excepţiei netimbrării acţiunii.

În fine, a motivat că este nefondat şi ultimul motiv de recurs, suspendarea executării silite fiind în concordanţă cu prevederile OUG nr. 71/2009.

În recurs nu s-au administrat probe noi.

Tribunalul, analizând legalitatea şi temeinicia hotărârii, faţă de criticile formulate, constată recursul nefondat.

În ce priveşte primul motiv de recurs:

Este adevărat că prin decizia nr. 1/16.01.2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind aplicarea disp. art. 1 alin. 1 şi 2 din OUG nr. 71/2009, modificată şi completată prin OUG nr. 18/2010 şi OUG nr. 45/2010 în procedura de executare silită a titlurilor executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.

Însă, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, prin decizia de mai sus, Înalta Curte nu a stabilit că dispoziţiile art. 1 alin. 1 şi 2 din OUG nr. 71/2009 nu sunt compatibile cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi cu jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg.

Astfel, având a analiza recursul în interesul legii, Înalta Curte a constatat că numai pe baza evaluării nemijlocite, directe, de către instanţe, în raport cu circumstanţele fiecărei speţe, se poate stabili compatibilitatea dispoziţiilor legale de mai sus, cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi cu jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, respectiv, că analizarea, în concret, a acestei compatibilităţi nu poate fi realizată pe calea recursului în interesul legii.

Or, procedând la analizarea, în concret, în raport cu speţa de faţă, a dispoziţiilor art. 1 alin. 1 şi 2 din OUG nr. 71/2009, modificată şi completată, urmează a se reţine că acestea sunt compatibile cu prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, în cauza Dumitru ş.a. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a respins ca inadmisibilă cererea reclamanţilor prin care invocau încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, prin aceea că autorităţile interne au refuzat să pună în executare hotărâri judecătoreşti care le acordau drepturi salariale, respectiv, că există întârzieri la executarea acestor hotărâri.

A amintit Curtea, făcând referire la jurisprudenţa sa anterioară că neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătoreşti poate constitui o încălcare a dreptului de acces la un tribunal, respectiv, că o autoritate nu poate invoca lipsa de resurse pentru neplata unei datorii întemeiate pe o hotărâre judecătorească.

Privitor la respectarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, a amintit că eşalonarea plăţii datoriilor este incompatibilă cu articolul de mai sus, întrucât actul de eşalonare nu avea un statut de „lege”.

Cu toate acestea, amintind jurisprudenţa sa anterioară şi constantă, analizând cererea reclamanţilor (cauza D ş.a.) Curtea Europeană a stabilit că nu există o încălcare a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, că echilibrul între interesele reclamanţilor şi interesul general al societăţii a fost menţinut, neputându-se reproşa guvernului român că a refuzat să execute hotărârile judecătoreşti, eşalonarea plăţilor, printr-o serie de acte normative neaducând atingere dreptului reclamanţilor la un proces echitabil şi nici dreptului de proprietate al acestora.

Ca atare, pentru considerentele de mai sus, critica potrivit căreia neexecutarea creanţei de către debitor reprezintă o încălcare a drepturilor Convenţiei şi a jurisprudenţei Curţii Europene, este nefondată, urmând a se reţine că disp. art. 1 alin. 1 şi 2 din OUG nr. 71/2009 sunt compatibile atât cu prevederile Convenţiei cât şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În ce priveşte motivul doi de recurs:

Excepţia netimbrării acţiunii, a fost invocată, la fond, de către intimatul-pârât MJ şi respinsă, ca neîntemeiată de către prima instanţă, prin sentinţa recurată.

Or, atâta timp cât excepţia a fost respinsă, recurenta-reclamantă nu justifică un interes real în a critica hotărârea sub acest aspect, neputând invoca vreo vătămare.

În lipsa vreunei vătămări, critica privind încălcarea dreptului la un proces echitabil şi a principiului contradictorialităţii, este nefondată.

Nefondată este şi critica vizând încălcarea disp. art. 137 alin. 1 Cod Procedură Civilă Vechi, întrucât, pe de o parte, recurenta-reclamantă nu poate invoca vreo vătămare faţă de respingerea excepţiei, iar pe de altă parte, prima instanţă s-a pronunţat, mai întâi asupra excepţiei, cu respectarea textului de lege de mai sus.

În ce priveşte motivul trei de recurs:

Prin art. 1 alin. 1 din OUG nr. 71/2009 modificată şi completată, plata sumelor prevăzute pentru hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială, a fost eşalonată pe perioada 2012 – 2016.

Potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol în cursul termenului prevăzut la alin. 1, orice procedură de executare silită se suspendă de drept.

Ca atare, în speţă, suspendarea executării silite este una legală, ce operează de drept şi nu o suspendare în condiţiile art. 403 Cod Procedură Civilă, pentru a fi dispusă de către instanţa de judecată.

Faţă de considerentele arătate mai sus, critica vizând nelegalitatea hotărârii, pe motiv că sistarea executării silite nu a fost motivată, în drept, de către executorul judecătoresc, este nefondată.

În fine, critica potrivit căreia adresa nr. 108537/08.11.2012 nu este în conformitate cu dispoziţiile legale, este una pur formală, recurenta-reclamantă neindicând, în concret, neregularităţile actului, aşa încât, urmează a fi respinsă, ca nefondată.

În consecinţă, conform art. 312 alin. 1 Cod Procedură Civilă, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă RD.

Domenii speta

Spete similare