Contestaţie la executare. Aplicarea legii penale mai favorabile.

Contestaţie la executare. Aplicarea legii penale mai favorabile.

 Aplicabilitatea art. 6 din Noul Cod penal, pe calea contestaţiei la executare, se face  atât pentru persoanele aflate în executarea unei pedepse aplicate de instanţele din România cât şi pentru persoanele condamnate în străinătate, dar care în prezent execută pedepsele într-un loc de deţinere din România, urmare a recunoaşterii hotărârilor de condamnare şi a dispoziţiei de transfer în vederea executării hotărârilor recunoscute într-un loc de detenţie din România.

Constată că prin sentinţa penală nr. 29/S/1.02.2014 pronunţată de Tribunalul Braşov în dosarul penal nr. 265/62/2014 a fost respinsă sesizarea formulată de Comisia de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile, din cadrul Penitenciarului Codlea privind aplicarea legii penale mai favorabile condamnatului C.S.M. […].

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că prin sesizarea formulată de Comisia de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile, conform art. H.G. nr. 836/2013 şi O.U.G. nr. 116/2013, înregistrată la această la Tribunalul Braşov s-a solicitat să se constate că în cazul  condamnatului C.S.M. este aplicabilă legea penală mai favorabilă.

S-a apreciat de către comisie că prin sentinţa 20/17.01.2013 a Curţii de Apel Bucureşti a fost recunoscută sentinţa 2008/269 din 07.07.2008 a Tribunalului Penal Kemer/Antalya prin care acesta a fost condamnat la pedeapsa de 18 ani, 21 de luni şi 15 zile pentru art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 25, 27 din Legea nr. 365/2002 infracţiuni care sunt incriminate de art. 367, 314, 250 din Codul penal în vigoare la data de 01.02.2014 şi pedepsite cu închisoarea de la 1 la 5 ani respectiv de la 2 la 7 ani. Executarea a început la data de 14.06.2006.

Comisia a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 alin. 1 din Codul penal, deoarece pedeapsa aplicată este mai mare decât maximul prevăzut de Codul penal în vigoare la data analizei.

Instanţa, analizând actele şi probele dosarului, a constatat că prin sentinţa penală nr. 20 din data de 17.01.2013 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, astfel s-a recunoscut sentinţa penală nr. 203/2007 din data de 11.05.2007 pronunţată de Tribunalul penal Kemer/Antalya, definitivă la data de 28.06.2008 conform hotărârii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală nr. 11 prin care C.S.M. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani, 1 lună şi 15 zile închisoare şi 2080 YTL amendă judiciară, cinci pedepse de câte 3 ani şi 4 luni închisoare şi cinci pedepse de câte 1660 YTL amendă judiciară, respectiv interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal ca pedeapsă accesorie.

Totodată a fost recunoscută hotărârea 2008/269 din data de 07.07.2008 pronunţată de Tribunalul penal Kemer/Antalya prin care persoanei condamnate C.S.M. i s-a stabilit pedeapsa de executat de 18 ani, 21 de luni şi 15 zile şi a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal ca pedeapsă accesorie.

În procedura de transfer au fost avute în vedere dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 99/1992 privind ratificarea convenţiei dintre România şi Turcia privind transferul persoanelor condamnate.

În cauză s-a realizat transferarea persoanei condamnate C.S.M. din Turcia în România în vederea executării pedepsei de 18 ani, 21 de luni şi 15 zile pentru săvârşirea infracţiunilor de deţinere şi folosirea frauduloasă a cardului bancar sau de credit aplicată prin sentinţa penală 203/2007 de către Tribunalul penal Kemer/Antalya.

Ca stare de fapt, susnumitul a fost condamnat pentru faptul că în data de 14.06.2006 în K., în complicitate cu alte persoane, a montat un dispozitiv special de copiat carduri, iar în urma controlului efectuat în camerele de hotel unde era cazat el şi celelalte persoane cu care a acţionat, au fost depistate următoarele bunuri: un calculator, dispozitive electronice şi instrumente speciale care erau utilizate pentru copiat carduri.

Chiar dacă România ca stat de executare permite poate să acorde amnistia, graţierea pedepselor aplicate persoanelor cetăţeni români condamnaţi în străinătate, statul Român nu poate aplica o lege penală mai favorabilă intervenită în timpul executării unei pedepse aplicată de un stat străin şi pentru care recunoaşterea s-a efectuat numai în scopul de a putea prelua persoana condamnată pentru executarea acelei pedepse în România.

Stabilirea cuantumului unei pedepse este o chestiune de politică penală, atribut ce aparţine fiecărui stat, fără a putea exista imixtiuni în această politică din partea statului de executare. Chiar dacă România ca stat de executare ar putea aplica şi persoanelor condamnate de un alt stat, dispoziţiile legii de graţiere sau de comutare a pedepsei, aceasta nu înseamnă că statul Român este abilitat să reducă pedeapsa aplicată cetăţeanului român pentru o faptă comisă în străinătate pentru simplul fapt că politica sa penală este mai flexibilă.

Art. 9 din Legea nr. 99/1992 privind ratificarea Convenţiei dintre România şi Republica Turcia privind transferul persoanelor condamnate prevede că autorităţile competente din statul de executare decid, printr-o hotărâre judecătorească, asupra modalităţilor de punere în executare a hotărârii pronunţate în statul de condamnare.

Dacă pedeapsa dată de statul de condamnare este, sub aspectul naturii şi al duratei, mai gravă decât cea prevăzută de legea statului de executare pentru aceleaşi fapte, acest de pe urmă stat o înlocuieşte cu o pedeapsă privativă de libertate care corespunde cel mai bine în legislaţia sa sau reduce pedeapsa pronunţată la maximum legal aplicabil. Pedeapsa înlocuită nu poate nici agrava, prin natură sau durată, pedeapsa privativă de libertate pronunţată de statul de condamnare şi nici depăşi maximum prevăzut de legea statului de executare.

Or aceste dispoziţii de mai sus relevă clar că pentru realizarea transferului în cadrul procedurii de recunoaştere, instanţa competentă va putea adapta pedeapsa dacă este cazul, iar dacă pedeapsa aplicată de statul străin este mai mare decât maximul general al pedepsei în statul de executare, pedeapsa poate fi redusă la acel maxim.

Din obligaţiile ce sunt stabilite în sarcina statului de executare de a informa statul de condamnare despre modul de executare a condamnării despre deciziile sau măsurile care conduc la încetarea, în întregime sau în parte, a executării pedepsei, rezultă că Statul Român este obligat să respecte pedeapsa aplicată de statul străin şi de la care preia condamnatul pentru a-i permite executarea pedepsei în statul de origine.

Chiar dacă modalităţile de executare a pedepsei sunt reglementate de legea statului de executare, singurul competent să ia orice decizii referitoare la aceasta, aceste dispoziţii se referă la regimul de detenţie adoptat, locul de executare a pedepsei, respectiv aspecte administrative.

Numai statul de condamnare are dreptul de a statua în privinţa oricărui recurs de revizuire introdus împotriva condamnării, dispoziţii care privesc rejudecarea cauzei.

Condamnaţii transferaţi beneficiază de amnistia şi graţierea intervenite în vreunul dintre cele două state.

Autorităţile din statul de executare pot pune capăt executării pedepsei numai după ce li se aduce la cunoştinţă vreo decizie sau măsură care are ca efect înlăturarea caracterului executoriu al pedepsei.

De altfel, încă de la momentul efectuării recunoaşterii şi transferului condamnatului pentru executarea pedepsei în România, legea penală română pentru infracţiunile reţinute în sarcina condamnatului era mai favorabilă decât legea statului de condamnare.

Se constată că art. 7 prevede că iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi, pedeapsa pentru faptele prevăzute la alin. (1) nu poate fi mai mare decât sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat;

De asemenea, art. 25 încriminează fabricarea ori deţinerea de echipamente, inclusiv hardware sau software, cu scopul de a servi la falsificarea instrumentelor de plată electronică arătând că se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Iar art. 27 incriminează efectuarea de operaţiuni financiare în mod fraudulos sancţionând aceasta cu pedeapsa de închisoare de la 1 la 12 ani.

Ca atare acelaşi principiu al aplicării legii penale mai favorabile ce se invocă în prezent ar fi trebuit să îşi fi găsit aplicabilitatea şi la acea dată (în măsura în care ar fi fost posibil).

În concluzie, instanţa de fond a apreciat că în cazul numitului C.S.M. dispoziţiile legii penale mai favorabile nu pot fi aplicate, ca atare cuantumul pedepsei stabilit de statul de condamnare nu poate fi modificat, astfel consecinţa este respingerea sesizării.

Împotriva acestei hotărâri a formulat contestaţie condamnatul C.S.M. precum şi mama condamnatului, numita C.M. (această din urmă contestaţie fiind însuşită de către contestatorul condamnat C.S.M.) criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea contestaţiei s-a arătat că se impune admiterea contestaţiei formulate, casarea sentinţei penale nr. 29/S din data de 01 februarie 2014 pronunţată de Tribunalul  Braşov şi analizând întreg probatoriul de la dosar, aplicarea legii mai favorabile. Prin hotărârea judecătorească, respectiv sentinţa penală nr. 20/2013 Curtea de Apel Bucureşti a recunoscut sentinţa penală nr. 203/2007 a altui stat, respectiv cea pronunţată de Tribunalul penal Kemer/Antalya.

La acest moment  sunt îndeplinite condiţiile pentru a beneficia contestatorul de legea mai favorabilă, respectiv intrarea în vigoare a Noului Cod penal şi a Noului Cod de procedură penală.

Contestatorul a mai arătat prin intermediul avocatului desemnat că solicită aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la pedeapsă, apreciind că nu-l avantajează regulile aplicabile pe noul cod referitoare la concursul de infracţiuni, sporul de o treime fiind obligatoriu.

Analizând în aplicarea dispoziţiilor art. 23 din Legea 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de Procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/23.12.2013 privind măsurile necesare pentru funcţionarea comisiilor de evaluare din penitenciare, din centrele de reeducare şi din centrele de reţinere şi arestare preventivă, precum şi pentru stabilirea unor măsuri în vederea bunei funcţionări a instanţelor pe durata desfăşurării activităţii acestor comisii, hotărâre primei instanţe, Curtea reţine că este nefondată contestaţia formulată de condamnatul C.S.M. şi cea formulată de mama sa pe care acesta şi-a însuşit-o pentru următoarele considerente:

Condamnatului C.S.M., deţinut actualmente în Penitenciarul Codlea, i s-a aplicat prin sentinţa penală nr. 203/2007 din data de 11.05.2007 pronunţată de Tribunalul penal Kemer/Antalya, definitivă la data de 28.06.2008 conform hotărârii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală nr. 11 o pedeapsa de 3 ani, 1 lună şi 15 zile închisoare şi 2080 YTL amendă judiciară, cinci pedepse de câte 3 ani şi 4 luni închisoare şi cinci pedepse de câte 1660 YTL amendă judiciară, respectiv interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal ca pedeapsă accesorie reţinându-se în sarcina sa că data de 14.06.2006 în K., în complicitate cu alte persoane, a montat un dispozitiv special de copiat carduri, iar în urma controlului efectuat în camerele de hotel unde era cazat el şi celelalte persoane cu care a acţionat, au fost depistate următoarele bunuri: un calculator, dispozitive electronice şi instrumente speciale care erau utilizate pentru copiat carduri.

Prin hotărârea 2008/269 din data de 07.07.2008 pronunţată de Tribunalul penal Kemer/Antalya persoanei condamnate C.S.M. i s-a stabilit pedeapsa de executat de 18 ani, 21 de luni şi 15 zile şi  interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal ca pedeapsă accesorie.

Atât sentinţa penală nr. 203/2007 din data de 11.05.2007 pronunţată de Tribunalul penal Kemer/Antalya cât şi hotărârea nr. 2008/269 din data de 07.07.2008 pronunţată de Tribunalul penal Kemer/Antalya au fost recunoscute de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală prin Sentinţa penală nr. 20/17.01.2013 (dosar 7258/2/2012, 2884/2012), dispunându-se în consecinţă transferul condamnatului C.S.M. în vederea executării  pedepsei de 18 ani, 21 de luni şi 15 zile închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 71 raportat la  art. 64 lit. a-e Cod penal într-un penitenciar din România.

Instanţa care a recunoscut hotărârile de condamnare şi de stabilire a pedepsei, a apreciat că în speţă sunt îndeplinite condiţiile pentru recunoaştere prevăzute de Legea nr. 302/2004 republicată şi condiţiile pentru transfer prevăzute  de art. 4 din Legea nr. 99/1992, stabilind că faptele inculpatului se încadrează în  dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate (pedepsită cu închisoare de la 5-20 de ani) şi art. 25 şi respectiv 27 alin. 1 din Legea nr. 365/2002 republicată privind comerţul electronic  (pedepsite cu închisoare de la  6 luni la 5 ani şi respectiv 1 an la 12 ani), fiind comise în concurs real; s-a apreciat că nu se impune adaptarea pedepselor întrucât acestea se înscriu între limitele minime şi maxime prevăzute de legislaţia română pentru infracţiunile comise de condamnat şi a cărei corespondenţă a stabilit-o instanţa de recunoaştere a hotărârilor.

Pentru recunoaşterea hotărârii au fost avute în vedere dispoziţiile Legii nr. 302/2004 republicată iar în procedura de transfer au fost avute în vedere dispoziţiile art. 4 din Legea nr.  99/1992 privind ratificarea convenţiei dintre România şi Turcia privind transferul persoanelor condamnate, act normativ cu caracter special.

Contrar celor susţinute de către prima instanţă, Curtea reţine că art. 6 din Noul Cod penal este aplicabil atât pentru persoanele aflate în executarea unei pedepse aplicate de instanţele din România cât şi persoanelor condamnate în străinătate dar care în prezent execută pedepsele într-un loc de deţinere din România, urmare a recunoaşterii hotărârilor de condamnare şi a dispoziţiei de transfer în vederea executării hotărârilor recunoscute într-un loc de detenţie din România.

În sprijinul acestei opinii, Curtea are în vedere, pe de o parte că art. 6 din Noul Cod penal nu face nici o distincţie între hotărârile de condamnare pronunţate de instanţele din România şi cele pronunţate de instanţele din străinătate şi recunoscute de o instanţă din România, stabilind doar în alin. 1 că „atunci când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea  completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim”.

Odată o hotărâre de condamnare recunoscută, ea produce pe teritoriul României exact aceleaşi efecte ca şi o hotărâre de condamnare pronunţată de instanţele naţionale; aceasta, cu atât mai mult cu cât încă din momentul recunoaşterii hotărârii, instanţa chemată să analizeze îndeplinirea condiţiilor pentru recunoaştere este datoare să verifice existenţa corespondenţei infracţiunii care  a stat la baza condamnării în străinătate şi incriminarea aceleiaşi fapte în legislaţia Română; tot instanţa chemată să recunoască hotărârea este datoare să adapteze pedeapsa aplicată condamnatului de statul străin, în situaţia în care aceasta este situată peste limita maximă prevăzută de norma de incriminare în România, coborând-o la limita maximă prevăzută de legislaţia română pentru infracţiunea comisă.

Condamnaţii  transferaţi în România în vederea executării unor hotărâri de condamnare străine recunoscute de o instanţă din România au acelaşi drepturi ca şi condamnaţii aflaţi în executarea unor pedepse aplicate de instanţele române.

În art. 11 din Legea nr. 99/16.09.1992 se prevede expres că modalităţile de executare a pedepsei sunt reglementate de legea statului de executare, singurul competent să ia orice decizii referitoare la acestea, iar potrivit art. 13 pct. 1 din aceeaşi lege condamnaţii transferaţi beneficiază de amnistia şi graţierea intervenite în vreunul dintre cele două state.

Aşadar, condamnaţilor aflaţi într-un loc de deţinere din România în executarea unei pedepse cu închisoarea aplicată de o instanţă străină şi recunoscută de o instanţă română, nu li se poate agrava situaţia juridică şi nici nu se poate interveni  asupra fondului cauzei printr-un recurs sau revizuire, însă aceştia beneficiază la fel cu ceilalţi condamnaţi de anumite cauze de reduce a pedepsei (chiar dacă intervenţia unei legi mai favorabile nu este menţionată expres de Legea nr. 99/16.09.1992). De altfel, acestei categorii de condamnaţi li se recunoaşte dreptul, pe care îl au şi ceilalţi deţinuţi condamnaţi de instanţele române de a formula contestaţie la executare potrivit art. 461 Cod penal vechi respectiv art. 598 din noul Cod penal, iar una dintre situaţiile în care se poate formula contestaţie la executare este invocare unei cauze de stingere sau de micşorare a pedepsei (art. 461 lit. d Cod penal vechi respectiv art. 598 lit. d din noul Cod penal).

Pentru aceste considerente, Curtea apreciază că sesizarea formulată de Comisia de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile, din cadrul Penitenciarului Codlea privind aplicarea legii penale mai favorabile condamnatului C.S.M. nu este inadmisibilă, iar condamnatul nu este exclus de la vocaţia de a i se aplica legea penală mai favorabilă, respectiv de a beneficia de dispoziţiile art. 6 din Noul Cod penal.

Cu toate acestea Curtea constată că art. 6 din noul Cod penal nu este aplicabil în speţă.

Din conţinutul sentinţei penale nr. 20/17.01.2013 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, de recunoaştere a hotărârilor penale nr. 203/2007 din data de 11.05.2007 pronunţată de Tribunalul penal Kemer/Antalya şi 2008/269 din data de 07.07.2008 pronunţată de Tribunalul penal Kemer/Antalya rezultă că petentului contestator a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani, 1 lună şi 15 zile închisoare şi 2080 YTL amendă judiciară, cinci pedepse de câte 3 ani şi 4 luni închisoare şi cinci pedepse de câte 1660 YTL amendă judiciară, respectiv interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal ca pedeapsă accesorie.

Este adevărat că limitele pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunile care au atras condamnarea contestatorului au fost reduse prin intrarea în vigoare a noului Cod penal; infracţiunea prevăzută  de art. 7 din Legea nr. 39/2003 (actualmente art. 367 din Noul Cod penal)  este pedepsită în prezent cu o pedeapsă  cu închisoare între 1 şi 5 ani,  infracţiunea prevăzută de art. 25 din Legea nr. 365/2002 (actualmente art. 314 din noul Cod penal) este pedepsită cu închisoarea de la 2 la 7 ani iar infracţiunea prevăzută  de art. 27 din Legea nr. 365/2002 (actualmente art. 250 din Noul Cod penal) este pedepsită cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Cu toate acestea, verificând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 6 din noul Cod penal, Curtea constată că nici una dintre pedepsele aplicate inculpatului prin hotărârea penală nr. 203/2007 din data de 11.05.2007 pronunţată de Tribunalul penal Kemer/Antalya şi recunoscută de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală nu depăşeşte limita maximă prevăzută de noul Cod penal pentru infracţiunile reţinute în sarcina condamnatului.

Este adevărat că pedeapsa pe care o are de executat inculpatul de 18 ani, 21 de luni şi 15 zile este mai mare decât limita maximă prevăzută de lege pentru fiecare dintre infracţiunile reţinute în sarcina condamnatului, însă această pedeapsă nu este aplicată pentru o infracţiune anume şi ea reprezintă suma  tuturor pedepselor cu închisoarea care i-au fost aplicate condamnatului pentru infracţiunile comise şi este expresia modului în care este reglementat regimul sancţionator al concursului de infracţiuni în Turcia; spre deosebire de legiuitorul Român care a optat pentru cumul juridic la sancţionarea pluralităţii de infracţiuni  (concurs), legiuitorul din Turcia a optat pentru cumul aritmetic. Hotărârea 2008/269 din data de 07.07.2008 pronunţată de Tribunalul penal Kemer/Antalya recunoscută şi ea de către Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a doua penală, nu este propriu zis o hotărâre de condamnare ci este hotărârea prin care  persoanei condamnate C.S.M. i s-a stabilit pedeapsa de executat de 18 ani, 21 de luni şi 15 zile şi a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal ca pedeapsă accesorie, rezultată prin însumarea tuturor pedepselor cu închisoarea care i-au fost aplicate. Această hotărâre care a stabilit ce pedeapsă are în final de executat condamnatul, aplicându-se legislaţia Turcă este intrată în puterea lucrului judecat, iar instanţa română nu poate interveni pentru a schimba regimul sancţionator utilizat în statul de condamnare; de altfel acest lucru rezultă şi din hotărârea de recunoaştere a celor două hotărâri străine care a recunoscut şi Hotărârea 2008/269 din data de 07.07.2008 pronunţată de Tribunalul penal Kemer/Antalya apreciindu-se doar că pedeapsa rezultantă aplicată în final condamnatului nu depăşeşte maximul general al pedepsei închisorii din România.

Or, aplicarea legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor de condamnare definitive (astfel cum e reglementată de art. 6 din noul Cod penal) se face prin  compararea  pedepselor aplicate pentru fiecare infracţiune în parte cu limita maximă de pedeapsă prevăzută pentru infracţiunea reţinută în sarcina condamnatului de noua lege şi nu prin luarea în considerare a pedepselor rezultante pe care le are de executat un condamnat sau a regimului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni.

În considerarea celor expuse Curtea, constatând că nici una dintre pedepsele aplicate inculpatului pentru infracţiunile prevăzute  de art. 7 din Legea nr.  39/2003, art. 25 din Legea nr.  365/2002 şi art. 27 din Legea nr. 365/2002 şi pe care acesta le execută în prezent nu depăşesc limitele maxime de pedeapsă prevăzute de noul Cod penal (art. 367 din noul Cod penal, art. 314 din noul Cod penal şi art. 250 din noul Cod penal), urmează ca în baza art. 23 din Legea nr. 225/2013 astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 116/23.12.2013 să se respingă ca nefondată contestaţia formulată de condamnatul contestator C.S.M., împotriva sentinţei penale nr. 29/S/1.02.2014 pronunţată de Tribunalul Braşov în dosarul penal nr. 265/62/2014 care v-a fi  menţinută.

Ca urmare a respingerii contestaţiei, în baza art. 275 Cod procedură penală condamnatul contestator va fi obligat să plătească statului suma de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

Domenii speta

Spete similare