Drept civil. Contracte. Calificarea convenţiei părţilor. Contract de intermediere.

Obligaţia identificării unui terţ în vederea încheierii unei convenţii de vânzare a unui bun corespunde întrutotul obligaţiei ce incumbă intermediarului într-un contract de intermediere, definit de art.2096 C.civil drept „ contractul prin care intermediarul se obligă faţă de client să îl pună în legătură cu un terţ în vederea încheierii unui contract”.

În aceste condiţii, faţă de menţiunea reclamantului din cuprinsul cererii de chemare în judecată în sensul că obiectul convenţiei a constat în procurarea de către pârât a unui autoturism în schimbul sumei de 5.000 de euro şi având în vedere că înscrisurile depuse confirmă că, ulterior, urmare a demersurilor pârâtului, între reclamant si numitul S.S. s-a încheiat contractul de cesiune cu privire la un autoturism marca AUDI Break, înmatriculat în prezent pe numele reclamantului, convenţia părţilor trebuie calificată drept un contract de intermediere.

Prin sentinţa  civilă nr. 2184 din 08.05.2018,  pronunţată de Judecătoria  Slatina  s-a respins capătul de cerere privind rezoluţiunea convenţiei verbale, formulat de către reclamant C.V., în contradictoriu cu pârâtul D.C.,  ca neîntemeiat.

S-a admis în parte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, invocată de către pârât.

 S-a respins capătul doi de cerere privind repunerea părţilor în situaţia anterioară (obligarea pârâtului la restituirea sumei de 5000 euro) formulat de reclamant în contradictoriu cu pârâtul, ca fiind introdus împotriva unei persoane lipsite calitate procesuală pasivă.

 A fost obligat  reclamantul la plata către pârât a sumei de 1250 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

S-a dispus darea în debit a reclamantului cu suma de 1491 lei reprezentând taxă de timbru şi achitarea de către reclamant a acesteia în 10 rate egale, în cuantum de 149,1 Iei lunar, plata urmând a fi tăcută lunar între 25-30 ale fiecărei luni, începând cu luna martie 2018.

Împotriva sentinţei a declarat apel apelantul reclamant C.V., prin care a solicitat admiterea apelului, anularea sentinţei si trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin decizia civilă nr.1037/29.11.2018, Tribunalul Olt a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul reclamant C.V. în contradictoriu cu intimatul pârât D.C. împotriva sentinţei civile nr. 2184/08.05.2018 pronunţată de  Judecătoria Slatina şi a fost obligat apelantul reclamant la plata către intimatul pârât a sumei de 800 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat redus.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a respins critica critica apelantului referitoare la Contrar celor susţinute de apelant, în cauză nu a putut fi primită critica privind nepronunţarea instanţei de fond asupra cererii cu care a fost învestită de reclamant.

În acest sens, tribunalul a reţinut că articolul 397 alin. 1 C.proc.civ. reflectă unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv principiul disponibilităţii, consacrat expressis verbis de art. 9 C.proc.civ.. Norma în discuţie este formulată în termeni similari celor în care este redactat şi art. 22 alin. (6) C.proc.civ., impunând judecătorului să respecte şi să dea eficienţă dreptului de dispoziţie al părţilor. Astfel, judecătorul are obligaţia să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii, în afara de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Transpunând aceste chestiuni legale speţei de faţă, tribunalul a constatat că prin cererea formulată la data de 06.09.2017, reclamantul a solicitat anularea convenţiei dintre părţi şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul obligării pârâtului să restituie suma de 5000 euro, înmânată de reclamant în vederea achiziţionării unui autoturism.

Ca temei de drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 1350 C.civ., care reglementează răspunderea contractuală.

Răspunzând adresei emisă de instanţa de fond în procedura de verificare şi regularizare a cererii, prin cererea formulată la data de 26.09.2017, reclamantul a arătat că obiectul acţiunii îl constituie rezoluţiunea convenţiei în discuţie şi restituirea banilor remişi pârâtului pentru achiziţionarea autoturismului.

În plus, la termenele din data de 18.01.2018 şi din data de 20.02.2018, potrivit celor consemnate în cuprinsul încheierilor de şedinţă pronunţate cu acele ocazii, reclamantul, prin reprezentantul său convenţional avocat, a indicat acelaşi obiect, rezoluţiunea convenţiei.

Astfel fiind, instanţa de apel a considerat că, în mod nefundat, a susţinut apelantul că instanţa de fond a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată din anulare act juridic în rezoluţiune, atât timp cât, în respectarea textelor legale amintite anterior, instanţa de fond a soluţionat tocmai obiectul precizat de reclamant atât prin cerere scrisă, cât şi oral, la două termene de judecată.

A fost apreciat ca  nefondat şi cel de-al doilea motiv de apel, referitor la greşita calificare a actului juridic încheiat de părţi.

Sub acest aspect, Tribunalul a reţinut că obiectul contractului de intermediere este reprezentat de operațiunea juridică de intermediere. Sub aspectul naturii obligaționale a activității de intermediere, obligația asumată de către intermediar este aceea de a pune în legătură cealaltă parte din contractul de intermediere, clientul, cu un terț în vederea încheierii unui contract. Codul civil nu desemnează vreo categorie specială de contracte ce pot fi încheiate în urma activității de intermediere, rezultând o libertate absolută cu privire la desemnarea contractelor ce pot fi intermediate, cu respectarea bineînțeles a condițiilor de validitate a acestora.

Codul civil condiționează nașterea unor raporturi juridice obligaționale stabilite printr-un contract dintre două părți, de nașterea unor raporturi obligaționale străine, în care doar una dintre părțile contractului inițial, clientul, se obligă din nou, în fața unui terț.

Or, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de fond, obligaţiile contractuale asumate de pârât au constat doar în identificarea unei terţe persoane şi punerea acesteia în legătură cu reclamantul, în vederea încheierii unui contract de vânzare-cumpărare a unui autoturism.

Contrar celor susţinute de către reclamant, probele de la dosar nu au confirmat alegaţiile reclamantului referitoare la asumarea de către pârât a obligaţie de identificare a unui proprietar al unui autoturism cu anumite caracteristici tehnice şi aflat într-o anumită stare de funcţionare.

Astfel fiind, în lipsa unei stipulaţii contractuale exprese, obligaţiile pârâtului sunt obligaţii de rezultat, considerându-se executate la momentul în care, între terţul identificat de către  pârât şi reclamant s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare a unui autoturism folosit.

Atât timp cât reclamantul a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu terţul identificat de către pârât, în mod corect instanţa de fond a constatat că acesta din urmă şi-a îndeplinit obligaţia asumată faţă de cel dintâi.

Raportat la aceste considerente, în temeiul art. 480 alin. 1 C.proc.civ., tribunalul a respins apelul declarat de apelantul reclamant ca nefondat.

În temeiul art. 453 raportat la art. 451 alin. 1 şi 2 C.proc.civ., tribunalul a obligat pe apelant să plătească intimatului suma de 800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul C.V., criticând-o pentru nelegalitate.

În motivarea recursului, reclamantul a susţinut că soluţia instanţei de apel este nelegală, întrucât instanţa a schimbat obiectul cererii de chemare in judecata, ceea ce echivalează cu o nepronuntare asupra fondului cauzei.

În acest sens, recurentul a arătat că a formulat cerere de anulare a convenţiei intervenite intre el si parat, invocand dispoziţiile art 1350 c civil, dar că instanţa de fond a analizat cererea sub aspectul îndeplinirii condiţiilor privind rezolutiunea convenţiei, fără a fi  învestita cu un astfel de petit.

Drept urmare, a criticat şi motivarea hotărârii instanţei de apel prin care s-a reţinut faptul ca si-ar fi modificat obiectul actiunii, susţinând că, daca acest lucru s-ar fi făcut, instanţa de fond ar fi pus in discuţia părtilor cererea de modificare a acţiunii, ceea ce nu s-a întâmplat.

In aceste conditii, a considerat că instanta de apel trebuia sa verifice obiectul cauzei cu care a fost investita si daca s-a modificat obiectul acesteia in condiţiile prevăzute de codul de procedura civila.

Prin cel de-al motiv de recurs invocat, s-a susţinut că instanţa a calificat greşit convenţia intervenită între recurentul-reclamant si intimat ca fiind un contract de intermediere, aspect pe care l-a invocat si la instanţa de apel, aceasta din urma considerând ca este corecta calificarea data de instanţa de fond.

Sub acest aspect, recurentul a arătat că, potrivit art. 2096 c civil, intermedierea este un contract prin care intermediarul se obliga faţa de client sa îl puna in legătura cu un terţ, in vederea încheierii unui contract, din punctul său de vedere atat terţul, cat si obiectul contractului fiind determinate.

A precizat că, în speţa de fata, terţul nu era o persoana cunoscuta, intimatul putând sa încheie contractul cu orice persoana, iar obiectul contractului era doar determinabil in sensul ca acesta sa fie in valoare de 5000 euro.

De asemenea, recurentul a menţionat că nu a încheiat in mod direct contractul, iar intimatul a făcut si operaţiunea de transport a maşinii, fapt recunoscut de către acesta, ceea ce, în opinia sa, înseamna ca actul de vânzare cumpărare s-a incheiat intre vânzător si intimat, neexistand posibilitatea deplasării in acele condiţii cu autoturismul dintr-o tara in alta, mai ales că intimatul nu a făcut dovada existentei vreunei procuri cu care sa se poată deplasa.

Drept urmare, a susţinut că aceste operatiuni, depăşind obligaţiile stabilite prin art. 2096 C.civil în sarcina intermediarului, convenţia nu poate fi calificata ca fiind un contract de intermediere.

Totodată, a apreciat că, în aceste conditii, nu se poate vorbi de faptul ca intimatul avea doar obligaţia de diligenta, asa cum a arătat instanta, in sensul de a face doar legătura recurentului cu terţul, ci este  vorba chiar de o obligaţie care trebuia sa îndeplinească toate exigentele privind calitatea bunului achizitionat, negocierea nepurtându-se intre recurent si terţ, ci intre intimat si vânzator, intimatul asumandu-şi răspunderea in ceea ce priveşte starea bunului.

A menţionat şi faptul că suma de 5000 euro pe care i-a dat-o intimatului este recunoscuta de către intimat prin declaraţiile date la parchet.

In ceea ce priveşte fondul cauzei, recurentul a solicitat a se  observa ca s-a cerut anularea convenţiei determinate de faptul ca autoturismul prezenta vicii care îl făceau impropriu utilizării normale şi că, potrivit art. 1350 alin 1 C. civil, orice persoana trebuie sa isi execute obligaţiile pe care le-a contractat, fiind răspunzătoare, potrivit alin.2, pentru prejudiciul provocat celeilalte parti, atunci cand, fara justificare, nu isi îndeplineşte aceasta îndatorire.

A apreciat că, în cazul de fata, este vorba de o executare necorespunzătoare a obligaţiei, deoarece întelegerea prevedea achiziţionarea unui autoturism care sa poată fi utilizat in condiţii de siguranta, iar viciile pe care le-a prezentat face imposibila utilizarea acestuia, imposibilitatea utilizării autoturismului conducând practic la a considera ca nu a fost executata obligaţia asumata prin conventie, astfel încat se poate vorbi de aplicabilitatea art. 1350 c civil.

Referitor la susţinerea intimatului din întâmpinarea depusa la dosar, prin care a încercat sa arate faptul ca autoturismul nu poate fi folosit datorita unui accident pe care 1-a suferit fiul recurentului si nu datorita viciilor pe care le-a prezentat acesta, s-a solicitat a se  observa ca defecţiunile suferite nu au fost de natura a face imposibila folosirea autoturismului, ci numai daca acestea au existat in momentul achiziţionării.

Faţă de motivele invocate, ausolicitat admiterea recursului formulat.

Examinând decizia atacată, prin prisma criticilor formulate, Curtea a apreciat  recursul este nefondat, având în vedere  următoarele considerente:

În ceea ce priveşte critica referitoare la schimbarea de către instanta de apel a obiectului cererii deduse judecăţii, Curtea a constatat că, în procedura regularizării cererii de chemare în judecată parcursă la prima instanţă, reclamantul a precizat expres, prin notele depuse la data de 25.09.2017 la Judecătoria Slatina, că obiectul acţiunii îl constituie rezoluţiunea convenţiei încheiate de părţi, iar nu anularea acesteia, solicitându-se şi restituirea sumei înmânate pârâtului pentru achiziţionarea unui autoturism, sens în care s-au invocat în drept disp.art.1350 C.civil.

Potrivit art.204, alin.1 CPC, „ Reclamantul poate să îşi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat. În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancţiunea decăderii, va fi depusă cu cel puţin 10 zile înaintea termenului fixat, urmând a fi cercetată de reclamant la dosarul cauzei”.

În speţă, chiar dacă prin cererea introductivă din 06.09.2017 reclamantul a solicitat anularea convenţiei încheiate cu pârâtul cu privire la procurarea unui autoturism, pe considerentul că acest autoturism prezenta vicii care-l fac impropriu utilizării normale, prin precizarea depusă la 25.09.2017, urmare a solicitării instanţei de complinire a lipsurilor cererii, inclusiv sub aspectul indicării obiectului acesteia, reclamantul a arătat clar că solicită rezoluţiunea contractului încheiat. Aceasta, chiar dacă ar fi calificată ca o modificare a cererii introductive sub aspectul obiectului, iar nu ca o simplă cerere de înlăturarea a neregularităţilor cererii de chemare în judecată conform art.200, alin.3 si 4 CPC, se constată că a fost formulată potrivit legii, în termenul prevăzut de art.204, alin.1 CPC ( până la primul termen de judecată), astfel încât corect s-a considerat instanţa învestită cu soluţionarea unei acţiuni în rezoluţiune contract, iar nu a uneia de anulare a acestuia.

De asemenea, dat fiind că precizarea/modificarea a intervenit în etapa complinirii lipsurilor cererii de chemare în judecată, anterior comunicării acesteia către intimat, nu era necesară punerea din nou în discutie a acestei precizări/modificări în faza de judecată, din moment ce reclamantul care a formulat-o avea pe deplin cunoştinţă de aceasta, iar pârâtului i-a fost comunicată atât cererea introductivă, cât şi precizarea din 25.09.2017, pentru a i se da  posibilitatea formulării apărării la acestea prin întâmpinare, fiind respectat asadar principiul contradictorialităţii.

Referitor la critica recurentului conform căreia instanţa de apel a calificat greşit convenţia încheiată de părţi ca fiind una de intermediere, Curtea a reţinut că, în lipsa întocmirii în forma scrisă a acestei convenţii, calificarea a fost realizată de către instanţe în raport de susţinerile părţilor şi de înscrisurile depuse la dosar.

În acest sens, se reţine că, prin chiar cererea de chemare în judecată, reclamantul a menţionat că obiectul convenţiei a constat în procurarea de către pârât a unui autoturism în schimbul sumei de 5.000 de euro, iar din înscrisurile depuse rezultă că ulterior, urmare a demersurilor pârâtului, între reclamant si numitul Shatout Sihem s-a încheiat contractul de cesiune cu privire la un autoturism marca AUDI Break, înmatriculat în prezent pe numele reclamantului.

Or, obligaţia identificării unui terţ în vederea încheierii unei convenţii de vânzare a unui bun corespunde întrutotul obligaţiei ce incumbă intermediarului într-un contract de intermediere, definit de art.2096 C.civil drept „ contractul prin care intermediarul se obligă faţă de client să îl pună în legătură cu un terţ în vederea încheierii unui contract”.

Cât priveşte susţinerea recurentului în sensul că obiectul contractului nu era determinabil, nefiind indicat terţul de la care urma a se achiziţiona autoturismul, Curtea apreciază că aceasta nu constituie un aspect de natură a determina o altă calificare a contractului, dat fiind că, în cazul convenţiei de intermediere, obiectul  este reprezentat de operaţiunea juridică ce urmează a se intermedia, fiind suficient ca obiectul său să fie determinat prin indicarea acestei operaţiuni, chiar dacă nu este indicată identitatea persoanei cu care urmează a se contracta sau obiectul material al viitoarei convenţii.

Dimpotrivă, din moment ce art.2096 C.civil foloseşte termenul de „ terţ” pentru a desemna persoana pe care intermediarul trebuie să o pună în legătură cu clientul în vederea încheierii unui contract, se poate prezuma că identitatea viitorului cocontractant nu este cunoscută la momentul încheierii convenţiei de intermediere, scopul său fiind tocmai identificarea acestui cocontractant si convingerea lui să încheie actul juridic cu clientul.

De altfel, nulitatea contractului pentru lipsa obiectului sau caracterul nedeterminabil al acestuia nu a fost invocată niciodată de reclamant, nici chiar în cererea introductivă, modificată ulterior.

Nici faptul că pârâtul si-ar fi asumat prin contract obligatia efectuării transportului nu determină o altă calificare a contractului încheiat de părţi, deoarece, în vederea realizării intermedierii,  este posibilă îndeplinirea de către intermediar şi a altor operaţiuni juridice, după cum este posibilă şi grefarea unui contract de transport pe un contract de intermediere.

Cert este că, ulterior întelegerii părţilor privind procurarea autoturismului de către pârât pentru reclamant, convenţia privind vânzarea autoturismului s-a încheiat între numitul S.S., în calitate de vânzător şi reclamantul în calitate de achizitor, astfel încât, în niciun caz, nu s-ar putea aprecia că pârâtul era ţinut de obligatia de predare a autoturismului în bună stare şi de garantarea cumpărătorului pentru vicii, obligaţii ce incumbă vânzătorului dintr-o convenţie de vânzare-cumpărare potrivit art.1685, 1690 şi 1707 C.civil.

În aceste condiţii, în mod corect, a apreciat instanţa de apel că, în lipsa unei stipulaţii contractuale exprese, obligaţia asumată de pârât de procurare a unui autoturism este o obligaţie de rezultat şi că aceasta trebuie considerată executată în momentul în care, între terţul identificat de pârât şi reclamant s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare a unui vehicul folosit.

Prin urmare, Tribunalul a făcut o corectă interpretare şi aplicare a disp. art.2096 C.civil şi a regulilor privind interpretarea si calificarea conventiilor, fiind neîntemeiat motivul de recurs întemeiat pe art.488, alin.1, pct.6 CPC.

În ceea ce priveşte invocarea de către recurentul reclamant a disp. art.488, pct.6 CPC, Curtea constată că acest motiv de casare a fost invocat doar formal, nefiind indicat în ce ar consta eventuala motivare contradictorie sau străină de natura pricinii.

Pentru aceste motive, Curtea, în temeiul art.496 CPC, a respins ca nefondat recursul declarat.

În baza art.453, alin.1 CPC, recurentul reclamant, fiind în culpă procesuală, a fost obligat la plata către intimatul pârât a sumei de 1.500 de lei, cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocat, conform chitanţei anexate întâmpinării.

Domenii speta

Spete similare