Pretenții. Cerere de plată a penalităților de întârziere prevăzute de art. 38 din Norma asf nr. 23/2014 de către asiguratorul rca, motivat de faptul că acesta ar fi diminuat în mod nejustificat despăgubirea

LITIGII CU PROFESIONIȘTI

Recurs. Litigii cu profesioniști. Pretenții. Cerere de plată a penalităților de întârziere prevăzute de art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 de către asiguratorul RCA, motivat de faptul că acesta ar fi diminuat în mod nejustificat despăgubirea. Diminuarea justificată/nejustificată a despăgubirii. Legalitatea Deciziei recurate

- art. 37, art. 38, art. 51 alineat 1 litera a), art. 52 din Norma ASF nr. 23/2014

Curtea de Apel Oradea - Secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal

Decizia nr. 202 din 1 octombrie 2019

Prin Sentința nr. (...) din 09.01.2018, pronunțată de Judecătoria (...), s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta (R) SRL în contradictoriu cu pârâta (P) ASIGURARI SA și (P) ASIGURARI SA SUCURSALA (...).

A obligat pârâta la plata sumei de 4491,12 lei, reprezentând rest neachitat din contravaloarea despăgubirilor aferente dosarului de daună RA/007/(...).

A obligat pârâta la plata sumei de 4491,12 lei, reprezentând penalități de întârziere de 0,2% pe zi calculate pentru perioada 22.04.2016 - 10.05.2017 și în continuare calculate asupra debitului rămas până la data plății efective.

A obligat pârâta la plata sumei de 2190 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri în termen legal a formulat apel (P) ASIGURARI SA (...) solicitând admiterea căii de atac, schimbarea în tot a sentinței apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată suportate în apel. Arată în esență că respectând prevederile Legii 136/1995 respectiv ale normei ASF 23/2014 a achitat în contul reclamantei societate service suma de 6.480 lei, ce reprezintă valoarea vehiculului la data producerii accidentului. A avut în vedere incidența art. 51 alin. 1, art. 52 alin. 1 și 2 din Norma ASF 23/2014. Prin urmare în mod eronat instanța a dispus obligarea sa la plata sumei de 4.491,12 lei.

Prin Decizia nr. (...)/A/Lp din data de 18 martie 2019 Tribunalul (...) a admis ca fondat apelul introdus de apelanta (P) ASIGURARI SA (...) în contradictoriu cu intimații SC (R) SRL și (P) ASIGURARI SA SUCURSALA (...) împotriva sentinței civile nr. (...) din 09.01.2018, pronunțată de Judecătoria (...), pe care a schimbat-o în parte, în sensul reducerii cuantumului despăgubirilor pe care pârâta a fost obligată să le plătească reclamantei, de la suma de 4491,12 lei la suma de 695,83 lei.

A reformulat dispoziția instanței privind acordarea penalităților de întârziere în sensul obligării pârâtei la plata penalităților de întârziere de 0,2% pe zi începând cu a 11-a zi de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive.

A dispus compensarea cheltuielilor de judecată efectuate de părți în primă instanță și apel în întregime.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:

Ca și chestiune preliminară, tribunalul a apreciat că situației din speță îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 136/1995 și ale Normei ASF nr. 23/2014.

Din examinarea coroborată a dispozițiilor relevante (art. 55, respectiv 58 - 59 din Legea 136/1995, în vigoare la data evenimentului rutier) ) rezultă că legiuitorul a stabilit o procedură nejurisdicțională în vederea soluționării cererilor de despăgubire. Ea presupune depunerea unei cereri de către persoana păgubită, înaintarea unei oferte de către asigurator, acceptarea ei de către prima și efectuarea plății. Numai în măsura în care sunt parcurse toate aceste etape devine incidentă prezumția absolută de renunțare la întreprinderea unor alte demersuri (jurisdicționale sau nejurisdicționale) pentru solicitarea unor despăgubiri suplimentare.

Soluția legiuitorului este firească întrucât ea pornește de la ideea că în ipoteza în care aceste etape sunt epuizate între părți se realizează o convenție privind soluționarea pretențiilor ce nu poate fi desființată sau modificată decât în cazurile expres prevăzute de lege (art. 1270 Cod civil).

În cauză, așa cum rezultă din înscrisurile depuse de pârâta intimată în fața instanței de fond – filele 42 - 55 dosar, nu rezultă că oferta comunicată de aceasta la data de 20.04.2016 ar fi fost acceptată. De vreme ce o astfel de acceptare nu a intervenit, în mod nefondat apelanta susține că necontestarea în 30 de zile a cuantumului sumei virate în cont presupune renunțarea expresă cu privire la alte despăgubiri.

În aceste condiții instanța de apel a apreciat că reclamanta intimată are dreptul de a pretinde despăgubiri peste cuantumul virat în cont de asigurator, nefiind incidente disp. art. 59 alin. 3 din Norma ASF 23/2014 invocate de apelantă.

În ceea ce privește criticile referitoare la suma acordată de instanța de fond Tribunalul a reținut următoarele:

În faza de apel a fost efectuată la solicitarea apelantei o lucrare de specialitate, în vederea stabilirii valorii maxime de despăgubire care putea fi acordată de pârâtă.

Prin raportul de expertiză tehnică auto întocmit de către expertul (...) (filele 83 - 108 apel) și răspunsul la obiecțiunile la acest raport (filele 123, 124) s-a stabilit că valoarea maximă ce putea fi achitată de apelantă prin raportare la norma ASF 23/2014 este 7175,83 lei.

Constatând că la data de 22.04.2016 pârâta a achitat către reclamantă suma de 6.480 lei, iar valoarea maximă de despăgubire care poate fi acordată de pârâtă, în temeiul Normei A.S.F. nr. 23/2014, este de 7175,83 lei, instanța de apel a apreciat apelul declarat ca fiind fondat și a obligat pârâta apelantă la plata în favoarea reclamantei doar a sumei de 695,83 lei, reprezentând diferența dintre suma de 7175,83 lei stabilită prin lucrarea de expertiză și suma de 6.480 lei virată în cont.

Cât privește capătul de cerere vizând penalitățile datorate de către asigurator, Tribunalul a reținut că reglementarea aplicabilă este Norma ASF nr. 23/2014.

Conform art. 37 alin. 4 din Norma menționată, despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. Textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea.

Primul moment vizează ipoteza reglementată, de altfel, prin art. 54 din Legea nr. 136/1995 care consacră principiul stabilirii și acordării despăgubirilor pe cale amiabilă în baza înțelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situație în care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei, iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situație în care obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

În acest sens, sunt relevante dispozițiile art. 44 din Norma ASF 23/2014, în conformitate cu care, despăgubirile se stabilesc în conformitate cu art. 54 din Legea nr. 136/1995, cu modificările și completările ulterioare, în baza poliței RCA, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, pe baza elementelor cuprinse în formularul “Constatare amiabilă de accident” ori pe baza actelor eliberate de persoanele care au competențe să constate accidentele de vehicule, pe baza înștiințării sau a procesului-verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurător, precum și a oricăror mijloace de probă, ori prin hotărâre judecătorească.

De asemenea, din prevederile art. 45 și art. 46 rezultă că, stabilirea pe cale amiabilă a despăgubirilor se face în cazul în care, din documentele existente în dosarul de daună, rezultă răspunderea civilă a unei persoane și se face dovada unui prejudiciu cert, iar în cazul în care nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele și împrejurările producerii accidentului, precum și la cuantumul prejudiciilor produse, despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească.

Articolul 38 vizează situația stabilirii despăgubirilor pe cale amiabilă, iar scopul penalităților, în acest caz, este acela de a sancționa atitudinea culpabilă a asigurătorului care, deși se află în posesia tuturor documentelor necesare pentru stabilirea despăgubirii, nu își îndeplinește obligația de plată în termenul impus de prevederile legale.

Obligația asigurătorului de a plăti penalități se fundamentează, în cazul stabilirii pe cale amiabilă a despăgubirilor, pe caracterul cert al creanței, rezultat din acceptarea acesteia de către ambele părți, ceea ce face ca penalitatea să sancționeze atitudinea culpabilă a asigurătorului.

Cu totul alta este, însă, situația în care stabilirea despăgubirii face obiectul unei proceduri judiciare, deoarece în acest caz nu se mai poate vorbi despre o eventuală culpă a asigurătorului în neplata despăgubirii, anterior pronunțării instanței de judecată. De aceea, în această din urmă situație, obligația asigurătorului de a plăti despăgubirea nu se poate naște la un moment anterior pronunțării instanței, ci la data la care acestuia i s-a comunicat hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care trebuie să o plătească, astfel cum prevede în mod expres art. 37 alin. 4 teza a II-a din Norma ASF 23/2014.

În acest caz, nu pot fi obținute penalități de la o dată anterioară comunicării cu societatea de asigurare a hotărârii judecătorești definitive prin care au fost stabilite despăgubirile, deoarece acestea nu au caracter cert, lichid și exigibil anterior stabilirii lor de către instanța de judecată. Prin urmare, nu s-a putut reține culpa societății de asigurare în neefectuarea plății anterior acestei date, atâta timp cât stabilirea despăgubirilor făcea obiectul dezbaterii contradictorii în fața instanței de judecată.

În speță nu s-a putut reține că apelanta ar fi diminuat în mod nejustificat despăgubirea doar prin prisma faptului că a apreciat, raportat la circumstanțele concrete, că intimatei i se cuvine o despăgubire mai mică decât cea solicitată sau stabilită de instanță.

Instanța de apel a reținut că suma solicitată de reclamanta intimată atât prin cererea de despăgubire – fila 10 dosar fond, cât și prin cererea de chemare în judecată - 4491,12 lei, a fost mai mare decât cea acordată de instanța de apel. Instanța de apel, în vederea stabilirii valorii maxime de despăgubire care poate fi acordată de pârâta apelantă, a dispus efectuarea unui raport de expertiză tehnică auto, iar prin obiecțiunile la acest raport s-a stabilit că această valoare este de 7175,83 lei.

Întrucât stabilirea despăgubirilor s-a realizat în cadrul procedurii jurisdicționale de față, instanța de apel a reținut ca fiind temeinice criticile formulate sub aspectul momentului acordării penalităților de întârziere, acestea urmând a fi acordate începând cu a 11-a zi de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive.

Cu privire la cheltuielile de judecată suportate de ambele părți Tribunalul a reținut că reclamanta intimată a efectuat următoarele cheltuieli:

- 319 lei taxa de timbru, 2000 lei onorar avocat în fața instanței de fond, respectiv 2000 lei onorar avocat în faza de apel.

Pe de altă parte apelanta pârâta a suportat următoarele costuri :

- 157 lei taxa de timbru în apel, 2870 lei costul expertizei solicitate.

Dat fiind că cererea de chemare în judecată formulată de intimata reclamantă a fost admisă doar în parte, strict cu privire la suma de 695,83, redusă de la suma de 4491,12 lei, instanța de apel a dispus compensarea cheltuielilor de judecată efectuate de părți în primă instanță și apel în întregime.

Împotriva acestei sentințe, în termen, legal timbrat, a declarat recurs recurenta (R) S.R.L. solicitând, în principal, admiterea recursului în sensul casării hotărârii atacate și rejudecând cauza respingerea apelului și menținerea hotărârii instanței de fond ca temeinică și legală; în subsidiar admiterea recursului sub aspectul obligării intimatelor la plata penalităților de întârziere, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului recurenta arată următoarele:

Circumscriindu-se motivelor de nelegalitate a hotărârii atacate, înțelege să critice soluția instanței de apel din prisma următoarelor motive:

1. Greșita aplicare a normelor de procedură civilă în cauză

Apreciază că în mod greșit, instanța de apel a admis cererea de probațiune a apelantei cu privire la efectuarea unei expertize în cauză.

La instanța de fond apelanta nici măcar nu a depus întâmpinare, cu atât mai puțin cerere de probațiune, instanța de fond judecând cauza în baza probelor existente și propuse de către recurentă, apelanta nefăcând nicio apărare.

Cu toate acestea, instanța de apel a admis o cerere de probațiune făcută direct în apel, fără ca acea probă să fi fost propusă la fond.

Raportat la dispozițiile art. 205 alin. 2 lit. d), coroborate cu cele ale art. 208 Cod procedură civilă, raportat și la dispozițiile art. 254 Cod procedură civilă, apreciază că intimata apelantă era decăzută din dreptul de a mai propune probe, fie chiar și direct în apel.

Dispozițiile art. 254 alin. 2 sunt clare atunci când fac vorbire despre faptul că dovezile nepropuse în conformitate cu prevederile alin. 1 nu vor mai putea fi cerute și încuviințate în cursul procesului. Modul în care a fost redactată norma este deosebit de clar, făcând trimitere la „cursul procesului”, ceea ce înseamnă că vizează inclusiv etapele căilor de atac, nu numai fondul. Fără o precizare explicită, consideră că referirea este făcută cu privire la întreg ciclul procesual, astfel că nici măcar în apel, în mod direct, această probă nu putea fi valorificată, apelanta fiind decăzută din dreptul de a propune proba, iar instanța, ar fi fost obligată să constate această decădere și să o respingă.

Instanța de apel nu a ținut cont de aceste aspecte legale și a încuviințat probațiunea în ciuda faptului că apelanta era decăzută din dreptul de a propune probe, conform dispozițiilor legale mai sus citate, astfel că hotărârea dată în apel și care se întemeiază pe proba nelegală, o apreciază ca fiind nelegală.

2. Greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în materie și existența unor motive străine de natura cauzei

Considerentele avute în vedere de către instanța de apel, prin care motivează de ce nu acordă penalități de întârziere în cazul de față nu pot fi primite.

Instanța de apel a reținut faptul că societatea de asigurare nu ar fi în culpă în astfel de cazuri, însă o obligă să achite restul de plată, astfel cum acesta a rezultat în urma expertizei. Astfel, deși societatea de asigurare nu este în culpă, pierde procesul și este obligată la plată.

Instanța de apel, pentru a respinge solicitarea societății recurente referitoare la acordarea penalităților de întârziere aferente debitelor înregistrate de către pârâte, înțelege să-și argumenteze hotărârea pe prevederile art. 37 alin. 4 din Norma ASF nr. 23/2014.

Instanța de apel face trimitere la dispoziții irelevante, cum ar fi dispozițiile art. 44, 45 sau 46 din aceeași Normă ASF nr. 23/2014.

Mai reține instanța de apel faptul că prevederile art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 s-ar aplica doar în cazul în care despăgubirea se realizează pe cale amiabilă, nu și în cazul unui litigiu între persoana îndreptățită la plata despăgubirilor și asigurător, ceea ce reprezintă pe lângă o inovație în materie și o interpretare care nu poate fi primită a dispozițiilor, privite în ansamblu, conținute de Norma ASF nr. 23/2014.

Întrebarea care se pune, raportat la susținerile instanței de apel, în ce caz, societatea de asigurare ar putea fi obligată la plata penalităților, atâta timp cât, amiabil părțile au acceptat cuantumul despăgubirilor.

Instanța de apel face vorbire despre caracterul cert al creanței, fără să realizeze faptul că factura întocmită de către recurentă, în baza unui deviz de lucrări făcut în temeiul unui program specializat are caracterul cert despre care tot face vorbire.

Instanța de apel, face referire la certitudinea creanței, dar numai dacă despăgubirile sunt stabilite pe cale amiabilă. Însă, analizând prevederile art. 37 alin. 1 lit. a) din Norma ASF nr. 23/2014 se face vorbire despre „oferta de despăgubire”, ceea ce de la bun început induce ideea de negociere, pentru că dacă ar fi vorba despre chestiuni „certe”, plata ar trebui să fie făcută în mod direct și fără niciun alt fel de „oferte”, exclusiv pe baza actelor prezentate de persoana păgubită, îndreptățită la încasarea indemnizației de despăgubire.

Realitatea, notorie, este că indiferent de acuratețea actelor de reparație prezentate de către partea păgubită, societățile de asigurare, înțeleg, invariabil, să reducă cuantumul despăgubirilor datorate, niciodată să-1 mărească.

Construcția pe care instanța de apel încearcă să o clădească în considerentele hotărârii pentru a forța o motivare este nelegală și împotriva oricăror elemente logice. Din acest motiv apreciază că trebuie reformată soluția la care instanța de apel s-a oprit.

Pe de altă parte, consideră că pentru o corectă soluționare a chestiunii penalităților de întârziere și momentul de la care acestea curg, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 38 din aceeași Normă.

Analiza normei arată faptul că aceste penalități sunt datorate, în cazul în care despăgubirea a fost în mod intenționat diminuată în scopul micșorării indemnizației de despăgubire, practică constantă a societăților de asigurare.

Instanța de apel, în mod cu totul eronat interpretează argumentele recurentei referitoare la normele cuprinse în art. 37 și 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, greșeala fiind mai mult decât evidentă. Corecta înțelegere și aplicare a acestor prevederi din Normă resping categoric argumentele instanței de apel. Apreciază că nu poate fi reținută o interpretare potrivit căreia doar neîndeplinirea obligației de plată în urma existenței unei hotărâri judecătorești este pasibilă de a fi sancționată cu plata penalităților de întârziere.

Recurenta apreciază că trebuie avută în vedere și sublinierea din textul legal citat cu privire la diminuarea nejustificată a despăgubirilor, aceasta fiind situația aplicabilă speței de față.

Cercetând dispozițiile legale invocate, analizându-le pur semantic, fără a le mai analiza teleologic, rezultatul fiind același, se poate concluziona:

- în termenul de 3 luni de la data primirii avizării evenimentului, societatea pârâtă, avea obligația, să formuleze o „ofertă de despăgubire” sau să procedeze la plata integrală a despăgubirilor, astfel cum acestea au fost formulate de către persoana păgubită, prin cererea de despăgubire la care au fost atașate actele de reparație eliberate de către recurentă;

- orice abatere de la conduita prescrisă în art. 37 atrage sancțiunile prevăzute în art. 38 din aceeași Normă ASF, respectiv obligarea la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2 % pe zi, care se calculează, în cazul de față, de la data plății parțiale, nejustificat diminuată, astfel cum a și solicitat în petitul acțiunii și nu de la o eventuală rămânere definitivă a vreunei hotărâri judecătorești.

A rezultat în urma probatoriului, respectiv a expertizei tehnice, faptul că în cazul de față, pârâta a diminuat în mod intenționat și nejustificat despăgubirile, efectuând un calcul al valorii de piață al autoturismului păgubit vădit defavorabil, practică constantă a societăților de asigurare, astfel, încât despăgubirile care trebuiau acordate să fie cât mai reduse, fapt care ne plasează neechivoc în situația reglementată de dispozițiile art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 cu privire la sancționarea unui astfel de comportament, constând tocmai în „diminuarea nejustificată a despăgubirilor”.

Instanța de apel face o analiză sumară a celor susținute de către recurentă și constată că despăgubirile au fost diminuate însă nu-și continuă raționamentul și interpretarea normelor juridice incidente în speță cu privire la curgerea penalităților de întârziere, nesesizând sau nevrând să sesizeze faptul că a fost micșorată în mod voit suma acordată ca despăgubire, deși recurenta a efectuat reparațiile în strictă conformitate cu notele tehnice eliberate de către societatea pârâtă.

Recurenta nu înțelege ce altă încadrare ar fi să dea faptului că în urma administrării probațiunii la instanța de fond, a fost dovedit faptul că despăgubirile au fost diminuate prin încadrarea la o valoare inferioară a autoturismului în cauză.

Probatoriul administrat în cauză nu a făcut altceva decât să dovedească faptul că societatea de asigurare a diminuat despăgubirea, fiind în culpă, diminuarea fiindu-i imputabilă, astfel că nu înțelege cum poate afirma instanța de apel că penalitățile sunt aplicabile doar în cazul în care despăgubirile s-ar achita amiabil și s-ar tergiversa această plată. Presupunând că se tergiversează plata, iar persoana păgubită apelează la instanțele judecătorești, nu mai are dreptul să solicite penalități de întârziere, pentru că nu mai suntem în cazul acordării despăgubirilor pe cale amiabilă? Apreciază că raționamentul este greșit și nu poate fi luat în considerare, eroarea în care se află instanța de apel atunci când interpretează dispozițiile legale fiind evidentă.

Recurenta apreciază că instanța de apel este în eroare totală prin distincția făcută, atâta timp cât inițial, procedura a fost amiabilă, ea devenind litigioasă numai în momentul în care societatea de asigurare a diminuat despăgubirile, fiind culpabilă sub acest aspect.

Niciodată nu se greșește de către societățile de asigurare în plus, iar norma se interpretează întotdeauna în sensul de a produce efecte. Dacă ar fi să se dea curs raționamentului instanței de apel, în sensul că penalitățile curg de la un eventual termen de 11 zile de la data pronunțării unei hotărâri judecătorești, aceasta, pur și simplu lipsește de orice efect norma juridică, atâta timp cât partea care a câștigat procesul are toate motivele să o pună în executare, nu să aștepte curgerea unor eventuale penalități, iar partea căzută în pretenții are, conform art. 622 alin. 1 Cod procedură civilă, obligația de a îndeplini de bună voie obligațiile din hotărârea judecătorească, fapt care-1 va face cât mai urgent, evitând plata acelor penalități.

O astfel de interpretare, pur și simplu amputează de efecte norma juridică, reducând-o doar la o formă fără fond existentă în legislație, astfel că această chestiune apreciază că trebuie remediată prin admiterea prezentei căi de atac.

O soluție ca cea a instanței de apel, de a nu acorda penalități de întârziere, nu face altceva decât să încurajeze și să legitimeze atitudinea societăților de asigurare rău-platnice, care fără niciun motiv sau temei legal vor tergiversa sau vor diminua achitarea despăgubirilor, știindu-se la adăpost de orice sancțiune.

3. Ignorarea de către instanța de apel a dispozițiilor obligatorii din hotărârile Î.C.C.J. pronunțate pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Cu toate că recurenta a invocat prin motivele de apel chestiunea existenței unei hotărâri a completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a I.C.C.J. cu relevanță în materie, contrar prevederilor art. 521 alin. 3 Cod procedură civilă, nu numai că instanța de apel nu ține cont de această hotărâre, obligatorie, ci, așa cum rezultă din considerente, nici măcar nu amintește de ea, cu atât mai puțin o analizează. Instanța de apel ignoră în totalitate o hotărâre a completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a Î.C.C.J., hotărâre obligatorie pentru toate instanțele, fapt care nu poate rămâne nesancționat.

Pentru a înlătura orice interpretare cu privire la dispozițiile art. 37 și 38 din Norma ASF nr. 23/2014, consideră că aplicarea penalităților de întârziere devine neechivocă în condițiile în care I.C.C.J., completul de dezlegare a unor chestiuni de drept, a pronunțat Decizia nr. 86 din 20 noiembrie 2017. Deși la prima vedere s-au avut în vedere alte raporturi juridice decât cel de față, atunci când instanța supremă s-a pronunțat prin decizia amintită, în fond nu există nicio diferență între raporturile juridice acolo avute în vedere și cel de față.

Nu există nicio diferență de regim juridic între: subrogarea societăților de asigurare facultativă în drepturile persoanelor păgubite atunci când solicită pe cale de regres despăgubiri de la societatea de asigurare de răspundere civilă și subrogarea recurentei, în calitate de unitate reparatoare, prin încheierea unui contract de cesiune de creanță cu persoana păgubită, în același scop, de recuperare a despăgubirilor datorate de societatea de asigurare de răspundere civilă.

Ca atare, considerentele avute în vedere de Î.C.C.J., completul de dezlegare a unor chestiuni de drept sunt pe deplin aplicabile speței de față.

Consideră neechivoce considerentele instanței supreme cu privire la daunele moratorii obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, astfel că solicită a admite acțiunea recurentei ținând cont și de considerentele prezentei decizii.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, solicită a reforma și această parte a sentinței instanței de apel, compensarea cheltuielilor de judecată neputând opera în cauză, astfel că nu poate fi sancționată pentru faptul că în temeiul probelor a reieșit că suma solicitată de către recurentă este mai mică.

Față de toate aceste aspecte, recursul promovat de către recurentă apare ca fondat, considerând calea de atac ca fiind admisibilă, cu consecința admiterii acesteia.

Intimata (P) ASIGURĂRI SA prin întâmpinarea depusă la dosar a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

În motivare arată că prin cererea de recurs formulată, recurenta - reclamantă critică hotărârea pronunțată de Tribunalul (...) în apel raportat la modul de interpretare a probatoriului administrat în cauză, cât și a dispozițiilor legale aplicabile în speță.

Recurenta a înțeles să-și întemeieze cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora “Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: - 6. Când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; Când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.”

Recurenta invocă dispozițiile legale prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 din Codul de procedură civilă coroborat cu dispozițiile art. 485 Cod procedură civilă în sensul în care instanța de apel ar fi aplicat greșit normele de procedură civilă referitor la probațiunea administrată în cauză, mai precis încuviințarea probei cu expertiză tehnică de specialitate în faza de judecată a apelului, respectiv instanța de apel ar fi interpretat și aplicat greșit normele de drept material prevăzute de Norma ASF 23/2014.

Apreciază că, criticile recurentei sunt nefondate, iar art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 din Codul de procedură civilă de care recurenta a înțeles să se prevaleze, nu produce efecte juridice.

În speța de față, în condițiile în care, instanța de apel a motivat în considerentele hotărârii motivele pentru care a înțeles să admită apelul formulat de intimată.

În acest sens, s-a avut în vedere: necesitatea administrării probei cu expertiza tehnică de specialitate în această fază procesuală, singurul mijloc de proba prin care s-ar fi putut stabili valoarea maximă de despăgubire raportat la răspunderea specială a asiguratorului, probă care a fost solicitată și de către reclamanta - recurentă prin cererea de chemare în judecată.

Dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 nu pot fi reținute în cauză atâta timp cât instanța de apel a avut în vedere obiectul cauzei – stabilirea cuantumului despăgubirilor pe care asigurătorul RCA trebuia să le achite în cauză potrivit dispozițiilor legale în materie de asigurare, raportat la toate circumstanțele cauzei, a faptului că proba cu expertiza tehnică de specialitate a fost solicitată și de reclamant prin cererea de chemare în judecată, aceasta înțelegând sensul și necesitatea probei raportat la dispozițiile speciale în materie de asigurare, cât și faptul că administrarea probei a rezultat din necesitatea dezbaterilor potrivit art. 478 Cod procedură civilă.

În ce privește dispozițiile art. 488 alin. 8 Cod procedură civilă, dispoziții de care reclamanta - recurentă a înțeles să se prevaleze, apreciază că nici de această dată nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de recurs formulate, și întemeiate pe acest temei.

Recurenta invocă pretinsa eroare a instanței de apel în ce privește aplicarea dispozițiilor legale în materie de asigurare prevăzute de Norma ASF nr. 23/2014 cu referire la penalitățile de întârziere solicitate de aceasta în prezenta cauză.

Astfel, prima instanță a avut în vedere și a motivat punctual incidența dispozițiilor legale prevăzute de Norma ASF nr. 23/2014 cu referire la art. 37 și 38, a admis recurentei cererea de sub capătul doi de cerere – privind obligarea intimatei la plata penalităților de întârziere de 0,2% de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.

Susținerile recurentei referitor la incidența și interpretarea art. 37 coroborat cu art. 38 din Norma ASF 23/2014 apreciază că sunt nefondate atâta timp cât, intimata a respectat dispozițiile art. 37 alin. 2 în sensul în care, la momentul instrumentării dosarului de daună, intimata a cuantificat cuantumul despăgubirii și a comunicat păgubitului oferta de despăgubire (adresa (...)/20.04.2016), suma astfel ofertată a fost și achitată în contul indicat. Astfel, dispozițiile art. 38 din Norma ASF 23/2014 care stabilesc sancționarea Asigurătorului RCA pentru nerespectarea dispozițiilor art. 37, nu își mai are aplicabilitate, aspect corect reținut și de instanța de apel.

Instanța de apel a mai reținut în motivarea hotărârii și faptul că intimata nu a diminuat nejustificat despăgubirea în condițiile în care prin raportul de expertiză s-a reținut o diferență de valoare a despăgubirii de 695,83 lei, în condițiile în care pretențiile recurentei sunt în cuantum de 5.883 lei.

Art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă, nu produce efecte juridice atâta timp cât hotărârea instanței de apel este motivată cu privire cererea de apel formulată de intimată, a apărărilor efectuate de reclamanta - recurentă, chestiunile de drept puse în discuție fiind analizate de instanța de apel, sens în care apreciază incidente dispozițiile art. 488 alin. 2 potrivit căruia “Motivele, prevăzute la alin. 1 nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor”.

Intimata apreciază că cererea de recurs este nefondată solicitând respingerea recursului și menținerea deciziei pronunțate în apel ca temeinică și legală.

În drept a invocat dispozițiile art. 205 noul Cod de procedură civilă, art. 488 alin. 2 Cod procedură civilă, Norma ASF 23/2014.

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs, cât și din oficiu, având în vedere actele și lucrările dosarului s-a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Criticile recurentei prin care se invocă greșita aplicare a normelor de procedură civilă sunt nefondate.

Astfel, potrivit art. 478 alin. 2 Cod procedură civilă părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului sau în întâmpinare.

Prin urmare, în baza acestui text legal, chiar dacă nu a formulat apărări în fața instanței de fond, apelanta putea să solicite prin cererea de apel administrarea unor probe.

Or, având în vedere că prin cererea de apel, apelanta a solicitat administrarea probei cu expertiza tehnică auto, nu se poate reține că aceasta ar fi fost decăzută din dreptul de a propune proba.

Cât privește criticile întemeiate pe motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, instanța de recurs a reținut că art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014 stabilește în sarcina asigurătorului o serie de obligații ce trebuie îndeplinite în anumite termene, iar art. 38 din același act normativ prevede că „Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător.”

Din aceste dispoziții rezultă că premisa acordării acestor penalizări este, fie nerespectarea de către asigurător a obligației de plată în termenul impus de prevederile legale, fie îndeplinirea în mod defectuos a obligațiilor ce-i revin, inclusiv dacă diminuează în mod nejustificat despăgubirea, scopul penalităților fiind acela de a sancționa atitudinea culpabilă a asigurătorului.

Prin urmare, instanța de recurs a apreciat ca fondată susținerea recurentei potrivit căreia aceste penalități pot fi acordate și în situația în care despăgubirea este stabilită în cadrul unui litigiu între persoana păgubită și asigurător, însă, pentru acordarea acestora, este necesar să se facă dovada existenței uneia din situațiile premisă, expres prevăzute în art. 38, astfel cum s-a arătat mai sus.

În speță, reclamanta a solicitat acordarea penalităților pe considerentul că pârâta intimată a diminuat nejustificat despăgubirea.

Or, în mod corect în cauză instanța de apel a apreciat că nu se poate reține că pârâta intimată ar fi diminuat în mod nejustificat despăgubirea.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 51 alin. 9 lit. a= din Norma ASF nr. 23/2014 despăgubirile nu pot depăși cuantumul pagubei, valoarea vehiculului la data producerii evenimentului și nici limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA, în cazul unei daune totale, în situația în care păgubitul face dovada reparării vehiculului”.

Conform art. 52 din Norma 24/2014 valoarea vehiculului la data producerii accidentului se stabilește pe baza valorilor de piață ale unor vehicule de aceeași marcă, tip, model, caracteristici tehnice și dotări, an de fabricație, având un parcurs în kilometri și o stare de întreținere comparabile. Valoarea de piață a unui vehicul se stabilește pe baza sistemelor de specialitate pentru evaluarea vehiculelor înmatriculate permanent în România, precum și în baza oricăror documente prezentate de către partea prejudiciată în dovedirea prejudiciului suferit.

Din aceste prevederi rezultă că în cazul în care persoana păgubită optează pentru repararea vehiculului, despăgubirile nu pot depăși valoarea de piață a vehiculului, indiferent de costul reparațiilor, valoarea de piață a vehiculului stabilindu-se pe baza sistemelor de specialitate și a altor documente prezentate de partea prejudiciată.

 În speță, diminuarea despăgubirii a fost justificată de societatea de asigurare, prin aceea că valoarea vehiculului la data producerii accidentului, stabilită cu ajutorul sistemului de specialitate pentru evaluarea a vehiculelor Audatex, este de 6480 lei, mai mică decât costul total al reparațiilor care a fost de 12.343,08 lei.

Or, în condițiile în care intimata a respectat prevederile mai sus arătate, acordând despăgubirea la valoarea de piață a autoturismului, valoare ce a fost stabilită în baza sistemului de specialitate pentru evaluarea a vehiculelor Audatex și în lipsa dovezii că la dosarul de asigurare ar fi existat alte documente din care să rezulte o valoare de piață mai mare, nu se poate reține că intimata ar fi diminuat în mod nejustificat despăgubirea.

Este adevărat că prin expertiza efectuată în cauză s-a stabilit o valoare de piață a autoturismului mai mare cu 695,83 lei, însă acest aspect nu este de natură să conducă, în mod necesar, la concluzia că despăgubirile au fost diminuate în mod nejustificat, cât timp intimata a făcut dovada că a stabilit aceste despăgubiri conform prevederilor Normei ASF nr. 23/2014, astfel cum s-a arătat mai sus.

Or, în situația în care recurenta nu a făcut dovada că despăgubirile au fost diminuate în mod nejustificat, în mod corect instanța de apel a reținut că prevederile art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 nu pot fi aplicate în cauză și că penalitățile de întârziere pot fi acordate doar în conformitate cu prevederile art. 37 alin. 4 din acest act normativ.

Trimiterea recurentei la decizia ICCJ – Completul de dezlegare a unor chestiuni de drept - cu nr. 86/20.11.2017, este lipsită de relevanță în condițiile în care și prin această hotărâre s-a reținut că penalizările prevăzute de dispozițiile art. 38 se pot obține „dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile la scadență sau și le îndeplinește necorespunzător”.

Pentru considerentele expuse, instanța de recurs a apreciat că sunt nefondate criticile recurentei, întemeiate pe motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă. Sunt nefondate și criticile ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedura civila.

Astfel, motivul de recurs prevăzut art. 488 alin. 1 pct. 6 întemeiat pe ipoteza invocată de recurentă presupune că hotărârea ce face obiectul recursului să cuprindă numai motive străine de natura cauzei.

Or, împrejurarea că în motivarea deciziei s-a făcut trimitere și la unele dispoziții legale care ar fi irelevante în cauză, nu este de natură să atragă casarea hotărârii în condițiile în care hotărârea instanței de apel respectă cerințele prevăzute de art. 425 alin. 1 lit. b) Cod procedură civilă și cuprinde motivele pe care se sprijină.

În ceea ce privește criticile recurentei cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de către prima instanță, curtea de apel a reținut că instanța de recurs nu poate aprecia asupra cuantumului cheltuielilor de judecată acordate în fața instanței de fond, aceasta nereprezentând un motiv de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie, asupra căreia instanța de recurs nu se poate pronunța.

Pentru considerentele expuse recursul a fost respins ca nefondat, în baza art. 496 Cod procedură civilă.

Față de prevederile art. 453 Cod procedură civilă, nu s-au acordat cheltuieli de judecată în recurs nefiind solicitate de către intimată.

Domenii speta

Spete similare