Pretenții. Cerere de obligare a asiguratorului rca și a comitentului persoanei vinovate de producerea accidentului la plata contravalorii transportului autovehiculului reclamantului de la locul producerii accidentului în localitatea sa de domiciliu

LITIGII CU PROFESIONIȘTI

Recurs. Litigii cu profesioniști. Pretenții. Cerere de obligare a asiguratorului RCA și a comitentului persoanei vinovate de producerea accidentului la plata contravalorii transportului autovehiculului reclamantului de la locul producerii accidentului în localitatea sa de domiciliu. Obligarea asiguratorului la plata cheltuielilor de transport de la locul accidentului la cel mai apropiat centru de constatare. Obligarea comitentului la plata cheltuielilor de transport de la centrul de constatare a daunelor cel mai apropiat de locul producerii accidentului în localitatea de domiciliu a reclamantului și de efectuare a reparațiilor. Temeiuri juridice diferite ale răspunderii celor doi pârâți

- art. 53 pct. 2 litera a) din Norma ASF nr. 23/2014

- art. 1373 alineat 1 și art. 1385 Cod civil

Curtea de Apel Oradea - Secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal

Decizia nr. 210 din 15 octombrie 2019

Prin Sentința civilă nr. (...)/06.06.2018 Judecătoria (...) a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul (R) în contradictoriu cu pârâții (P1) ASIGURĂRI S.A., (P2) S.R.L. și intervenientul forțat (If) și, în consecință: a obligat pârâtul (P2) S.R.L. la plata către reclamant a sumei de 1.785 lei, reprezentând cheltuieli cu transportul autoturismului avariat; a respins, ca neîntemeiată cererea de acordare a cheltuielilor de transport formulată în contradictoriu cu pârâtul (P1) ASIGURĂRI S.A.; a obligat pârâtul (P2) S.R.L la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 929,95 lei, din care suma de 800 lei reprezentând onorariu avocațial și suma de 129,95 lei reprezentând onorariu avocațial; a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de intervenientul forțat (If) privind cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta (P2) SRL solicitând admiterea apelului și schimbarea în totalitate a hotărârii atacate, în principal, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantul (R), iar, în subsidiar, în sensul admiterii în parte a acțiunii și exonerarea societății apelante de la plata despăgubirilor și obligarea pârâtei de ordin 1 la plata transportului pe ruta (...); cu cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. (...)/Ap/LP din data de 08.01.2019 Tribunalul (...) a admis apelul formulat de apelata SC (P2) SRL în contradictoriu cu intimații (P1) ASIGURARI SA (...), (R) și (If) împotriva sentinței civile nr. (...)/06.06.2018 pronunțată de Judecătoria (...) în dosar nr. (...)/(...)/2017.

A schimbat în parte sentința apelată în sensul obligării pârâtei (P2) SRL la plata sumei de 75.6 lei + TVA cu titlu de despăgubiri și la plata sumei de 820 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:

Obiectul prezentei cauze constă în obligația de plată a sumei de 1.785 lei reprezentând contravaloarea transportului autoturismului avariat într-un accident auto de la locul accidentului (...) la (...). Autoturismul a fost asigurat pentru răspundere civilă la intimata (P1) ASIGURARI SA, însă aceasta a refuzat acordarea despăgubirilor sus menționate invocând faptul că depășesc limita prevăzută de art. 51 alin. 9 lit. b) din Norma ASF nr. 23/2014, autoturismul fiind avariat în totalitate.

În ceea ce privește legea aplicabilă în speță, tribunalul a reținut că accidentul s-a produs la data de 03.07.2017 (fila nr. 5 din dosarul primei instanțe), iar de la asigurător despăgubirile au fost solicitate în temeiul poliței de asigurare nr. (...)/19.07.2016 (fila nr. 98 din dosarul primei instanțe).

Potrivit art. 3 din Legea nr. 71/2011, actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor, iar conform art. 146 din Legea nr. 71/2011, contractul de asigurare este supus legii în vigoare la data încheierii poliței de asigurare.

Întrucât raporturile juridice față de asigurator s-au născut din polița de asigurare nr. (...), rezultă că, în acord cu dispozițiile art. 146 din Legea nr. 71/2011, acestor raporturi juridice li se aplică legea în vigoare la data încheierii poliței de asigurare, respectiv Norma ASF nr. 23/2014 și Legea nr. 136/1995. OUG nr. 54/2016 invocată de intimatul reclamant a intrat în vigoare la data de 26.09.2016, după data încheierii poliței de asigurare sus menționate, ceea ce înseamnă că, raportat la art. 146 din Legea nr. 71/2011, dispozițiile acesteia nu sunt aplicabile în prezenta cauză.

În ceea ce privește raporturile juridice dintre persoana prejudiciată, persoana vinovată de producerea accidentului și comitent, întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, în temeiul art. 3 din Legea nr. 71/2011, sunt aplicabile dispozițiile legale în vigoare la data producerii accidentului, deci dispozițiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

Așa cum rezultă din dispozițiile art. 53 din Legea nr. 136/1995, prin norme adoptate de Autoritatea de Supraveghere Financiară conform legii se stabilesc: aplicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, limitele teritoriale de acoperire, nivelul despăgubirilor, condițiile de plată, durata asigurării, facilitățile și penalizările aplicabile asiguraților, criteriile și condițiile pentru acordarea sau retragerea autorizației, persoanele care au obligația să încheie contracte de asigurare, modalitatea de gestionare a cazurilor de refuz al asigurătorului de a încheia asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, dacă este cazul, precum și alte informații referitoare la acest tip de asigurare.

Potrivit art. 51 alin. 9 lit. b) din Norma ASF nr. 23/2014, în vigoare la data încheierii poliței de asigurare nr. (...)/19.07.2016, despăgubirile nu pot depăși cuantumul pagubei, diferența dintre valoarea vehiculului la data producerii accidentului și valoarea rămasă și nici limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA, în cazul unei daune totale, în situația în care păgubitul nu face dovada reparării vehiculului, și în cazul daunelor parțiale.

Instanța de apel a reținut și dispozițiile art. 53 pct. 2 lit. a) din același act normativ potrivit cărora, în cazul vehiculelor care nu se mai pot deplasa prin forța proprie se acordă despăgubiri și pentru acoperirea cheltuielilor de transport al vehiculului la unitatea de specialitate din România cea mai apropiată de locul accidentului care poate face reparația sau la locul cel mai apropiat de adăpostire a vehiculului.

În opinia tribunalului, despăgubirile prevăzute la art. 51 vizează avariile produse efectiv autovehiculului ceea ce înseamnă că despăgubirile prevăzute de art. 53, care se referă la prejudicii materiale de altă natură, se adaugă celor reglementate de art. 51. De altfel, în cauză, asigurătorul a acordat despăgubiri în temeiul art. 53 pct. 2 lit. b) peste limita prevăzută de art. 51 alin. 9 lit. b) pentru cheltuielile de transport până la localitatea de domiciliu a persoanelor care au efectuat voiajul în vehiculul avariat, iar tribunalul a apreciat că nu se justifică aplicarea unui tratament diferențiat despăgubirilor reglementate de art. 53 în temeiul art. 51 alin. 9 lit. b).

Instanța de apel a constatat că art. 53 pct. 2 lit. a) vizează doar cheltuielile de transport al vehiculului la unitatea de specialitate din România cea mai apropiată de locul accidentului care poate face reparația sau la locul cel mai apropiat de adăpostire a vehiculului. În prezenta cauză se solicită cu titlu de despăgubiri contravaloarea transportului de la locul accidentului (...) până la (...), însă din probele administrate nu rezultă că (...) este una dintre cele două locații la care se referă textul legal sus menționat. Intimatul reclamant a susținut că motivul pentru care a transportat autovehiculul în (...) în vederea constatării pagubelor a fost refuzul reprezentantului din (...) al societății de asigurare de a efectua aceste constatări, însă tribunalul a constatat că această împrejurare nu rezultă din probele administrate în cauză. Din adresa emisă de societatea (S) SRL nu rezultă că refuzul reprezentantului societății de asigurare de a constata avariile a fost motivul pentru care, după o săptămână de la data la care autovehiculul a fost transportat la sediul (P1) Asigurări (...), a fost transportat la (...) (fila nr. 76 din dosarul primei instanțe).

Întrucât din probele administrate în cauză nu rezultă că la (...) se află locul de adăpostire a autovehiculului cel mai apropiat de locul accidentului, tribunalul a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile art. 53 pct. 2 lit. a) pentru obligarea asiguratorului la plata cheltuielilor de transport solicitate de reclamant.

În ceea ce privește răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, tribunalul a reținut că întinderea răspunderii acestuia este reglementată de art. 1385 alin. 1 Cod civil potrivit căruia, în cazul răspunderii delictuale, prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Răspunderea comitentului se angajează doar în situația în care sunt îndeplinite condițiile răspunderii delictuale pentru fapta proprie în sarcina prepusului și doar în limita răspunderii acestuia, iar în ceea ce privește răspunderea prepusului, art. 1371 alin. 1 Cod civil prevede că, în cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Din probele administrate în cauză nu rezultă motivul pentru care autovehiculul a fost transportat de la (...) la (...), iar, prin întâmpinare, societatea de asigurare a arătat că orice unitate a acesteia efectuează constatări la solicitarea persoanei păgubite. În consecință, constatând că intimatul reclamant ar fi putut evita cheltuielile de transport în valoarea solicitată prin acțiune prin efectuarea tuturor formalităților în (...) (județul în care s-a produs accidentul), tribunalul a apreciat că, în temeiul art. 1371 alin. 1 Cod civil, pretențiile sale nu sunt întemeiate pentru întreaga sumă solicitată prin acțiune.

Pe de altă parte, instanța de apel a reținut că prin apel apelanta recunoaște ca fiind justificate pretenții în valoare de 75,6 lei + TVA cu titlu de cheltuieli transport de la locul accidentului până la cel mai apropiat centru de casare. Întrucât răspunderea persoanei vinovate de producerea accidentului nu este limitată la cheltuielile la care se referă art. 53 pct. 2 lit. a) din Norma nr. 23/2014, ci, potrivit art. 1385 alin. 1 Cod civil, prejudiciul se repară integral, având în vedere că cheltuielile cu transportul autovehiculului avariat total la un centru de casare reprezintă prejudiciu produs prin accident, precum și în lipsa altor probe din care să rezulte alte prejudicii determinate de transportul autovehiculului după accident care să respecte dispozițiile art. 1371 alin. 1 Cod civil, tribunalul a constatat că apelanta, în calitate de prepus, datorează intimatului reclamant, în temeiul art. 1385 alin. 1 și art. 1373 Cod civil, suma de 75,6 lei + TVA cu titlu de despăgubiri rezultând din accidentul produs de angajatul său.

În temeiul art. 480 alin. 2 Cod procedură civilă, instanța de apel a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată în sensul obligării pârâtei (P2) SRL la plata sumei de 75.6 lei  + TVA cu titlu de despăgubiri și la plata sumei de 820 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță compuse din 800 lei onorariu avocat și 20 lei taxă judiciară de timbru redusă proporțional cu pretențiile admise, menținând celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În temeiul art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, a obligat intimatul reclamant la plata sumei de 44,97 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentințe, în termen, legal timbrat, a declarat recurs recurenta (P2) SRL solicitând casarea în totalitate a deciziei recurate, exonerarea recurentei de la plata despăgubirilor și obligarea pârâtei de ordin 1 la plata transportului pe ruta (...), precum și reducerea cheltuielilor de judecată, cu cheltuieli de judecată în recurs.

În motivarea recursului, recurenta arată că, angajatul acesteia (If), a provocat un accident rutier. Ca urmare, reclamantul intimat a solicitat obligarea recurentei și a societății (P1) Asigurare SA (în continuare, denumită pârâta de ordin 1) la plata sumei dc 1500 lei + TVA, reprezentând prețul transportului epavei pe ruta ... - (...) - (...).

În urma judecării apelului, Tribunalul (...) a obligat recurenta la plata a 75,6 lei + TVA și a cheltuielilor de judecată în sumă de 820 lei.

Recurenta apreciază Decizia civilă nr. (...)/Ap/LP/08.01.2010 a Tribunalului (...) ca fiind nelegală, dată cu încălcarea prevederilor art. 12 alin. (2) lit. c) din OUG 54/2016, a art. 1371 Cod civil, precum și a art. 1349 și 1385 Cod civil raportat la art. 453 Cod procedură civilă, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (6) și (8) Cod procedură civilă.

În ce privește încălcarea prevederilor art. 12 alin. (2) lit. c) din OUG 54/2016, a art. 1371 Cod civil arată următoarele:

Prin apelul pe care l-a formulat, a solicitat Tribunalului (...) să constate că reclamantul intimat este, cel mult, îndreptățit la plata sumei dc 75,6 lei + TVA, cu titlu de daune pentru transportul epavei pe ruta ... - (...) - (...) și că obligația de plată îi revine asigurătorului.

Instanța de apel a admis apelul și a obligat recurenta la plata unor daune în cuantum de 75,6 lei + TVA, dar nu a tranșat chestiunea privitul răspunderea asigurătorului (P1) Asigurări SA, respectiv pârâta de ordin 1.

Or, așa cum a arătat și prin apelul formulat, în speță sunt incidente prevederile art. 12 alin. (2) lit. c) din OUG 54/2016 potrivit cărora asigurătorul are obligația de a plăti “cheltuielile legate de transportul vehiculului avariat, aparținând terțului păgubit, de la locul accidentului la locația în care se găsește centrul de constatare daune, la unitatea reparatoare aleasă de păgubit în vederea reparării vehiculului cel/cea mai apropiat/apropiată de la locul producerii accidentului sau de domiciliul persoanei prejudiciate, după caz (...)“.

În același sens, art. 1371 Cod civil, normă cu caracter general, prevede că “În cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă, la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o“.

Conform normelor menționate pârâta de ordin 1 avea obligația de a-l despăgubi pe reclamantul intimat pentru transportul epavei de la locul accidentului la centrul de constatare daune și, ulterior, la un centru de casare.

Recurenta a arătat că, în speță acțiunea reclamantului intimat trebuia admisă numai față de societatea de asigurare, care trebuia să fie obligată la plata transportului pe ruta (...).

Instanța de apel nu a analizat însă, susținerile recurentei.

Referitor la încălcarea prevederilor art. 1349 și 1385 Cod civil, raportat la art. 453 Cod procedură civilă arată următoarele:

Deși instanța de apel a admis pretențiile reclamantului intimat într-o proporție mult redusă (respectiv 5%), aceasta a obligat recurenta la plata integrală a cheltuielilor de judecată din primă instanță.

Recurenta apreciază că soluția instanței încalcă prevederile art. 1349 și 1385 Cod civil raportat la art. 453 Cod procedură civilă.

În eventualitatea în care se va stabili că obligația de plată a daunelor îi revine recurentei, obligarea acesteia la plata integrală a cheltuielilor de judecată este nelegală raportat la prevederile art. 1349 și 1385 Cod civil privind răspunderea civilă delictuală și a art. 453 Cod procedură civilă. Conform acestor norme, partea care a săvârșit fapta delictuală, respectiv în speță partea care s-a opus la admiterea acțiunii care face obiectul cauzei, nu poate fi obligată decât la plata prejudiciului pe care i l-a cauzat în mod direct celeilalte părți.

Partea care a pierdut procesul poate fi obligată numai la plata cheltuielilor necesare pentru obținerea titlului executoriu.

Principiile generale privind cuantificarea prejudiciului enunțate de art. 1349 și 1385 Cod civil, sunt preluate ca atare de prevederile art. 453 Cod procedură civilă – normă care reglementează o varietate a răspunderii civile delictuale, respectiv obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Art. 453 Cod procedură civilă prevede expres că în situația admiterii în parte a acțiunii, judecătorii urmează să stabilească cuantumul cheltuielilor de judecată datorate de către partea care a căzut în pretenții.

În speță, în urma judecării apelului, instanța de apel a stabilit că reclamantul intimat este îndreptățit numai la plata unei sume de 75,6 lei + TVA, aproximativ 5% din valoarea pretențiilor sale inițiale. Respectând această proporție, recurenta apreciază că putea fi obligată numai la plata a 41 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru aceste considerente solicită admiterea recursului.

În drept a invocat prevederile art. 488 alin. (6) și (8) Cod procedură civilă, raportat la art. 12 alin. (2) lit. c) din OUG 54/2016, a art. 1371, art. 1349 și 1385 Cod civil, raportat la art. 453 Cod procedură civilă.

Intimatul reclamant (R) a formulat recurs incident în cauză, solicitând admiterea recursului incident, casarea în tot a deciziei civile și în rejudecare, respingerea apelului împotriva sentinței civile nr. (...)/06.06.2018, cu obligarea intimatei S.C. (P2) S.R.L., la plata cheltuielilor de judecată din recurs.

În motivare arată că, prin decizia civilă nr. (...)/Ap/08.01.2019 pronunțată de Tribunalul (...), instanța de apel a admis apelul declarat de apelanta (P2) S.R.L., schimbând în parte sentința apelată în sensul că a obligat pârâta (P2) SRL la plata sumei de 75,6 lei + TVA cu titlu de despăgubiri și la plata sumei de 820 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în prima instanță.

Instanța de apel a apreciat că apelanta (P2) SRL, în calitate de prepus, datorează intimatului reclamant transportul autovehiculului după accident, însă doar de la locul accidentului până la cel mai apropiat centru de casare.

Intimatul reclamant apreciază că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, urmând a fi reținut ca motiv de casare în tot a acesteia, textul art. 488 alin. 1 pct. 8 din Cod procedură civilă.

Prin cererea de chemare în judecată a solicitat obligarea intimatei (P1) Asigurări S.A. și a recurentei (P2) S.R.L. la plata către acesta, cu titlu de despăgubiri civile, a sumei de 1.785,00 lei, reprezentând cheltuieli cu transportul autoturismului avariat de la locul accidentului rutier până la (...), precum și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, a arătat faptul că, potrivit formularului de constatare amiabilă de accident din data de 03.07.2017, intervenientul forțat (If), prepusul recurentei (P2) S.R.L., în calitate de conducător al vehiculului având nr. de înmatriculare (...) care tracta remorca având nr. de înmatriculare (...), este vinovat de producerea accidentului rutier din data de 03.07.2017, din localitatea (...), lovind spatele autoturismului cu nr. de înmatriculare (...), proprietatea intimatului-reclamant.

Autoturismul condus de intervenientul forțat a fost asigurat RCA la societatea intimată (P1) Asigurări S.A., în baza poliței de asigurare nr. (...).

În baza contractului de răspundere civilă și în conformitate cu prevederile art. 2223 Cod civil și art. 11 și următoarele din OUG 54/2016, intimatei (P1) Asigurări, care este asigurătorul de răspundere civilă auto al autoturismului cu nr. de înmatriculare (...), îi revenea în principal obligația de a achita intimatului-reclamant contravaloarea prejudiciului suferit ca urmare a evenimentului rutier din data de 03.07.2017.

Cu toate acestea, societatea de asigurare a achitat intimatului-reclamant despăgubiri în cuantum de 3.460,60 lei, asigurătorul refuzând plata contravalorii tractării vehiculului avariat, motivat de faptul că se afla în prezența unei daune totale și, în conformitate cu prevederile art. 51 alin. 1 din Norma ASF 23/2014, tractarea vehiculului avariat nu se despăgubește întrucât s-ar depăși valoarea vehiculului avariat.

După evenimentul rutier, în urma discuțiilor telefonice avute cu reprezentanții asigurătorului (P1) ASIGURĂRI S.A., la data producerii evenimentului rutier, într-o primă fază, autoturismul a fost transportat în (...) pentru efectuarea constatărilor, iar în (...) reprezentantul societății a refuzat efectuarea constatărilor indicând faptul că, această constatare se poate face doar la centrul de constatări daune de la domiciliu păgubitului.

Intimatul reclamant arată că există la dosarul cauzei răspunsul comunicat de către transportatorul S.C. (T) S.R.L., care învederează faptul că: „În prima etapă autoturismul, a fost ridicat din Peco (...) și transportat la sediul (P1) ASIGURĂRI din (...). După circa o săptămână a fost transportat de la (...) la (...) “.

Consideră că intimatei (P1) ASIGURĂRI, îi revenea obligația, să arate motivul pentru care nu a efectuat constatarea la sediul (P1) ASIGURĂRI din (...), în condițiile în care autoturismul a stat o săptămână în (...).

Neefectuarea constatării de către asigurătorul RCA în (...), este motivul pentru care recurentul, a fost nevoit să transporte autoturismul de la (...) la (...), unde s-a deschis dosarul de daună și s-a efectuat constatarea în baza căreia s-a stabilit că este o daună totală.

În lipsa acestei constatări, intimatul reclamant nu avea cum să aprecieze dauna totală (această soluție fiind dată în baza constărilor asigurătorului RCA, efectuate de către personalul de specialitate), și să evite cheltuielile cu transportul autoturismului de la (...) la (...), situație în care, contrar celor reținute de către instanța de apel, recurentului reclamant nu-i poate fi reținută vreo culpă în mărirea prejudiciului constând în transportul autoturismului până la (...).

Răspunderea civilă delictuală, este reglementată în mod expres prin principiul reparației integrale, art. 1385 alin. 1 cod civil, potrivit căruia: “prejudiciul se repară integral dacă prin lege nu se prevede altfel”.

Apreciază că intimatul reclamant este îndreptățit la o despăgubire integrală a transportului autoturismului avariat de la (...) la (...), în conformitate cu prevederile art. 1385 alin. 1 și art. 1373 Cod civil, așa cum în mod corect a dispus instanța de fond prin sentința civilă nr. (...)/06.06.2018.

Apreciază că limitarea prevăzută de dispozițiile art. 53 pct. 2 din Norma nr. 23/2014 – aplicabilă în cazul asigurărilor de răspundere obligatorie, nu trebuie avută în vedere în cazul stabilirii răspunderi civile a comitentului pentru fapta prepusului, așa cum în mod greșit a procedat instanța de apel.

Pentru aceste considerente solicită admiterea recursului incident, cu cheltuieli de judecată în recurs.

În drept a invocat prevederile art. 483 și următoarele Cod procedură civilă, art. 1385 alin. 1 și art. 1373 Cod civil.

Intimatul (R), prin întâmpinarea la recursul declarat de recurenta S.C. (P2) S.R.L., a solicitat admiterea excepției tardivității recursului, respingerea recursului ca tardiv introdus, pe fondul cauzei; în situația respingerii excepției invocate, solicită respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul reclamant a invocat excepția tardivității formulării recursului, acesta nefiind depus în termenul legal de 30 zile de la comunicarea hotărârii, așa cum prevăd dispozițiile art. 485 Cod procedură civilă.

Pe fondul cauzei, solicită respingerea recursului ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată intimatul reclamant (R), a solicitat obligarea intimatei (P1) Asigurări S.A. și a recurentei (P2) S.R.L. la plata către acesta, cu titlu de despăgubiri civile, a sumei de 1.785,00 lei, reprezentând cheltuieli cu transportul autoturismului avariat de la locul accidentului rutier, și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers.

În motivarea acțiunii, a arătat faptul că, potrivit formularului de constatare amiabilă de accident din data de 03.07.2017, intervenientul forțat (If), prepusul recurentei (P2) S.R.L., în calitate de conducător al vehiculului având nr. de înmatriculare (...) care tracta remorca având nr. de înmatriculare (...), este vinovat de producerea accidentului rutier din data de 03.07.2017, din localitatea (...), lovind spatele autoturismului cu nr. de înmatriculare (...), proprietatea intimatului-reclamant.

Autoturismul condus de intervenientul forțat a fost asigurat RCA la societatea intimată (P1) Asigurări S.A., în baza poliței de asigurare nr. (...).

În baza contractului de răspundere civilă și în conformitate cu prevederile art. 2223 Cod civil și art. 11 și urm. din OUG 54/2016, intimatei (P1) Asigurări, care este asigurătorul de răspundere civilă auto al autoturismului cu nr. de înmatriculare (...), îi revenea în principal obligația de a achita intimatului - reclamant contravaloarea prejudiciului suferit ca urmare a evenimentului rutier din data de 03.07.2017.

Cu toate acestea, societatea de asigurare a achitat intimatului - reclamant despăgubiri în cuantum de 3.460,60 lei, asigurătorul refuzând plata contravalorii tractării vehiculului avariat, motivat de faptul că se afla în prezența unei daune totale și, în conformitate cu prevederile art. 51 alin. l din Norma ASF 23/2014, tractarea vehiculului avariat nu se despăgubește întrucât s-ar depăși valoarea vehiculului avariat.

După evenimentul rutier, în urma discuțiilor telefonice avute cu reprezentanții asiguratorului (P1) ASIGURĂRI S.A., la data producerii evenimentului rutier, într-o primă fază, autoturismul a fost transportat în (...) pentru efectuarea constatărilor, iar în (...) reprezentantul societății a refuzat efectuarea constatărilor indicând faptul că, această constatare se poate face doar la centrul de constatări daune de la domiciliul păgubitului.

Arată că există la dosarul cauzei răspunsul comunicat de către transportatorul S.C. (T) S.R.L., care învederează faptul că: „În prima etapă, autoturismul a fost ridicat din Peco (...) și transportat la sediul (P1) ASIGURĂRI din (...). După circa o săptămână a fost transportat de la (...) la (...)“.

Apreciază că intimatei (P1) ASIGURĂRI îi revenea obligația să arate motivul pentru care nu a efectuat constatarea la sediul (P1) ASIGURĂRI din (...), în condițiile în care autoturismul a stat o săptămână în (...).

Neefectuarea constatării de către asigurătorul RCA în (...), este motivul pentru care recurentul a fost nevoit să transporte autoturismul de la (...) la (...), unde s-a deschis dosarul de daună și s-a efectuat constatarea în baza căreia s-a stabilit dauna totală a autoturismului.

În lipsa acestei constatări, intimatul reclamant nu avea cum să aprecieze că este o daună totală (această soluție fiind dată în baza constărilor asigurătorului RCA, efectuate de către personalul de specialitate), și să evite cheltuielile cu transportul autoturismului de la (...) la (...), situație în care apreciază că, contrar celor reținute de către instanța de apel, recurentului reclamant nu-i poate fi reținută vreo culpă în mărirea prejudiciului constând în transportul autoturismului până la (...), intimatul reclamant fiind îndreptățit la contravaloarea în tot a prejudiciului determinat de transportul autovehiculului avariat.

Intimatul reclamant este îndreptățit la dezdăunare cu privire la transportul autoturismului avariat de la (...) la (...), nu doar până la (...), așa cum se solicită în recurs, această obligație putând fi stabilită atât în sarcina asigurătorului RCA, în conformitate cu dispozițiile art. 53 pct. 2 din Norma nr. 23/2014, care prevăd în mod expres faptul că, distinct de despăgubirile reglementate la art. 51 și 52 (care prevăd și situația daunei totale), în cazul vehiculelor care nu se mai pot deplasa prin forțe proprii, se acordă despăgubiri și pentru acoperirea cheltuielilor cu transportul vehiculelor avariate, cât și în sarcina recurentei intimate S.C. (P2) S.R.L., în conformitate cu prevederile art. 1385 alin. 1 și art. 1373 Cod civil.

Solicită înlăturarea criticilor privind cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de către instanța de apel, având în vedere faptul că, independent de cuantumul despăgubirilor acordate de către instanța de judecată, diminuarea cheltuielilor de judecată privind onorariu avocat nu se justifică, având în vedere faptul că activitatea prestată de către avocat și complexitatea cauzei, au fost aceleași, nu s-au diminuat.

Pentru aceste considerente solicită respingerea recursului declarat de recurenta intimată (P2) S.R.L. ca nefondat, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate.

În drept a invocat dispozițiile art. 205 Cod procedură civilă.

Recurenta (P2) SRL, prin întâmpinarea la recursul incident, a solicitat respingerea recursului incident formulat de reclamantul (R) pentru următoarele motive:

Din motivarea recursului incident rezultă că, în opinia reclamantului (R), obligația de plată a despăgubirilor îi revine societății de asigurări.

În acest sens, reclamantul arată expres că “în opinia noastră îi revenea în principal obligația de a achita intimatului reclamant contravaloarea prejudiciului suferit ca urmare a evenimentului din data de 03.07.2017”.

În continuare, cu referire la cheltuielile cu transportul epavei, reclamantul afirmă că “(...) reprezentantul societății a refuzat efectuarea constatărilor indicând faptul că, această constatare se poate face doar la centrul de constatări daune de la domiciliul păgubitului” și “Considerăm că intimatei (P1) Asigurări îi revenea obligația să arate motivul pentru care nu a efectuat constatarea (...) “.

Or, în măsura în care, în opinia sa, obligația de plată a despăgubirilor îi revine societății de asigurări care a determinat mărirea cuantumului acestora prin conduita sa abuzivă, care este motivul pentru care reclamantul și-a îndreptat demersul judiciar împotriva recurentei.

În ce privește cuantumul despăgubirilor la care a obligat instanța de apel recurenta, apreciază că soluția pronunțată este legală.

Așa cum a arătat și în fața instanței de apel, în speță sunt incidente prevederile art. 12 alin. (2) lit. e) din OUG 54/2016 potrivit cărora asigurătorul are obligația de a plăti “cheltuielile legate de transportul vehiculului avariat, aparținând terțului păgubit, de la locul accidentului la locația în care se săsește centrul de constatare daune, la unitatea reparatoare aleasă de păgubit în vederea reparării vehiculului, cel/cea mai apropiat/apropiată de la locul producerii accidentului sau de domiciliul persoanei prejudiciate, după caz (...)“.

În același sens, art. 1371 Cod civil, normă cu caracter general, prevede că “în cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă, la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o”.

Societatea de asigurări avea obligația de a-1 despăgubi pe recurent pentru transportul epavei de la locul accidentului la centrul de constatare daune și, ulterior, la un centru de casare.

Instanța de apel a admis corect pretențiile recurentului, după cum urmează:

 - vehiculul a fost avariat în totalitate, deci nu se punea problema transportării epavei la un service autorizat, ci doar a transportării acesteia la cel mai apropiat centru de constatare a daunei și, ulterior, la un centru de casare,

- accidentul a avut loc pe raza localității ...;

- conform înscrisurilor de la dosarul cauzei, dauna a fost constatată la (...), iar în această localitate există și un centru de colectare a fierului vechi, respectiv un punct de lucru al Remat (...) SA.

În condițiile în care accidentul a avut loc la (...), iar dauna a fost constatată la (...), iar în această localitate există și un centru de casare, epava ar fi trebuit transportată doar pe o distanță de 21,6 km, respectiv de la (...) la (...).

Or, recurentul reclamant a transportat epava de la (...) la (...), adică pe o distanță de 43,8 km și ulterior, de la (...) la (...), adică pe o distanță de încă 389 km.

În loc să transporte epava pe o distanță de 21,6 km, recurentul a transportat-o pe o distanță de 433,3 km (...) - (...) - (...) - (...).

Având în vedere că din probele administrate în cauză rezultă că recurentul reclamant a transportat epava la un preț de aprox. 3,5 lei + TVA/km, pârâta intimată de ordin 1 trebuia obligată să-i plătească apelantului suma de 75.6 lei + TVA, cu titlu de cheltuieli de transport.

Chiar din motivarea recursului incident rezultă că în opinia recurentului culpa situației create îi aparține societății de asigurări.

Pentru aceste considerente solicită respingerea recursului incident.

Intimatul intervenient (If) a depus la dosar întâmpinare la recurs și la recursul incident, solicitând admiterea recursului formulat de recurenta pârâtă SC (P2) SRL și respingerea recursului formulat de către (R) împotriva deciziei civile nr. (...)/Ap/08.01.2019 pronunțată de Tribunalul (...) în dosarul nr. (...)/(...)/2017, iar pe fond obligarea la plata despăgubirilor în totalitate de către societatea de asigurare.

În motivare intimatul intervenient arată următoarele:

La data de 03.07.2017, aflându-se la volanul autoturismului marca (...) cu numărul de înmatriculare (...), proprietatea (P2) SRL (...) a fost implicat într-un accident de circulație în localitatea (...), lovind spatele autoturismului cu numărul de înmatriculare (...), proprietatea reclamantului intimat.

La data accidentului, 03.07.2017, autoturismul condus de intervenient era asigurat valabil la societatea pârâtă (P1) ASIGURĂRI SA, polița nr. (...) eliberată pentru perioada 26.06.2014 - 25.12.2014.

Ambele autoturisme au suferit avarii urmare a coliziunii. La societatea reclamantă a fost deschis dosarul de daună cu referința CN (...), făcându-se constatarea avariilor autoturismului reclamantului, urmând ca acesta să fie despăgubit în baza asigurării de răspundere civilă obligatorie auto încheiată pentru autoturismul condus de intervenient.

Art. 54 din Legea nr. 136/1995 a asigurărilor, cu modificările și completările ulterioare prevede: “Despăgubirea se stabilește și se efectuează conform art. 43 și 49 iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate in proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți forțați”.

Art. 55 alin 1 prevede: “Despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite“. În lumina acestor prevederi legale legea recunoaște dreptul dar și obligația terților păgubiți prin accidente de circulație să cheme în judecată în mod direct asigurătorul de răspundere civilă pentru plata despăgubirilor, în baza plafonului prevăzut de Ordinul 14/2011 al CSA.

Având în vedere aceste prevederi asigurătorul trebuie să achite în mod direct despăgubirile terților prejudiciați prin accidente de circulație.

Modificarea Legii 136/1995 prin OUG 61/2005 a avut drept scop simplificarea procedurii de soluționare a litigiilor de natura civilă decurgând din executarea contractului de asigurare, prin crearea unui beneficiu la îndemâna celui vătămat de a-și îndrepta pretențiile direct împotriva asigurătorului.

Anterior, din interpretarea dispozițiilor art. 57 din Legea 136/Î995, legiuitorul oferea persoanei păgubite o dublă opțiune:

- fie își formula pretențiile față de persoana vinovată de producerea accidentului;

- fie se îndrepta împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie auto, emitent al poliței pentru persoana vinovată;

În ambele ipoteze, societatea de asigurare era aceea care plutea in final despăgubirea, fie propriului asigurat, în măsura în care acesta dovedea cu documente că a despăgubit păgubitul, fie direct păgubitului.

În actuala reglementare legiuitorul a prevăzut că persoana vătămată își poate formula direct pretențiile numai împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, cu citarea obligatorie a persoanei vinovate de producerea accidentului în calitate de intervenient forțat.

De aici rezultă faptul că este exclusă o eventuală posibilitate de obligare la plata despăgubirilor a persoanei vinovate, urmată de o acțiune în regres a acesteia împotriva propriului asigurător de răspundere civilă, în vederea recuperării sumelor plătite.

O asemenea soluție este tocmai în direcția urmărită de legiuitor de a asigura repararea prejudiciilor produse prin accidente de autovehicule cu promptitudine și în același timp prin punerea la adăpost a persoanei vătămate de o eventuală insolvabilitate a persoanei vinovate de producerea pagubei.

Intervenientul arată că dacă s-ar admite posibilitatea obligării asiguratului de răspundere civila auto obligatorie – RCA - la plata despăgubirilor, singur sau în solidar cu asigurătorul, acesta ar fi pus în situația de a-și vedea diminuat patrimoniul, suportând efectele riscului față de care tocmai s-a asigurat.

Examinând decizia recurată, Curtea a reținut următoarele:

1. Recursul principal formulat de recurenta pârâtă S.C. (P2) S.R.L.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă, acesta nu poate fi reținut, întrucât decizia pronunțată de instanța de apel a fost în mod corespunzător motivată, raportat la prevederile art. 425 Cod procedură civilă, instanța răspunzând tuturor motivelor de apel invocate de apelantă. De asemenea, nu se poate reține nici existența unor motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

În privința motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, care se referă la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Curtea a reținut că, prima problemă care se impune a fi tranșată vizează prevederile legale aplicabile în cauză, în condițiile în care, recurenta S.C. (P2) S.R.L. a invocat incidența dispozițiilor art. 12 alin. 2 lit. e) din OUG 54/2016.

Raportat la această chestiune, argumentele reținute de instanța de apel sunt legale și temeinice. Astfel, în mod corect s-a arătat că, în baza prevederilor art. 3 și art. 146 din Legea nr. 71/2011, actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor; contractul de asigurare este supus legii în vigoare la data încheierii poliței de asigurare.

Întrucât raporturile juridice față de asigurator s-au născut din polița de asigurare nr. (...), rezultă că, în acord cu dispozițiile art. 146 din Legea nr. 71/2011, acestor raporturi juridice li se aplică legea în vigoare la data încheierii poliței de asigurare, respectiv Norma ASF nr. 23/2014 și Legea nr. 136/1995. OUG nr. 54/2016 invocată de recurenta pârâtă a intrat în vigoare la data de 26.09.2016, după data încheierii poliței de asigurare sus menționate, ceea ce înseamnă că, raportat la art. 146 din Legea nr. 71/2011, dispozițiile acesteia nu sunt aplicabile în prezenta cauză.

Așadar, instanța de apel a reținut în mod corect că, în speță, se aplică prevederile Normei ASF nr. 23/2014 care, la art. 53 pct. 2 lit. a) prevede că, se acordă despăgubiri, în cazul vehiculelor avariate care nu se mai pot deplasa prin forța proprie și pentru acoperirea cheltuielilor de transport al vehiculului la unitatea de specialitate din România cea mai apropiată de locul accidentului care poate face reparația sau la locul cel mai apropiat de adăpostire a vehiculului.

De asemenea, instanța de apel a interpretat în mod corect și prevederile coroborate ale art. 51 și art. 53 din Norma ASF menționată, în sensul că, asigurătorul nu se poate apăra de răspundere pe considerentul că, despăgubirile sunt limitate la cuantumul pagubei. Astfel, la despăgubirile prevăzute la art. 51, care vizează avariile produse efectiv autovehiculului, se adaugă cele reglementate de art. 53. Spre această concluzie conduce interpretarea gramaticală a dispozițiilor art. 53 care prevede că, se acordă despăgubiri și pentru acoperirea cheltuielilor de transport al vehiculului. Conjuncția „și” sugerează în mod evident faptul că, despăgubirile reprezentând efectuarea transportului se adaugă despăgubirilor pentru vehicule arătate la art. 51.

Cu toate acestea, instanța de apel a apreciat în mod eronat, raportat la textul art. 53 pct. 2 lit. a) din Norma ASF nr. 23/2014, că nu sunt îndeplinite condițiile acestui text de lege pentru angajarea răspunderii asigurătorului. Faptul că autoturismul a fost transportat la (...), locul de domiciliu al reclamantului, și nu în locația cea mai apropiată unde se putea efectua reparația, nu constituie un argument pentru respingerea în totalitate a acțiunii față de asigurător, ci constituie temei pentru obligarea acestuia la partea de despăgubiri în limita menționată la art. 53 pct. 2 lit. a) din Norma ASF nr. 23/2014.

Într-adevăr, în conformitate cu dispozițiile arătate, asigurătorul nu poate fi obligat decât la despăgubirile pentru cheltuielile de transport a autovehiculului la unitatea de specialitate din România, cea mai apropiată de locul accidentului. Este de necontestat că, (...), locul unde a fost transportat autoturismul, nu era locația cea mai apropiată de locul accidentului unde se putea face reparația. Justificarea transportării mașinii în (...) nu poate fi examinată în recurs, întrucât starea de fapt a fost stabilită de către instanța de apel, raportat la probele administrate în cauză. Tribunalul (...) a reținut în acest sens că, probele administrate nu confirmă susținerile reclamantului, cum că transportul autovehiculului la (...) a fost determinat de refuzul reprezentantului asigurătorului din (...) de a efectua constatările. În faza de recurs nu poate realiza reinterpretarea probelor administrate, întrucât acest aspect ține de temeinicia, iar nu de legalitatea deciziei recurate.

De altfel, nici prin recursul principal, și nici prin recursul incident, nu s-a solicitat obligarea asigurătorului la plata integrală a despăgubirilor reprezentând contravaloarea transportului până la (...). Ci, prin recursul principal formulat de pârâta de rând 2 s-a solicitat exonerarea sa de plata cheltuielilor de transport pretinse de reclamant, iar în subsidiar obligarea asigurătorului la plata cheltuielilor de transport între locul accidentului și locația cea mai apropiată unde se putea face reparația, iar prin recursul incident formulat de intimatul reclamant, acesta a solicitat obligarea pârâtei de rând 2 - S.C. (P2) S.R.L. la plata integrală a cheltuielilor de transport efectuate.

Prin urmare, în raport cu dispozițiile art. 53 pct. 2 lit. a) din Norma ASF nr. 23/2014, se impune obligarea asigurătorului la plata sumei de 89 lei cu titlu de despăgubiri, reprezentând cheltuielile de transport de la locul accidentului (...), la cel mai apropiat centru de casare (...), raportat la numărul de kilometri necesari (21,6) și la prețul perceput de unitatea transportatoare/km.

Raportat la aceste considerente, s-a impus admiterea recursului principal declarat de recurenta S.C. (P2) S.R.L., în baza art. 498 alin. 1 Cod procedură civilă și casarea deciziei nr. (...)/Ap/08.01.2019 pronunțată de Tribunalul (...), prin admiterea apelului declarat de apelanta S.C. (P2) S.R.L. împotriva sentinței nr. (...)/06.06.2018 pronunțată de Judecătoria (...) și schimbarea sentinței în sensul arătat.

2. Recursul incident declarat de intimatul reclamant (R)

Prin recursul incident, intimatul reclamant a solicitat casarea deciziei pronunțate de Tribunalul (...), în sensul obligării pârâtei de rând 2 - S.C. (P2) S.R.L. la plata integrală a cheltuielilor de transport ocazionate de transportul autovehiculului în (...).

În analiza recursului incident, Curtea a avut în vedere, în primul rând că, în condițiile în care reclamantul a chemat în judecată pentru repararea pagubei atât societatea S.C. (P2) S.R.L., în calitate de comitent al prepusului vinovat de producerea accidentului (If), cât și asigurătorul comitentului - (P1) Asigurări S.A. și în condițiile în care nu se contestă vinovăția intervenientului forțat, cel chemat în principal să răspundă este asigurătorul, în conformitate cu prevederile art. 54 din Legea 136/1995, potrivit cărora, în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia.

Raportat la faptul că, în examinarea recursului principal, s-a analizat și s-a stabilit măsura în care asigurătorul poate fi obligat la plata despăgubirilor reprezentând cheltuielile de transport a autovehiculului avariat, obligarea la despăgubiri a comitentului asigurat poate viza doar diferența dintre despăgubirea stabilită în sarcina asigurătorului și cea pretinsă de reclamant.

Prin urmare, examinând în acest cadru decizia recurată, față de motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă invocat de recurentul intimat (R), Curtea a reținut următoarele:

Potrivit prevederilor art. 1373 alin. 1 Cod civil, comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.

Pentru angajarea răspunderii comitentului, reclamantul trebuie să dovedească, în primul rând, existența condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicită a prepusului, existența prejudiciului și a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. De asemenea, trebuie dovedite și condițiile speciale ale răspunderii comitentului, respectiv: existența raportului de prepușenie și săvârșirea faptei de către prepus în exercitarea funcțiilor ce i-au fost încredințate de comitent.

În speță, nu s-a contestat nici fapta ilicită a prepusului, nici existența raportului de prepușenie ori săvârșirea faptei de către prepus în exercitarea funcțiilor ce i-au fost încredințate de comitent.

Ceea ce a reținut instanța de apel a fost vinovăția comună a reclamantului în producerea prejudiciului, prin neevitarea producerii acestuia, cu consecința obligării sale doar la partea din cheltuielile de transport până la locul cel mai apropiat de accident unde s-ar fi putut face constatarea daunei. În acest sens, Tribunalul a reținut că, din probele administrate nu rezultă motivul pentru care reclamantul a transportat autovehiculul de la (...) la (...), în condițiile în care, orice unitate a asigurătorului efectuează constatări ale daunelor. Prin urmare, s-a apreciat că, reclamantul putea evita cheltuielile de transport în cuantumul solicitat, dacă ar fi efectuat toate formalitățile în (...).

Însă, procedând astfel, instanța de apel a încălcat prevederile art. 1385 Cod civil, care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului. În același context, instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 53 pct. 2 lit. a) din Norma ASF 23/2014 în stabilirea răspunderii civile a comitentului pentru fapta prepusului său.

Prevederile din Norma ASF nr. 23/2014 sunt aplicabile doar în ceea ce privește răspunderea asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, stabilind limitele și condițiile în care se suportă cheltuielile cu transportul autovehiculului avariat de către asigurător. Aceste dispoziții nu se aplică, însă, în cazul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, unde răspunderea este reglementată de dispozițiile Codului civil, care obligă comitentul la repararea integrală a prejudiciului cauzat victimei. Astfel, nu prezintă relevanță în acest cadru și nu se poate reține contribuția reclamantului la cauzarea prejudiciului prin transportarea mașinii la (...), locul său de domiciliu, atâta timp cât, nu există nici o limitare pentru reclamant de a-și aduce mașina pentru efectuarea constatărilor și efectuarea reparației în localitatea de la domiciliul său.

Faptul că asigurătorul poate fi obligat doar la o parte din contravaloarea cheltuielilor cu transportul astfel efectuat nu înseamnă că, pentru diferență, comitentul nu poate fi obligat să răspundă, căci răspunderea sa nu se angajează în condițiile limitative prevăzute pentru asigurător de Norma ASF nr. 23/2014.

Astfel, nu se poate imputa reclamantului, în cadrul acțiunii în răspundere îndreptată contra comitentului, că a ales să își transporte autovehiculul avariat la (...), fiind lesne de înțeles rațiunile pentru care acesta a procedat în acest mod. Astfel cum a arătat reclamantul și cum rezultă din actele dosarului, constatarea daunei totale s-a făcut la (...), iar până la momentul constatării, reclamantul nu avea cum să aprecieze că autovehiculul nu se va mai putea repara. Este evident că, prin transportul mașinii la (...) s-a urmărit facilitatea găsirii unui service și evitarea unor cheltuieli și a irosirii timpului ce ar fi fost determinate de deplasările la (...). Altfel spus, cheltuielile cu transportul, făcute de reclamant, sunt cheltuieli rezonabile, care nu pot fi refuzate acestuia, atâta timp cât au avut ca deziderat tocmai repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat.

Principiile răspunderii civile delictuale au la bază dezdăunarea victimei pentru toate prejudiciile suferite ca urmare a procedurii faptei ilicite, neputând fi refuzate acele cheltuieli făcute de reclamant care au determinat înlesnirea situației sale ca urmare a producerii prejudiciului.

Prin urmare, acceptând că nu pot fi avute în vedere în examinarea răspunderii comitentului dispozițiile limitative prevăzute în Norma ASF nr. 23/2014, nu există nici un argument pentru care să i se refuze reclamantului acordarea cheltuielilor de transport ale mașinii avariate la (...), întrucât, urmare a faptei ilicite care i-a produs un prejudiciu constând în contravaloarea bunului avariat, nu se poate pretinde reclamantului să își repare mașina într-o anume locație, în condiții mai puțin avantajoase pentru el. Ci, atâta timp cât cheltuielile efectuate sunt cheltuieli rezonabile pe care reclamantul le-a apreciat ca fiind utile tocmai în scopul limitării prejudiciului cauzat, acestea nu pot fi refuzate.

Desigur, cu totul alta ar fi fost situația în care reclamantul, fără nici o justificare rezonabilă, ar fi deplasat mașina într-o altă locație din țară fără nici o legătură cu locul accidentului ori locul său de domiciliu și ar fi solicitat contravaloarea cheltuielilor cu transportul astfel efectuat. Însă, în situația de față, transportul mașinii în localitatea de domiciliu a fost făcută de reclamant pentru a-i facilita acestuia efectuarea reparației sau posibilitatea de valorificare la casare, iar cheltuielile astfel făcute sunt rezonabile și se justifică, fără a prezenta relevanță, în ceea ce privește răspunderea comitentului, faptul că, atât constatarea daunei, cât și reparația, puteau fi făcute chiar în localitatea de la locul accidentului.

De aceea, nu se putea reține că, reclamantul ar fi putut evita aceste cheltuieli, astfel că, nu au fost incidente prevederile art. 1371 alin. 1 Cod civil.

Raportat la aceste considerente, în baza art. 498 alin. 1 Cod procedură civilă, a fost admis recursul incident, casată decizia nr. (...)/Ap/08.01.2019 și schimbată în parte sentința nr. (...)/06.06.2018 pronunțată de Judecătoria (...), în sensul obligării pârâtei S.C. (P2) S.R.L. la plata sumei de 1696 lei cu titlu de despăgubiri în favoarea reclamantului.

Au fost menținute dispozițiile sentinței privind respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intervenientul forțat (If), care nu au fost apelate.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, având în vedere culpa procesuală a ambelor pârâte obligate la plată, în baza art. 453 alin. 1, raportat la art. 455 Cod procedură civilă, s-a impus obligarea acestora la suportarea cheltuielilor de judecată făcute de reclamant proporțional cu sumele la care au fost obligate, sens în care, a fost obligată pârâta (P1) Asigurări SA să plătească reclamantului suma de 120 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță, din care 20 lei taxă judiciară de timbru și 100 lei onorariu avocațial, iar pârâta S.C. (P2) S.R.L. suma de 809,95 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță, din care 109,95 lei taxă judiciară de timbru și 700 onorariu avocațial.

Totodată, a fost obligată recurenta intimată S.C. (P2) S.R.L. la plata în favoarea recurentului reclamant a sumei de 100 lei reprezentând cheltuieli de judecată în recurs – taxă judiciară de timbru.

Domenii speta

Spete similare