Inadmisibilitatea acţiunii în anularea deciziei Curţii de Conturi în cazul necontestării încheierii prin care a fost soluţionată contestaţia împotriva deciziei.

Rezumat:

În conformitate cu art. 227 din Hotărârea nr. 130/2010 adoptată de Curtea de Conturi, respectiv în Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi „Împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor prevăzută la pct. 213 conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, în termen de 15 zile calendaristice de la data confirmării de primire a încheierii, în condiţiile legii contenciosului administrativ”.

Rezultă, deci, că actul care poate forma obiectul acţiunii în contencios administrativ în această materie este încheierea emisă în procedura administrativă de contestare a actelor administrative de control.

Decizia nr. 4/2017 a Camerei de Conturi poate fi analizată de către instanţa de contencios administrativ, însă numai în situaţia în care se solicită şi anularea Încheierii prin care a fost soluţionată contestaţia împotriva acestei decizii, având în vedere dispoziţiile art. 18 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, care prevăd că instanţa este competentă a analiza şi a se pronunţa şi asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii.

O acţiune privind anularea unei parți a deciziei emise de Camera de Conturi și a procesului-verbal de constatare adresată direct instanţei de contencios administrativ fiscal, în situaţia în care o asemenea solicitare nu a făcut obiectul contestației administrative, apare ca fiind inadmisibilă.

Hotărârea:

Prin cererea înregistrată la data de 25.04.2017, pe rolul Tribunalului Botoşani – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna A. reprezentată prin primar în contradictoriu cu pârâta Camera de Conturi B. - Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor B., a contestat măsurile dispuse prin Decizia nr. 4/03.02.2017 şi Încheierea nr. 5/04.04.2017 emisă de Comisia de soluţionare a contestaţiilor a Camerei de Conturi B. cu privire la următoarele:

-referitor la pct. I.1 din decizie (pct. 1.2. din partea de constatare a deciziei) - Neîncasarea taxei pentru eliberarea unei autorizaţii privind lucrările de racorduri şi branşamente la reţelele publice de telefonie şi televiziune prin cablu.

-cu privire la măsurile prevăzute la pct. II. 4 din decizie - Pct. 2.4. din partea de constatare a deciziei lit. d) - ”Neurmărirea şi neaplicarea clauzelor contractuale pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către executanţii lucrărilor e investiţii”

-cu privire la măsura prevăzută pct. II.6 din Decizie (pct. 2.6 din partea de constatare a deciziei) - Nerespectarea prevederilor legale referitoare la achiziţia şi consumul de carburanţi.

-cu privire la măsura prevăzută la pct. II.7 din decizie.

Prin sentinţa nr. 622 din 19 octombrie 2019 Tribunalul a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna A. reprezentată prin primar, în contradictoriu cu pârâta Camera de Conturi - Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor. A modificat Încheierea nr. 5/ 04.04.2017, prin care s-a soluţionat contestaţia administrativă şi pe cale de consecinţă şi Decizia nr. 4/2017 emisă de pârâtă, în sensul că: a înlăturat măsura dispusă la pct. I.1 din Decizia nr. 4/2017 cu referire la pct. 1.2 din partea de constatare a deciziei; a menţinut măsura dispusă la pct. II.4 Decizia nr. 4/2017 cu referire la pct. 2.4 lit. e) din partea de constatare a deciziei; a menţinut măsura dispusă la pct. II.6 din Decizia nr. 4/2017 cu referire la pct. 2.6 din partea de constatare a deciziei; a menţinut măsura dispusă la pct. II.7 din Decizia nr. 4/2017 cu referire la pct. 2.7 din partea de constatare a deciziei.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs reclamanta U.A.T. Comuna A. prin primar precum şi pârâta Curtea de Conturi a României în nume propriu şi pentru Camera de Conturi, criticând soluţia primei instanţe pentru nelegalitate.

În motivarea recursului, reclamanta U.A.T. Comuna A. a învederat instanţei următoarele:

Cu privire la măsurile prevăzute la pct. II.4 din decizia nr. 4/2017 emisă de Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi:

Instanţa de fond a omis a se pronunţa cu privire la măsura dispusă prin pct. 2.4. lit. d) „Neurmărirea şi neaplicarea clauzelor contractuale pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către executanţii lucrărilor de investiţii”. A menţionat că lucrările au fost finalizate, obiectivul realizat, recepţionat, funcţional şi ieşit din perioada de garanţie. Mai mult, cele două societăţi se află în prezent în procedura insolvenţei, Primăria A. având calitatea de creditor în dosarele de insolvenţă cu privire la penalităţile de întârziere în executarea obligaţiilor contractuale (C. SRL: dosar 2694/40/2017 al Tribunalului Botoşani: D. SRL: dosar 6192/86/2017 al Tribunalului Suceava).

În ceea ce priveşte pct. 8, lit. e) Subcontractarea de către executantul desemnat a lucrărilor la obiectivului de investiţii „Extinderea sistemului de alimentare cu apă în localităţile A. şi E., comuna A " de către SC C. SRL, către o altă societate la un preţ mai mic a arătat recurenta că nu a avut la cunoştinţă că SC C. SRL a subcontractat lucrarea altor societăţi, nefiind încheiat vreun act de cesiune în cauză, aflând despre aceasta aproape de finalizarea termenului de execuţie a lucrărilor, pe tot parcursul execuţiei crezând că executantul este cel contractat, neavând semne distincte pe utilaje, muncitori sau maşini.

Acest contract i-a fost prezentat reclamantei de către dl. ing. ..., aproximativ în luna august 2014, când au apărut şi divergenţe între cele două societăţi.

Din discuţiile purtate a rezultat că firma subcontractoare nu avea cum să realizeze lucrarea din punct de vedere financiar, respectiv la preţul convenit între ei în contractul de care recurenta nu a avut la cunoştinţă.

Analizând mai aprofundat documentaţia în speţă, a constatat recurenta că societatea contractantă a încheiat într-adevăr alte contracte de cesiune / furnizare de materiale şi servicii cu alte societăţi, dând spre exemplu SC F. SRL, societate care la data de 25.11.2014, prin adresa nr. 18339, înregistrată la instituţia recurentă sub nr. 5550 din 02.12.2014, recurenta reclamantă este invitată să participe la o fază determinantă din programul de control a lucrărilor executate.

La data de 05.04.2017, prin adresa nr. 2610, reclamanta a mai arătat că a solicitat SC F. SRL, să îi transmită copii după facturi, situaţii de lucrări, procese verbale şi alte documente cu privire la contractul dintre cele două societăţi, adresă la care încă nu a primit un răspuns.

Referitor la subcontractarea lucrărilor de către SC C. SRL către alte societăţi, a arătat că aceasta nu constituie o piedică în finalitatea lucrării, diferenţa de sumă înscrisă la pct. e) de 122.873,43 lei (inclus TVA) constituind lucrări executate cu alte societăţi prestatoare şi furnizoare de materiale, în afara contractului încheiat cu SC D. SRL.

A criticat soluţia primei instanţe şi din prisma faptului că sumele invocate de inspectorii Camerei de Conturi considerate ca fiind supradimensionate reprezintă sume care au fost achitate legal conform Devizului general de lucrări (anexat în copie), care prevede organizare de şantier, precum şi instalaţii electrice, arătând în acest sens că pârâta a făcut trimitere la dispoziţiile pct. 21. alin. 1 şi pct. 21. alin. 2 din Contractul de lucrări nr. 4560/18.11.2013, ori în speţă se pune problema contractelor de subcontractare încheiate ulterior Contractului de lucrări nr. 4560/18.11.2013.

De asemenea, instanţa a reţinut că execuţia lucrărilor a fost realizată de către un alt operator economic, la o valoare cu mult mai mică decât valoarea lucrărilor contractate direct de UAT A. pentru realizarea obiectivului de investiţie în cauză, fiind astfel supradimensionată valoarea totală a lucrărilor.

Ori, diferenţa de preţ dintre valoarea plăţilor efectuate de către UAT A. şi valoarea lucrărilor executate de subcontractant nu presupune modificarea condiţiilor în care a fost încheiat contractul cu achizitorul. Societatea subcontractantă a preluat doar o parte din lucrări.

Diferenţa de sumă înscrisă la pct. e) de 122.873,43 lei (inclus TVA) constituie lucrări executate cu alte societăţi prestatoare şi furnizoare de materiale, în afara contractului încheiat cu SC D. SRL.

În concluzie, preţul iniţial a fost respectat, fiind cel din devizul de lucrări şi din ofertele prezentate, pentru care s-a încheiat contractul iniţial, oferta prezentată fiind justificată şi întrunind toate condiţiile legislaţiei în vigoare.

Sumele invocate ca fiind supradimensionate reprezintă sume care au fost achitate legal conform Devizului general de lucrări.

A susţinut că legat de subcontractare, autoritatea contractantă nu are posibilitatea de a impune îndeplinirea unor criterii de calificare pentru eventualii subcontractanţi şi nu are dreptul de a solicita eventualilor subcontractanţi îndeplinirea vreunei cerinţe de calificare.

Fără a i se diminua răspunderea în ceea ce priveşte modul de îndeplinire a viitorului contract de achiziţie publică, ofertantul are totuşi dreptul de a include în propunerea tehnică posibilitatea de a subcontracta o parte din contractul respectiv.

In cazul în care autoritatea contractantă solicită, ofertantul are obligaţia de a preciza partea/părţile din contract pe care urmează să le subcontracteze şi datele de recunoaştere ale subcontractanţilor propuşi.

Autoritatea contractantă are obligaţia de a încheia contractul de achiziţie publică cu ofertantul a cărui ofertă a fost stabilită ca fiind câştigătoare, pe baza propunerilor tehnice şi financiare cuprinse în respectiva ofertă.

Dacă a fost semnat contractul de achiziţie publică între autoritatea contractantă şi operatorul economic a cărui ofertă a fost stabilită ca fiind câştigătoare, acesta este direct răspunzător pentru îndeplinirea contractului de achiziţie publică în faţa autorităţii contractante chiar dacă are părţi din contract pe care le-a subcontractat altor operatori economici.

Un alt aspect invocat este preţul din contractul încheiat de contractant cu subcontractanţii.

CNSC a recunoscut în unele decizii dreptul unui ofertant de a propune preţuri diferite pentru contractul de achiziţie publică faţă de preţurile stabilite prin acordurile de subcontractare, considerând că ceea ce ar trebui să fie relevant pentru autoritate ar fi strict informaţiile care permit identificarea părţilor din contract care urmează a fi subcontractate şi datele de recunoaştere ale subcontractanţilor propuşi şi nicidecum preţul ofertat de către subcontractant şi negociat cu ofertantul în condiţiile economiei de piaţă.

Contractele cu subcontractanţii se vor constitui anexa la contractul de achiziţie publică „în măsura în care în contractul de achiziţie publică/acordul-cadru este reglementat un mecanism de efectuare a plăţilor directe către subcontractanţi". Rezultă aşadar că dacă nu se prevăd plăţi directe către subcontractanţi în contractul de achiziţie publică, contractele de subcontractare nu trebuie prezentate autorităţii contractante.

A mai învederat că răspunderea administrativă a autorităţii contractuale nu este una obiectivă, ci una bazată pe vinovăţie, aceasta rezultând cu precădere din înţelesul noţiunii de "neregulă", aşa cum apare definită în art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 din anexa 1 a O.U.G. nr. 66/2011 care menţionează faptele ce pot constitui abateri şi din conţinutul contractului de finanţare care de asemenea, defineşte "NEREGULA" ca fiind o faptă săvârşită cu vinovăţie (inclusiv sub forma unei culpe uşoare care trebuie însă dovedită de către autoritatea de control).

Cu privire la măsura prevăzută la pct. II.6 din decizie (pct. 2.6 din partea de constatare a deciziei) - Nerespectarea prevederilor legale referitoare la achiziţia şi consumul de carburanţi, a arătat că instanţa de fond a reţinut că argumentele prezentate privind justificarea alimentărilor pentru care nu există foi de parcurs din care să rezulte cine a efectuat alimentarea şi pentru care autoturism s-a efectuat respectiva alimentare, nu probează afirmaţiile reclamantei. De altfel, nici prin declaraţiile martorului ... (fila 182) reclamanta nu a făcut dovada unei situaţii de fapt diferită de cea descrisă de controlorii financiari la pct. 2.6 din decizia contestată, motiv pentru care măsura dispusă la pct. II. 6 din Decizia nr. 4/03.02.2017 urmează a fi respinsă.

Referitor la acest aspect, precizează că alimentările cu carburanţi au fost făcute în unele cazuri cu alte maşini decât cele din dotare întrucât aceste alimentări au fost făcute cu alte ocazii în recipiente mai mari (1000 litri), constituind un mic depozit, având în vedere numărul de utilaje din dotarea proprie, nedeplasabile în staţii PECO fiind distanţa mare (22-23 km), cât şi consumurile mari pentru alimentarea direct de la pompă.

Ca urmare, consideră că a economisit carburant prin achiziţionarea acestuia cu alte maşini proprietate personală a persoanelor de decizie din executiv (primar/ viceprimar), neutilizând aceste utilaje (autogreder şi buldoexcavator) pentru alimentarea la pompă, fapt pentru care nu s-au făcut foi de parcurs pentru toate transporturile de carburant.

Cu privire la măsura prevăzută la pct. II.7 din decizie - Entitatea a acceptat la plată in anul 2015, către furnizorul SC G. SRL unele cantităţi de agregate de balastieră pentru care nu există documente justificative care să confirme efectuarea transportului de balastieră cu autoutilitara din dotare.

Instanţa de fond a reţinut că „din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă cu certitudine că reclamanta a plătit cantităţi de produse de balastieră înscrise în avizele de însoţire, cu toate că s-a constatat că efectuarea transportului agregatelor de balastieră de la furnizor la cumpărător nu rezultă din foile de parcurs întocmite pentru mijloace de transport deţinute de reclamantă. Informaţiile din foile de transport nu concordă cu menţiunile din avizele de însoţire."

În conţinutul Procesului verbal de constatare nr. 5805/16.11.2016 emis de Camera de Conturi, la pct. 12. lit. a) se reţină că la "Efectuarea testelor de detaliu asupra operaţiunilor reprezentând plăţi în sumă de 75.208 lei reflectate în contabilitatea entităţii şi în contul de execuţie încheiat la finele anului 2015" de la cap. 84.02 Titlul II Bunuri şi servicii, art. 20.01.30 "Alte bunuri şi servicii pentru întreţinere şi funcţionare" efectuate de S.C. G. S.R.L., reprezentând achiziţii de produse de balastieră. S-a constatat nerespectarea prevederilor legale în efectuarea acestor cheltuieli şi ca urmare, efectuarea de plăţi nelegale din bugetul local în sumă totală de 40.558 lei.

Referitor la plata sumelor imputate, aceasta s-a făcut la înţelegere cu conducerea instituţiei pentru că oricum urma să se adreseze instanţei pentru acest aspect şi ca atare ca şi în cazul unei amenzi, plata acesteia nu reprezintă neapărat recunoaşterea greşelii, urmând ca după câştigarea acestui proces să restituie sumele celor doi furnizori la înţelegere cu aceştia.

Există procese verbale de recepţie, facturi semnate de comisii stabilite legal atât de cei din primărie cât şi de ingineri de specialitate, în speţă apă/canal sau proiectanţi în acest domeniu.

Se mai reţine că plăţile efectuate către SC G. SRL s-au efectuat în baza Contractului de achiziţii nr. 673/06.02.2015, a facturilor emise de furnizor şi acceptate la plată de reprezentanţii entităţii audiate, precum şi avizelor de însoţire a mărfii uşi tichetelor de cântar anexate la acestea.

Deşi organele de control au apreciat că pentru transporturile respective nu există documente justificative, datorită unor carenţe a actelor prezentate, respectiv a foilor de parcurs şi avizelor de însoţire a mărfii, aceste documente întrunesc cerinţele Codului fiscal, potrivit cu care factura este document care serveşte la înregistrarea valorilor direct pe cheltuieli şi în baza căreia se procedează la recepţia şi încărcarea în gestiune a acestor materiale.

De asemenea, actul normativ menţionat impune utilizarea facturii ca document justificativ la decontarea cheltuielilor efectuate iar din analiza acestora se constată că fiecare dintre ele are înscrisă menţiunea "recepţionat, bun de plată şi data recepţiei".

A solicitat a se avea în vedere Procesele-verbale de recepţie, din care rezultă: data transportului, nr. de înmatriculare al maşinilor cu care s-a efectuat transportul de piatră, cantitatea transportată, date ce atestă că au fost realizate curse şi ca acestea poartă semnătura persoanelor din comisia de recepţie care atestă realizarea lucrărilor de îndreptare a părţii carosabile, refacerea şanţurilor şi aşternere materiale de balastieră.

În raport de toate aceste concluzii, având în vedere că sub aspectul legalităţii, documentele atestă operaţiunile economice consemnate şi care au fost efectuate. Camera de Conturi nu a luat în considerare, în mod nejustificat documente, care potrivit legii întrunesc condiţiile de valabilitate.

Reclamanta a arătat că contestă şi susţinerile primei instanţe referitoare la faptul că entitatea a acceptat la plată în anul 2014, către furnizorul S.C. H. S.R.L. unele cantităţi de agregate de balastieră pentru care nu există documente justificative care să confirme efectuarea transportului de balastieră cu autoutilitara din dotare.

Pentru toate aceste considerente, a solicitat a se dispune casarea în parte a hotărârii instanţei de fond, în sensul admiterii Contestaţiei şi cu privire la măsurile dispuse la pct. I.1,II.4, II.6, II.7 din Decizia nr. 4/2017 emisă de Camera de Conturi.

În drept, şi-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin 1 pct. 8 Cod proc.civ.

În motivarea recursului său, pârâta Curtea de Conturi a României în nume propriu şi pentru Camera de Conturi a învederat instanţei următoarele:

Cu referire la măsura de la pct. I.1 din decizia contestată, hotărârea pronunţată de instanţa de fond este nelegală motivat de următoarele argumente juridice:

În cauză, nu poate fi incidentă OUG nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice, astfel cum nefondat reţine instanţa de fond, acest act normativ neputând substitui la aplicare prevederile art. 267 alineatul (11) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi prevederile pct. 141 din Normele metodologice aprobate prin HG nr. 44/2004.

Din perspectiva prevederilor legale anterior invocate, rezultă că pentru a se putea efectua lucrări de racorduri şi branşamente la reţelele publice de telefonie şi televiziune prin cablu, furnizorii unor astfel de prestări de servicii trebuie să aibă eliberata o autorizaţie dintre cele menţionate la art. 267 alineatul (11) din Legea nr. 571/2003, autorizaţie pentru care aceştia trebuie sa achite o taxă.

Nu poate fi reţinută motivarea instanţei de fond potrivit căreia întrucât operatorul SC I. SA n-ar efectua branşamente la reţeaua publică, ci doar la propria reţea de telecomunicaţii, acesta nu este supus regimului de autorizare reglementat de Codul fiscal.

Din perspectiva celor două acte juridice supuse discuţiei, OUG un 111/2011 privind comunicaţiile electronice şi Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, rezultă că autorizaţiile pe care cele două acte normative le reglementează sunt distincte.

Art. 5 coroborat cu art. 8,9 din OUG nr. 111/2011 reglementează un regim de autorizare generală pentru ca furnizorii de astfel de servicii să poată funcţiona, iar art. 267 alineatul (11) din Legea nr. 571/2003 reglementează autorizarea care se acordă de către consiliul local furnizorilor/prestatorilor care efectuează lucrări de racorduri şi branşamente ia reţelele publice de televiziune prin cablu pe domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale.

Taxa reglementată de art. 267 alineatul (11) din Legea nr. 571/2003 se percepe pentru eliberarea autorizaţiilor privind lucrările de racorduri şi branşamente la reţelele publice de apă, canalizare, gaze termice, energie electrică, telefonie şi televiziune prin cablu şi face parte din categoria impozitelor şi taxelor locale prevăzute de art. 2 alineatul (1) lit. h) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Taxa se încasează la bugetul local şi constituie venit al comunei.

Dreptul legal de a efectua astfel de lucrări de racorduri şi branşamente nu este acordat de către consiliul local decât după obţinerea autorizaţiei specifice prevăzute de art. 267 alineatul (11) din Legea nr. 571/2003. Niciun prestator de astfel de servicii/lucrări nu poate efectua lucrări de racorduri/branşamente la reţelele de televiziune prin cablu decât după obţinerea unei astfel de autorizaţii, reglementată de art. 267 alin. (11) din Legea nr. 571/2003 şi plata taxelor corespondente.

Împrejurarea că reţeaua de telecomunicaţii nu face parte din domeniul public al comunei A. nu are absolut nicio relevanţă în soluţionarea cauzei, motivat de faptul că pentru lucrări care se desfăşoară la orice reţea amplasată pe domeniul unităţii administrativ-teritoriale trebuie plătită acesteia de către operatori o taxă pentru eliberarea autorizaţiilor privind lucrările de racorduri şi branşamente 2a reţelele publice.

Terminologia de reţea publică nu are conotaţia de apartenenţă la domeniul public, cum nefondat reţine instanţa de fond. Din însăşi cuprinsul art. 4 pct. 10 din OUG nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice, invocat de către instanţa de fond, rezultă că definiţia "reţelei publice de comunicaţii electronice" este o reţea de comunicaţii electronice care este utilizată în întregime sau în principal, pentru furnizarea de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului.

Irelevantă în soluţionarea cauzei este şi împrejurarea precizată de instanţa de fond în cuprinsul motivării hotărârii potrivit căreia "pentru utilizarea stâlpilor pe care sunt montate cablurile de transmisie ce susţin reţeaua, SC I. SA are încheiat un contract de închiriere cu SC J. SA."

Pe cale de consecinţă, din interpretarea prevederilor art. 267 alineatul (11) din Legea nr. 571/2003 coroborate cu pct. 141 din HG nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal rezultă că furnizorii serviciilor nu pot efectua lucrările de racorduri şi branşamente decât după obţinerea autorizaţiei prevăzute de aceste prevederi, fiind nelegală hotărârea instanţei de fond care stabileşte că reţeaua la care se efectuează branşamentele fiind una privată nu cade sub incidenţa prevederilor Codului fiscal.

Astfel că unitatea administrativ teritorială Comuna A. nu a procedat în intervalul 2013-2015 şi nici în anul 2016 la eliberarea de autorizaţii pentru aceste lucrări şi nici nu a încasat taxa corespunzătoare pentru eliberarea autorizaţiilor, contrar prevederilor art. 267 alineatul (11) din Codul fiscal şi pct. 141 din HG nr. 44/2004. Taxa pentru eliberarea unei autorizaţii privind lucrările de racorduri şi branşamente la reţele publice de televiziune prin cablu, deşi a fost stabilită potrivit HCL nr. 4/18.01.2013, HCL nr. 19/24.05.2013, HCL nr. 19/30.03.2014 şi HCL nr. 56/23.10.2015, nu a fost încasată la bugetul local. Stabilirea taxei prin hotărâri succesive ale consiliului local reprezintă o dovadă suplimentară că această taxă este una datorată bugetului local.

Intimata-reclamantă nu se poate prevala de propria sa turpitudine. Atâta vreme cât a stabilit această taxă prin hotărâri ale consiliului local, reclamanta nu are căderea de a invoca în instanţa de judecată faptul că este "problema furnizorilor de servicii/ a prestatorilor şi nu a autorităţii locale."

Aceeaşi taxă este reglementată şi de art. 474 alineatul (15) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei nr. 622 din 19.10.2018, în sensul respingerii în totalitate a cererii de anulare a încheierii nr. 5 din 04.04.2017 şi de anulare parţială a Deciziei nr. 4 din 03.02.2017 emise de Camera de Conturi, cu menţinerea ca temeinică şi legală a măsurii dispuse la pct. I.1 din decizia contestată.

În drept, şi-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin 1 pct. 8 Cod proc.civ.

Prin întâmpinare, reclamanta U.A.T. Comuna A. a arătat că recursul "Curţii de Conturi a României" este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta este în eroare cu privire la soluţia dispusă în soluţionarea contestaţiei formulată împotriva Deciziei nr. 4/2017 a Camerei de Conturi, susţinând că prin încheierea nr. 5/2017 s-ar fi respins contestaţia formulată şi s-ar fi menţinut măsurile dispuse de Camera de Conturi. În realitate, prin încheierea nr. 5/2017, Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a dispus admiterea parţială a contestaţiei formulate de conducerea UAT Comuna A. împotriva măsurilor dispuse prin Decizia nr. 4/2017 emisă de Curtea de Conturi - Camera de Conturi, în sensul că a admis contestaţia şi anulat măsurile dispuse la pct. II.4 din Decizie, prima şi a doua liniuţă, în ce priveşte pct. 2.4, lit. a şi pct. 2.4 lit. b din partea de constatare a acesteia.

Cu privire la pct. 1.1 din decizie (pct. 1.2. din partea de constatare a deciziei) - Neîncasarea taxei pentru eliberarea unei autorizaţii privind lucrările de racorduri şi branşamente la reţelele publice de telefonie şi televiziune prin cablu, recurenta susţine că taxa pentru eliberarea autorizaţiilor privind lucrările de racorduri şi branşament la reţelele publice de telefonie şi televiziune prin cabul se datorează de către furnizării serviciilor respective pentru fiecare instalaţia/beneficiar, se încasează la bugetul local şi constituie venit al comunei.

Totodată, recurenta face trimitere la dispoziţiile art. 141 din Normele aprobate prin HG 44/2004.

În această accepţiune, consideră că recurenta face o mare confuzie cu privire la noţiunea de reţea publică de telefonie şi televiziune prin cablu, dispoziţiile art. 141 din Normele aprobate prin HG 44/2004 se referă la reţele publice.

Ori, autoritatea locală nu are un control / evidenţă a persoanelor care beneficiază de astfel de servicii de televiziune prin cablu, având în vedere că această reţea este privată (SC I. SA), nefiind amplasată pe domeniul public sau privat al unităţii administrativ-teritoriale.

Operatorul S.C. I. S.A. nu efectuează branşamente la reţeaua publică, ci la propria reţea de telecomunicaţii - reţea privată.

Recurenta mai susţine că reţeaua de televiziune prin cablu este reţea publică de comunicaţii electronice, conform definiţiei date de art. 4, pct. 10 din OUG 111/2011 privind comunicaţiile electronice, iar activitatea se autorizează conform legii. Ori, art. 4 din OUG 11/2011 cuprinde şi alte definiţii.

Potrivit art. 5 din OUG 111/2011 - Furnizarea reţelelor si serviciilor de comunicaţii electronice este liberă şi se realizează în condiţiile regimului de autorizare generală, în conformitate cu prevederile prezentului capitol.

Nici o unitate administrativ-teritorială de pe raza judeţului, inclusiv municipiul B. (X/Y şi alţi operatori şi furnizori de astfel de servicii) nu solicită plata acestor taxe.

În consecinţă, fiind o reţea privată, nu cade sub incidenţa art. 474, pct. 15 din Codul fiscal, invocat în procesul verbal, întrucât această prevedere legală face referire imperativ la reţelele de servicii publice şi nu private.

În consecinţă, instituţia reclamantă nu are nici o evidenţă a persoanelor branşate la reţele de satelit sau terestre şi nici vreo modalitate de a urmări branşările/ deconectările la acestea.

Pentru toate aceste considerente, a solicitat respingerea recursului declarat împotriva Sentinţei civile nr. 622/19.10.2018 pronunţată de Tribunalului Botoşani - cu referire la pct. 1.2, ca nefondat.

Prin întâmpinare, pârâta Curtea de Conturi a României în nume propriu şi pentru Camera de Conturi a apreciat că recursul formulat de reclamanta-recurentă este nefondat pentru următoarele considerente:

Cu referire la motivul de recurs corespunzător prevederilor art. 488 pct. 5 Cod procedură civilă şi care se referă la considerentul că în hotărârea pronunţată instanţa nu s-ar fi pronunţat relativ la măsura dispusă la pct. 2.4 lit. d) a arătat că măsura dispusă la pct. II. 4- ultimul alineat din Decizia nr. 4/2017 este corespunzătoare punctului 2.4 lit. c din partea de constatare a deciziei.

A menţionat că recurenta a beneficiat de posibilitatea juridică de a solicita doar parţial anularea acestei măsuri şi anume, doar corespunzător punctului 2.4 litera e) din partea de constatare a Deciziei nr. 4/2017.

Sub acest aspect a conchis că inadmisibilitatea acestui motiv de recurs referitor la pct. 2.4 lit. d) din partea de constatare a Deciziei rezidă în neparcurgerea de către recurentă a procedurii administrative prealabile relativă la punctul 2.4 litera d) din partea de constatare a Deciziei. Acest aspect este susţinut şi prin dispozitivul hotărârii instanţei de fond care s-a pronunţat în sensul că "menţine măsura dispusă Ia pct. 11.4 din Decizia nr. 4/2017 cu referire la pct. 2,4 lit. e) din partea de constatare a deciziei".

Referitor la fondul motivelor de recurs care vizează măsura prevăzută la ultimul alineat din pct. II.4 din Decizia nr.4/2017, a arătat pârâta că recurenta în calitate de autoritate contractantă avea obligaţia să atribuie contractul de lucrări privind obiectivul de investiţii "extinderea sistemului de alimentare cu apă în localităţile A. şi E." conform prevederilor OUG nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, însă: recurenta nu a estimat valoarea contractului de achiziţie publică, în mod corect, pe baza calculării sumelor plătibile pentru îndeplinirea contractului şi înainte de iniţierea procedurii de atribuire a contractului respectiv, contrar dispoziţiilor art. 25 şi 26 din OUG nr. 34/2006, nu a asigurat transparenţa atribuirii contractului de achiziţie publică, prin publicarea unei invitaţii de participare, nu a exercitat dreptul de a aplica criterii de calificare şi selecţie pentru dovedirea potenţialului tehnic, financiar şi organizatoric al fiecărui operator economic participant la procedură, contrar prevederilor art. 176 din OUG nr. 34/2006 şi art. 7 din HG nr. 925/2006, nu a asigurat utilizarea eficientă a fondurilor publice, contrar prevederilor art. 2 din OUG nr. 34/2006.

Referitor la subcontractarea către SC F. SRL prin contract 17501/1.10.2014, aceasta nu a fost analizată de misiunea de audit financiar efectuată deoarece nu a fost invocată şi dovedită de recurentă (până la finalizarea misiunii de audit), astfel încât motivele de recurs referitoare la această operaţiune în cadrul căreia apare implicat operatorul economic SC F. SRL sunt nerelevante.

Referitor la contractul nr. 17501/01.10.2014 încheiat între SC C. SRL şi SC F. SRL, potrivit art. 21.2 alineatul (2) din Contractul general de lucrări nr. 4560 din 18.11.2013, subcontractantul SC F. SRL nu este menţionat în lista subcontractanţilor cu datele de identificare, respectiv nu rezultă posibilitatea unei subcontractări către această societate cu acordul/ agrearea recurentei.

Totodată, recurenta nu a publicat în SEAP denumirea şi datele de identificare ale subcontractantului SC D. SRL, ca o consecinţă a faptului că nu a solicitat aceste informaţii de la contractantul SC C. SRL, deşi de la data de 16.01.2014, când subcontractantul SC D. SRL a semnat toate procesele-verbale pentru verificarea calităţii lucrărilor, şi până la data de 29.10.2015 când s-a realizat recepţia obiectivului de lucrări recurenta a luat la cunoştinţă despre subcontractarea lucrării.

Cu referire la motivele de recurs corespunzătoare măsurii prevăzute la pct. II.6 din Decizia nr. 4 din 03.02.2017 emisă de Camera de Conturi a arătat că în recurs nu au fost invocate alte dovezi din care să rezulte sustenabilitatea motivelor de recurs potrivii cărora "aceste alimentări au fost făcute în maşina instituţiei, cu ocazia diferitelor deplasări ale persoanelor din executiv în ţară, la diferite simpozioane, conferinţe şi alte astfel de acţiuni, desfăşurate în interesul comunei".

Cu referire la motivele de recurs care vizează măsura dispusă la pct. II.7 din Decizie, a arătat pârâta recurentă că în anul 2015, recurenta a achiziţionat produse de balastieră prin modalitatea de achiziţie directă de la un furnizor (contract nr. 673 din 06.02.2015), necesare realizării unor lucrări de întreţinere a drumurilor comunale, însă misiunea de audit efectuată a evidenţiat faptul că plăţi în sumă totală de 40.558 lei au fost efectuate nelegal. Sub acest aspect, motivele de recurs nu concordă cu prevederile art. 51 alineatul (3) şi art. 54 alineatul (5) şi (6) din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale potrivit cărora instrumentele de plată trebuie să fie însoţite de documente justificative care să certifice exactitatea sumelor, recepţia bunurilor, realizarea serviciilor, realizarea angajamentelor încheiate.

A mai arătat că în mod similar, în anul 2014 recurenta a achitat nelegal către un alt furnizor (contract nr. 929 din 10.03.2014) contravaloarea unor produse de balastieră nelivrate în fapt şi că procesele-verbale de recepţie nr. 2416 din 20.06.2014, nr. 5539 din 28.11.2014, nr. 4325 din 31.07.2015, nr. 130 din 12.01.2015 şi nr. 7683 din 10.12.2015, ataşate de recurentă motivelor de recurs şi invocate de aceasta, reprezintă documente întocmite post factum şi care sunt nerelevante soluţionării căii de atac declarate motivat de faptul că realitatea efectuării transportului produselor de balastieră nu fost confirmată de misiunea de audit întrucât potrivit datelor înscrise în avizele respective şi în tichetele de cântar aferente nu s-a putut stabili o corespondenţă cu datele înscrise în foile de parcurs aparţinând ....

Analizând actele şi lucrările dosarului, din prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod de procedură civilă invocate de ambele recurente, instanţa constată următoarele:

Recursul reclamantei

Printr-un prim motiv de recurs, reclamanta susține că instanța de fond a omis a se pronunța cu privire la măsura dispusă prin pct. 2.4. lit. d din Decizia nr. 4/2017 a Camerei de Conturi.

Cu privire la această critică, Curtea reține că, în conformitate cu art. 227 din Hotărârea nr. 130/2010 adoptată de Curtea de Conturi, respectiv în Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi „Împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor prevăzută la pct. 213 conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, în termen de 15 zile calendaristice de la data confirmării de primire a încheierii, în condiţiile legii contenciosului administrativ”.

Rezultă, deci, că actul care poate forma obiectul acţiunii în contencios administrativ în această materie este încheierea emisă în procedura administrativă de contestare a actelor administrative de control.

Decizia nr. 4/2017 a Camerei de Conturi poate fi analizată de către instanţa de contencios administrativ, însă numai în situaţia în care se solicită şi anularea Încheierii prin care a fost soluţionată contestaţia împotriva acestei decizii, având în vedere dispoziţiile art. 18 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, care prevăd că instanţa este competentă a analiza şi a se pronunţa şi asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecaţii.

O acţiune privind anularea unei parți a deciziei emise de Camera de Conturi și a procesului-verbal de constatare adresată direct instanţei de contencios administrativ fiscal, în situaţia în care o asemenea solicitare nu a făcut obiectul contestației administrative, apare ca fiind inadmisibilă. Având în vedere inadmisibilitatea acestui punct din acțiunea reclamantei, nepronunțarea instanței de fond cu privire la această măsură apare ca deplin justificată.

În ceea ce privește criticile privind măsurile dispuse prin pct. II.4, II.6 și II.7 din Decizia nr. 4/2017 a Camerei de Conturi, Curtea își însușește considerentele expuse de judecătorul fondului.

Ca atare, având în vedere motivarea detaliată a primei instanţe, Curtea nu va mai relua punctual argumentele ce au stat la baza pronunţării soluţiei de respingere a cererii de anulare a acestor măsuri, ci va puncta doar elementele esenţiale care au format şi instanţei de control judiciar convingerea că măsurile dispuse de curtea de conturi îndeplinesc condițiile de legalitate.

Concret, pentru a dispune măsura II.4 s-a reţinut de către controlorii financiari că, din verificarea efectuată a rezultat că, deşi potrivit pct. 21 alin.(l) şi pct. 21 alin.(2) din contractul de lucrări nr. 4.560/18.11.2013, executantul avea obligaţia „de a încheia contracte cu subcontractanţii desemnaţi, în aceleaşi condiţii în care el a semnat contractul cu achizitorul”, şi de „ a prezenta la încheierea contractului toate contractele încheiate cu subcontractanţii desemnaţi” iar „lista subcontractanţilor cu datele de recunoaştere a acestora, cât şi contractele încheiate cu aceştia se constituie anexă la contract”, entitatea auditată nu a urmărit modul de îndeplinire a acestor prevederi contractuale de către constructor.

Din constatările auditorilor, aspect necontestat de unitatea auditată, rezultă că, execuţia lucrărilor de investiţii contractate de UAT Comuna A. a fost realizată de către un alt operator economic (contractul de lucrări nr. 496/15.11.2013 încheiat între aceşti doi agenţi economici, anexat la filele nr. 622-624 la procesul verbal de constatare). Valoarea de execuţie a lucrărilor „extindere alimentare cu apă loc. A. şi E.” stabilită de cei doi operatori economici (361.667,4 lei potrivit contract nr. 496/15.11.2013) este cu mult mai mică decât valoarea lucrărilor contractate direct de UAT Comuna A. pentru realizarea obiectivului de investiţie în cauză (533.448 lei potrivit contract nr. 4.560/18.11.2013).

Conform calculelor auditorilor cu diferenţa de 122.873,42 lei dintre valoarea plăţilor efectuate de către UAT Comuna A. (515.221 lei) şi valoarea lucrărilor executate de subcontractant (392.247,58 lei, din care: 361.667,4 lei lucrări contractate la care se adaugă suma de 30.680,24 lei lucrări de organizare de şantier şi instalaţii electrice care nu au fost contractate) a fost supradimensionată valoarea totală a lucrărilor pentru realizarea acestui obiectiv de investiţie.

Faptul că reclamanta recurentă „nu a avut cunoştinţă că SC C. SRL a subcontractat lucrarea altor societăţi, nefiind încheiat vreun act de cesiune în cauză, aflând despre aceasta aproape de finalizarea termenului de execuţie a lucrărilor, pe tot parcursul execuţiei noi crezând că executantul este cel contractat, neavând semne distincte pe utilaje, muncitori sau maşini.”, nu exclude răspunderea acesteia deoarece această răspundere este o răspundere obiectivă, independentă de culpă.

Contrar susținerilor din petiția de recurs, cu trimitere la dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. a din OUG nr. 66/2011, Curtea reține că în contractele de finanțare, beneficiarii își asumă obligații generale de securitate în implementarea proiectelor, ca formă de garanţie specifică.

Pentru argumentarea acestei opinii, Curtea porneşte de la faptul că reclamanta şi-a asumat obligaţii de rezultat (implementarea proiectului) şi este ţinută să garanteze rezultatul la care s-a îndatorat, astfel încât, pentru angajarea răspunderii contractuale autoritatea de management nu este ţinută să dovedească culpa debitorului său ci doar faptul neobţinerii rezultatului sau al obţinerii rezultatului dar cu încălcarea dispoziţiilor legale sau contractuale.

Aşadar, faptul că reclamanta nu a cunoscut încheierea contractelor de subcontractare nu o exonerează de răspundere.

Referitor la sumele achitate conform Devizului general de lucrări, corect a reținut Tribunalul că faţă de probatoriul administrat în cauză, măsura dispusă la pct. II.4 cu referire la abaterea descrisă la pct. 2.4 lit. e) este justificată, urmând a fi menţinută pentru încălcarea art. 2 din OUG nr. 34/2006 şi art. 48 alin. (2) din Legea nr. 273/2006, care stabilesc că ordonatorii principali de credite sunt responsabili de utilizarea eficientă a fondurilor publice alocate investiţiilor, precum şi de realizarea obiectivelor de investiţii incluse în programele de investiţii.

Reclamanta a plătit către SC C. SRL (executantul contractului 4560/18.11.2013) un preţ supraevaluat, mai mare decât preţul real practicat în mod liber între profesionişti rezultat din contractul 496/15.11.20.13 încheiat între SC C. SRL (în calitate de contractant stabilit urmare procedurii de achiziţie publică) şi SC D. SRL (subcontractant).

Prin măsura dispusă la pct. II.6 din Decizia nr. 4/03.02.2017 s-a stabilit în sarcina recurentei obligaţia de a verifica legalitatea şi regularitatea tuturor plăţilor efectuate şi înregistrate la titlul „bunuri şi servicii” în anul 2015 referitoare la achiziţia de carburanţi, precum şi stabilirea întinderii şi dispunerea măsurilor de recuperare a prejudiciilor cauzate Unităţii Administrativ Teritoriale Comuna A. prin plata nelegală a cheltuielilor privind bunurile de natura carburanţilor.

Măsura contestată este dispusă de către controlorii financiari ca urmare a abaterii de la legalitate şi regularitate consemnată la pct. 2.6 din partea de constatare a deciziei.

Aşa cum rezultă din conţinutul Deciziei nr. 4/03.02.2017, a rezultat că nu au fost respectate de către entitate dispoziţiile legale referitoare la angajarea, înregistrarea şi plata cheltuielilor, precum şi cele privind recepţia şi consumul carburanţilor, fapt ce a determinat efectuarea de plăţi nelegale în sumă de 12.168 lei pentru bunuri nerecepţionate.

Cu privire la acest aspect, reclamanta a susţinut că alimentările cu carburanţi au fost făcute în unele cazuri cu alte maşini decât cele din dotare, întrucât aceste alimentări au fost făcute cu alte ocazii, în recipiente mai mari (1000 litri), constituind un mic depozit, având în vedere numărul de utilaje din dotarea proprie, nedeplasabile în staţii PECO, fiind distanţa mare (22-23 km), cât şi consumurile mari pentru alimentarea direct de la pompă.

Ca urmare, menţionează că a economisit carburant prin achiziţionarea acestuia cu alte maşini proprietate personală a persoanelor de decizie din executiv (primar/viceprimar), neutilizând aceste utilaje (autogreder şi buldoexcavator) pentru alimentarea la pompă, fapt pentru care nu s-au făcut foi de parcurs pentru toate transporturile de carburant.

A reținut instanța de fond că argumentele prezentate privind justificarea alimentărilor pentru care nu există foi de parcurs din care să rezulte cine a efectuat alimentarea şi pentru care autoturism s-a efectuat respectiva alimentare, nu probează afirmaţiile reclamantei. De altfel, aşa cum rezultă din susţinerile autorităţii pârâte, UAT Comuna A. a îndeplinit măsura dispusă la pct. II.6 din decizia contestată chiar în timpul controlului, prejudiciul fiind recuperat prin chitanţele nr. 4.360/14.11.2016 şi 4.389 din 15.11.2016.

Prin măsura dispusă la pct. II.7 din Decizia nr. 4/03.02.2017, s-a stabilit obligația entităţii controlate de a efectua inventarierea produselor de balastieră achiziţionate/ recepţionate în baza contractelor de furnizare nr. 929/10.03.2014 şi nr. 673/06.02.2015, ţinerea evidenţei tichetelor de cântar eliberate de furnizorul produselor de balastieră şi stabilirea întinderii prejudiciului cauzat prin plata unor cantităţi de produse de balastieră nelivrate sau pentru care nu există documente justificative care să ateste intrarea acestora în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale şi dispunerea măsurilor pentru recuperarea integrală a prejudiciului, potrivit legii.

În Raportul de audit financiar încheiat la entitatea auditată şi la pct. II.1.11. a) din Procesul verbal de constatare nr. 5.848/18.11.2016, s-au consemnat că în anul 2015, entitatea auditată a achiziţionat produse de balastieră prin modalitatea de achiziţie directă de la un furnizor (Contract nr. 673/06.02.2015) în valoare totală de 80.000 lei, necesare realizării unor lucrări de întreţinere a drumurilor comunale, însă auditul a scos în evidenţă faptul că, plăţi în sumă totală de 40.558 lei au fost efectuate nelegal.

Conform înţelegerii părţilor furnizorul se obligă „să furnizeze materialele de bună calitate, cantităţile livrate vor fi însoţite de aviz de însoţire a mărfii şi bon de cântar”, iar beneficiarul (destinatar al bunurilor divizibile livrate pe cale rutieră cu autovehiculul ...) să asigure transportul.

Din verificarea documentelor (avize de însoţire a mărfii şi tichete de cântar cuprinse în situaţiile anexate la facturile ce au făcut obiectul contractului şi foi de parcurs) care au stat la baza plăţii produselor furnizate, a rezultat că, dintr-un total 431 avize de însoţire a mărfii emise de furnizor, pentru un număr de 217 avize (conform situaţiei anexate la filele 169-172 la procesul verbal de constatare) în valoare de 38.626 lei (1.422 mc agregate de balastieră) nu se confirmă realitatea efectuării transportului (nu există o corespondenţă între informaţiile privind numărul de curse, ziua şi data cântăririi mărfii/data realizării transportului, înscrise în tichetele de cântar şi în foile de parcurs cu cele din avizele de însoţire).

Prin urmare, au apreciat controlorii financiari că au fost nesocotite dispoziţiile art. 51 alin.(3) şi art. 54 alin.(5) şi (6) din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale.

De asemenea, informaţiile înscrise în avizele de însoţire a mărfii (produse de balastieră) nu concordă cu cele din tichetele de cântar. S-au constatat situaţii în care cantităţile de agregate de balastieră înscrise în avizele de însoţire a mărfii sunt cu mult mai mari decât cantităţile nete rezultate din cântărire (conform situaţiilor anexate la filele nr. 163 la procesul verbal de constatare). Pentru o diferenţă de 111,58 tone în valoare de 1.932 lei documentele care au stat la baza plăţilor nu confirmă transportul şi recepţia.

În Raportul de audit financiar încheiat la entitatea auditată şi la pct. II.1.11.b) din Procesul verbal de constatare nr. 5.848/18.11.2016, s-a consemnat că în anul 2014 a fost plătită nelegal către un alt furnizor (contract nr. 929/10.03.2014 în valoare totală de 60.000 lei) suma totală de 14.354 lei reprezentând contravaloarea produselor de balastieră nelivrate în fapt.

Din verificarea concordanţei informaţiilor privind data foilor de parcurs, data avizelor de însoţire a mărfii şi data tichetelor de cântar, s-a constatat faptul că, deşi autoutilitara ... a efectuat într-o zi de activitate între 1 şi 3 curse, numărul avizelor de însoţire a mărfii acceptate la plată a fost cu mult mai mare. Astfel, în cazul acestui contract pentru un număr de 80 avize (conform situaţiei anexate la filele .. la procesul verbal de constatare) nu se certifică realitatea transportului şi recepţiei produselor de balastieră în valoare de 14.354 lei (557 mc) contrar dispoziţiilor art. 54 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale.

Pentru plata nelegală a sumei de 14.354 lei nejustificată cu bunuri recepţionate sau servicii prestate legea prevede perceperea de majorări de întârziere calculate în sumă de 5.311 lei.

Așa cum corect a reținut instanța de fond, din înscrisurile aflate în dosarul cauzei, rezultă cu certitudine că reclamanta a plătit cantităţi de produse de balastieră înscrise în avizele de însoţire, cu toate că s-a constatat că efectuarea transportului agregatelor de balastieră de la furnizor la cumpărător nu rezultă din foile de parcurs întocmite pentru mijloacele de transport deţinute de reclamanta. Informaţiile din foile de parcurs nu concordă cu menţiunile din avizele de însoţire.

Conform OMFP nr. 1917/2005 şi OMEF nr. 3512/2008, intrarea în patrimoniul reclamantei a agregatelor de balastieră achiziţionate în baza contractelor de achiziţie publică trebuia probată prin documente justificative, precum şi prin înregistrarea în contabilitate a operaţiunilor consemnate în documente, cu privire la bunurile materiale de natura stocurilor.

De altfel, din susţinerile pârâtei rezultă că entitatea auditată a luat măsuri privind recuperarea prejudiciului şi a încasat la bugetul local suma totală de 19.665 lei, inclusiv majorările de întârziere aferente.

Nu poate fi reținută apărarea recurentei din care rezultă că factura ar fi un înscris suficient pentru a dovedi legalitatea operațiunilor comerciale, deoarece potrivit reglementărilor contabile, pentru bunuri de natura stocurilor, factura este doar unul din documentele justificative.

Prin urmare, față de cele prezentate, Curtea constată că recursul reclamantei este neîntemeiat și, în temeiul art. 496 Cod procedură civilă și art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins ca nefondat.

Recursul pârâtei Curtea de Conturi

Recursul pârâtei vizează soluția de anulare a măsurii de la pct. I.1 din decizia contestată prin care s-a stabilit obligația entităţii auditate de a stabili şi încasa creanţele cuvenite Unităţii Administrativ Teritoriale Comuna A. pentru anul 2015, din taxa pentru eliberarea autorizaţiei de racorduri şi branşamente la reţelele publice de telefonie şi televiziune prin cablu, potrivit reglementărilor legale.

Acestei măsuri îi corespunde abaterea de la legalitate consemnată la pct. 1.2. din partea de constatare a deciziei, prin care s-a reţinut faptul că pentru lucrările de racorduri şi branşamente la reţelele publice de telefonie şi televiziune prin cablu, în anul 2015, Unitatea Administrativ Teritorială Comuna A. nu a procedat la eliberarea autorizaţiilor pentru aceste lucrări şi nici nu a încasat taxa pentru eliberarea acestora, contrar prevederilor art. 267 alin. 11 din Legea nr. 571/2003 şi pct. 141 din HG nr. 44/2004.

Pentru clarificarea problemei de drept, Curtea are în vedere că art. 267 alin. 11 din Legea nr. 571/2003 prevede că: „Taxa pentru eliberarea unei autorizaţii privind lucrările de racorduri şi branşamente la reţele publice de apă, canalizare, gaze, termice, energie electrică, telefonie şi televiziune prin cablu se stabileşte de consiliul local şi este de până la 75.000 lei [vechi] pentru fiecare racord*).”

Totodată potrivit pct. 141 din Normele aprobate prin HG nr. 44/2004, autorizaţia privind lucrările de racorduri şi branşament la reţelele publice de telefonie şi televiziune prin cablu nu este de natura autorizaţiei de construire şi nici nu o înlocuieşte pe aceasta în situaţia în care este necesară emiterea autorizaţiei de construire. Şi această autorizaţie (alta decât autorizaţia de construire menţionată mai sus) se emite numai de către primar, iar furnizorul serviciilor poate efectua lucrările de racorduri sau branşamente numai după obţinerea autorizaţiei, în condiţiile prevăzute de lege.

Pe de altă parte, art. 1 din OUG nr. 111/2011: „Prezenta ordonanţă de urgenţă are ca obiect:

 a) stabilirea cadrului general de reglementare a activităţilor privind reţelele şi serviciile de comunicaţii electronice, a regimului autorizării acestor activităţi, precum şi a măsurilor destinate promovării concurenţei pe piaţa reţelelor şi serviciilor de comunicaţii electronice;

b) stabilirea cadrului de reglementare a relaţiilor dintre operatori, dintre furnizorii de servicii de comunicaţii electronice şi dintre operatori şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice în ceea ce priveşte accesul la reţelele publice de comunicaţii electronice şi la facilităţile şi serviciile asociate;”

De asemenea prin art. 5 al actului normativ menţionat se stabileşte că: „Furnizarea reţelelor şi serviciilor de comunicaţii electronice este liberă şi se realizează în condiţiile regimului de autorizare generală, în conformitate cu prevederile prezentului capitol”, iar art. 8 prevede că: „ANCOM elaborează şi actualizează autorizaţia generală pentru tipurile de reţele şi de servicii, prin care stabileşte condiţiile în care acestea pot fi furnizate, determinând astfel drepturile şi obligaţiile care revin furnizorilor fiecărui tip de reţea sau de serviciu.

Din analiza celor două acte normative, așa cum de altfel susține recurenta, rezultă că autorizațiile pe care fiecare le reglementează au un regim juridic distinct.

Taxa reglementată de art. 267 alineatul (11) din Legea nr. 571/2003 se percepe pentru eliberarea autorizaţiilor privind lucrările de racorduri şi branşamente la reţelele publice de apă, canalizare, gaze termice, energie electrică, telefonie şi televiziune prin cablu şi face parte din categoria impozitelor şi taxelor locale prevăzute de art. 2 alineatul (1) lit. h) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Taxa se încasează la bugetul local şi constituie venit al comunei.

Dreptul legal de a efectua astfel de lucrări de racorduri şi branşamente nu este acordat de către consiliul local decât după obţinerea autorizaţiei specifice prevăzute de art. 267 alineatul (11) din Legea nr. 571/2003. Niciun prestator de astfel de servicii/lucrări nu poate efectua lucrări de racorduri/branşamente la reţelele de televiziune prin cablu decât după obţinerea unei astfel de autorizaţii, reglementată de art. 267 alineatul (11) din Legea nr. 571/2003 şi plata taxelor corespondente.

Împrejurarea că reţeaua de telecomunicaţii nu face parte din domeniul public al comunei A. nu are absolut nicio relevanţă în soluţionarea cauzei, motivat de faptul că pentru lucrări care se desfăşoară la orice reţea amplasată pe domeniul unităţii administrativ-teritoriale trebuie plătită acesteia de către operatori o taxă pentru eliberarea autorizaţiilor privind lucrările de racorduri şi branşamente la reţelele publice.

Așa cum corect susține recurenta, terminologia de reţea publică nu are conotaţia de apartenenţă la domeniul public, cum nefondat reţine instanţa de fond. Din însăşi cuprinsul art. 4 pct. 10 din OUG nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice, invocat de către instanţa de fond, rezultă că definiţia "reţelei publice de comunicaţii electronice" este o reţea de comunicaţii electronice care este utilizată în întregime sau în principal, pentru furnizarea de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului.

Prin urmare, Curtea constată că obligația entităţii auditate de a stabili şi încasa creanţele cuvenite Unităţii Administrativ Teritoriale Comuna A. pentru anul 2015, din taxa pentru eliberarea autorizaţiei de racorduri şi branşamente la reţelele publice de telefonie şi televiziune prin cablu, potrivit reglementărilor legale, a fost corect dispusă de controlorii financiari, motiv pentru care, în temeiul art. 496 Cod procedură civilă, va admite recursul formulat de pârâta Curtea de Conturi a României, va casa în parte sentinţa recurată și în rejudecare, va respinge acţiunea ca nefondată.

Domenii speta

Spete similare