Cerere de ridicare a sechestrului asigurator aplicat prin ordonanță a parchetului- admisă. Imobilul a fost adjudecat în cadrul unei licitații publice de petent și nu mai subzistă rațiunea pentru care a fost instituit măsura asiguratorie

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, instanţa constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei XXXX, sub numărul XXXX/XXX/XXXX la data de XX.XX.XXXX  petentul G. V. M., a formulat cerere de ridicare a sechestrului asigurător instituit asupra imobilului situat în ......................, având numărul cadastral nr. ............., întabulat în Cartea Funciară sub nr. ................., și având număr CF vechi ...............

În motivarea cererii, a arătat că la solicitarea creditoarei C. B., precum şi în baza încheierii pronunţată de Judecătoria XXXX, în cauza ce a format obiectul dosarului nr. XXXX/XXX/XXXX BEJ T. V. P., a scos la licitaţie apartamentul sus menţionat, aşa cum rezultă din procesul verbal de licitaţie  din data de 10 mai 2016.

De asemenea, a mai arătat că prin încheierea nr. XXXXX din data de XXXX OCPI T. - BCPI A., a dispus intabularea dreptului de proprietate în favoarea acestuia, acesta devenind proprietarul imobilului și achitând toate datoriile.

Faţă de aceste aspecte, a solicitat să se dispună ridicarea sechestrului asigurător, întrucât prin menținerea acestuia nu se poate folosi de toate atributele dreptului de proprietate.

În dovedirea cererii : au fost depuse  înscrisuri (f.7-36).

În drept : cererea nu  a fost întemeiată.

La data de 29.11.2018 pârâta A. – D. – A. T. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională prin care a solicitat respingerea cererii de ridicare a sechestru asigurător dispus asupra imobilului situat în ..........................., având numărul cadastral nr. ..............., întabulat în Cartea Funciară sub nr. ..................., și având număr CF vechi ........ și anularea actului de adjudecare emis în favoarea petentului.

A solicitat pârâta, să se dispună respingerea acțiunii întrucât prin Ordonanța nr. XXX/P/XXXX din data de XX.XX.XXXX și Ordonanța nr. XXX/P/XXXX din XX.XX.XXXX emise de Parchetul de pe lângă Judecătoria A., a fost instituit sechestrul asigurător asupra apartamentului compus din patru camere și dependințe, în suprafață totală de 85,77 mp.

De asemenea, a mai arătat că sechestru a fost înscris în Cartea Funciară la OCPI –BCPI A. la capitolul sarcini având nr. XXXX din XX.XX.XXXX.

A menționat că, debitoarea Z. A. R. nu și-a achitat obligațiile de plată stabilite prin sentințele penale și actele de executare menționate, iar sechestrele aplicate sunt menținute în continuare nefiind recuperat prejudiciul produs bugetului.

A invocat prevederile art. 249 Cod de procedură penală, care prevăd faptul că „1) Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.(2) Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora. (3) Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului.(4) Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.(5) Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora.(6) Măsurile asigurătorii prevăzute la alin. (5) se pot lua, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, şi la cererea părţii civile. Măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele judiciare prevăzute la alin. (1) pot folosi şi părţii civile.7) Măsurile asigurătorii luate în condiţiile alin. (1) sunt obligatorii în cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

Totodată, a mai precizat că nu au fost respectate prevederile art. 625 din CPC, executarea silită nefiind făcută cu respectarea dispoziţiilor legii şi a drepturilor celorlalţi creditori, aceasta conducând în esență la nulitatea actului de adjudecare.

Faţă de aceste aspecte, a solicitat respingerea cererii de ridicare a sechestrului asigurător instituit asupra imobilului situat în ......................., având numărul cadastral nr. ..................., întabulat în Cartea Funciară sub nr. ..................., și având număr CF vechi ............... și anularea actului de adjudecare.

În dovedirea cererii :  pârâta a depus înscrisuri, filele 74-87..

În drept : cererea  a fost întemeiată, pe prevederile Legii nr. 207/2015, art. 625, art. 649 Cod de procedură civilă.

Cererea petentului a fost timbrată cu suma de 100 de lei, conform chitanţei aflate la fila 30 din dosar.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

În fapt, prin contractul de donație autentificat sub nr. XXX/XX.XX.XXXX de BNP XXXX (f. 32-33), numita Z. A.-R., în calitate de donatar, a dobândit de G. N. S. și G. N. M., în calitate de donatori, dreptul de proprietate asupra bunului imobil-apartament situat în ........................., având numărul cadastral nr. ............., întabulat în Cartea Funciară sub nr. .............., și având număr CF vechi ............, denumit în continuare ”bunul imobil”.

Prin contractul de ipotecă autentificat sub nr. XXX/XX.XX.XXXX de BNP XXXX (f. 44-46) încheiat între numita Z. A. – R. și C. S.A. – Sucursala A., s-a dispus instituirea asupra bunului imobil mai sus menționat a unei ipoteci imobiliare în favoarea C. –Sucursala A., în vederea garantării sumei de 365.000 lei și a dobânzilor aferente acordate de C. – Sucursala A., debitorului S.C. S. C. S.R.L., cu sediul în ........, în baza contractului de credit nr. XXX/XX.XX.XXXX.

De asemenea, prin același contract de ipotecă s-a reținut că asupra același bun imobil era grevat de o sarcina ipotecară de rang I, instituită tot în favoarea C.E.C. A., ipotecă autentificată cu încheiere nr. XXX/XX.XX.XXXX de BNP XXXX, ipotecă înscrisă la BCPI A. cu încheierea nr. XXX/XX.XX.XXXX, constituită pentru garantarea creditului acordat d-lui G. S. în baza contractului de credit nr. XXXX/XX.XX.XXXX.

Conform extrasului de carte funciară pentru informare nr. XXXX/XX.XX.XXXX privitor la bunul imobil descris în precedent (f. 140-141), prin încheierea nr. XXX/XX.XX.XXXX emisă de BCPI A., s-a dispus întabularea contractului de ipotecă autentificat sub nr. XXX/XX.XX.XXXX de BNP XXXX iar prin încheierea nr. XX/XX.XX.XXXX emisă de BCPI A., s-a dispus întabularea contractului de ipotecă autentificat sub nr. XXX/XX.XX.XXXX de BNP XXXX.

Ulterior, urmare a cererii de executare formulată de C. B. S.A. – Sucursala A. în anul 2010, prin încheierea civilă nr. XXXX/XX.XX.XXXX pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr. XXXX/XXX/XXXX, s-a dispus încuviințarea silită a titlurilor executoriu reprezentate de contractul de credit nr. XXX/XX.XX.XXXX și contractul de ipotecă autentificat sub nr. XXX/XX.XX.XXXX (f. 131-132)

 Prin ordonanța din data de 11.03.2014 a Parchetului de pe lângă Judecătoria A. dispusă în dosarul penal nr. XX/P/XXXX și a procesului verbal de aplicare a sechestrului penal (f. 56-59) s-a dispus instituirea sechestrului penal asupra bunului imobil.

Potrivit încheierii nr. XXXX/XX.XX.XXXX emisă de BCPI A., pe data de XX.XX.XXXX s-a dispus înscrierea sechestrului penal în cartea funciară a imobilului (f. f. 15)

Conform sentinței penală a Judecătoriei A. nr. XX/XX.XX.XXXX, pronunțată în dosarul nr. XXXX/XXX/XXXX, numita Z. A.-R. a fost condamnată la 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală (f. 63-67), menținându-se măsura sechestrului asigurătoriu.

Potrivit deciziei penale nr. XXXX/A din data de XX.XX.XXXX, pronunțată de Curtea de Apel București, a menținut dispozițiile primei instanțe cu excepția laturii civile pe care rejudecând-o a dispus obligarea numitei Z. A.-R. la plata către A. T. a sumei de 90687 lei cu titlu de despăgubiri civile, precum și la plata accesoriilor aferente debitului până la data stingerii sumei datorate, conform OG nr. 92/2003 (f. 68-71).

La data de 10.07.2017, potrivit procesului verbal de licitație și a actului de adjudecare întocmite de executorul judecătoresc în dosarul de executare nr. 158,162/2012, fost dosar XXX nr. XX/XXXX (f. 8-11), petentul a dobândit la licitație publică bunul imobil.

Actul de adjudecare a fost înscris în cartea funciară a bunului imobil potrivit încheierii nr. XXXX/XX.XX.XXXX emisă de BCPI A. (f. 15).

În drept, cu titlu preliminar, trebuie arătat că problema concursului dintre dreptul real de urmărire conferit de ipotecă şi sechestrul asigurător dispus în materie penală nu ţine strict de interpretarea dispoziţiilor din Codul de procedură civilă (norme ce oferă cadrul juridic general de soluţionare a contestaţiei la executare), ci presupune, în primul rând, analiza celor două instituţii juridice în concurs, respectiv sechestrul asigurător penal şi dreptul de ipotecă (imobiliară) în etapa valorificării sale pe cale silită, prin observarea efectelor şi scopului instituirii sechestrului asigurător penal, a drepturilor conferite beneficiarului unui drept de ipotecă şi a regimului general aplicabil executărilor silite.

Tot ca observaţie preliminară trebuie precizat că dispoziţiile penale în materia măsurilor asigurătorii se completează cu cele din materia procesuală civilă (lato sensu, înglobând şi pe cele ale procedurii fiscale) în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Noul Cod de procedură civilă - potrivit cărora dispoziţiile acestui cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare, normele procesuale civile constituind izvor de drept procesual penal, în măsura în care anumite aspecte ridicate în procesul penal nu beneficiază de o reglementare la nivelul Codului de procedură penală şi aplicarea normelor civile nu ridică probleme principiale.

La modul cel mai general, sechestrul asigurător constituie o măsură asigurătorie menită să împiedice sustragerea bunurilor gajului general recunoscut creditorilor şi constă în indisponibilizarea bunurilor mobile şi/sau imobile ale debitorului în vederea vânzării lor în cadrul unei proceduri de executare silită, pentru realizarea creanţei creditorului la momentul obţinerii de către acesta a titlului executoriu, în caz de neîndeplinire benevolă a obligaţiei de către debitor.

Păstrând, în esenţă, aceeaşi raţiune, măsurile asigurării în penal - a căror instituire este menită a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor aparţinând învinuitului/suspectului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, astfel după cum o spune expres art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală (reglementare similară în substanţă cu cea prevăzută de art. 163 din Codul de procedură penală de la 1968), au ca finalitate asigurarea luării măsurii confiscării speciale sau a confiscării extinse, a garantării executării pedepsei amenzii, a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.

Efectele măsurilor asigurătorii în penal sunt determinate chiar prin lege, art. 249 alin. (2) din Codul de procedură penală vorbind despre "indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora".

Ca şi în materie civilă - unde art. 745 din Noul Cod de procedură civilă stabileşte că, din momentul sechestrării bunurilor, debitorul nu mai poate dispune de ele cât timp durează executarea, sub sancţiunea unei amenzi judiciare de la 2.000 lei la 10.000 lei, dacă fapta nu constituie infracţiune - noţiunea de indisponibilizare, la care se referă dispoziţiile art. 249 alin. (2) din Codul de procedură penală, presupune că titularul bunului nu mai poate dispune liber de el, în sensul că nu îl mai poate înstrăina, greva cu sarcini, dona, închiria, fiindu-i interzis, în general, orice act voluntar care ar putea conduce la scăderea valorii bunului ori la sustragerea lui de la urmărire. Bunurile nu sunt scoase, ci rămân în circuitul civil, fiind suspendat, pe durata instituirii măsurii, doar dreptul de dispoziţie voluntară asupra acestora aparţinând proprietarului.

Astfel fiind, indisponibilizarea constituie o măsură de natură preventivă şi constă în suspendarea temporară a dreptului de dispoziţie juridică şi/sau materială a proprietarului asupra bunurilor sale mobile sau imobile, cu scopul menţinerii acestora în patrimoniul său spre a putea servi la nevoie pentru garantarea executării silite a unei creanţe ce s-ar obţine împotriva sa.

Noţiunea nu se confundă cu cea de inalienabilitate prevăzută de art. 136 din Constituţia României (proprietatea publică) ori de Codul civil (termen ce dă expresie interdicţiei de înstrăinare a unui bun prin acte juridice) şi nici cu cea de insesizabilitate (bun sau drept care nu este susceptibil de a fi urmărit pe cale silită) prevăzută de art. 2.329 alin. (2) din Codul civil ori de Codul de procedură civilă prin sintagma "nu sunt supuse urmăririi silite" regăsită, spre exemplu, în dispoziţiile art. 727.

Nicio dispoziţie legală a Codului de procedură penală ori a Codului de procedură civilă nu declară ca fiind inalienabile ori insesizabile bunurile asupra cărora a fost instituit un sechestru asigurător penal ori bunurile indisponibilizate, ceea ce presupune, implicit, că regimul juridic al unui bun grevat de o astfel de măsură nu este incompatibil cu derularea unei proceduri execuţionale.

Atribuirea unui atare statut juridic - de bun inalienabil sau insesizabil - bunurilor afectate de instituirea unor măsuri asigurătorii luate în procesul penal depăşeşte cadrul legal de reglementare al regimului juridic al acestora.

Pentru completa ilustrare a efectelor măsurilor asigurătorii din procesul penal, în general, şi a sechestrului asigurător, în special, trebuie menţionat şi art. 253 alin. (4) din Codul de procedură penală potrivit căruia, pentru bunurile imobile sechestrate, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată care a dispus instituirea sechestrului va cere organului competent notarea ipotecară asupra bunurilor sechestrate, anexând copie de pe ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus sechestrul şi un exemplar al procesului-verbal de sechestru, prevederile alin. (4) aplicându-se în mod corespunzător şi în privinţa înscrierii ipotecare asupra bunurilor mobile [art. 253 alin. (5) din Codul de procedură penală].

Notarea ipotecară conferă măsurii asigurătorii opozabilitate faţă de terţi, iar nu şi prioritate în executare, neexistând vreun text de lege care să confere un drept de preferinţă celui în beneficiul căruia a fost instituită măsura, fie acesta chiar statul.

De altfel, în mod similar, art. 955 alin. (3) din Noul Cod de procedură civilă prevede că: "Înscrierea face opozabil sechestrul tuturor acelora care, după înscriere, vor dobândi vreun drept asupra imobilului respectiv".

Tot astfel, notarea ipotecară nu afectează în vreun fel valabilitatea ori ordinea de prioritate a garanţiilor şi sarcinilor anterior instituite şi înscrise în cartea funciară asupra aceluiaşi bun, neexistând nicio dispoziţie normativă care să ofere suport pentru o asemenea susţinere.

Astfel fiind, ca şi în civil, măsurile asigurătorii din procesul penal sunt măsuri de conservare şi indisponibilizare a bunurilor mobile şi/sau imobile ale învinuitului/suspectului, inculpatului ori părţii responsabile civilmente.

Pe de altă parte, atât dispozițiile art. 1746 din Vechiul Cod Civil cât și prevederile art. 2.345 din Noul Cod civil prevăd că dreptul de ipotecă se menţine asupra bunurilor grevate în orice mână ar trece, creditorul ipotecar având dreptul de a-şi satisface creanţa înaintea creditorilor chirografari, precum şi înaintea creditorilor de rang inferior.

Mai trebuie precizat, pornind de la finalitatea măsurilor asigurătorii din procesul penal, că instituirea lor poate servi conservării drepturilor părţii civile, cu privire la cheltuielile de judecată sau la despăgubiri, caz în care dreptul asigurat este unul care va fi valorificat în cadrul executării silite civile deoarece, potrivit art. 581 din Codul de procedură penală, dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile de judecată cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile.

Prin urmare, în acest caz, măsura asigurătorie astfel instituită tinde să apere un interes particular, iar beneficiarul acesteia - parte civilă în procesul penal - este titularul unei creanţe incerte sau eventuale care, în caz de condamnare definitivă a inculpatului, va deveni un simplu creditor chirografar.

Atunci când măsura asigurătorie se adoptă în vederea garantării executării pedepsei amenzii, a reparării pagubei produse statului prin infracţiune (spre exemplu, evaziunea fiscală), a plăţii cheltuielilor judiciare datorate statului ori luării măsurii confiscării speciale şi a confiscării extinse, raporturile ulterioare pronunţării hotărârii penale definitive vor fi guvernate de Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare), iar titularul creanţei incerte este, în toate aceste cazuri, statul.

Sumele datorate cu titlu de amendă penală, despăgubiri rezultând din săvârşirea de infracţiuni ori cheltuieli avansate de stat pentru derularea procedurilor judiciare, întrucât constituie venituri la bugetul de stat, intră în categoria creanţelor bugetare menţionate de art. 1 pct. 7 din Codul de procedură fiscală (iar nu a creanţelor fiscale, concept utilizat în legislaţia şi doctrina anterioară, dar care în prezent corespunde sumelor datorate cu titlu de impozite, taxe şi contribuţii sociale, menţionate ca atare prin dispoziţiile art. 1 pct. 11 din Codul de procedură fiscală), în care se includ orice sume ce se cuvin bugetului general consolidat.

Asupra acestor sume şi pentru realizarea lor pe cale silită, statul nu are un drept de preferinţă, astfel cum rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 258 şi 259 din Codul de procedură fiscală ori din cuprinsul art. 865 din Codul de procedură civilă, aplicabil pentru acele cazuri de excepţie, menţionate de art. 220 alin. (13) şi (14) din Codul de procedură fiscală, când executarea silită, inclusiv pentru realizarea obligaţiilor fiscale, are loc după regulile prevăzute de Codul de procedură civilă şi prin executorii judecătoreşti ce aplică dreptul comun.

În ceea ce priveşte pedeapsa amenzii mai trebuie precizat că, aşa cum rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 497 alin. (3) şi art. 559 din Codul de procedură penală, aceasta se execută silit potrivit procedurii de executare silită a obligaţiilor fiscale reglementate de Codul de procedură fiscală doar când a fost aplicată persoanelor juridice, iar acestea nu şi-au îndeplinit obligaţia de plată în termenul stabilit de lege, în timp ce, în ipoteza similară în care s-ar găsi persoana fizică, consecinţa este cea a înlocuirii pedepsei amenzii cu cea a închisorii sau, după caz, a unei munci neremunerate în folosul comunităţii, potrivit dispoziţiilor art. 63 şi 64 din Codul penal, iar nu executarea silită.

Şi atunci când luarea măsurilor asigurătorii vizează confiscarea specială sau confiscarea extinsă, titular al creanţei incerte ori eventuale este tot statul, care nu se bucură de prioritate nici în acest caz întrucât bunurile ce fac obiectul confiscării trec în proprietatea privată a statului, aşa cum prevede Ordonanţa Guvernului nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit art. 3 din această ordonanţă a Guvernului, bunurile confiscate sau neridicate, conform legii, în orice procedură judiciară trec în proprietatea privată a statului, în temeiul unei încheieri emise de judecătorul de cameră preliminară sau al unei hotărâri judecătoreşti definitive ori, după caz, definitive şi irevocabile, prin care se dispune valorificarea acestora.

Astfel, cazurile rezolvate neunitar în jurisprudenţa instanţelor opun un creditor titular al unei creanţe garantate ipotecar şi în privinţa căreia au fost efectuate formalităţile de publicitate, care tinde a o valorifica pe calea executării silite imobiliare - titularului unei creanţe incerte sau eventuale, dar care şi în ipoteza definitivării acesteia prin pronunţarea unei hotărâri (definitive) de condamnare a învinuitului/inculpatului nu are un rang prioritar în oricare din ipotezele pentru care a fost instituit sechestrul penal asigurător.

În considerarea aspectelor mai sus prezentate, ce conturează regimul juridic al celor două instituţii, din punctul de vedere al elementelor care interesează problema de drept în cauză, se apreciază că existenţa unor măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane fizice sau juridice: a) nu suspendă executarea silită începută de un creditor ipotecar, al cărui drept de ipotecă asupra aceloraşi bunuri a devenit opozabil terţilor anterior înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal şi b) nu determină nulitatea actelor de executare ulterioare înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal asupra aceloraşi bunuri.

a) Instituirea sechestrului penal nu poate duce la suspendarea legală a executării silite în cazul în care un alt creditor ce deţine un titlu executoriu a solicitat executarea silită a imobilului sechestrat, întrucât:

(i) Cauzele privind suspendarea legală a executării silite sunt expres şi limitativ prevăzute de lege, iar printre acestea nu se regăseşte şi cea privind instituirea unui sechestru penal asupra bunurilor mobile sau imobile ale persoanei urmărite penal. Deşi se afirmă existenţa, ope legis, a unei cauze de temporizare a executării silite începute asupra unui bun afectat în acelaşi timp de măsura sechestrului penal asigurător, nu se indică vreun text de lege care să dispună în acest sens.

(ii) O măsură cu funcţie asigurătorie, cum este sechestrul asigurător în materie penală, nu poate bloca executarea unui drept de creanţă care are un caracter cert şi care se desfăşoară în temeiul unui titlu executoriu.

(iii) Creditorul urmăritor, titular al unei creanţe certe, lichide şi exigibile, indiferent că aceasta a fost recunoscută printr-o hotărâre judecătorească definitivă ori izvorăşte din acte juridice valabile şi necontestate, este deţinătorul unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Dreptul său trebuie apărat şi protejat, iar acesta trebuie să beneficieze de toate garanţiile specifice recunoscute în legislaţie, inclusiv de acelea care să îi asigure, la nevoie, realizarea dreptului pe cale silită.

Faza executării silite face parte tot din noţiunea de "proces", aşa cum a decis Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Șandor împotriva României), astfel că şi în această etapă trebuie asigurate şi respectate exigenţele unui proces echitabil care presupune, printre altele, un termen rezonabil de soluţionare apreciat prin raportare la celeritatea procedurii. În acest context, o temporizare a executării silite până la momentul ridicării sechestrului asigurător penal (care durează, de regulă, până la soluţionarea definitivă a cauzei penale) subminează ideea de celeritate şi predictibilitate care trebuie să caracterizeze orice procedură judiciară, cu atât mai mult una execuţională, nefiind stabilit niciun termen în care situaţia creată ia sfârşit, incertitudinea asupra datei la care executarea ar putea fi reluată fiind totală şi în mod continuu păgubitoare pentru creditorul garantat.

În ceea ce privește aplicarea principiului "penalul ţine în loc civilul", este adevărat că executarea silită este una dintre etapele procesului civil, iar măsurile asigurătorii sunt dispuse în cursul procesului penal, însă art. 27 alin. (1) din Codul de procedură penală are în vedere suspendarea judecăţii în faţa instanţei civile până la soluţionarea cauzei penale în primă instanţă, iar art. 28 din Codul de procedură penală stabileşte autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, urmând a fi corelat cu art. 1.365 din Codul civil. Prin urmare, ipoteza avută în vedere de principiul menţionat este aceea a acţiunii civile care are ca obiect repararea pagubei săvârşite prin infracţiune.

Principiul nu este însă aplicabil cazurilor regăsite în jurisprudenţa divergentă, când un terţ creditor, fără nicio legătură cu procesul penal, dar care are un titlu executoriu, îl pune în executare silită. Faptul că debitorul său este învinuit/suspect, inculpat sau persoană responsabilă civilmente într-un proces penal este o împrejurare exterioară, fără nicio legătură cu executarea silită a creanţei sale şi care are alt temei. Într-o asemenea situaţie nu este vorba despre existenţa pe rolul instanţelor de judecată a două cauze, una civilă şi una penală, astfel încât nu se regăseşte ipoteza avută în vedere de principiul enunţat.

De asemenea, în situaţia în care creditorul urmăritor are o ipotecă asupra bunului ce face obiectul urmăririi, pentru care formalităţile de publicitate au fost făcute anterior înscrierii sechestrului în cartea funciară, precum este cazul în prezenta cauză, suspendarea executării este şi lipsită de interes, având în vedere că ipoteca îi conferă creditorului ipotecar prioritate chiar în ipoteza în care procesul penal s-ar finaliza cu o soluţie de condamnare, iar măsurile asigurătorii ar fi menţinute în vederea realizării scopului pentru care au fost înfiinţate.

Altfel spus, în situaţia sechestrului penal ne aflăm în prezenţa unei creanţe eventuale, incerte, care îşi are izvorul în fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu şi care angajează răspunderea civilă delictuală a învinuitului/suspectului sau inculpatului, creanţă care se va plăti în ordinea de preferinţă determinată de dispoziţiile art. 865 şi 867 din Codul de procedură civilă (art. 563 şi 564 din Codul de procedură civilă de la 1865) ori, după caz, de dispoziţiile art. 258 şi 259 din Codul de procedură fiscală.

Referitor la argumentul privind interesul general al statului în procesul penal, acesta există în ceea ce priveşte societatea şi ordinea de drept care ar fi afectate prin săvârşirea de infracţiuni. Altfel spus, interesul general poate fi adus în discuţie de parchete doar cu privire la activitatea acestora de tragere la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, acesta fiind scopul procesului penal, iar nu în legătură cu luarea măsurilor asigurătorii.

Precum s-a arătat în cele de mai sus, instituirea de măsuri asigurătorii în procesul penal nu naşte în patrimoniul statului (în calitate de potenţial creditor) un drept de preferinţă faţă de alţi creditori, decât în condiţiile şi limitele impuse de legislaţia în vigoare, aşa cum prevede în mod expres art. 2.328 din Codul civil - potrivit căruia preferinţa acordată statului şi unităţilor administrativ-teritoriale pentru creanţele lor se reglementează prin legi speciale, însă o asemenea preferinţă nu poate afecta drepturile anterior dobândite de către terţi - şi art. 153 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit căruia preferinţa acordată statului şi unităţilor administrativ-teritoriale pentru creanţele lor nu va fi opozabilă terţilor înainte de momentul la care a fost făcută publică prin înregistrarea în registrele de publicitate, o asemenea preferinţă va dobândi rang de prioritate de la momentul la care preferinţa a fost făcută publică. De asemenea, nicio dispoziţie legală nu conferă statului prioritate în ipoteza în care asupra unui bun ipotecat au fost instituite măsuri asigurătorii în procesul penal.

Nu există niciun temei juridic de a deduce, din faptul transformării creanţei eventuale a statului într-una certă, lichidă şi exigibilă, ca efect al hotărârii de condamnare, şi existenţa unui rang prioritar a acesteia în raport cu altele, garantate ipotecar, în privinţa cărora au fost efectuate, anterior notării sechestrului asigurător penal, toate formalităţile de publicitate.

În măsura în care procesul penal s-ar finaliza cu o soluţie de condamnare, creanţa eventuală a statului s-ar transforma în creanţă certă, lichidă şi exigibilă, care ar avea caracterul unei creanţe bugetare şi care s-ar putea pune în executare cu respectarea normelor din Codul de procedură fiscală.

Însă, potrivit art. 227 alin. (9) din Codul de procedură fiscală, faţă de terţi, inclusiv faţă de stat, o garanţie reală şi celelalte sarcini reale asupra bunurilor au un grad de prioritate care se stabileşte de la momentul în care acestea au fost făcute publice prin oricare dintre metodele prevăzute de lege.

Totodată, art. 259 alin. (3) din Codul de procedură fiscală dispune că, dacă există creditori care, asupra bunului vândut, au un drept de ipotecă despre care organul de executare a luat cunoştinţă, acestea vor fi plătite imediat după cheltuielile de executare.

Normele procedurale mai sus redate stabilesc ordinea legală de preferinţă între creditori, reglementând inclusiv ipoteza în care printre creditori se află statul, ca titular al unei creanţe bugetare. Prin conţinutul lor, acestea lipsesc de orice fundament argumentele prin care s-a afirmat că indisponibilizarea dată de instituirea sechestrului penal asigurător se răsfrânge asupra întregii situaţii juridice a bunurilor, inclusiv asupra oricărei garanţii reale constituite în favoarea terţilor, asupra actelor civile anterioare şi ulterioare aplicării măsurii, iar că prin înscrierea măsurii în cartea funciară, indisponibilizarea ar produce efecte erga omnes, inclusiv faţă de terţii de bună-credinţă.

Dreptul unui creditor de a-şi realiza creanţa pe calea procedurii de executare silită nu poate fi validat/confirmat de legalitatea sau nu a unei măsuri asigurătorii instituite în condiţiile art. 249 din Codul de procedură penală, procedură independentă şi separată atât ca finalitate, cât şi ca scop de cea a executării silite.

Legalitatea măsurii asigurătorii a sechestrului înscris ipotecar nu poate afecta sub nicio formă legalitatea altor sarcini prealabil înscrise în cartea funciară şi nici a dreptului creditorului de a-şi satisface creanţa pe calea executării silite.

Nu poate fi acceptată ideea potrivit căreia creditorul titular al unei creanţe ar trebui să obţină cu prioritate o hotărâre a instanţei penale de ridicare a sechestrului într-o procedură de contestare a acestuia pe calea prevăzută de art. 250 din Codul de procedură penală, singurele aspecte pe care instanţa penală le poate verifica într-o astfel de procedură fiind cele privitoare la legalitatea măsurii şi a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, iar nu şi chestiunea restabilirii ordinii de preferinţă în caz de concurs între creditori.

Prin urmare, pentru a proceda la executarea silită a bunului ce face obiectul sechestrului, creditorul (chirografar sau ipotecar) nu trebuie să parcurgă procedura contestaţiei împotriva măsurii asigurătorii prevăzute de art. 250 din Codul de procedură penală (art. 168 din Codul de procedură penală de la 1968), întrucât executarea silită nu este condiţionată de ridicarea sechestrului. În urma vânzării silite a imobilului ipotecat se va proceda la îndestularea cu prioritate a creditorului, urmând ca restul de preţ obţinut, în măsura în care va exista, să fie indisponibilizat pentru acoperirea creanţelor derivate din cauza penală.

În acest context, instanța reține că sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 857 alin. (3) din Codul de procedură civilă, care reiterează în esență dispozițiile art. 518 alin. (3) din Vechiul Cod de procedură civilă, și care prevăd că, de la data intabulării, imobilul rămâne liber de orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanţă, creditorii putându-şi realiza aceste drepturi numai din preţul obţinut în urma vânzării.

 De asemenea cât pivește posibila săvârșire a infracțiunii de sustragere de sub sechestru, faptă prevăzută de art 261 C.pen, sub aspectul laturii subiective, instanța reține că infracţiunea poate fi săvârşită numai cu intenţie directă sau indirectă, ceea ce presupune că făptuitorul trebuia să ştie că bunul este legal sechestrat. Or, nu pot fi considerate ca întrunite elementele constitutive ale infracţiunii în cazul în care se pune în executare un titlu executoriu vizând un imobil aflat sub puterea unui sechestru asigurător penal, având în vedere că, sub aspectul laturii subiective, nu poate fi vorba despre intenţia de a scoate nelegal bunul de sub incidenţa măsurii asigurătorii, ci creditorul nu face altceva decât să îşi exercite, în această calitate, un drept legal recunoscut, în timp ce executorul judecătoresc îşi îndeplineşte sarcinile ce îi revin, potrivit legii. În plus, aşa cum s-a arătat anterior, în ipoteza în care bunul este vândut în procedura executării silite, sechestrul penal se va strămuta asupra sumei de bani obţinute din vânzare, care rămâne după îndestularea creditorilor privilegiaţi.

Având în vedere aceste argumente, precum și Decizia de recurs în interesul legii nr. 2/19.02.2018 pronunțată de ICCJ și publicată în Monitorul Oficial al României nr. 463/05.06.2018, instanța va admite cererea introductivă, va dispune ridicarea sechestrului penal instituit prin Ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria A. nr. XXX/P/XXXX din data de XX.XX.XXXX în cadrul dosarului penal nr. XXX/P/XXXX, asupra bunului imobil situat în .........., având numărul cadastral nr. ......, întabulat în Cartea Funciară sub nr. ..........., și având număr CF vechi ....., urmând a respinge cererea reconvențională formulată de intimata A. T. ca neîntemeiată.

Domenii speta

Spete similare