Contestaţie creditor Legea nr. 77/2016

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 22.08.2016, reclamanta SC, în contradictoriu cu pârâţii RL şi RM, a formulat contestaţie împotriva cererilor de dare în plată nr… şi nr. .. din data de …, privind darea în plată a imobilului/imobilelor ipotecate în favoarea contestatoarei situate în …. - contractul de credit nr. …, contractul de credit nr…., prin care a solicitat instanţei să admită prezenta contestaţie şi, pe cale de consecinţă, să dispună punerea de drept a părţilor în situaţia anterioară notificării, în temeiul art. 7 alin. 5 din Legea nr. 77/2016, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 Cod procedură civilă.

În motivarea contestaţiei, reclamanta a arătat că, în data de 28.06.2007, pârâţii din prezenta cauză au încheiat cu aceasta contractul de credit nr. … prin care au contractat suma de .. euro, stabilind totodată o perioadă de rambursare de 300 luni.

În data de 08.11.2007, pârâţii au încheiat cu reclamanta contractul de credit nr…, prin care au contractat suma de .. euro, stabilind o perioadă de rambursare de 300 luni.

În data de 08.08.2016, reclamanta a primit solicitarea de dare în plată prin care debitorii şi-au manifestat intenţia de a da în plată următoarele imobile ipotecate în favoarea reclamantei: teren intravilan, în suprafaţă de 999,11 mp situat în …; construcţie edificată pe teren (P+1+M în suprafaţă de 138 mp) la roşu, având nr. cadastral .., intabulat în CF nr. ...

De asemenea, debitorii au stabilit în cuprinsul cererii intervalul orar în care reprezentantul legal sau convenţional al reclamantei se poate prezenta pentru încheierea actului translativ de proprietatea preconizat: 21.09.2016, orele 12:00 sau 28.09.2016, orele 12:00.

Cu titlu prealabil, reclamanta a aratat ca din continutul art. 2 din Legea nr. 77/2016 rezultă că instanţa sesizată prin prezenta contestaţie trebuie să facă aplicarea Legii nr. 77/2016, simultan cu observarea cerinţelor legale impuse prin OUG nr.77/2006, simultan cu observarea cerinţelor legale impuse prin OUG nr.99/2006, prin Legea nr. 190/1999 şi, respectiv, prin Codul de procedură civilă, astfel încât să asigure o aplicare unitară a Legii privind darea în plată.

Astfel, reclamanta a arătat ca darea în plată poate opera numai cu consimţământul reclamantei. Derogarea de la această cerinţă legală prevăzută de art. 1492 Cod civil s-ar fi putut realiza doar printr-o lege organică şi doar cu indicarea expresă a reglementării generale faţă de care se instituie norma specială urmărită a fi introdusă în activul legislativ, ca atare rezultă că lipsa consimţământului reclamantei în sensul stingerii datoriilor asumate de împrumutaţi prin darea în plată a imobilelor ipotecate trebuie să ducă la admiterea prezentei contestaţii.

Reclamanta a precizat ca aplicarea şi interpretarea legii trebuie sa se faca din perspectiva normelor/principiilor constituţionale şi ale blocului de convenţionalitate, trebuie avute în vedere exigenţele privind dreptul de proprietate [art. 44, coroborat cu art. 136 din Constituţie şi raportat şi la art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului], fiind relevantă, în acest sens, noţiunea de „bun” care trebuie înţeleasă în sens extins şi care desemnează orice interes economic care are o valoare patrimonială, respectiv orice valoare patrimonială care dă subiectului de drept cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine „folosinţa efectivă” a unui drept de proprietate, in acord cu jurisprudenta Curtii Europeane a Drepturilor Omului  potrivit careia drepturile de creanţă constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Ingerinţa statului pe cale legislativă în exercitarea dreptului de proprietate asupra bunurilor trebuie să fie proporţională cu scopul vizat, în sensul că trebuie să existe o proporţionalitate între mijloacele utilizate şi interesul public protejat, astfel încât proprietarii să nu suporte o excesivă şi disproporţionată de-privare, iar dreptul de proprietate să fie violat.

Legea dării în plată trebuie analizată şi interpretată deopotrivă în consens cu respectarea principiului libertăţii economice [art. 45, coroborat cu art. 135 din Constituţie], iar limitarea/restrângerea gravă/eliminarea drepturilor şi intereselor creditorilor de către debitori, care doresc să nu îşi mai îndeplinească obligaţii contractuale asumate, nu sunt nici proporţionale şi nici necesare.

Legea trebuie interpretată şi aplicată în consens cu garanţiile dreptului la un proces echitabil (art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) - şi în sensul de a nu permite debitorilor să schimbe obiectul, preţul şi riscul contractului după bunul lor plac şi în lipsa verificărilor prealabile privind îndeplinirea condiţiilor obiective şi subiective pentru aplicarea protecţiei (care trebuie să aibă un caracter legitim, iar nu abuziv). Cu alte cuvinte, ar fi contrar principiului unui proces echitabil, dacă în soluţionarea contestaţiei, judecătorul ar permite debitorului pârât verificarea exclusiv a condiţiilor de admisibilitate prevăzute în art. 4 din OUG nr. 77/2016, iar nu şi a celor derivate din Codul civil, Ordonanţa Guvernului nr. 99/2006, Legea nr.190/1999, Codul de procedură civilă, restul dispoziţiilor de drept naţional incidente, Constituţia României, Convenţia Europeană Drepturilor Omului, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, etc. Refuzul instanţei de a analiza cauza (contestaţie) sub toate aspectele ar echivala cu refuzul la un tribunal care ar afecta dreptul în substanţa lui şi fără respectarea rigorilor de proporţionalitate impuse de Convenţie.

Pe de alta parte, reclamanta a aratat ca, caracterul de excepţie al Legii dării în plată se raportează, de asemenea, la reglementarea instituţiei dării în plată din Codul civil, art. 1492.

Art. 3 din Legea privind darea în plată ilustrează caracterul subsidiar al aplicării sale:

„Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. 3 părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord”.

Cu alte cuvinte, dacă debitorul are/i s-a oferit/i se oferă condiţii rezonabile de echilibrare a riscurilor contractuale, debitorul nu poate „forţa” creditorul la darea în plată. Un refuz la debitorului la acord în condiţii de echilibru contractual reprezintă un abuz de drept şi trebuie sancţionat de judecător prin admiterea contestaţiei.

Aşa fiind, în interpretarea teleologică/logică/raţională şi raportată la economia întregului act normativ, rezultă că prin Legea dării în plată derogă de la reglementările Codului civil exclusiv sub aspectul posibilităţii de suplinire judecătorească a consimţământul creditorului la darea în plată, în anumite condiţii prestabilite şi dovedite de debitor, între care esenţiale sunt şi: existenţa/menţinerea riscului contractual şi inexistenţa abuzului de drept.

Orice alte dispoziţii compatibile ale Codului civil, ca lege generală, trebuie să guverneze în continuare raporturile juridice dintre părţi şi să completeze reglementarea specială privind darea în plată, astfel cum reglementează, de altfel, orice alt raport juridic civil.

În acest sens, reclamanta a apreciat că toate cerinţele instituite prin art. 1492 Cod civil  continuă să beneficieze de aplicabilitate în ceea ce priveşte efectele juridice ale operaţiunii de dare în plată.

În egală măsură, trebuie verificate condiţiile prevăzute în celelalte „dispoziţii legale”, cum sunt cele aplicabile/incidente în privinţa transferului unui drept de proprietate (în speţă dorind să se opereze, reclamanta a considerat neconstituţional, un „transfer” forţat al dreptului de proprietate), dintre care a menţionat exemplificativ, următoarele dispoziţii:

- dispoziţiile din Codul civil referitoare la vânzare (art. 1630 şi urm. Cod civil), incluzând şi dispoziţiile privind capacitatea/calitatea/reprezentarea persoanelor; situaţia/starea/destinaţia bunului; viciile bunului/garanţiile vânzătorului etc.

- dispoziţiile Legii nr.372/2005 privind performanţa energetică a clădirii - reglementând Certificatul de performanţă energetică;

- prevederile art. 159 din Codul de procedură fiscală reglementând certificatul de atestare fiscală emis de organul fiscal local;

- dovada exercitării/ neexercitării dreptului de preemţiune instituit prin Legea nr.422/2001 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, privind protejarea monumentelor istorice (acolo unde aceasta se aplică);

- prevederile Legii nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari privind Adeverinţa de la Asociaţia de proprietari/locatari ai imobilului;

- prevederile Legii nr. 51/2006 privind serviciile comunitare de utilităţi publice, reglementând dovezile achitării datoriilor/chitanţele care atestă achitarea taxelor de salubritate, gaze, apă etc. (furnizorii de utilităţi);

- verificarea existenţei indisponibilizării instituite potrivit prevederilor Legii nr.10/2001;

Neîndeplinirea oricăreia din aceste condiţii se impune a se sancţiona cu admiterea prezentei contestaţii.

In concret, reclamanta a aratat ca cererile de dare în plată din data de 08.08.2016 nu îndeplinesc condiţiile specifice din legea privind darea în plată.

Debitorii RM şi RL nu sunt consumatori, în sensul Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992 şi al Legii nr. 193/2000.

În conformitate cu art. 4 alin. 1 lit. a coroborat cu art. 1, alin. 1 din Legea nr. 77/2016, drepturile conferite de această lege se aplică doar raporturilor juridice dintre  consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor.

Definiţiile consumatorului din OG nr.21/1992 şi Legea nr. 193/2000 converg către aceeaşi soluţie, potrivit căreia „Prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”.

În prezenta cauză, împrumutata RL desfăşoară o activitate profesională, fiind administratorul unic al unei societăţi comerciale (… SRL), astfel cum rezultă din raportul ONRC anexat prezentei contestaţii.

În acelaşi timp, astfel cum rezultă din acelaşi raport ONRC, pârâtul RM este asociat în cadrul aceleiaşi societăţi comerciale, desfăşurând astfel o activitate profesională ce îl îndepărtează de noţiunea de „consumator” prevăzută de lege.

Funcţia de administrator unic/asociat în cadrul unei societăţi comerciale presupune, în mod evident, o pregătire specială în ceea ce priveşte desfăşurarea de activităţi cu caracter economic.

Aceste împrejurări justifică reţinerea calităţii de profesionist  a soţilor R.., care înlătură aplicarea tuturor normelor protecţioniste privind consumatorul, inclusiv pe cele ale Legii nr. 77/2016.

Reclamanta a solicitat prin urmare instanţei de judecată să constate că activitatea profesională desfăşurată de împrumutaţi, prin care aceştia se îndepărtează de la conceptul de consumator, impune lipsirea acestora de beneficiul drepturilor oferite de Legea nr. 77/2016 şi constatarea neîndeplinirii condiţiei de admisibilitate decurgând din art. 4 alin. 1 lit. a, coroborat cu art. 1, alin. 1 din acelaşi act normativ.

Contractele de credit nr. … şi nr. …, referite prin notificările transmise la data de 08.08.2016, nu fac obiectul sferei de reglementarei a Legii nr. 77/2016.

Creditele referite prin Cererea de dare în plată din data de 08.08.2016 nu au fost contractate în scopul de a achiziţiona/construi/extinde/moderniza/amenaja/ reabilita imobile cu destinaţie de locuinţă şi nici nu sunt garantate cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă.

Darea în plată poate avea drept obiect exclusiv, creditele contractate fie (i) cu scopul de a achiziţiona/construi/extinde/moderniza/amenaja/reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă, fie (ii) garantate cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 4, alin. 1, lit. c din Legea nr. 77/2016.

Or, câtă vreme debitorii nu justifică în mod cumulativ (i) imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiilor de plată a datoriilor creditului sau dezechilibrul contractual şi, prin aceasta, (ii) riscul iminent de pierdere al locuinţei, nici raţiunea de aplicare a Legii nr. 77/2016 nu subzistă în acest caz.

Aşadar, în primul rând, reclamanta a arătat instanţei de judecată că imobilele ce fac obiectul garanţiei contractului de credit nr. .. (teren arabil extravilan situat în ..., respectiv, terenuri intravilane situate în …) nu reprezintă imobile având destinaţia de locuinţă, ci simple terenuri arabile intravilane sau extravilane, ce nu pot îndeplini condiţia privitoare la destinaţia de locuinţă a bunului oferit în plată, astfel cum este aceasta prevăzută de art. 4 alin. 1 lit. c din Legea nr. 77/2016.

În al doilea rând, în conformitate cu art.9 din contractul de credit nr.894/28.06.2014, construcţia pe care pârâţii o apreciază ca având destinaţia de locuinţă, reprezintă de fapt o locuinţă „tip vilă în stadiu de roşu”, aceasta neputând avea astfel, destinaţia de locuinţă.

În plus, niciunul dintre cele două contracte de credit nu a fost încheiat cu scopul de a achiziţiona/construi/extinde/moderniza/amenaja/reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă, aspect ce reiese chiar din chiar art. 1 al fiecăruia dintre cele două Contracte de credit:

a) Contractul de credit nr… - art.1: „Banca acordă împrumutatului un credit în sumă de .. EUR din care .. EUR reprezentând Maxicredit cu ipotecă cu dobândă fixă pe 1 an pentru nevoi personale”.

b) Contractul de credit nr… - art.1: „Banca acordă împrumutatului un credit în sumă de .. EUR din care .. EUR reprezentând Maxicredit cu ipotecă cu dobândă fixă pe 1 an pentru nevoi personale”.

În consecinţă, ambele Contracte de credit au fost încheiate pentru nevoi personale, iar nu pentru a achiziţiona / construi / extinde / moderniza / amenaja / reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă.

Condiţia privitoare la destinaţia de locuinţă a bunului îşi are raţiunea în normele de protecţie referitoare la locuinţa debitorului, aşa cum rezultă din Expunerea de motive a iniţiatorului proiectului de lege .

Conceptul dreptului la locuinţă este un concept împrumutat de dreptul consumului din materia drepturilor fundamentale şi este reglementat la art. 7 din Carta Europeană a Drepturilor Omului. În contextul Legii privind darea în plată, dreptul la locuinţă trebuie văzut ca fiind limita protecţiei conferite prin lege, urmărind să ferească debitorul să îşi piardă în mod intempestiv locuinţa în cadrul unei executări silite.

Treptat, pericolul consumatorilor de a-şi pierde locuinţa a primit o atenţie specială şi în materia dreptului consumului, iar Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a recunoscut de pildă că „pierderea unei locuinţe este una dintre cele mai grave atingeri aduse dreptului la respectarea domiciliului şi, pe de altă parte, că orice persoană supusă riscului de a fi victima unei astfel de ingerinţe trebuie în principiu să fie în măsură să solicite examinarea proporţionalităţii acestei măsuri”.

În ceea ce priveşte darea în plată, protecţia derogatorie şi excepţională a locuinţei intervine doar atunci când se va dovedi că prin imposibilitatea debitorului de a achita datoriile creditului acesta se află într-un pericol iminent de a-şi pierde locuinţa, situaţie care impune adoptarea unei măsuri eficace, dar proporţionale.

În cauza Mohamed Aziz v Caixa d'Estalvis de Cataluny Curtea Europeană a clarificat că o protecţie a consumatorilor limitată la plata unor despăgubiri nu permite împiedicarea pierderii definitive şi ireversibile a locuinţei şi nu constituie un mijloc nici adecvat şi nici eficient pentru protecţia consumatorilor consacrată în prevederile Directivei nr.93/13 .

Aşadar, în absenţa unei locuinţe care să fie protejată, nu se poate da eficienţă dării în plată fără a se ajunge la o deturnare a protecţiei oferite şi crearea unui dezechilibru în defavoarea profesionistului. Pe cale de consecinţă, reclamanta a solicitat instanţei să constate caracterul inadmisibil al solicitării privind darea în plată a bunului ipotecat, în speţă nefiind vorba nici despre un credit contractat cu scopul de a achiziţiona/construi/ extinde / moderniza / amenaja / reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă şi nici despre un credit garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă, nefiind astfel îndeplinită condiţia de admisibilitate prescrisă de art. 4, alin. 1, lit. c din Legea nr. 77/2016.

Situaţia financiară a intimaţilor R.. le permite onorarea obligaţiilor de plată asumate.

Condiţia de a nu mai deţine şi alte bunuri urmăribile în afara celor ipotecate şi urmărite a fi date în plată.

Conform paragrafului 1, fila 1 din Expunerea de motive, prin adoptarea legii privind darea în plată s-a urmărit evitarea situaţiei în care „(...) debitorii - persoane fizice - nu dispun de mijloace necesare achitării creditului către instituţia de credit, către instituţia financiară nebancară sau către cesionarul creanţei”, iar ulterior valorificării imobilului, debitorii ar rămâne în continuare obligaţi pentru diferenţa de plată.

Legiuitorul a avut deci în vedere situaţiile de „criză a contractului” în care „în procedura de executare silită, bunul, care a ajuns la o valoare mult scăzută faţă de valoarea iniţială, nu va acoperi decât parţial creanţa, iar debitorul care nu deţine un alt bun urmăribil, în mod evident, nu va putea achita diferenţa de credit rămasă neacoperită”  ( - subl. ns.).

Prin urmare, protecţia suplimentară oferită de Legea privind darea în plată se adresează exclusiv celor care „nu dispun de mijloacele necesare achitării creditului” şi care „nu deţin un alt bun urmăribil”  în afara celui ipotecat şi eventual deja executat silit.

Autorul cererii de dare în plată nu a făcut dovada situaţiei sale financiare de natură a nu mai permite achitarea creditului în condiţiile financiare negociate şi asumate şi, de asemenea, nici nu a făcut dovada că nu mai deţine alte bunuri urmăribile care prin valorificare ar permite acoperirea creanţelor la care reclamanta e îndreptăţită.

Or, în prezenta cauză, astfel cum rezultă chiar din Notificarea transmisă, situaţia financiară a pârâţilor le permite achitarea creditului în condiţiile financiare negociate şi asumate în mod liber, neviciat, aceştia deţinând şi alte bunuri urmăribile care prin valorificare ar permite acoperirea creanţelor la care reclamanta e îndreptăţită, cum ar fi: bunul imobil în cadrul căruia pârâtul RM şi-a stabilit domiciliul - …; bunul imobil în cadrul căruia pârâta RL şi-a stabilit domiciliul - ….

În prezenta cauză, nu se verifică cerinţa existenţei unui dezechilibru contractual real sau a unei imposibilităţi fortuite şi permanente de executare.

Dreptul de dare în plată poate fi exercitat doar cu respectarea cerinţelor prevăzute de Legea nr. 77/2016.

Suplimentar faţă de neîndeplinirea condiţiilor obiective de admisibilitate  prevăzute de art. 4 din Legea nr. 77/2016, notificarea de dare în plată nu îndeplineşte nici condiţiile subiective expres prevăzute de art. 11 din actul normativ menţionat:

„În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât şi contractelor încheiate după această dată.” (- subl. ns.)

Articolul 11 citat contribuie substanţial la conturarea raţiunii şi a sferei de aplicare a Legii privind darea în plată:

(i) pe de o parte, defineşte expres scopul Legii nr. 77/2016 de reechilibrare a eventualelor riscuri izvorând din contractele de credit încheiate anterior intrării în vigoare a Legii,

(ii) pe de alta, limitează sfera de incidenţă a Legii nr. 77/2016, la cazurile în care se identifică în mod real/efectiv un dezechilibru în ceea ce priveşte suportarea eventualelor riscuri contractuale de către părţile la contractul de credit.

Scopul şi sfera de incidenţă ale Legii nr.77/2016 sunt confirmate prin Expunerea de motive:

„Restabilirea echilibrului contractual înseamnă că, în situaţia unei „crize a contractului”, părţile împart riscul” (A se vedea fila 1, paragraful 4, prima teză din Expunerea de motive).

În plus, în motivarea actului normativ se descrie intenţia de înlăturare a răspunderii nelimitate reglementată de art. 2324 alin. 2 din Codul civil, a debitorului care se află în „situaţia reala de supraîndatorare”, respectiv în „imposibilitate de plată”  (a se vedea fila 2, paragraf 2 din Expunerea de motive).

Reclamanta a mai aratat ca se impun a fi luate în considerare indiciile de interpretare şi aplicare oferite prin Expunerea de motive la Legea privind darea în plată, ca răspuns la art. 11 din actul normativ referit:

„Principiul răspunderii nelimitate reglementat de art. 2324 alin. 2 din Codul civil nu este în concordanţă cu legislaţia protecţiei consumatorilor, fiind contrazis şi de situaţia reală de supraîndatorare a debitorului care, pentru imposibilitate de plată (astfel cum este aceasta definită de art. 1634 din Codul civil) trebuie liberat de datorii”. (A se vedea fila 2, paragraf 2 din Expunerea de motive)

Se observă astfel, o trimitere expresă la art. 1634 Cod civil: „(1) Debitorul este liberat atunci când obligaţia sa nu mai poate fi executată din cauza unei forţe majore, a unui caz fortuit ori a unor alte evenimente asimilate acestora, produse înainte ca debitorul să fie pus în întârziere. (...) Dovada imposibilităţii de executare revine debitorului.” (subl. ns.)

Prin urmare, chiar trecând peste vădite încălcări de constituţionalitate şi de convenţionalitate, paraţii din prezenta cauză aveau obligatia de a identifica şi dovedi prin notificarea transmisă: 1. un dezechilibru contractual real; 2. alternativ, o imposibilitate fortuită de executare provocată fie de un caz de forţă majoră/caz fortuit de natură să îngreuneze/împiedice executarea de către intimaţi a obligaţiilor contractuale asumate, fie de un alt eveniment asimilat forţei majore/cazului fortuit şi care are un efect identic de afectare a executării contractului.

Cerinţa existenţei dezechilibrului real sau, alternativ, a imposibilităţii fortuite de executare prevăzută expres de art. 11 din Legea nr. 77/2016 şi detaliată în Expunerea de motive delimitează, aşadar, sfera de aplicare a Legii privind darea în plată, adăugându-se cerinţelor obiective de admisibilitate.

Or, prin notificarea transmisă Băncii la data de 08.08.2016, pârâţii R.. nu au indicat elementele de fapt şi de drept care atestă apariţia evenimentului defavorabil intervenit în relaţiile cu reclamanta, deci nu au fundamentat/justificat intenţia de dare în plată, în sensul impus de Legea nr. 77/2016.

În plus, reclamanta a arătat că pârâţii din prezenta cauză deţin în afara bunurilor imobile ipotecate şi urmărite a fi date în plată, următoarele bunuri imobile: bunul imobil în cadrul căruia pârâtul RM şi-a stabilit domiciliul - … şi bunul imobil în cadrul căruia pârâta RL şi-a stabilit domiciliul - ….

În prezenta cauză nu este aplicabilă regula de principiu ad impossibilium, nulta obligatio , prestaţiile pârâţilor fiind posibile şi putând fi onorate conform cerinţelor contractuale negociate de părţi, iar sarcina probei imposibilităţii fortuite de executare sau a dezechilibrului contractual aparţine debitorilor - autori ai notificării de dare în plată.

Conform art. 5 alin. 1 din Legea nr. 77/2016, notificarea transmisă creditorului trebuie să cuprindă detalierea condiţiilor impuse de lege pentru obţinerea beneficiului dării în plată.

Astfel cum s-a arătat în cadrul prezentei contestaţii, nedescrierea cazului de imposibilitate fortuită de executare/dezechilibru contractual impune respingerea intenţiei de dare în plată ca fiind netemeinică, nejustificată, în deplină contradicţie cu raţiunea Legii nr.77/2016 şi, respectiv, în afara sferei de aplicare a acestui act normativ.

În subsidiar, dacă instanţa de judecată apreciază că autorul notificării nu are o obligaţie legală de a dovedi imposibilitatea fortuită de executare sau dezechilibrul contractual în chiar adresa de notificare, reclamanta a solicitat să se respecte ordinea de administrare a probelor în prezentul litigiu.

În prezenta cauză, reclamanta a supus controlului judecătoresc, legalitatea şi temeinicia manifestării de voinţă a debitorului/coplătitorului/garantului, în sensul dării în plată. Având în vedere art. 1634 alin. 4  Cod civil, se impune ca instanţa de judecată să solicite pârâţilor să facă dovada imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiilor contractuale convenite sau, după caz, a dezechilibrului contractual pretins.

O interpretare contrară a Legii nr.77/2016, în sensul că aceasta derogă şi înlătură de la aplicare art. 1634 alin. 4 Cod civil privitor la sarcina probei, ar impune băncii să facă proba unui fapt negativ, anume a lipsei dezechilibrului contractual/a imposibilităţii fortuite de executare. Or, această perspectivă ar afecta în mod vădit drepturile constituţionale şi convenţionale ale Băncii prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi de art. 21 alin. 3 din Constituţia României privind dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare şi egalitatea armelor.

Debitorii nu se pot prevala de Legea nr.77/2016 pentru a transfera Băncii riscul bunurilor imobile ipotecate. Legea privind darea în plată se aplică numai pentru o eventuală reechilibrare a riscurilor contractului.

Astfel cum s-a arătat în secţiunea 4.2. din prezenta, legiuitorul defineşte finalitatea reglementării în privinţa contractelor de credit aflate în derulare ca fiind echilibrarea riscurilor izvorând din contractul de credit:

Art. 11 din Legea nr. 77/2016

„În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare, cât şi contractelor încheiate după această dată”. (- subl. ns.)

Astfel cum rezultă din jurisprudenţa naţională „variaţia circumstanţelor şi, prin urmare, noile sarcini ce afectează executarea, fac parte din riscul contractual pe care îl suportă debitorul obligaţiei de executat f...)”.  ( - subl. ns.)

Riscul contractului presupune, aşadar, apariţia unor circumstanţe/sarcini noi ce îngreunează asupra executării obligaţiilor contractuale, fiind necesară identificarea părţii contractuale care îl suportă. Astfel cum s-a prezentat în conţinutul prezentei contestaţii, riscul contractului de credit este suportat de intimaţi conform regulii de drept res perit debitori, nefiind în ipoteza unei derogări contractuale de la regula amintită.

Aşadar, în niciun caz nu se poate aprecia/interpreta că Legea nr. 77/2016 permite totodată transferul riscului bunului către reclamantă, ca efect al dării în plată, întrucât acest act normativ reglementează darea în plată strict pentru ipoteza în care riscurile contractului nu sunt suportate în mod echilibrat (iar nu egal) de către părţile contractului de credit.

Or, având în vedere situaţia juridică a bunurilor imobile urmărite a fi date în plată, respingerea prezentei contestaţii şi, subsecvent, operarea dării în plată va face ca reclamanta să suporte prejudicii iminente şi riscuri ale bunurilor, în mod nejustificat şi în contradicţie cu ceea ce reglementează Legea privind darea în plată.

Reclamanta a invocat faptul ca pârâţii nu au notificat banca/reclamanta cu privire la ivirea evenimentului care a declanşat eventuala imposibilitate de executare. Obligaţia de notificare a băncii cu privire la apariţia dezechilibrului contractual sau a imposibilităţii de executare, îşi are temeiul în buna-credinţă care trebuie să caracterizeze părţile unui contract de credit pe toată perioada de derulare a acestuia, conform art. 1170 din Codul civil:

Potrivit art. 1634 alin.5  din Codul civil, transpus in clauza contractuala prevazuta la art. 7.1 lit. 1 din contractele de credit, aplicabil în temeiul art. 11 din Legea nr.77/2016, „(5) Debitorul trebuie să notifice creditorului existenţa evenimentului care provoacă imposibilitatea de executarea obligaţiilor. Dacă notificarea nu ajunge la creditor într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască imposibilitatea de executare, debitorul răspunde pentru prejudiciul cauzat, prin aceasta, creditorului.”

Reclamanta a invocat si caracterul temporar al imposibilităţii de executare care justifică admiterea contestaţiei formulată de reclamantă conform art. 7 din Lege, astfel încât derularea conformă a celor două Contracte de credit să fie reluată îndată ce dispare cauza de imposibilitate temporară de executare.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile legale indicate în cuprinsul cererii de chemare in judecata, normele incidente/conexe, precum şi principiile în care îşi are sediul materia.

…

Prin acelaşi compartiment, la data de 26.10.2016, pârâţii au depus la dosar întâmpinare la contestaţia formulată de către SC SRL, la notificările expediate de către aceştia, prin avocat, privind intenția acestora de a da în plată imobilele ipotecate în favoarea reclamantei, ca neîntemeiată.

De asemenea, pârâţii au solicitat, în ipoteza respingerii contestaţiei formulate, să se dispună obligarea  SC SRL, la suportarea contravalorii cheltuitelor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar, conform art. 453 Cod procedură civilă.

Pe cale de excepţii, pârâţii au invocat excepţia tardivităţii, solicitând ca instanța de judecata să constate faptul că, ASA cum a menţionat şi reclamanta, notificările transmise de către pârâţi au fost recepţionate la data de 08.08.2016.

Conform datelor înscrise pe portalul instanţelor de judecată, prezenta contestaţie a  fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 6 la data de 22.08.2016.

Pe cale de consecinţă, pârâţii au solicitat să se constate tardivitatea introducerii cererii introductive prin raportare la art.7 alin.1 din Legea nr.77/2016, conform căruia:

„(1) În termen de 10 zile de  la data comunicării notificării emise în conformitate cu dispoziţiile art.5, creditorul poate contesta îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege”.

Lipsa parţială a obiectului contestaţiei.

Încă  de  la  început, pârâţii au dorit a învedera instanţei faptul că aceştia, împreună cu reclamanta, au derulat negocieri în vederea perfectării dării în plată a imobilului situat în …, identificat cu nr. cadastral .. şi construcţia edificată pe acest teren, locuinţa P+1+M, având număr cadastral .., ce are destinaţia de locuinţă.

Respectivele negocieri, s-au finalizat prin perfectarea contractului de dare în plată nr. .., autentificat de către Notar Public ...

Pe cale de consecinţă, pârâţii nu au înţeles raţiunea conform căreia obiectul respectivei contestaţii îl reprezintă şi imobilul care a reprezentat garanţia contractului de credit bancar nr. …, din moment ce, în data de 08.08.2016, reclamanta a luat decizia să încheie contractul de dare în plată.

Cu privire la condiţiile de admisibilitate ale notificărilor prevăzute de Legea nr.77/2016.

A. Cu privire la condiţia prevăzută de art. 4, alin. 1 lit. a din Legea nr.77/2016 - calitatea de consumator a soţilor R...

Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin.1 pct. 2 din OG nr.21/1992, cât şi art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, consumatorul este definit ca:

„Prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”.

Ambele norme legale, exclud, „operaţiunile efectuate de persoane fizice în scopul desfăşurării de activități comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”.

Așa cum reclamanta a învederat, soţii R.. sunt asociaţi în cadrul respectivei persoane juridice însă, acest aspect nu are absolut nicio relevanţă în economia îndeplinirii condiţiei reclamate de Legea nr.77/2006, aceste calități fiind insuficiente de a antrena raţiunea conform căreia aceştia s-au „transformat” din consumatori în profesionişti.

De asemenea, se elimină orice fel de incidenţă a vreunei calități de profesionist, în condiţiile în care suma de bani împrumutată a fost folosită pentru achiziție/construcție imobil cu destinaţie de locuinţă.

Este îndepărtată orice fel de variantă în care suma reprezentând obiectul contractelor de credit sus amintite, ar fi avut cea mai mică interacţiune cu activitatea profesională a soţilor R...

B. Condiţia prevăzută de art. 4 alin. 1 lit. c din Legea nr.77/2016.

Pârâţii au observat faptul că, reclamanta a reţinut că respectivele credite au fost contractate „pentru nevoi personale”, prin urmare, notificarea nu ar îndeplini condiţia esenţială mai sus identificată.

De asemenea, pârâţii au învederat instanței faptul că aceştia, în ambele situații, se află în fapt şi în drept, în teza a doua a art. 4, alin. 1 lit. c din Legea nr.77/2016, respectiv, indiferent de „scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă”.

Pe cale de consecinţă, pârâţii au solicitat să se constate îndeplinirea şi acestei condiţii.

C. Cu privire la condiţiile prevăzute de art. 4, alin. 1 lit. b şi d din Legea nr.77/2016.

Pârâţii au învederat instanței că, pe lângă faptul că rezultă extrem de clar din înscrisurile depuse în probațiune că acestea au fost îndeplinite, aceste condiţii de admisibilitate nu au fost contestate de către SC SRL, pe cale de consecință, au solicitat a se constata recunoaşterea tacită a îndeplinirii acestora.

Dezechilibru contractual real sau imposibilitatea fortuită şi permanentă de executare.

Pârâţii au învederat instanței faptul că, situația acestora este una critică, materializată în mod direct, prin imposibilitatea de salvare a proprietăţilor, în acest sens fiind suspuși executării silite pornite de către reclamantă, având poprite conturile bancare iar, în cazul neformulării respectivelor contestaţii, executorul judecătoresc care instrumentează executarea silită va proceda la vânzarea la licitaţie publică a imobilelor care servesc drept garanţie la respectivele contracte de credit.

În aceste circumstanţe, cum a considerat reclamanta că se putea găsi o soluţie echitabilă pentru ambele părți, din moment ce pârâţii nu mai au resursele financiare necesare că să îşi respecte obligaţia de plată angajată prin contractarea creditului ipotecar, imposibilitate confirmată prin însăși situația în care se găsesc.

Referitor la solicitarea reclamantei către pârâţi, de dovedire a „survenirii riscului” precum şi a caracterului „obiectiv şi imprevizibil al survenientei acestuia”, pârâţii au punctat următoarele:

Potrivit cursului publicat de către BNR din data de 28.06.2006, data contractării creditului ipotecar, 1 EUR se ridica la valoarea de 3.1661 lei, iar în data de 24.10.2016, 1 EUR se ridica la valoarea de 4.5057 lei, aspect care a generat puternice consecinţe în acest segment economic, ajungând ca în fapt, consumatorii să plătească după câțiva ani de la data contractării creditului, o rată extrem de mare, faţă de cea de la data semnării, prin urmare mii de cetățeni ajungând practic pe drumuri pentru survenirea imposibilităţii obiective de achitare a ratelor devalorizarea pieţei imobiliare imediat după ce pârâţii au contractat creditul ipotecar, respectiv anul 2008,  aspect de notorietate ce nu mai trebuie probat.

Ambele aspecte învederate, satisfac cerinţele contestatoarei de dovedire a „survenirii riscului”, precum şi a caracterului „obiectiv şi imprevizibil al survenienţei acestuia”.

În drept, intimaţii au invocat dispoziţiile art.4, art.7 şi art.11 din legea nr.77/2016, art.73 din Constituţia României.

În susţinerea întâmpinării, intimaţii au anexat în copie, contract de dare în plată încheiat la data de 10.10.2016 autentificat sub nr…. la …..

Prin încheierea din data de 25.01.2017 instanța a respins ca neîntemeiată exceptia tardivității formulării contestației, invocata de pârâti prin întâmpinare. (fila 130)

Instanţa a încuviinţat pentru ambele părţi proba cu înscrisuri.

La data de 06.02.2017,  prin compartimentul  registratură, reclamanta a depus la dosar explicitarea motivelor contestaţiei în raport de Decizia Curţii Constituţionale nr.623/2016 (filele  135-138).

Ca urmare solicitării instanţei, la data de 28.02.2017, prin compartimentul  registratură, au fost înaintate la dosar relaţiile comunicate de  ANAF (fila 146), iar la data de 22.02.2017, relaţiile comunicate de Direcţia Generală de Impozite şi Taxe Locale Sector 6 (fila 169).

La termenul de judecată din data de 08.03.2017, instanţa a procedat la administrarea probei cu interogatoriile intimaţilor, întrebările  şi răspunsurile acestora fiind consemnate şi ataşate la dosarul cauzei, la filele 170-173 şi 174-177.

La data de 13.03.2017,  prin compartimentul registratură, au fost înaintate la  dosar relaţiile comunicate de ANAF (fila 178).

Prin acelaşi compartiment, la data de 13.03.2017, reclamanta a depus la dosar, în copie, înscrisurile care au stat la baza acordării creditelor, constând  în contract de credit persoane fizice nr…,  Condiţiile Generale de Creditare, contractul de ipotecă autentificat sub nr. .., adeverinţa de salariu nr. ., contract de credit persoane fizice nr…, Condiţiile Generale de Creditare, contractul de ipotecă autentificat sub nr. .., cerere de credit persoane fizice nr… şi adeverinţa de salariu nr. . (filele 201-238).

La data de 05.04.2017, prin compartimentul registratură, paraţii au depus la dosar un set de înscrisuri, în copie (filele 243-253).

Prin acelaşi compartiment,  la data de 10.04.2017, au fost înaintate la dosar relaţiile comunicate de ANAF Serviciul Orăşenesc .. (filele 254, 255).

Ca urmare solicitării instanţei, la data de 10.05.2017, prin compartimentul registratură,  au fost înaintate la  dosar relaţiile comunicate de Primăria Comunei .. Serviciul Contabilitate, Taxe, Impozite şi Executări Silite (filele 260-265).

Analizând probele administrate în cauză, instanţa reţine următoarele:

La data de 28.06.2007 pârâţii au încheiat cu .. SA contractul de credit nr. .. prin care au contractat un împrumut pentru nevoi personale in suma de .. euro, pe o perioadă de rambursare de 300 luni, garantat cu ipoteca asupra imobilului teren si construcție situat in …, potrivit contractului de ipoteca autentificat sub nr. .. de BNP ...

La data de 08.11.2007, pârâţii au încheiat cu .. SA contractul de credit nr… prin care au contractat un împrumut pentru nevoi personale in valoare de .. euro, pe o perioadă de rambursare de 300 luni, garantat cu ipoteca asupra imobilului teren arabil extravilan in suprafață de 1364 mp situat in …, potrivit contractului de ipoteca autentificat sub nr. .. de BNP ...

Prin notificările înregistrate sub nr. . si .., în temeiul art. 4 alin. 1 din Legea nr. 77/2016, pârâţii şi-au manifestat intenţia de a da în plată imobilele ipotecate în favoarea băncii pentru garantarea contractelor de credit menționate, respectiv teren arabil extravilan situat in …, teren intravilan situat in .., teren intravilan în suprafaţă de 999,11 mp situat în comuna .. si a construcţiei edificată pe teren (P+1+M în suprafaţă de 138 mp) la roşu, având nr. cadastral .., intabulat în CF nr. ...

Reclamanta nu a dat curs notificării pârâților si a formulat, în termenul prevăzut de art.7 alin.1 din Legea nr. 77/2016, contestaţie împotriva acestor notificări, contestând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii prevăzute de lege.

În drept, instanța retine ca sunt aplicabile dispozițiile art. 5 alin 1 din Legea nr. 77/2016 conform cărora „consumatorul transmite creditorului (...) o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind şi condiţiile de admisibilitate a cererii”. Instanța reține că legea nu impune în sarcina debitorului obligația de a prezenta dovezi cu privire la condiţiile de admisibilitate a cererii la momentul notificării creditorului, ci doar aceea de a detalia îndeplinirea acestor cerințe.

 In privinţa contractului de credit nr. .. instanța va constata că cererea este rămasă fără obiect având în vedere ca părţile au încheiat contractul de dare în plată autentificat sub nr. .. de Biroul Individual Notarial .. prin care pârâții au transmis reclamantei dreptul de proprietate asuma imobilului teren intravilan în suprafaţă de .. mp situat în .. si a construcţiei edificată pe teren (P+1+M în suprafaţă de 138 mp) la roşu, având nr. cadastral .., intabulat în CF nr. .., la data încheierii contractului fiind stinsa creanța rezultata din contractul de credit bancar nr. ...

In privinţa contractului de credit nr. .. instanta constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a procedurii prevăzute de Legea nr. 77/2016, pentru următoarele considerente:

 Potrivit art.4  din Legea nr.77/2016, „ Pentru stingerea creantei izvorand dintr-un contract de credit si a accesoriilor sale prin dare in plata trebuie indeplinite, in mod cumulativ, urmatoarele conditii: a) creditorul si consumatorul fac parte din categoriile prevazute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislatia speciala; b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depasea echivalentul in lei al 250.000 euro, suma calculata la cursul de schimb publicat de catre Banca Nationala a Romaniei in ziua incheierii contractului de credit; c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achizitiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinatie de locuinta sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel putin un imobil avand destinatia de locuinta; d) consumatorul sa nu fi fost condamnat printr-o hotarare definitiva pentru infractiuni in legatura cu creditul pentru care se solicita aplicarea prezentei legi.(2) In situatia in care executarea obligatiilor asumate prin contractul de credit a fost garantata cu doua sau mai multe bunuri, in vederea aplicarii procedurii prevazute de prezenta lege debitorul va oferi in plata toate bunurile ipotecate in favoarea creditorului ”.

În legătură cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 77/2016, din probele administrate in cauza rezulta îndeplinirea conditiilor prevazute de lege referitoare la valoarea creditului,  calitatea de consumator a pârâtilor și lipsa antecedentelor penale ale acestora, din perspectiva calitatii de consumator instanţa reţinand că pârâtii au acţionat în scopuri personale, nerezultând faptul ca suma împrumutata in nume propriu de catre parati a fost folosita în activitatea comerciala desfășurată de acestia in cadrul societatii .. SRL in care au calitatea de asociat/administrator.

Instanţa reţine că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art.4 lit. c din Legea nr.77/2016.

Astfel, lit. c din art.4 impune, pentru a opera darea în plată, condiţia contractării creditului cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţia de locuinţă.

Însă nu aceasta este ipoteza în speţă, întrucât creditul in valoare de .. euro a fost contractat prin contractul de credit nr. .. în scopul acoperii unor nevoi personale, fiind garantat cu un imobil teren  arabil extravilan situat in .. si imobil teren intravilan in suprafața de .. mp situat in …, terenurile fiind libere de construcții, atat la data contractarii creditului, cat si in prezent, in acest sens si răspunsurile pârâtilor la întrebarea nr. 8 din interogatoriul formulat de reclamanta, iar in cuprinsul clauzei vizând obiectul contractului de credit nu este menționat scopul achiziţionării unei construcţii cu destinaţia de locuinţă.

Condiţia nu este îndeplinită nici în cazul în care împrumutatul ia un credit cu scopul de  a achiziţiona un teren, chiar dacă intenţiona, ulterior, să ridice pe acest teren o construcţie cu destinaţia de locuinţă.

Este îndeplinită condiţia impusă de legiuitor doar dacă împrumutatul, având deja terenul în proprietate (sau un alt drept în virtutea căruia putea construi pe acel teren), ar fi luat creditul pentru a construi pe teren un edificiu cu destinaţia de locuinţă ori pentru a extinde/moderniza/amenaja/reabilita o construcţie deja existentă – situaţii care nu se regăsesc în speţă.

În ceea ce privește analiza teoriei impreviziunii, cu titlu preliminar, instanța constată că, raportat la momentul încheierii contractului, respectiv 8.11.2007, sunt aplicabile dispozițiile Codului Civil din 1864.

În acest sens instanța va avea în vedere Decizia Curții Constituționale. nr. 623/2016, unde s-a stabilit că teoria impreviziunii este aplicabilă și contractelor încheiate anterior datei de 1 octombrie 2011, instanțele de judecată fiind obligate ca în cadrul verificării condițiilor de admisibilitate ale procedurii prevăzută de Legea nr.77/2016 să facă aplicarea instituţiei jurisprudenţiale a impreviziunii, astfel cum a fost consacrată de practică şi doctrină, fundamentată pe art. 970 C.civ. de la 1864.

 Astfel cum a subliniat și Curtea Constituțională în considerentele deciziei menționate (para. 96 și 97), în esență, impreviziunea presupune (i) apariția unui eveniment excepţional şi exterior (ii) ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale, (iii) ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligațiilor prevăzute de părți.

 Curtea a mai arătat că determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii, concept derivând din buna credinţă care trebuie să caracterizeze executarea contractului, trebuie realizată ţinându-se cont de ideea de risc al contractului. În ceea ce privește riscul contractului, în considerentele Deciziei nr. 623/2016, s-a făcut diferența între riscul inerent asumat în mod voluntar de cele două părți, în baza autonomiei lor de voinţă și ”riscul supra-adăugat care nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo” . În esență, s-a reținut că impreviziunea vizează doar riscul supra-adăugat, iar evaluarea acestuia trebuie realizată în ansamblu, prin raportarea la elemente precum calitatea și pregătirea economică și juridică a părților, respectiv dihotomia consumator/profesionist, a valorii prestațiilor stabilite, a riscului deja materializat și suportat pe perioada derulării contractului de credit, precum și a noilor condiții economice care denaturează voința părților.

Curtea a concluzionat că singura interpretare care se subsumează cadrului constituțional este cea potrivit căreia instanța judecătorească, în lipsa acordului dintre părți, are competența și obligația să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condițiile existenței acesteia.

În concret, instanța va analiza dacă motivele invocate de pârâti, care vizeaza in esenta aprecierea monedei euro față de leu de la momentul încheierii contractului până în prezent şi gradul de îndatorare al acestora  se circumscrie condițiilor teoriei impreviziunii, astfel cum a fost configurată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2016.

Aprecierea semnificativă a monedei euro față de leu,  rezultată din evoluția cursului leu/euro in perioada 28.06.2006-24.10.2016, respectiv de la 3,1661 lei/euro la 4,5057 lei/euro, poate fi apreciată ca fiind un fapt de notorietate si dispensează partea de sarcina probei.

În concret, părțile au încheiat un contract de credit în care mecanismul de restituire a împrumutului presupune, în esență, ca la datele stabilite, împrumutatul să depună în contul curent deschis la banca creditoare, sumele necesare achitării ratelor lunare în moneda euro.

Astfel, față de stabilirea restituirii sumei împrumutate în altă monedă decât cea națională este incident principiul nominalismului, prevăzut de art. 1578 C.civ din anul 1864, potrivit căruia se va înapoia suma nominal primită, oricare ar fi variația acesteia.

Acceptarea unor asemenea condiții presupune, prin definiție, asumarea de către debitor a unui anumit risc valutar, întrucât prin raportare la durata îndelungată de derulare a contractului, creşterea sau scăderea cursului valutar al unei monede străine prin raportare la moneda naţională este un aspect cert şi previzibil, doar amplitudinea acestei fluctuaţii putându-se încadra, la un moment dat, în sfera imprevizibilului.

Însă, pentru a putea aprecia în ce măsură riscul concret al fluctuaţiei monedei euro reprezintă un risc supra-adăugat pentru pârâtii din prezenta cauza, ce nu putea face obiectului unei previzionări şi acceptări de către niciuna dintre părţi, se impune analiza valorii prestațiilor stabilite, a riscului deja materializat și suportat pe perioada derulării contractului de credit, precum și a noile condiții economice care denaturează voința părților.

Din probatoriul administrat in cauza instanta apreciază ca nu a fost demonstrata incidenţa unui risc supra-adăugat (care nu putea fi prevăzut şi acceptat de părţi la momentul încheierii contractului), derivând din modul de fluctuaţie a monedei în care a fost acordat creditul.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar aprecia că amploarea fluctuaţiei monedei în care a fost acordat creditul reprezintă un eveniment excepţional şi neprevăzut ce nu putea fi prevăzut la momentul încheierii contractului, instanţa reţine că această fluctuaţie nu este suficientă, din perspectiva Deciziei Curţii Constituţionale, pentru reținerea teoriei impreviziunii, esențial fiind efectul concret asupra obligațiilor părților și dacă se poate presupune că acest risc a fost asumat de către debitor.

În acest sens, instanța subliniază că aceste cerințe nu pot fi analizate în abstract, ci astfel cum a evidențiat și Curtea Constituțională, acestea reprezintă condiții subiective, ce presupun raportarea la circumstanțele de fapt și sunt diferite de constatarea evenimentului imprevizibil, ce are o natură strict obiectivă (paragraful 100). Curtea subliniază faptul că, faţă de cadrul legal existent la data încheierii contractelor de credit, prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar debitorilor care, deşi au acţionat cu bună-credinţă, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituţie, nu îşi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior şi pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit (para. 119), condiții care nu sunt îndeplinite in speta.

Astfel, din probele administrate in cauza nu rezulta valoarea ratei lunare a creditului la data încheierii contractului, nefiind depus graficul de rambursare, iar paratii nu au facut apărări in acest sens, rezulta însa ca salariul net lunar al paratei, fiind angajata in functia de .. la .. SRL era de .. lei, potrivit adeverinței de la fila 238 dosar, venitul realizat de parat era de .. lei, din salariul încasat in calitate de .. la .. SRL,  pârâta încasând si  alte venituri  lunare declarate in suma de .. lei, in total venitul pârâților era de .., după cum rezulta din cererea de credit depusa la filele 235-237 din dosar.

Raportat la momentul actual, pârâții nu au administrat probe concludente din care sa rezulte care este în prezenta gradul de îndatorare al acestora in funcție de valoarea ratei creditului si veniturile realizate, din fisa patrimoniului depusa la dosar de Primăria Comunei .. rezultând insa cu certitudine faptul ca pârâţii mai dețin in proprietate alte doua imobile, unul situat in sectorul .., iar altul  in comuna ….

In consecintă, nu a fost probata apariția unui risc supra-adăugat (care nu putea fi prevăzut şi acceptat de părţi la momentul încheierii contractului), derivând din gradul de îndatorare actual al pârâţilor.

Instanța mai retine ca principiul nominalismului monetar a fost invocat si prin recenta Decizie nr. 62/2017 a Curtii Constitutionale referitoare la admiterea obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori .

Legea supusă controlului de constituționalitate reglementează modificarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010, introducând o obligație în sarcina creditorilor contractelor de credit acordate în franci elvețieni de a efectua conversia în lei a soldului creditului exprimat în franci elvețieni, precum și dreptul consumatorului de a se adresa instanței în vederea recalculării debitului în cazul contractelor de credit externalizate/vândute/cesionate și în cazul contractelor încheiate cu consumatori care au fost supuși executării silite. Conversia se realizează la "cursul de schimb al Băncii Naționale a României valabil la data încheierii contractului/convenției de credit în franci elvețieni". 

In paragrafele nr. 39 si 39 ale Deciziei, Curtea Constituțională a reținut: Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea și rambursarea creditelor în monedă străină. Într-o atare situație, ambele părți își asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării, raportat la o altă monedă considerată etalon, sau, mai corect din punct de vedere obiectiv, raportat la aur. ... Odată cu încheierea contractului, se realizează acordul de voință al părților care agreează integral condițiile stipulate în acest act juridic. Opțiunea pentru un credit într-o monedă străină este făcută conștient și cu bună-știință de către debitor, în considerarea avantajelor pe care acest credit le oferea în comparație cu celelalte produse de creditare oferite atât de creditor, cât și de alți furnizori de produse bancare (cost mai redus, acces la o sumă mai mare de bani, posibilitatea de a-și realiza investiții mai substanțiale etc.) Concomitent cu identificarea avantajelor acestui tip de credit, împrumutatul are posibilitatea de a identifica și dezavantajele lui, printre care riscul de a angaja o sumă mai mare de lei pentru restituirea unui credit în valută comparativ cu cel în lei (dacă aceasta este moneda în care obține principalele venituri).

In continuare, Curtea a apreciat ca „(41)Riscul valutar inerent este un element al prețului contractului de credit acordat în monedă străină, atât timp cât împrumutatul trebuie să restituie împrumutul în aceeași monedă. Ca urmare, diferențele între valorile ratelor lunare generate de aplicarea ratelor de schimb valutar între moneda creditului și moneda în care împrumutatul își realizează veniturile sunt o parte componentă a prețului contractului, fiind incluse inerent în obiectul contractului. „ însă, potrivit paragrafului 44 al considerentelor „În lumina celor expuse în prealabil, Curtea apreciază că incidența principiului nominalismului monetar în contractele de credit în franci elvețieni nu constituie o piedică în calea aplicării mecanismului impreviziunii, dacă sunt îndeplinite condițiile de incidență ale acestuia.”

În cauză, din probele administrate nu rezulta ca situatia financiara a pârâţilor, asa cum a fost analizata mai sus, nu ar permite acestora  sa-şi  mai îndeplinească obligaţiile rezultând din contractul din credit, dezechilibrul contractual neputând fi concluzionat doar pe baza disproporției valorice cauzate de schimbarea cursului valutar care nu poate fi considerată, sau pe diminuarea veniturilor, in lipsa existentei si a altor împrejurări obiective si excepționale, ca făcând parte din riscul supra-adăugat al contractului, întrucât o astfel de situaţie nu era imposibil de prevăzut de către părţi la momentul încheierii contractului, având în vedere şi valoarea semnificativa a creditului si durata de derulare a acestuia.

În consecinţă, instanţa apreciază că în prezenta cauză nu s-a făcut de către pârâţi dovada existenţei unui risc supra-adăugat, care determină debitorul, deşi a acţionat cu bună-credinţă, să nu îşi mai poată îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractul de credit.

Pentru aceste motive, faţă de dispoziţiile Legii nr. 77/2016, interpretate conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 623/25.10.2016, instanța va admite contestația şi va constata că în privinţa contractului de credit nr. .. nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a procedurii prevăzute de Legea nr. 77/2016, părţile fiind repuse în situaţia anterioară emiterii notificării din data de 8.08.2016.

În temeiul art.453 alin.1 c.proc.civ., constatând culpa procesuala a pârâtilor, instanţa  va obliga pârâţii la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în sumă de . lei reprezentând onorariu de avocat, potrivit documentelor justificative depuse la filele 127,128 din dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

Admite în parte contestaţia formulată de reclamanta .. SRL, cu sediul în .., şi sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură la .., cu sediul în ..,  în contradictoriu cu pârâţii RL, cu domiciliul în …, şi RM, cu domiciliul în …, cu sediul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură la Societatea de Avocatură din ….

Constată că în privinţa contractului de credit nr. .. cererea este rămasă fără obiect având în vedere contractul de dare în plată autentificat sub nr. .. de Biroul Individual Notarial ...

Constată că în privinţa contractului de credit nr. .. nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a procedurii prevăzute de Legea nr. 77/2016, părţile fiind repuse în situaţia anterioară emiterii notificării din data de 8.08.2016.

Obligă pârâţii la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în sumă de .. lei reprezentând onorariu de avocat.

Cu drept de apel în termen de 15 zile de zile la comunicare, cererea de apel se depune la Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24.05.2017.

Domenii speta

Spete similare