Drept procesual civil. Recurs. Încălcarea dezlegărilor obligatorii din decizia de casare în faza rejudecării apelului după casarea cu trimitere.

(…) pentru a respecta îndrumările date de prima instanţă de recurs, în rejudecarea apelului, tribunalului îi reveneau două obligaţii principale, constând în aceea că, în primul rând, trebuia să analizeze efectiv şi să examineze în mod real susţinerea apelantei privind neefectuarea de către pârât a demersurilor pentru alocarea fondurilor necesare efectuării plăţilor, respinsă ca nefondată în primul apel şi apreciată ca nemotivată prin decizia de casare, iar, subsecvent, să se pronunţe cu privire la susţinerea apelantei referitoare la încheierea de către pârât a contractelor în lipsa unor fonduri bugetare cu această destinaţie, critică ce fusese considerată ca ignorată total de tribunal în primul apel.

Or, în acest cadru procesual fixat de instanţa de recurs pentru rejudecarea apelului, decizia atacată încalcă limitele casării, în condiţiile în care tribunalul a respins apelul reclamantei, sub ambele aspecte redate anterior, cu motivarea comună că acestea nu au fost deduse judecăţii în faţa primei instanţe, sens în care devin incidente dispoziţiile art. 478 alin. 1 şi 2 Cod procedură civilă.

Deşi această constatare apare justă în economia speţei, o atare soluţie fundamentată pe dispoziţiile art. 478 Cod procedură civilă nu era posibilă, faţă de limitele casării, decât în ceea ce priveşte susţinerea reclamantei referitoare la încheierea de către pârât a contractelor în lipsa unor fonduri bugetare cu această destinaţie, critică ce a fost invocată pentru prima dată abia prin răspunsul la întâmpinare formulat de reclamantă în faza apelului (f.28) şi în privinţa căreia, prin decizia de casare, Curtea a reţinut că a fost ignorată total, lăsând astfel posibilitatea ca, în rejudecare, înstanţa de apel să poată valorifica corespunzător dispoziţiile art. 478 Cod procedură civilă, cum de altfel s-a şi realizat, sub acest aspect decizia nr. 727/15.10.2019 fiind legală.

Cu totul alta este însă situaţia în ce priveşte prima chestiune avută în vedere de decizia de casare, respectiv aceea de a se analiza efectiv şi a se examina în mod real susţinerea apelantei privind neefectuarea de către pârât a demersurilor pentru alocarea fondurilor necesare efectuării plăţilor, respinsă ca nefondată în primul apel şi apreciată ca nemotivată prin decizia de casare.

Este adevărat că şi această susţinere a fost dedusă judecăţii de reclamantă abia prin memoriul de apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. 1 şi 3 Cod procedură civilă, ce nu permit modificarea cadrului procesual în apel, însă aceast aspect nu a fost valorificat corespunzător de instanţa de apel care a judecat în primul ciclu procesual şi care nu a făcut aplicarea dispoziţiilor legale antereferite, considerându-se astfel legal învestită inclusiv cu acest motiv de apel, pe care l-a respins ca nefondat, soluţie ce a fost ulterior considerată nemotivată şi trimisă la rejudecare tocmai pentru ca tribunalul să examineze efectiv această susţinere şi să prezinte argumentele avute în vedere.

În consecinţă, acestea fiind limitele casării stabilite de instanţa de control judiciar, în rejudecare, tribunalul nu mai avea posibilitatea de a repune în discuţie incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 478 Cod procedură civilă, deoarece acest moment procesual a fost epuizat în primul ciclu procesual iar readucerea în dezbatere a acestor chestiuni, în prezent, intră în contradicţie cu decizia de casare.

Tribunalul Mehedinţi, prin decizia civilă nr. 727 din 15.10.2019, a respins apelul civil formulat de apelanta-reclamantă UAT D., împotriva sentinţei civile nr. 959/12.09.2018 pronunţate de Judecătoria Vînju Mare în dosarul nr. X/332/2018, în contradictoriu cu intimatul-pârât O.V., având ca obiect pretenţii, după casare şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Pentru a decide astfel, Tribunalul a reţinut următoarele:

Verificând, după casarea cu trimitere spre rejudecare, apelul reclamantei UAT D., prin primar, în limitele de casare stabilite prin decizia civilă nr. 551/16.05.2019 a Curţii de Apel Craiova, instanţa a constatat apelul nefondat.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 22.01.2018, UAT D., prin primar, a chemat în judecată pârâtul O.V., pentru ca, prin hotărâre judecătorească, acesta să fie obligat, în temeiul răspunderii civile delictuale prev. de art. 1385 c.civ, la acoperirea prejudiciului constând în cheltuieli de executare în cuantum de 35276,38 lei, generate de punerea în executare a titlului executor sentinţa nr. 196/23.08.2012 a Tribunalului Mehedinţi, prin care reclamanta a fost obligată la plata sumei de 110938 lei.

Motivele acţiunii au fost acelea că, după rămânerea definitivă a hotărârii ce constituie titlu executor, în loc să se procedeze la onorarea la plată a obligaţiilor stabilite prin titlu executor, pârâtul, care avea calitatea de primar, a refuzat plata, deşi existau disponibilităţile necesare.

Acesta fiind cadrul procesual stabilit de reclamantă cu ocazia judecării fondului  cauzei, instanţa de fond a respins acţiunea reclamantului, sub acest aspect Curtea de Apel Craiova decizând, cu putere de lucru judecat, că în speţă, nu au fost depuse dovezi privind existenţa în bugetul recurentei a sumelor aprobate pentru plata titlului executoriu, şi ca atare, concluzia care se impune este aceea că pârâtul a avut la dispoziţie lichidităţi financiare din categoria celor care nu putea să dispună, fiind astfel exclusă angajarea răspunderii acestuia, în calitate de primar, pentru acest motiv, pentru prejudiciul încercat de reclamantă.

Cauza a fost trimisă însă spre rejudecare pentru analiza altor două motive ce constituie  temei al răspunderii civile delictuale a pârâtului intimat, respectiv, neefectuarea de către acesta a demersurilor necesare obţinerii sumelor datorate, respectiv încheierea cu creditoarea a două contracte, fără prevederi bugetare în acest sens.

Or, sub acest aspect, s-a constatat că, aceste motive nu au fost enunţate ca temei al acţiunii introductive, reclamanta invocând, doar culpa pârâtului în neexecutarea voluntară a titlului executoriu, deşi, susţinea ea, acesta dispunea de fondurile necesare.

Potrivit art. 478 alin. 1 şi 2 c. pr. civ., prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe.

Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori prin întâmpinare.

Dispoziţiile de mai sus se coroborează cu cele ale art. 194 c. pr. civ., potrivit cărora, cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă, pe lângă numele părţilor şi domiciliile acestora, obiectul cererii şi valoarea lui, precum şi arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea .

În cazul de speţă, cadrul procesual a fost stabilit de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, în care se invocă, ca temei al răspunderii civile delictuale a pârâtului, împrejurarea că acest nu a alocat în mod voluntar fondurile necesare executării benevole a titlului executoriu, deşi le avea la dispoziţie, prin aceasta generând costuri privind cheltuielile de executare.

Or, în aceste limite stabilite de reclamantă  la instanţa de fond, Curtea de Apel Craiova  a constatat, cu putere de lucru judecat, nefondate susţinerile reclamantei.

Pe cale de consecinţă, cum aceste motive pentru care s-a dispus trimiterea spre rejudecare de către Curtea de Apel Craiova nu au format şi temeiul de fapt al acţiunii introductive şi ca atare, nu au fost luate în calcul de către instanţa de fond, instanţa de apel nu poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, în raport de disp. art. 478 Cod pr. Civilă.

Aşa fiind, au fost respinse şi celelalte motive ce constituie apărări ale pârâtului.

Sentinţa atacată fiind temeinică şi legală, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat, făcându-se aplicarea disp. art. 480 c. pr civ.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta UAT D., prin primar, întrucât a fost dată cu încălcarea normelor de drept material – art.488 alin. pct.6 şi 8, pentru următoarele motive:

În fapt, prin cererea formulată au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 34.807,82 lei, reprezentând prejudiciu cauzat prin grava neglijenţă în onorarea la plată a obligaţiilor de plată ale subscrisei către T.C. SRL.

Prin sentința civilă atacată instanţa de fond a respins acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, iar prin decizia 60/A/2019 a fost respins apelul.

Împotriva Deciziei nr.60/2019 au formulat recurs, care a fost admis și a fost trimisă cauza spre rejudecare, iar în rejudecare instanța de apel a respins apelul.

Consideră că instanta nu a dat dovadă de rol activ, a interpretat greșit probele administrate și astfel a pronunțat o hotărâre nelegală.

Prin rejudecare instanţa de control a dispus ca instanța de apel să analizeze 2 motive ce constituie temei al răspunderii civile delictuale a pârâtului respectiv neefectuarea de către acesta a demersurilor necesare obținerii sumelor datorate, respectiv încheierea cu creditoarea a două contracte, fără prevederi legale în acest sens.

Prin decizia 727/2019 instanța nu a analizat aceste motive deși erau obligatorii.

Prin neanalizarea acestor motive, instanţa a încălcat normele de drept material și astfel a pronunțat o hotărare nelegală.

Prin motivele de recurs au arătat că era îndeplinită una din condițiile art. 1357 Cod civil privind răspunderea delictuală și anume vinovăția pârâtului dar nici una dintre instanțe nu a reţinut că această condiție este îndeplinită.

De asemenea se reţine tot în mod nelegal că nu s-au făcut dovezi că existau sume disponibile.

Au arătat în ambele cicluri procesuale faptul că pârâtul nu a făcut demersuri pentru obținerea sumelor datorate, creând un prejudiciu prin efectuarea de plăţi suplimentare către executorul judecătoresc.

De asemenea au arătat că pârâtul nu și-a îndeplinit obligaţia de plată benevolă, având în vedere  faptul că a încheiat 2 contracte pentru care trebuia să prevadă sume în buget.

Așadar, dacă pârâtul ar fi respectat prevederile legale nu ar fi fost creat acest prejudiciu.

Consideră că instanţa a dat o hotărâre fără a avea în vedere faptul că pârâtul prin fapta sa a cauzat un prejudiciu instituţiei, iar condițiile atragerii răspunderii acestuia erau îndeplinite.

Faţă de toate aceste motive, solicită admitea recursului,  casarea sentinței și rejudecând să se admită actiunea,  așa cum a fost formulată.

În drept invocă disp.art.488 și urm .Cod pr.civilă.

Intimatul O.V. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca temeinică şi legală.

Analizând criticile formulate, Curtea a reţinut că recursul este fondat, pentru considerentele ce succed:

Prioritar, în aplicarea dispoziţiilor art. 489 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea a procedat la încadrarea în drept a motivelor de recurs, reţinând în acest sens că, deşi se invocă incidenţa cazurilor prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă, criticile sunt susceptibile de încadrare în cazul reglementat de pct. 5 al textului de lege menţionat, respectiv încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Astfel, cauza de faţă se află în al doilea ciclu procesual, după soluţia de casare cu trimitere dispusă prin decizia civilă nr. 551/16.05.2019, pronunţată în recurs de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. X/332/2018.

Prin decizia antereferită s-au dat îndrumări că, în rejudecare, „tribunalul va analiza si va răspunde motivat doar criticilor enunțate, ce nu şi-au găsit răspuns în hotărârea sa, cu respectarea tuturor drepturilor si garanțiilor procesuale conferite de lege părților. De asemenea, va răspunde motivat si la apărările formulate de pârât, grefate pe aceste critici, privind angajarea răspunderii patrimoniale si prescrierea acestei răspunderi potrivit dreptului muncii, dezlegările date anterior de instanța de recurs privind exclusiv situația neplății benevole a  titlului executoriu, nu si celelalte aspecte ale cauzei.”

 Sub acest aspect, art. 501 alin. 1 şi 3 Cod procedură civilă statuează că, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul iar, după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

Decizia recurată în cauza de faţă încalcă aceste reguli de procedură, aşa cum corect s-a susţinut şi în memoriul de recurs.

Fără a relua în detaliu considerentele expuse în prima decizie de casare, Curtea a constatat, în prezentul recurs, că dezlegările anterioare date de instanţa de control judiciar au vizat două aspecte principale ale litigiului, constând în aceea că, „din expunerea de motive a recursului rezultă că recurenta a invocat în apel angajarea răspunderii intimatului pârât şi pentru neefectuarea demersurilor necesare obținerii sumelor datorate, respectiv pentru încheierea a două contracte cu creditoarea, fără prevederi bugetare în acest sens, fapte care ar fi generat în sarcina sa obligația de a plăti suplimentar cheltuieli de executare silită, decizia instanței de apel fiind criticată şi prin prisma nevalorificării acestor susțineri.

În ceea ce privește primul aspect, instanța de apel s-a pronunțat succint, în sensul că susținerile apelantei sunt infirmate de probe, fără a explica raționamentul juridic pe care l-a adoptat, pentru a înlătura critica privind angajarea răspunderii intimatului pentru neprocurarea fondurilor necesare plătii. Or, o astfel de motivare nu constituie un răspuns argumentat la critica adusă de apelanta reclamantă, care să satisfacă exigentele instituite de art. 425 C.proc.civ. De asemenea, cealaltă critică a fost ignorată, neprimind niciun răspuns din partea instanței de apel. ”

Prin prisma acestor considerente, prima instanţă de recurs a concluzionat că „aceste susțineri ale apelantei reclamante nu au fost examinate în mod real, aceasta fiind nu numai o încălcare a dreptului părții la un proces echitabil, contrar dispozițiilor art. 5 şi 6 cod procedură civilă, ci lipsește si instanța de recurs de elementele necesare în exercitarea controlului judiciar. În atare condiții, devin incidente prevederile art. 498 C.proc.civ. rap. la art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ, care impun admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei în rejudecare la  instanța de apel.

În rejudecare, tribunalul va analiza şi va răspunde motivat doar criticilor enunțate, ce nu şi-au găsit răspuns în hotărârea sa, cu respectarea tuturor drepturilor si garanțiilor procesuale conferite de lege părților. De asemenea, va răspunde motivat si la apărările formulate de pârât, grefate pe aceste critici, privind angajarea răspunderii patrimoniale şi prescrierea acestei răspunderi potrivit dreptului muncii, dezlegările date anterior de instanța de recurs privind exclusiv situația neplății benevole a titlului executoriu, nu şi celelalte aspecte ale cauzei.”

Rezultă aşadar că, pentru a respecta îndrumările date de prima instanţă de recurs, în rejudecarea apelului, tribunalului îi reveneau două obligaţii principale, constând în aceea că, în primul rând, trebuia să analizeze efectiv şi să examineze în mod real susţinerea apelantei privind neefectuarea de către pârât a demersurilor pentru alocarea fondurilor necesare efectuării plăţilor, respinsă ca nefondată în primul apel şi apreciată ca nemotivată prin decizia de casare, iar, subsecvent, să se pronunţe cu privire la susţinerea apelantei referitoare la încheierea de către pârât a contractelor în lipsa unor fonduri bugetare cu această destinaţie, critică ce fusese considerată ca ignorată total de tribunal în primul apel.

Or, în acest cadru procesual fixat de instanţa de recurs pentru rejudecarea apelului, decizia atacată încalcă limitele casării, în condiţiile în care tribunalul a respins apelul reclamantei, sub ambele aspecte redate anterior, cu motivarea comună că acestea nu au fost deduse judecăţii în faţa primei instanţe, sens în care devin incidente dispoziţiile art. 478 alin. 1 şi 2 Cod procedură civilă.

Deşi această constatare apare justă în economia speţei, o atare soluţie fundamentată pe dispoziţiile art. 478 Cod procedură civilă nu era posibilă, faţă de limitele casării, decât în ceea ce priveşte susţinerea reclamantei referitoare la încheierea de către pârât a contractelor în lipsa unor fonduri bugetare cu această destinaţie, critică ce a fost invocată pentru prima dată abia prin răspunsul la întâmpinare formulat de reclamantă în faza apelului (f.28) şi în privinţa căreia, prin decizia de casare, Curtea a reţinut că a fost ignorată total, lăsând astfel posibilitatea ca, în rejudecare, înstanţa de apel să poată valorifica corespunzător dispoziţiile art. 478 Cod procedură civilă, cum de altfel s-a şi realizat, sub acest aspect decizia nr. 727/15.10.2019 fiind legală.

Cu totul alta este însă situaţia în ce priveşte prima chestiune avută în vedere de decizia de casare, respectiv aceea de a se analiza efectiv şi a se examina în mod real susţinerea apelantei privind neefectuarea de către pârât a demersurilor pentru alocarea fondurilor necesare efectuării plăţilor, respinsă ca nefondată în primul apel şi apreciată ca nemotivată prin decizia de casare.

Este adevărat că şi această susţinere a fost dedusă judecăţii de reclamantă abia prin memoriul de apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. 1 şi 3 Cod procedură civilă, ce nu permit modificarea cadrului procesual în apel, însă aceast aspect nu a fost valorificat corespunzător de instanţa de apel care a judecat în primul ciclu procesual şi care nu a făcut aplicarea dispoziţiilor legale antereferite, considerându-se astfel legal învestită inclusiv cu acest motiv de apel, pe care l-a respins ca nefondat, soluţie ce a fost ulterior considerată nemotivată şi trimisă la rejudecare tocmai pentru ca tribunalul să examineze efectiv această susţinere şi să prezinte argumentele avute în vedere.

În consecinţă, acestea fiind limitele casării stabilite de instanţa de control judiciar, în rejudecare, tribunalul nu mai avea posibilitatea de a repune în discuţie incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 478 Cod procedură civilă, deoarece acest moment procesual a fost epuizat în primul ciclu procesual iar readucerea în dezbatere a acestor chestiuni, în prezent, intră în contradicţie cu decizia de casare.

Prin urmare, în privinţa aspectelor redate în precedent, Curtea a constatat că recursul de faţă este fondat, urmând să fie admis, iar apelul să fie rejudecat, în limitele şi reperele fixate anterior.

Aşadar, rejudecarea vizează exclusiv examinarea efectivă a susţinerii reclamantei privind neefectuarea de către pârât a demersurilor pentru alocarea fondurilor necesare efectuării plăţilor, precum şi a apărărilor pârâtului grefate pe această critică.

În esenţă, Curtea a reţinut că reclamanta urmăreşte să obţină angajarea răspunderii delictuale a pârâtului pentru fapta acestuia constând în neefectuarea demersurilor pentru alocarea fondurilor necesare efectuării plăţilor stabilite prin titlu executoriu în sarcina unităţii administrativ-teritoriale. Deci, în principiu, se reclamă obligarea pârâtului la suportarea prejudiciului rezultat din fapta sa ilicită, cu alte cuvinte, existenţa condiţiilor specifice răspunderii civile delictuale.

În această materie, pentru a triumfa în demersul său, reclamanta este ţinută să facă dovada celor patru condiţii cumulative ale răspunderii civile delictuale – faptă ilicită, prejudiciu, vinovăţia autorului, raportul de cauzalitate.

Prin faptă ilicită se înţelege acţiunea sau inacţiunea contrară legii care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane. Necesitatea existenţei unei fapte ilicite ca element sau condiţie distinctă a răspunderii civile în toate acele cazuri când un prejudiciu este cauzat printr-o conduită umană este prevăzută expres în art. 1357 alin. 1 Cod civil care dispune cu valoare de principiu că cel care cauzează altuia un prejudiciu „printr-o faptă ilicită” este obligat să-l repare.

Fapta ilicită se poate obiectiva într-o acţiune sau o inacţiune contrară legii şi bunelor moravuri.

Inacţiunea este faptă ilicită în toate cazurile când legea prevede imperativ obligaţia unei persoane de a acţiona într-un anumit fel, adică de a avea o conduită pozitivă, obligaţie care însă nu a fost respectată.

Particularizând aceste considerente de ordin teoretic la circumstanţele speţei, Curtea constată că pretinsa conduită nepermisă reproşată pârâtului de către reclamantă nu întruneşte trăsăturile unei fapte ilicite sub forma inacţiunii.

Astfel, ceea ce se impută pârâtului nu este altceva decât o faptă pur generică - neefectuarea demersurilor pentru alocarea fondurilor necesare efectuării plăţilor stabilite prin titlu executoriu – fără însă ca pretinsa inacţiune a intimatului să fie obiectivată corespunzător într-o faptă materială concretă, individualizată prin indicarea expresă a obligaţiei anume ce îi revenea acestuia în temeiul unui text legal imperativ, al cărui conţinut să fie identificat ca atare. 

Fapta ilicită, ca şi condiţie esenţială a angajării răspunderii civile, are ca trăsătură specifică aceea că are caracter obiectiv sau existenţă materială, constând într-o conduită ori manifestare umană exteriorizată. Nu poate fi apreciată ca întrunind această cerinţă fapta pur generică invocată de reclamantă în cauză, deoarece acesteia îi lipsesc tocmai elementele materiale esenţiale care să permită obiectivarea sa. În acest sens, Curtea a reţinut că, în lipsa indicării efective a măsurilor concrete pe care pârâtul era obligat să le întreprindă, precum şi a dispoziţiei legale care instituia în sarcina sa o atare obligaţie, fapta imputată pârâtului nu poate fi considerată ca întrunind trăsăturile ilicitului civil şi nu poate fi apreciată ca suficient de caracterizată pentru a permite examinarea şi a celorlalte condiţii prevăzute de lege.

Drept urmare, în circumstanţele cauzei, cum fapta reclamată nu permite instanţei încadrarea acesteia în sfera ilicitului civil, reperele furnizate de partea interesată fiind total inadecvate şi insuficiente, nu se va proceda la analiza şi a celorlalte trei condiţii ale răspunderii deoarece ar fi inutilă, legea impunând întrunirea lor cumulativă.

De asemenea, pentru aceleaşi argumente, nici apărările pârâtului grefate pe aceste aspecte nu pot fi examinate corespunzător deoarece, în lipsa unei fapte ilicite individualizate corespunzător, este imposibil de analizat instituţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în repararea prejudiciului rezultat din fapta respectivă. Cu atât mai puţin, în acest stadiu procesual, dar şi în lipsa unei căi de atac a pârâtului, nu mai poate fi repusă în discuţie calificarea naturii juridice a litigiului, cu toate consecinţele ce ar decurge din aceasta, inclusiv sub aspectul unor termene speciale de prescripţie.

Concluzionând, în considerarea celor expuse în precedent, în temeiul art. 498 alin. 1 Cod procedură civilă, în limita criticilor apreciate ca fiind fondate, Curtea a admis recursul, a casat decizia recurată şi, rejudecând, a respins apelul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare