Pensii. Prematuritatea versus netemeinicia actiunilor avand ca obiect drepturile prevazute de art 20, al 1 din Anexa vii, Capitolul ii, Sectiunea a III-a din Legea 284/2010 care reglementeaza ajutoarele /indemnizațiile acordate la trecerea în rezervă

Decizie 237 din 04.03.2020


Instanta de fond a retinut ca că Decizia nr. 16/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are aplicabilitate şi în ce priveşte dispoziţiile art. 41din OUG nr. 114/2018 până la 31.12.2021, acest act normativ nefăcând altceva decât să perpetueze în timp dispoziţiile anterioare de neaplicabilitate, asa incat actiunile avand ca obiect acordarea drepturilor prevazute de art 20, al 1 din Anexa VII, Capitolul II, Sectiunea a III-a din Legea 284/2010 trebuie respinse ca prematur formulate.

Curtea de Apel a constatat  , raportat la cele retinute de  Înalta Curte de Casatie si Justitie in decizia nr 20/2019,  că faptul că dispoziţia din legea cadru nr. 284/2010 referitoare la  drepturile de natura celor pretinse în cauză a avut efectele suspendate în timp, prin acte normative succesive, trebuie interpretat cu referire la art. 66 alin.3 din legea 24/2000. din care rezultă că şi astfel de norme pot face obiectul abrogării.

Concluzionând, s-a reţinut că lipsa caracterului actual al dreptului şi inexistenţa unei speranţe legitime de valorificare efectivă a acestuia s-au consolidat în contextul abrogării Legii cadru 284/2010 prin Legea 153/2017, iar potrivit art. 64 alin.3 din Legea 24/2000, abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are  caracter definitiv.

In acest context, actiunile  avand ca obiect acordarea drepturilor prevazute de art 20, al 1 din Anexa VII, Capitolul II, Sectiunea a III-a din Legea 284/2010 trebuie respinse ca neintemeiate.

Tribunalul Dolj prin sentinţa civilă nr. 41 de la 10.01.2019 a admis excepţia prematurităţii formulării acţiunii, invocată de pârât.

A respins acţiunea privind pe reclamanţii B I, N D, S C, S G şi S V  în contradictoriu cu pârâtul M A N ca prematur formulata.

Pentru a se pronunţa astfel instanţa de fond a reţinut următoarele:

Analizând excepţia prematurităţii formulării cererii de chemare in judecata, invocata de parat, Tribunalul  a reţinut următoarele:

Drepturile băneşti solicitate de reclamanţi sunt cele prevăzute de art.20 alin. 1 din Anexa VII, Cap. II, Secţiunea a III-a din Legea 284/2010, in conformitate cu care „La trecerea în rezervă sau direct în retragere, respectiv la încetarea raporturilor de serviciu, cu drept la pensie, personalul militar, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, pentru activitatea depusă, în funcţie de vechimea efectivă ca militar, poliţist, funcţionar public cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi personal civil în instituţiile publice de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, beneficiază de un ajutor stabilit în raport cu solda funcţiei de bază, respectiv salariul funcţiei de bază avută/avut în luna schimbării poziţiei de activitate, astfel:

Vechime efectivă:

- până la 5 ani - un ajutor egal cu 3 solde ale funcţiei de bază/salarii ale funcţiei de bază;

- între 5-10 ani - un ajutor egal cu 6 solde ale funcţiei de bază/salarii ale funcţiei de bază;

- între 10-15 ani - un ajutor egal cu 8 solde ale funcţiei de bază/salarii ale funcţiei de bază;

- între 15-20 ani - un ajutor egal cu 10 solde ale funcţiei de bază/salarii ale funcţiei de bază;

- între 20-25 ani - un ajutor egal cu 12 solde ale funcţiei de bază/salarii ale funcţiei de bază;

- între 25-30 ani - un ajutor egal cu 15 solde ale funcţiei de bază/salarii ale funcţiei de bază;

- peste 30 ani - un ajutor egal cu 20 solde ale funcţiei de bază/salarii ale funcţiei de bază.”

Potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol „Personalul militar, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, trecuţi în rezervă sau direct în retragere, respectiv ale căror raporturi de serviciu au încetat, cu drept la pensie de serviciu, înainte de împlinirea limitei de vârstă de pensionare prevăzute de lege, mai beneficiază, pentru fiecare an întreg rămas până la limita de vârstă de pensionare sau, în situaţia în care pot desfăşura activitate peste această limită, până la limitele de vârstă în grad la care pot fi menţinute în activitate categoriile respective de personal, de un ajutor egal cu două solde ale funcţiei de bază, respectiv cu două salarii ale funcţiei de bază.”

Potrivit art. 13 din Legea nr. 285/2010 „În anul 2011, dispoziţiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplică.”

Aceleaşi dispoziţii se prevăd şi prin art. 9 din Legea nr. 283/2011 pentru anul 2012, art. 2 din OUG 84/2012 pentru anul 2013, art. 10 alin. 1 din OUG nr. 103/2013 pentru anul 2014,  art. 9 alin. 1 din OUG 83/2014 pentru anul 2015, art.11 din OUG nr. 57/2015 pentru anul 2016, art. 10 din OG nr. 99/2016 pentru anul 2017 si art. 11 din OUG nr. 90/2017 pentru anul 2018.

Prin art. 41 din OUG 114/2018 se dispune ca ”În perioada 2019-2021 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizațiile la ieșirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă.”

Astfel, beneficiul acordării ajutorului la încetarea raporturilor de serviciu a fost înlăturat printr-o modificare legislativă în vigoare la momentul încetării raporturilor de serviciu ale reclamanţilor cu Ministerul Apărării Naționale. 

Sunt pe deplin incidente în cauză considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 326 din 25 iunie 2013, nr. 70 din 18 februarie 2003, nr.861 din 28 noiembrie 2006 sau nr. 1576 din 7 decembrie 2011, din care rezultă că legiuitorul este liber să dispună cu privire la conținutul, limitele și condițiile de acordare a ajutoarelor şi indemnizaţiilor, precum și să dispună diminuarea ori chiar încetarea acordării acestora, fără a fi necesară întrunirea condițiilor stabilite de art. 53 din Legea fundamentală, nefiind încălcat dreptul de proprietate şi nici principiul statului de drept, principiul protecţiei aşteptărilor legitime sau al egalităţii în drepturi.

 Legea nr. 285/2010,  Legea nr. 283/2011, OUG nr. 84/2012, OUG nr. 103/2013,  OUG nr. 57/2015, OUG nr. 99/2016 sunt legi speciale, care deroga de la dreptul comun in materie reprezentat de Legea cadru nr. 284/2010.

Cu privire la interpretarea dispoziţiilor legale citate a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: „Interpretarea şi determinarea efectelor dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 118/2010), dispoziţie de principiu preluată şi în art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011 (O.U.G. nr. 80/2010), art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 36/2014 (O.U.G. nr. 84/2012), art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi completările ulterioare (O.U.G. nr. 103/2013) şi art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015 (O.U.G. nr. 83/2014) raportat la pct. 2 din anexa nr. IV/2 la Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice1 (Legea nr. 330/2009) şi la art. 20 din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 284/2010)."

Prin Decizia nr. 16/2015 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie  a statuat că „dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările şi completările ulterioare, vizează exerciţiul dreptului la acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizaţiilor, în sensul că acesta este suspendat în perioada 3 iulie-31 decembrie 2010, şi nu existenţa acestui drept”. 

Înalta Curte a reţinut în motivarea deciziei că, „din interpretarea normelor legale enunţate rezultă că voinţa legiuitorului nu a fost aceea de eliminare a beneficiilor acordate unor categorii socioprofesionale, respectiv de încetare a existenţei dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii, ci doar de suspendare a exerciţiului acestui drept. Raţiunea acestei interpretări este impusă şi de succesiunea în timp a actelor normative prin care legiuitorul a dispus, cu caracter temporar, măsura neaplicării dispoziţiilor legale privind ajutoarele/indemnizaţiile în anii 2011-2015”.

Tribunalul a apreciat că Decizia nr. 16/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are aplicabilitate şi în ce priveşte dispoziţiile art. 41din OUG nr. 114/2018 până la 31.12.2021, acest act normativ nefăcând altceva decât să perpetueze în timp dispoziţiile anterioare de neaplicabilitate.

Pentru aceste argumente, Tribunalul în temeiul art. 521 alin. 4 NCPC, care consacră obligativitatea pentru instanţa de judecată a dezlegărilor date chestiunilor de drept, a constatat că drepturile de care se prevalează reclamanţii au fost suspendate, a admis excepţia prematurităţii şi a respins acţiunea ca prematură.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate şi rejudecând, respingerea ca neîntemeiată a excepţiei prematurităţii acţiunii, iar pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Solicită obligarea intimatei-pârâte la plata, pe cale separată, a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei căi de atac.

În motivarea apelului au arătat că Tribunalul, în mod greşit a respins acţiunea ca fiind prematur introdusă.

Astfel, chiar şi în măsura in care s-ar  ţine seama de dezlegarea dată de I.C.C.J. problemei noastre de drept (Decizia nr.5/2018), având in vedere ca dreptul prevăzut de dispoziţiile art.20 din Anexa VII a Legii 284/2010 a devenit actual la data de 01.07.2017, nu se mai poate vorbi despre prematuritate, motiv pentru care soluţia de respingere a acţiunii ca fiind prematur introdusa ar fi lipsită de orice fundament.

Argumentele sunt :

-  ICCJ a dezlegat aceasta situaţie, intr-o cauza absolut similara. Prin Decizia nr. 23/2005 a ICCJ pronunţata in R.I.L. se statuează clar ca o lege nu poate fi suspendata decât până in momentul în care legea care prevedea dreptul a fost abrogata. Ce s-ar întâmpla daca s-ar considera ca după data de 0l .07.2017, un act normativ de suspendare (fie se vorbeşte despre OUG nr. 9/2017, fie despre OUG nr. 90/2017) ar fi aplicabil cauzei deduse judecaţii? Ar putea fi acest lucru posibil ? Răspunde tot ICCJ in Decizia nr. 23/2005 :

„Dar efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil".

Relevanţa deciziei nr.23/2005 a ICCJ este subliniată de decizia nr.11/2017 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul ICCJ:

„ 24.IX. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

A) În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost identificate următoarele hotărâri, citate în capitolele anterioare, care prezintă relevanţă cu privire la problema de drept a cărei dezlegare se solicită.

- Decizia nr.16 din 8 iunie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – pentru dezlegarea unor chestiuni de drept;

- Decizia nr.77 din 5 noiembrie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, în soluţionarea unui recurs în interesul legii;

- Decizia nr.12 din 5 februarie 2007, pronunţată de  Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, în soluţionarea unui recurs în interesul legii;

- Decizia nr. 23 din 12 decembrie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-  Secţiile Unite, în soluţionarea unui recurs în interesul legii”.

Apreciază ca ICCJ s-a pronunţat şi prin raportare la dispoziţiile Legii 24/2000 privind normele de tehnica legislative, care prevede ca :

a)„Art.58

După intrarea in vigoare a unui act normativ, pe durata existenţei acestuia pot interveni diferite evenimente legislative, cum sunt: modificarea, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea sau altele asemenea”. Deci, diferitele evenimente legislative pot interveni numai pe perioada existenţei acutului normativ, nu şi după ieşirea din vigoare a acestuia.

b)Abrogarea-art.64 

(3) Abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial.

Daca la abrogarea unui act normativ, orice efect încetează, cum  pot să  aibă alte efecte după data de 01.07.2017 sau după 01.01.2018 ? Poate fi un act normativ in acelaşi timp şi abrogat si suspendat ?

c) „Art.66

Suspendarea unui act normativ

(1) În cazuri speciale aplicarea unui act normativ poate fi suspendată printr-un alt act normativ de acelaşi nivel sau de nivel superior. În această situaţie se vor prevedea, în mod expres, data la care se produce suspendarea, precum şi durata ei determinată.

(2) La expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectata de suspendare reintra de drept in vigoare”.

Ar fi de asemenea un non sens ca actul normativ de suspendare sa producă efecte si după abrogarea unui act normativ, raportat la prevederile art. 66 alin.2) din Legea 24/2000, care prevăd ca după expirarea duratei de suspendare, dispoziţia afectata reintră de drept în vigoare.

Decizia nr. 5/2018 pronunţa de ICCJ în RIL nu intra in contradicţie cu ce a statuat până acum ICCJ.

- Nu rezulta ca începând cu 0l.07.2017 (sau cel mai târziu la 0l.01.2018), deci si la momentul actual, dreptul nu ar fi actual.

- In argumentarea deciziilor sale, ICCJ nu ia în calcul decât documentaţia şi deciziile ce îi sunt prezentate de către Curtea de Apel care face sesizarea. Toate deciziile pe care le-a prezentat Curtea de Apel Suceava pentru analiza sunt anterioare datei de 01.07.2017, deci este logica si conformă cu realitatea deciziei ICCJ - acţiunile până la 0 .07.2017 vor fi declarate ca premature. Astfel, nu trebuie interpretat că şi acţiunile introduse după data de 0l .07.2017 trebuie respinse ca prematur introduse.

- ICCJ nu subliniază dacă OUG 9/2017 (începând cu 0l.07.2017) si OUG 90/2017 (începând cu 01.01.2018) mai produc efecte in ceea ce priveşte dreptul la ajutorul la trecerea in rezerva, tocmai pentru ca nu a fost sesizata cu acest aspect.

Curtea de Apel Suceava, a prezentat spre analiza ICCJ numai 4 soluţii care au fost pronunţate de instanţele din ţară, toate până la data de 01.07.2017. Începând cu data de 01.07.2017, Curtea de Apel Suceava a admis mare parte din acţiuni, considerând că dreptul este actual, prin raportare la Decizia nr. 23/2005 a ICCJ dar si la Decizia nr. 5/2015 a ICCJ. „Bineînțeles, în ipoteza în care termenele se împlinesc pe parcursul desfășurării procedurii judiciare, instanța nu poate considera, dintr-o formalitate excesivă că, dat fiind faptul că ele nu erau împlinite la data sesizării, cererea este prematură, ci va putea trece la analiza fondului pretențiilor”.

Pentru motivele expuse în continuare, apreciază ca actele normative de suspendare produc efecte si după data de 0l.07.2017, numai în raport de actele normative rămase în dreptul pozitiv (în vigoare) nu şi a celor abrogate, între timp.

„Curtea a reţinut că, deși trimiterea la alte acte normative este un procedeu legislativ  permis, aceasta nu poate presupune luarea în considerare a unei norme abrogate. La momentul  recurgerii la procedeul legislativ al trimiterii la alte acte normative, norma la care se face trimitere trebuie să fie o normă în vigoare, aparținând fondului activ al legislaţiei. Curtea a apreciat că, dacă s-ar permite adoptarea unei norme de trimitere, care are în vedere o dispoziţie abrogată anterior, s-ar ajunge la situaţia ca, printr-un procedeu legislativ nepermis, să se repună în vigoare norme abrogate” (decizia CCR 654 din 17.10.2017 – publicată în MO).

În acelaşi sens se exprimă CCR şi în Decizia 1595/2011: „Un text de lege care face trimitere la o normă ce nu mai este în vigoare este şi el, evident, implicit abrogat”.

Pentru aceste motive, solicită:

- admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacată şi rejudecând, să se  respingă ca neîntemeiata excepţia prematurităţii acţiunii, iar pe fond, să se admită cererea de chemare în judecata astfel cum a fost formulata;

- să fie  obligată intimata-pârâtă la plata, pe cale separată, a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei căi de atac.

Intimatul-pârât M A N a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca temeinică şi legală şi în concordanţă cu Decizia nr.5/2008 din 5 martie 2018 pronunţată de completul competent să soluţioneze recursurile în interesul legii al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că „Acţiunile având ca obiect acordarea ajutoarelor salariale de care beneficiază cadrele militare, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere formulate în temeiul art.20 alin.(1) din Capitolul 2 al Anexei VII din Legea nr.284/2010 introduse în perioada de suspendare a exerciţiului dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii sunt prematur formulate”.

În drept invocă dispoziţiile art.205 Cod procedură civilă şi celelalte dispoziţii legale invocate.

Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de apel și a apărărilor formulate, Curtea a  reținut următoarele:

Într-adevăr, în cuprinsul art. 20 alin. 1 din Anexa VII a Legii nr. 284/2010 s-a prevăzut ca la trecerea în rezervă sau direct în retragere, respectiv la încetarea raporturilor de serviciu, cu drept la pensie, personalul militar, polițiștii și funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare, pentru activitatea depusă, în funcție de vechimea efectivă ca militar, polițist, funcționar public cu statut special din sistemul administrației penitenciare și personal civil în instituțiile publice de apărare, ordine publică și siguranță națională, să beneficieze de un ajutor stabilit în raport cu solda funcției de bază, respectiv salariul funcției de bază avută/avut în luna schimbării poziției de activitate, iar la art. 20 alin. 2 s-a prevăzut ca personalul militar, polițiștii și funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare, trecuți în rezervă sau direct în retragere, respectiv ale căror raporturi de serviciu au încetat, cu drept la pensie de serviciu, înainte de împlinirea limitei de vârstă de pensionare prevăzute de lege, să mai beneficieze, pentru fiecare an întreg rămas până la limita de vârstă de pensionare sau, în situația în care pot desfășura activitate peste această limită, până la limitele de vârstă în grad la care pot fi menținute în activitate categoriile respective de personal, de un ajutor egal cu două solde ale funcției de bază, respectiv cu două salarii ale funcției de bază.

Însă, prin legile anuale de salarizare a personalului bugetar, în vigoare în perioada 2011 – 2021, respectiv , art. 13 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, art. 9 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010, art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012, art. 10 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013, art. 9 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, art. 10 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2016 și art. 1 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2017, art 11, al 1 din OUG 90/2017, art 41, al 1 din OUG 114/2018) s-a prevăzut, în mod succesiv, că ajutoarele /indemnizațiile acordate la trecerea în rezervă sau direct în retragere, respectiv la încetarea raporturilor de serviciu, cu drept la pensie nu se acordă .

Dispozițiile Legii-cadru nr. 284/2010, inclusiv cele referitoare la acordarea  ajutoarelor la trecerea în rezervă, au fost abrogate în mod expres , începând cu data de 01.07.2017 , prin art. 44 alin. 1 pct. 9 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Dispozițiile legale redate anterior, precum și prevederile  similare care au reglementat anterior acordarea ajutoarelor materiale acordate la pensionare unor categorii de personal bugetar au fost analizate de Înalta Curte de Casație și Justiție în mai multe decizii pronuntate in recursuri in interesul legii sau in dezlegarea unor chestiuni de drept pe care instanta, in virtutea art. 517 alin. 4 și 521 alin. 3 C pc  le va avea in vedere , raportat  la criticile invocate in apel.

Prin Decizia nr. XXIII din 12 decembrie 2005, pronunţată de Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 15 martie 2006, instanţa supremă a decis că, in aplicarea dispoziţiilor art. 411 alin. (1) din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, introdus prin Ordonanţa Guvernului nr. 183/2000, prima de concediu, pe lângă indemnizaţia de concediu, respectiv o sumă egală cu indemnizaţia brută sau, după caz, salariul brut din luna anterioară plecării în concediu, pentru magistraţi şi personalul auxiliar, se acordă numai pentru anii 2001 şi 2002, astfel cum a fost reglementată prin dispoziţia legală menţionată

În motivarea acestei soluţii, instanţa supremă a reţinut că efectele produse de actele normative de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. Orice altă interpretare ar însemna o prelungire a valabilităţii dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după momentul abrogării lui, "ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil".

Ca atare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că nu este posibil să se aplice dispoziţiile de prelungire succesivă a termenelor de punere în aplicare a art. 411 alin. (1) din Legea nr. 50/1996, privind prima de concediu de odihnă pentru magistraţi şi personalul auxiliar, prin invocarea prevederilor din legile bugetului de stat pe anii 2003, 2004 şi 2005, pentru că s-ar contraveni principiului neretroactivităţii legii civile, prevăzut în art. 15 alin. (2) din Constituţia României.

Prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 15 iulie 2015, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis că: "Dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările şi completările ulterioare, vizează exerciţiul dreptului la acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizaţiilor, în sensul că acesta este suspendat în perioada 3 iulie-31 decembrie 2010, şi nu existenţa acestui drept."

Referitor la natura drepturilor acordate cu prilejul ieșirii la pensie, retragerii, încetării raporturilor de serviciu ori trecerii în rezervă, s-a retinut de catre instanta suprema ca instanta de contencios constitutional  a statuat că aceste drepturi reprezintă beneficii acordate anumitor categorii socioprofesionale în virtutea statutului special al acestora. Ele nu fac parte din categoria drepturilor fundamentale, astfel că legiuitorul este în drept să dispună cu privire la conținutul, limitele și condițiile de acordare a acestora, precum și să dispună diminuarea ori chiar încetarea acordării lor, fără a fi necesară întrunirea condițiilor stabilite de art. 53 din Legea fundamentală (Deciziile nr. 1.576 din 7 decembrie 2011, nr. 326 din 25 iunie 2013 și nr. 334 din 12 iunie 2014).

De altfel, instanța de contencios constituțional a reținut constant în jurisprudența sa faptul că statul are deplină legitimitate constituțională de a acorda sporuri, premii periodice și alte stimulente personalului plătit din fonduri publice, în funcție de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea sunt drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale consacrate și garantate de Constituție. Legiuitorul are libertatea de le modifica în diferite perioade de timp, de a le suspenda și chiar de a dispune anularea lor ( Deciziile Curții Constituționale nr. 108 din 14 februarie 2006, nr. 1.250 din 7 octombrie 2010 și nr. 1.658 din 28 decembrie 2010) (…)”.

De asemenea, prin Decizia nr. 5 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 30 mai 2018, Completul competent să judece recursul în interesul legii a decis că: "Litigiile având ca obiect acordarea ajutoarelor salariale de care beneficiază cadrele militare, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere, în temeiul art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010 sunt de competenţa în primă instanţă a secţiilor/completurilor specializate în soluţionarea litigiilor de muncă, respectiv raportat la calitatea de funcţionar public a reclamanţilor, a secţiilor/completurilor specializate de contencios administrativ.

Acţiunile având ca obiect acordarea ajutoarelor salariale de care beneficiază cadrele militare, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere formulate în temeiul art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010 introduse în perioada de suspendare a exerciţiului dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii sunt prematur formulate."

În motivarea acestei soluţii, din analiza circumstanţelor specifice ale instituirii ajutoarelor salariale de care beneficiază cadrele militare, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere, instanţa supremă a reţinut că, pe fondul suspendării repetate prin acte normative reţinute ca fiind constituţionale, acestea nu au intrat niciodată în patrimoniul beneficiarilor avuţi în vedere de Legea-cadru nr. 284/2010, ele având în continuare un conţinut abstract, fiind condiţionate în recunoaşterea lor concretă de o nouă manifestare a legiuitorului, motiv pentru care nu pot fi considerate "bunuri" din această perspectivă.

În condiţiile în care exerciţiul dreptului la acordarea ajutoarelor prevăzute de art. 20 din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 a fost suspendat prin prevederi legale succesive, speciale şi derogatorii, începând cu anul 2011 şi până în anul 2017 inclusiv, aspect recunoscut de jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale, se apreciază că nu poate fi vorba nici de o speranţă legitimă de valorificare efectivă a acestor drepturi.

În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că acest argument se consolidează în contextul abrogării Legii- cadru nr. 284/2010 prin Legea-cadru nr. 153/2017, care nu mai stabileşte asemenea drepturi, art. 66 din Legea nr. 24/2000 recunoscând posibilitatea abrogării chiar şi în cazul normelor suspendate.

Mai mult decât atât, instanţa supremă a reţinut că, deşi în întreaga perioadă în care Legea-cadru nr. 284/2010 a fost în vigoare, dispoziţiile privitoare la aceste drepturi nu au fost abrogate în mod expres, nu se poate susţine că acestea s-au născut efectiv în patrimoniul beneficiarilor avuţi în vedere iniţial, în condiţiile în care valorificarea lor a fost în mod repetat suspendată şi nicio altă dispoziţie legală sau soluţie de jurisprudenţă nu a diminuat efectul actelor normative reţinute a fi suspendat exerciţiul drepturilor pentru a concretiza o speranţă legitimă pentru viitor.

Citând decizia pronunțată în Cauza Kechko contra Ucrainei (valorificată și de instanța constituțională), s-a avut în vedere sensul autonom al conceptului de „bunuri“ din prima parte a art. 1 din Protocolul nr. 1, care nu este limitat la proprietatea de bunuri fizice și este separat de clasificarea formală din legislația relevantă. Anumite alte drepturi și interese, de exemplu, datorii, activele la constituire, pot fi, de asemenea, considerate „drepturi de proprietate“ și, astfel, „bunuri“ în sensul acestei dispoziții. Chestiunea care trebuie examinată este dacă circumstanțele cauzei, considerate în ansamblu, i-au conferit reclamantului dreptul la un interes material garantat la art. 1 din Protocolul nr. 1.

Prin aceeași hotărâre, Curtea Europeană recunoaște că „statul este cel care este în măsură să stabilească ce beneficii trebuie plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plății unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare. Totuși, atunci când o dispoziție legală este în vigoare și prevede plata anumitor beneficii, iar condițiile stipulate sunt respectate, autoritățile nu pot refuza în mod deliberat plata acestora atât timp cât dispozițiile legale rămân în vigoare“.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică numai pentru bunurile existente ale unei persoane. În acest fel, veniturile viitoare nu pot constitui „bunuri“, decât dacă acestea au fost deja câștigate sau plata va fi efectuată cu certitudine (Hotărârea nr. 20.630/06 din 23.10.2010, Koivusaari și alții împotriva Finlandei). 

Cu toate acestea, în anumite circumstanțe „speranța legitimă“ de a obține un „bun“ poate beneficia, de asemenea, de protecția prevăzută de art. 1 din Protocolul nr. 1. Astfel, în cazul în care un drept de proprietate face obiectul unei cereri, se poate considera că persoana îndreptățită are o „speranță legitimă“ dacă există temei suficient pentru acest drept în legislația națională (Cauza Kopecky împotriva Slovaciei nr. 44.912/98 pct. 52). Pentru a beneficia de protecție, „o speranță legitimă trebuie să devină mai concretă decât o simplă speranță și să se întemeieze pe o dispoziție juridică sau pe un act juridic cum ar fi o decizie judecătorească“ (Cauza Bélané Nagy  împotriva Ungariei, Hotărârea Marii Camere pronunțată la data de 13.12.2013).

Analizând circumstanțele specifice ale instituirii acestor drepturi, s-a considerat de catre Inalta Curtea de Casatie si Justitie in decizia nr 5/2018 că, pe fondul suspendării repetate prin acte normative reținute ca fiind constituționale, acestea nu au intrat în patrimoniul beneficiarilor avuți în vedere de Legea-cadru nr. 284/2010, ele având în continuare un conținut abstract, fiind condiționate în recunoașterea lor concretă de o nouă manifestare a legiuitorului, motiv pentru care nu pot fi considerate „bunuri“ din această perspectivă.

Prin Decizia nr. 35 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 810 din 21 septembrie 2018, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava - Secţia I civilă, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la următoarea chestiune de drept: "dacă art. 8 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal- bugetare, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că se aplică şi la stabilirea cuantumului ajutoarelor prevăzute de art. 20 alin. (1) şi (2) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi dacă noţiunea «limită de vârstă de pensionare prevăzută de lege», reglementată de art. 20 alin. (2) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, reprezintă «vârsta standard de pensionare pentru limită de vârstă» prevăzută de art. 16 alin. (2) din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările şi completările ulterioare, care se atinge prin creşterea vârstelor standard de pensionare, conform eşalonării prevăzute în anexa la lege sau reprezintă vârsta de pensionare stabilită în raport cu situaţia concretă a fiecărui reclamant", reţinând că nu există premisele declanşării unei practici neunitare.

În considerentele deciziei s-a reţinut că exerciţiul dreptului la acordarea ajutoarelor prevăzute de art. 20 din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 a fost suspendat prin prevederi legale succesive, speciale şi derogatorii, astfel încât nu poate fi vorba despre o speranţă legitimă de valorificare efectivă a acestor drepturi (paragraful 82), concluzie ce se consolidează în contextul abrogării Legii-cadru nr. 284/2010 prin Legea-cadru nr. 153/2017 (paragraful 83).

Prin Decizia nr. 9/19.02.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Interpretarea dispozițiilor art. 20 alin. (1) și (2) din anexa nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010 cu privire la faptul dacă, la încetarea raporturilor de serviciu/trecerea în rezervă/retragere, polițiștii/militarii beneficiază de ajutoarele prevăzute de aceste prevederi în situația în care legiuitorul, prin acte normative care reglementează salarizarea în sectorul bugetar, a stipulat că aceste prevederi nu se aplică, respectiv aceste ajutoare nu se acordă“.

În considerentele deciziei s-a reținut faptul că raționamentul evidențiat în considerentele Deciziei nr. 16 din 8 iunie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se transpune în interpretarea dispozițiilor legale din actele normative care reglementează salarizarea în sectorul bugetar în perioada 2011-2017, prin care s-a stipulat că aceste prevederi care reglementează beneficiul ajutoarelor nu se aplică, respectiv că aceste ajutoare nu se acordă, interpretarea de principiu dată anterior păstrându-și actualitatea.

Apelantii  reclamanti au criticat admiterea exceptiei prematuritatii actiunii prin aplicarea  Deciziei nr 16/2015 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie , invocand aspecte legate de  măsura in care mai poate fi suspendată aplicarea Legii cadru nr. 284/2010 care a fost abrogată în data de 01 iulie 2017 prin acte normative emise ulterior, respectiv prin OUG nr. 90/2017 si OUG 114/2018. Totodată,  apelantii au  apreciat că pentru soluționarea cauzei prezintă relevanță cele statuate de ÎCCJ prin Decizia nr. XXIII/2005.

Curtea constată că ÎCCJ a fost investită să se pronunțe asupra chestiunii de drept invocate prin motivele de apel,  instanța de trimitere solicitand Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra următoarei chestiuni de drept: „interpretarea dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene, aprobată cu completări prin Legea nr. 80/2018 , cu modificările și completările ulterioare, având în vedere că, prin dispozițiile  art. 44 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare , au fost abrogate toate prevederile contrare acestei legi, inclusiv cele ce prevedeau acordarea indemnizațiilor la ieșirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă, și, pe cale de consecință, în ce măsură mai pot fi considerate suspendate ajutoarele sau, după caz, indemnizațiile menționate, ulterior datei de 1 iulie 2017, dată la care au fost abrogate aceste drepturi prin  Legea-cadru nr. 153/2017“ .

Deși prin decizia nr. 20/2019 pronunțată de ÎCCJ a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea, Curtea constată că prezintă relevanță pentru soluționarea cauzei aspectele reținute în considerentele acestei decizii, având în vedere că ÎCCJ a făcut referire inclusiv la incidența deciziei nr. XXIII/2005 invocată de apelantii reclamanti.

Curtea reţine din considerentele deciziei nr. 20/2019, pronunţată de ÎCCJ- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în dosarul nr. 227/1/2019, paragrafele 58, 59 şi 60 că în condiţiile în care exerciţiul dreptului la acordarea ajutoarelor prevăzute de art. 20 din cap. II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 a fost suspendat prin prevederi legale succesive, speciale şi derogatorii, începând cu anul 2011 şi până în anul 2017 inclusiv, aspect recunoscut de jurisprudenţa constantă a ÎCCJ şi a Curţii Constituţionale, nu poate fi vorba nici de o speranţă legitimă de valorificare efectivă a acestor drepturi, potrivit celor statuate în considerentele deciziei nr. 5/5 martie 2018,  acest argument fiind consolidat în contextul abrogării Legii cadru nr. 284/2010 prin Legea cadru nr. 153/2017, care nu mai stabileşte asemenea drepturi, art. 66 din Legea 24/2000 recunoscând posibilitatea abrogării chiar şi în cazul normelor suspendate. Instanţa supremă a reţinut că, deşi în întreaga perioadă în care Legea cadru nr. 284/2010 a fost în vigoare, dispoziţiile privitoare la aceste drepturi nu au fost abrogate în mod expres, nu se poate susţine că acestea s-au născut efectiv în patrimoniul beneficiarilor avuţi în vedere iniţial, în condiţiile în care valorificarea lor a fost în mod repetat suspendată şi nicio altă dispoziţie legală sau soluţie jurisprudenţială nu a diminuat efectul actelor normative reţinute a fi suspendat exerciţiul drepturilor pentru a concretiza o speranţă legitimă pentru viitor.

ÎCCJ a reţinut în cuprinsul paragrafului 77 că faptul că dispoziţia din legea cadru nr. 284/2010 referitoare la  drepturile de natura celor pretinse în cauză a avut efectele suspendate în timp, prin acte normative succesive, trebuie interpretat cu referire la art. 66 alin.3 din legea 24/2000. din care rezultă că şi astfel de norme pot face obiectul abrogării.

Concluzionând, s-a reţinut că lipsa caracterului actual al dreptului şi inexistenţa unei speranţe legitime de valorificare efectivă a acestuia s-au consolidat în contextul abrogării Legii cadru 284/2010 prin Legea 153/2017, iar potrivit art. 64 alin.3 din Legea 24/2000, abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are  caracter definitiv.

Curtea apreciază că raportat la cele reținute de ÎCCJ în decizia menționată anterior,  nu se poate da curs interpretării propuse de apelantii reclamanti  prin motivele de apel, respectiv că dreptul la plata ajutorului financiar prevăzut de art. 20 alin. 1 și 2 din Anexa VII a Legii nr. 284/2010 a devenit actual în data de 01.07.2017, dată la care a încetat suspendarea actului normativ și de la care potrivit opiniei apelantilor dispoziția afectată de suspendare ar reintra de drept în vigoare.

Înalta Curte a punctat în considerentele deciziei menționate anterior că pe fondul suspendării repetate prin acte normative reținute ca fiind constituționale , aceste drepturi nu au intrat în patrimoniul beneficiarilor avuți în vedere de Legea-cadru nr. 284/2010, ele având în continuare un conținut abstract, fiind condiționate în recunoașterea lor concretă de o nouă manifestare a legiuitorului, motiv pentru care nu pot fi considerate bunuri din această perspectivă ( Decizia nr. 5 din 5 martie 2018, Decizia nr. 35 din 4 iunie 2018). În același sens s-a statuat că lipsa caracterului actual al dreptului și inexistența unei „speranțe legitime“ de valorificare efectivă a acestuia s-au consolidat în contextul abrogării Legii-cadru nr. 284/2010 prin  Legea-cadru nr. 153/2017 (paragraful 83 din Decizia nr. 35 din 4 iunie 2018).

Astfel, pentru perioada în care au operat actele normative care au suspendat acordarea drepturilor salariale acțiunile formulate erau prematur introduse, iar pentru perioada ulterioară abrogării Legii nr. 284/2010 sunt aplicabile cele statuate de ÎCCJ la punctele 75 și 76, în care se arată că normele abrogatoare presupun încetarea eficacității dispozițiilor normative pentru viitor și că nu există vreo dificultate de determinare a efectelor abrogării cu referire la datele speței deduse spre analiză, câtă vreme prin 2  44 53> art. 44 alin. (1) pct. 9 din Legea-cadru nr. 153/2017 s-a dispus abrogarea expresă a Legii-cadru nr. 284/2010, iar conform art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, „abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv“.

Asadar, raportat la cele statuate de ÎCCJ prin decizia nr. 20/2019, pronunțată în ceea ce privește aplicarea textelor de lege care prevăd drepturile solicitate în prezenta cauză, decizie ulterioară celor invocate în acțiunea formulată respectiv în motivele de apel, Curtea constată că pe fondul cauzei nu sunt fondate criticile formulate de apelanti în legătură cu reintrarea de drept în vigoare a dispozițiilor art. 20 alin. 1 și 2 din Anexa VII a Legii nr. 284/2010, începând cu data de 01.07.2017.

Asa cum s-a aratat , art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 si art 41, al 1 din OUG 114/2018 nu pot constitui fundament juridic pentru a justifica existenţa unor drepturi care au fost abrogate, pentru a se putea concluziona că suspendarea exerciţiului acestora va opera şi pentru 2018.-2021.

Prin urmare, nu doar că aceste drepturi nu au fost recunoscute de legiuitor, ci, dimpotrivă, s-a renunţat la recunoaşterea acestora prin Legea-cadru nr. 153/2017, fapt ce are ca efect stingerea lor definitivă la data de 1 iulie 2017.

Ca atare, reluarea, la finalul anului 2017, printr-un act normativ distinct, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, a dispoziţiei legale potrivit căreia: "În anul 2018 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă" nu reprezintă altceva decât o preluare reflexă, automată de către legiuitor a unor norme similare din anii anteriori, prin ignorarea situaţiei juridice noi create ca urmare a apariţiei Legii-cadru nr. 153/2017, lege ce nu mai prevedea acordarea acestor drepturi. Aceleasi considerente sunt valabile si in ceea ce priveste aplicarea prevederilor art 41, al 1 din OUG 114/2018.

Ca urmare, nu se poate reţine că art. 11 din OUG 90/2017 si art 41 din OUG 114/2018  ar avea efecte similare cu cele din anii precedenţi, şi anume suspendarea exerciţiului unor drepturi, cu consecinţa prematurităţii acţiunilor, câtă vreme aceste drepturi nu mai au niciun fundament legal, consecinţa fiind aceea a respingerii ca nefondate a acţiunilor.

În măsura în care ar fi valorificate de instanţa de apel considerentele redate în conţinutul deciziei nr. 20/2019, pronunţată de ÎCCJ- completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în dosarul nr. 227/1/2019, consecinţa ar fi respingerea acţiunii ca nefondată, urmare a constatării invocării unor dispoziţii legale care erau abrogate la momentul introducerii cererii  prin Legea-cadru nr.153/2017, în vigoare din 1.07.2017.

Or,câtă vreme prima instanţă a soluţionat acţiunea pe cale de excepţie, reţinând prematuritatea formulării acesteia, respingerea acestei cereri ca nefondată ar avea drept consecinţă agravarea situaţiei reclamantului în propria cale de atac, ceea ce, în lipsa apelului pârâtului cu privire la aceste aspecte,  nu este permis de dispoziţiile art.  481 NCPC, potrivit cărora apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea  decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu subzistă nici unul din motivele de apel invocate în cauză sau alte motive de ordine publică, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. NCPC Curtea a respins  apelul ca nefondat.

Domenii speta