Acţiune posesorie

Prin sentinţa civilă nr. nr. 18098/30.10.2012  pronunțată de Judecatoria Iași, s-au respins ca neîntemeiate următoarele excepţii: excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia tardivităţii acţiunii, ridicate de pârât.

Pe fond, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea posesorie formulată de reclamantele B. E. şi B. M (decedată), continuată de B.E., în contradictoriu cu pârâtul P. G.

A fost obligată reclamanta la plata către pârât a contravalorii cheltuielilor de judecată efectuate de acesta, adică a sumei de 1500 lei, reprezentând contravaloarea onorariului de avocat.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:

„Prin actul de vindere cumpărare autentificat sub numărul 1xxx/414/26.11.1955 (f.35) la Notariatul de Stat al Oraşului Iaşi, soţii B. G. şi M. au dobândit dreptul de proprietate asupra unui imobil în cotă indiviză de ½, situat în Iaşi, str.P. M. nr.35 (fost U. nr.35), compus în întregimea lui dintr-un teren loc de casă, de 746 mp şi dintr-o casă construită pe acesta, compusă din 5 camere.

Prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr.285/162/28.02.1957 la Notariatul Principal de Stat şi transcris sub nr.145/12.03.1957 (f.36), s-a sistat starea de indiviziune cu coproprietara Întreprinderile Comunale ETAC (devenită IRE-RENEL-Electrica Moldova SA, actuala EON Moldova).

Potrivit acestuia, ETAC au primit lotul 1 (cuprins între punctele ABCD – 400 mp – conform planului de situaţie care face parte integrantă din contract) şi încăperile 1,2,3 din construcţii, conform planului de situaţie ataşat iar soţii B. G. şi M. au primit lotul 2 (între punctele BEFC) şi construcţiile de pe el, inclusiv restul construcţiei şi numai al construcţiei aflate pe lotul 1 (numerele 4,5,6,7,8,9,10).

Prin actul adiţional la actul de partaj voluntar (f.38), ETAC au cedat spre folosinţă soţilor B. porţiunea de curte cu ieşirea în str.U. nr.35, în suprafaţă totală de 400 mp, în schimbul cedării camerei nr.3, proprietatea soţilor B.

Pârâtul B. G. a decedat la 14.05.1985 (f.40), iar moştenitorii sunt B. M. (soţie supravieţuitoare) şi B. E. (fiică).

Pârâtul P. G. a dobândit de la IRE, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.439/14.01.1993 (f.15-17), dreptul de proprietate asupra locuinţei situate în Iaşi, str.Uzinei nr.35, compusă din trei camere (cele dobândite de ETAC prin actul de partaj), cu o suprafaţă utilă de 60,75 mp, dependinţe aferente în suprafaţă de 5,40 mp şi cota indiviză de 100% din suprafaţa de folosinţă comună a imobilului.

Situaţia între părţi a fost amiabilă, conform ambelor, până în momentul în care pârâtul a construit un gard, care a obturat accesul reclamantelor la strada U. Conform raportului de expertiză în construcţii al expertului B. C. (f.61), acest gard a fost construit în 2010. Nu s-a putut stabili momentul exact, declaraţiile martorilor nefiind clare în această privinţă. La dosar, au fost depuse şi fotografii cu acesta.

Aşa cum s-a arătat anterior, reclamantele şi-au întemeiat dreptul de a accede la strada Uzinei pe actul adiţional la actul de partaj voluntar (f.38), prin care ETAC ar fi cedat spre folosinţă soţilor B. porţiunea de curte cu ieşirea în această cale de acces, în suprafaţă totală de 400 mp, în schimbul cedării camerei nr.3, proprietatea soţilor B..

Acest document apare a fi de o autenticitate îndoielnică, din mai multe puncte de vedere.

În primul rând, se observă că la fila 38 a fost depusă o copie (nesemnată de parte sau de avocaţi pentru conformitate cu originalul) pe care se regăsesc semnăturile părţilor, iar pe verso-ul filei figurează o încheiere de legalizare copie cu nr.9710 din 01.02.1991. Acelaşi înscris se găseşte şi printre anexele la raportul de expertiză topo.

Reclamantelor li s-a cerut în mod repetat să depună originalul acestui înscris (sau originalul copiei legalizate, dacă originaul se găseşte la Notariatul de Stat, după cum au afirmat), începând cu termenul din 27.03.2012 (f.137). La termenul din 15.05.2012, avocatul reclamantelor a prezentat copia obţinută de la Notariatul de Stat, însă instanţa a constatat că pe această copie nu se regăsesc semnăturile părţilor la încheierea actului.

În aceste condiţii, instanţa a solicitat depunerea unei copii de pe acel înscris, semnată pentru conformitate cu originalul, lucru care s-a întâmplat abia la termenul din 11.09.2012 (f.197). Pe acesta din urmă, nu apar semnăturile părţilor.

Deşi au pretins că înscrisul original se găseşte la Notariatul de Stat, reclamantele nu au solicitat niciun moment emiterea unei adrese la această instituţie pentru depunerea originalului şi nici nu au făcut vreun efort propriu de a obţine un astfel de exemplar.

Mai mult, ele au pretins în permanenţă că înscrisul este unul autentic (la fel ca actul de partaj voluntar autentificat sub nr.2xx/162/28.02.1957 la Notariatul Principal de Stat şi transcris sub nr.145/12.03.1957: f.36-37), însă niciuna dintre copiile depuse nu prezintă elementele unui astfel de înscris (de exemplu, o încheiere de autentificare).

Chiar şi din punct de vedere material, înscrisul nu prezintă veridicitate. Astfel, expertul topo a stabilit că reclamantele foloseau ieşirea spre strada U. până la obturarea ei de pârât în baza acestui act de partaj voluntar.

După cum remarcă expertul corect pe baza actelor, întreaga suprafaţă deţinută de pârât nu are 400 mp, tot terenul deţinut şi îngrădit de acesta (cu tot cu cel de sub construcţiile ocupate) având 213 mp (82,75 mp suprafaţă neconstruită).

În aceste condiţii, după cum a remarcat şi expertul în răspunsul la obiecţiuni (f.178 şi urm.), formularea confuză şi contradictorie a actului adiţional la actul de partaj voluntar nu permite o identificare exactă, cu schiţă şi dimensiuni, a porţiunii de curte cu ieşire în strada U. nr.35 (orice variantă de identificare nu poate fi decât arbitrară).

Deşi reclamanta a insistat în administrarea probei cu o nouă expertiză topo, care să delimiteze acea suprafaţă de 50 mp, s-a constatat inexistenţa unui temei

Având în vedere toate aceste aspecte, dar în special faptul că înscrisul semnat pentru conformitate cu originalul nu este semnat de părţi, instanţa va reţine că nu poate ţine cont de acest act de partaj voluntar.

IV. Analiza excepţiilor:

Cele trei excepţii ridicate de pârâtă au fost raportate la calificarea iniţială a acţiunii (în revendicare), ele fiind în mod evident neîntemeiate în raport de o acţiune posesorie, de vreme ce nici reclamantul, nici pârâtul, nu trebuie să fie proprietari într-o asemenea acţiune. Este adevărat că printre condiţiile de exercitare şi admitere a unei acţiuni posesorii este şi aceea a unei anumite modalităţi de exercitare a posesiei (sub nume de proprietar etc.), însă aceea este o condiţie de fond, pe care instanţa urmează să o analizeze în continuare. În speţă, pentru reţinerea calităţii procesuale, este suficient faptul că reclamantele au exercitat o posesie, aspect care nu a fost negat de pârât. Caracteristicile acestei posesii ţin însă de analiza fondului.

În egală măsură, nu poate fi reţinută o lipsă de interes a reclamantei, de vreme ce aceasta tinde să protejeze o situaţie de fapt pe care o consideră justificată.

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii, instanţa reţine că nu s-a putut determina cu exactitate momentul la care pârâtul a construit gardul care a obturat accesul reclamantelor în strada U. Cum sarcina probei îi revenea pârâtului (el având calitate activă pe excepţie şi trebuind să demonstreze expirarea termenului prevăzut de lege), instanţa va respinge şi această excepţie.

IV. Analiza fondului:

Conform art.674 C.Pr.Civ. (înainte de modificarea prin legea 71/2011, dar aplicabil raporturilor juridice dintre părţi), cererile privitoare la posesiune vor fi admise numai dacă: 1. Nu a trecut un an de la tulburare sau deposedare; 2. Reclamantul dovedeşte că, înainte de aceasta dată, el a posedat cel puţin un an; 3. Posesiunea lui întruneşte condiţiile cerute de art.1846 si 1847 din Codul civil.

Acţiune posesorie este o acţiune reală imobiliară prin care se urmăreşte apărarea posesiei, ca stare de fapt, împotriva oricărei tulburări, asigurând menţinerea acestei stări ori redobândirea posesiei, atunci când aceasta a fost pierdută.

Prin ea se protejează starea de fapt numită posesie, fără a se pune în discuţie starea de drept, existenţa unui drept de proprietate sau a altui drept real cu privire la lucrul în legătură cu care s-a creat acea stare de fapt.

În ceea ce priveşte prima condiţie, s-a reţinut deja în discutarea excepţiilor că nu s-a putut stabili dacă a trecut mai mult de un an de la deposedare, astfel încât s-a reţinut că această condiţie este îndeplinită.

Totodată, s-a reţinut deja faptul că reclamantele au folosit acea cale de acces o lungă perioadă de timp (acest aspect nefiind negat de niciuna dintre părţi), până la blocarea sa prin construirea unui gard nou în 2010, astfel încât şi această condiţie este îndeplinită.

În fine, ultima condiţie presupune respectarea art.1846, potrivit căruia „posesiunea este deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi inşine sau de altul în numele nostru” şi a art.1847, conform căruia „ca să se poate prescrie, se cere o posesiune continuă, neintreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, după cum se explică în următoarele articole.”.

Ultima condiţie este cea care conduce la prezenta soluţie, neputându-se reţine existenţa unei posesii sub nume de proprietar.

Trebuie spus însă, în analiza acestei condiţii, că astfel de acţiuni pot fi utilizate nu doar de proprietar, ci şi de un titular al unui dezmembrământ al dreptului de proprietate sau de un detentor precar (e adevărat, nu împotriva celui pentru care se posedă, dar nu este oricum cazul în speţă, acţiunea fiind exercitată împotriva unui terţ), reclamanta din prezenta acţiune pretinzând că deţine o astfel de calitate în baza a două argumente: existenţa unui act care îi conferă drept de folosinţă, respectiv faptul că a folosit acea cale de acces o lungă perioadă de timp (acest aspect nefiind negat de niciuna dintre părţi, după cum s-a arătat).

În ceea ce priveşte primul argument, instanţa a reţinut în descrierea situaţiei de fapt că nu poate ţine cont de actul de partaj voluntar (care, teoretic, conferea drept de folosinţă asupra a 400 mp), din motivele acolo arătate. De altfel, reclamantele nu au explicat niciodată în baza cărui document sau situaţii de fapt au pretins dreptul de a folosi 50 mp din terenul aferent construcţiilor folosite de pârât, această suprafaţă apărând ca aleatoriu precizată.

Al doilea argument nu poate fi reţinut, în mod evident, într-o acţiune posesorie, el fiind specific unei acţiuni în constatarea dobândirii unui drept de servitute prin uzucapiune. Astfel, continuitatea posesiei nu conferă acesteia caracter legitim, ci este o condiţie separată, deja analizată şi considerată îndeplinită.

Prin urmare, nu este îndeplinită ultima condiţie, prevăzută de art.674 C.pr.civ. lit.c.

Împotriva acestei hotărâri a declarat  reclamanta B. E.,  criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru următoarele considerente:

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile  art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, susţinându-se faptul că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 674 Cod procedură civilă, art. 1846 şi 1847 Cod Civil.

Arată recurenta faptul că  sentinţa Judecătoriei laşi este netemeinică motivat şi de faptul că a înlăturat, fără nici un motiv legal existenţa şi efectele unui înscris autentic respectiv actul adiţional la contractul de partaj voluntar autentificat sub nr. 2xx/102 din 28.02.1957 .  Exista această posibilitate doar în situaţia în care actul adiţional la actul de partaj voluntar nr. 1xx din 12.03.1957 ar fi fost declarat fals şi nici într-un caz în situaţia în care reclamanta a prezentat în original o copie legalizată după acest înscris, copie eliberată de către Notariatul de Stat Iaşi la 1.02.1999 cu încheierea de legalizare nr. 9xxx din aceeaşi dată.

Instanţa de fond a susţinut faptul că la fila 38 dosar există o copie neconformă după acest act în care se regăsesc semnăturile părţilor iar pe verso o încheiere de legalizare .

De asemenea, se susţine faptul că la termenul din 27.03.2012, apărătorul reclamantei depune o copie certificată precum şi copia obţinută de la Notariatul de Stat dar „pe această copie nu se regăsesc semnăturile părţilor la încheierea actului" .

Procedând în acest mod, instanţa de fond a greşit de două ori . Astfel, a înlăturat copia legalizată de către Notariatul de Stat care a fost prezentată în original şi care are caracter de act autentic din moment ce este legalizată .De asemenea, instanţa de fond nu a observat conţinutul acestui act tehnoredactat după original. Astfel, în finalul copiei legalizate este menţionat faptul că există semnăturile -reprezentantul ETAC Iaşi care este indescifrabilă şi ale lui B. Gh şi M. . Existând această copie legalizată de notar în original, care nu a fost declarată falsă, nu mai era nevoie ie originalul actului a căruia copie xerox se află la fila 38 dosar.

Important esţe faptul că prin acest act părinţii reclamantei au dobândit ieşirea spre strada U. nr. 35, situaţie omisă prin contractul de partaj voluntar .

Din anul 1957 şi până în anul 2010 familia reclamantei a folosit această trecere strada U. . Este adevărat faptul că de multe ori pârâtul a încercat să obstaculeze acest drept al reclamantei, dar la intervenţia organelor abilitate de fiecare dată a fost obligat să  recunoască acest drept.

In schimb, în toamna anului 2010 pârâtul a obstaculat total ieşirea reclamatei la strada U. nr, 35 prin ridicarea unui gard pe linia 19-24 prevăzută în schiţa ce constituie anexa 1 A la raportul de expertiză topo efectuat în prezenta cauză . Din acelaşi raport ( fila 2 - ultim aliniat ) rezultă faptul că pe linia 24 - 19 există un gard dublu - înspre reclamantă este instruit un gard de sârmă prevăzut cu portiţă de acces iar înspre pârât este construit un gard - scândură fără poartă de acces astfel că „ pentru reclamantă nu se mai poate face ieşire în strada U., aşa cum s-a prevăzut în actul adiţional la actul de partaj voluntar" .

Aceeaşi situaţie este dovedită şi cu declaraţia martorului T. C. - fila 135  şi cu răspunsul la interogatoriu dat de pârâtul P. G. - fila 72 dosar. De altfel, acesta se contrazice flagrant în susţinerile sale . Astfel, în întâmpinarea depusă de pârât susţine faptul că nu se ocupă nici o altă suprafaţă de teren, că foloseşte doar terenul în suprafaţă de 82,75 mp, că gardul ce desparte curtea sa ( în realitate pârâtul nu are nici o curte ) de curtea reclamantei a fost edificat de fostul proprietar al terenului de la care au dobândit inclusiv autorii reclamantei dreptul de proprietate. Din răspunsul la interogatoriu luat pârâtului se recunoaşte la pct.4 că a făcut un gard dar că nu a ocupat nici o suprafaţă de teren din posesia reclamantei.

Faptul posesiei, a folosinţei ca trecere a terenului de la linia 19 - 24 până la strada U. de către reclamantă, nu mai poate fi pus la îndoială atât timp cât reclamanta recurentă a dovedit cu martori şi înscrisuri că familia reclamantei a folosit această trecere din anul 1957 (şi când trenul era în indiviziune ) şi până în anul 2010 . Această posesie a fost o posesie utilă şi continuă . Faptul că au fost momente când pârâtul încerca să împiedice această familie să treacă spre strada U. nu demonstrează întreruperea posesiei, împiedicare ce nu venea (oricum) de la proprietarul terenului, ci de la o persoană care nu are nici un drept asupra acestei suprafeţe de teren, nici cel puţin un drept de folosinţă .

Dar, chiar şi încercările acestuia de la bloca libera folosinţă a trecerii spre strada U. au fost de îndată sancţionate atât de proprietar cât şi de organele în drept, astfel că  folosinţa terenului a fost continuă. De altfel, niciodată pârâtul nu a închis această trecere ci doar, în mod şicanatoriu, depozita pe acest teren diferite obiecte astfel încât folosinţa trecerii să se facă cu greutate .

Judecătoria Iaşi a pretins faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1847 Cod civil, reţinând faptul că „reclamanta nu a explicat niciodată în baza cărui document sau situaţie de fapt a pretins dreptul de a folosi 50 mp din terenul aferent construcţiilor folosite de pârât" .

In primul rând se pune la îndoială existenţa şi conţinutul actului adiţional la actul de partaj voluntar, în al doilea rând nu se observa faptul că era suficient ca reclamanta să folosească această trecere chiar şi numai un an anterior împiedicării de către pârât, situaţie dovedită şi reţinută chiar de către instanţă de fond din moment ce respinge excepţia tardivităţii introducerii acestei acţiuni iar în al treilea rând, instanţa de fond adaugă la lege din moment ce textul art. 674 Cod procedură civilă , art. 1846 şi 1847 Cod civil, nu solicită existenţa „unui document" pentru a dovedi faptul posesiei ci doar exercitarea acestei posesii cel puţin 1 an anterior posedării.

Recurenta arată faptul că posesia a fost continuă, nu un an ci zeci de ani, a fost  publică, neîntreruptă şi utilă, situaţie reţinută şi prin sentinţa civilă 13xxx/4 iulie 2012 pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. 2887/245/2011, cum a dovedit faptul că tot zeci de ani a achitat impozitul pentru 7,7 m.p şi nu doar pentru 400 m.p; rezultă faptul că instanţa de fond a greşit când a apreciat probele administrate în această cauză.

Prin decizia civilă nr. 308/2019 – Secţia I civilă Tribunalul Iaşi a dispus:

“Admite  cererea de recurs  formulată de reclamanta B. E.  împotriva  sentintei civile nr. 18098/30.10.2012  pronunțată de Judecatoria Iași, sentință pe care o modifică, în parte, în sensul că:

Admite în parte acțiunea posesorie formulată de reclamantele B. E. și B. M. (în prezent decedată) și continuată de B. E., în contradictoriu cu pârâtul P. G..

Obligă pârâtul să lase reclamantei în deplină și liniștită posesie suprafața de 38 mp teren, situată în Iași, str. Sf. P. M., nr. 35, delimitată prin punctele 522, 502, 521, 550, 552, 551, 519, 518, 517, 516, teren identificat cadastral ca parcela CC 2643/1, reprezentând accesul la drumul public al reclamantei, identificat în anexa nr. 1A la raportul de expertiză tehnică-judiciară în specialitatea „topografie”, întocmit de expert F.A. L., în dosarul nr. 2xxx/245/2011*, avizat de OCPI Iași, prin procesul-verbal de recepție nr. 2xxx/2018.

Obligă pârâtul să ridice gardul edificat pe aliniamentul 550-552-551, identificat în același raport de expertiză și autorizează reclamanta să ridice gardul pe cheltuiala pârâtului, în cazul neexecutării obligației de către acesta.

Obligă pârâtul să plătească reclamantei suma de 4018 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în fond.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate, ce nu contravin prezentei decizii.”

Analizând actele şi lucrările dosarului, dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, sentinţa primei instanţe prin prisma motivelor de recurs, dar şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3041  Cod procedură civilă, tribunalul a reţiut următoarele considerente:

Reclamantele au investit instanţa de judecată (raportat la precizările formulate) cu o acţiune posesorie privind suprafaţa de 50 mp, situată în Iaşi, str.P. M. nr.35 (fost U. nr.35). S-a mai solicitat ridicarea gardului înfiinţat fără autorizaţie pe terenul său, iar, în caz de refuz, să fie ele autorizate să-l ridice.

Astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, reclamantele şi-au întemeiat cererea pe existenţa a trei acte:

actul de vindere cumpărare autentificat sub numărul 1086/414/26.11.1955

(f.35) la Notariatul de Stat al Oraşului Iaşi, prin care soţii B. G. şi M. au dobândit dreptul de proprietate asupra unui imobil în cotă indiviză de ½, situat în Iaşi, str.P. M. nr.3x (fost U. nr.3), compus în întregimea lui dintr-un teren loc de casă, de 746 mp şi dintr-o casă construită pe acesta, compusă din 5 camere

actul de partaj voluntar autentificat sub nr.2xx/1xx/28.02.1957 la Notariatul

Principal de Stat şi transcris sub nr.1xx/12.03.1957 (f.36), s-a sistat starea de indiviziune cu coproprietara Întreprinderile Comunale ETAC (devenită IRE-RENEL-Electrica Moldova SA, actuala EON Moldova), la care s-a încheiat

actul  adiţional la actul de partaj voluntar (f.38), prin care  ETAC au cedat spre

folosinţă soţilor B. porţiunea de curte cu ieşirea în str.U nr.3x, în suprafaţă totală de 400 mp, în schimbul cedării camerei nr.3, proprietatea soţilor B.

Pârâtul P. G. a invocat dobândirea de la IRE, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.4xx/14.01.1993 (f.15-17), a dreptului de proprietate asupra locuinţei situate în Iaşi, str.U.nr.3x, compusă din trei camere (cele dobândite de ETAC prin actul de partaj), cu o suprafaţă utilă de 60,75 mp, dependinţe aferente în suprafaţă de 5,40 mp şi cota indiviză de 100% din suprafaţa de folosinţă comună a imobilului.

A reţinut următoarele motive.

În recurs s-au invocat următoarele motive

oaplicarea greşită a dispoziţiilor art. 674 Cod procedură civilă, art. 1846 şi 1847

Cod Civil

ogreşita înlăturare a existenţei şi efectelor unui înscris autentic respectiv actul

adiţional la contractul de partaj voluntar autentificat sub nr. 2xx/1xx din 28.02.1957 , act ce nu a fost declarat fals iar copia legalizată de către Notariatul de Stat care a fost prezentată în original are caracter de act autentic din moment ce este legalizată .

dovedirea cu martori şi înscrisuri a unei posesii utile şi continue exercitate de

familia reclamantei, ce a folosit această trecere din anul 1957 (şi când trenul era în indiviziune ) şi până în anul 2010, când pârâtul a obstaculat total ieşirea reclamatei la strada U. nr, 3x prin ridicarea unui gard pe linia 19-24 prevăzută în schiţa ce constituie anexa 1 A la raportul de expertiză topo efectuat în prezenta cauză

demersurile pârâtului, cu scopul de a împiedica reclamantele să treacă spre

strada U. nu demonstrează întreruperea posesiei motivat de faptul că nu vin din partea  proprietarul terenului, ci de la o persoană care nu are nici un drept asupra acestei suprafeţe de teren, nici măcar un drept de folosinţă (aceste demersuri fiind sancţionate atât de proprietar cât şi de organele în drept, astfel că  folosinţa terenului a fost continuă).

Cât timp instanţa de fond a respins excepţia tardivităţii, era suficient ca

reclamanta să folosească această trecere chiar şi numai un an anterior împiedicării de către pârât, situaţie dovedită şi reţinută chiar de către instanţă de fond ( instanţa a adaugat la lege din moment ce textul art. 674 Cod procedură civilă , art. 1846 şi 1847 Cod civil, nu solicită existenţa „unui document" pentru a dovedi faptul posesiei ci doar exercitarea acestei posesii cel puţin 1 an anterior posedării)

Puterea de lucru judecat a sentinţei civile 13532/4 iulie 2012 pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. 2887/245/2011

Reţine tribunalul aplicabilitatea Vechiului  Cod de Procedură Civilă, dispoziţiile art.

674 conform cărora cererile posesorii sunt admisibile numai dacă:

1.nu a trecut un an de la tulburare sau deposedare,

2.reclamantul dovedeşte faptul că, înainte de această dată, a posedat cel puţin un an,

3.sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1846 şi 1847 Cod civil cu privire la posesiune .

Conform al.2, nu este necesară probarea aspectelor prevăzute la punctele 2 şi 3 dacă

deposedarea sau tulburarea s-a realizat prin violenţă, reclamantul fiind scutit de a proba aceste aspecte.

Conform dispoziţiilor Vechiului Cod Civil – art. 1846 ce defineşte posesia şi art.

1847 ce arată calităţile posesiei: continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.

Posesia este ocrotită de lege, independent de existenţa unui drept real ce ar trebui să se afle la baza ei. Acţiunile posesorii apără posesia ca stare de fapt împotriva oricăror tulburări, pentru a menţine această stare ori pentru a redobândi posesia atunci când a fost pierdută.

În ceea ce priveşte nelegala înlăturare a actului adiţional la actul de partaj

voluntar, instanţa de control judiciar reţine faptul că acest motiv de recurs este nefondat; astfel, actul adiţional invocat în susţinerea cererii este necesar a respecta forma actului principal ori copia depusă iniţial la dosar nu este conformă cu originalul, obligaţie prevăzută de legiuitor în cuprinsul art. 112 al.2 C.pr.civ. (din cuprinsul încheierilor de şedinţa tribunalul reţine faptul că apărătorul ales al reclamantelor nu a dorit să certifice pactul pentru conformitate cu originalul (termenul din 15.05.2012şi nici părţile nu au înţeles să depună acest act în forma prevăzută de lege. Acest aspect a fost invocat de pârât, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 139 C.pr.civ prin care legiuitorul sancţionează aceste lipsuri „...sub pedeapsa de a nu se ţine seama de înscris”.

În ceea ce priveşte originalul arătat instanţei de fond, s-a reţinut faptul că acel act nu conţinea nicio semnătură, fiind un alt act. Depunerea, ulterioară, a unei alte variante a actului adiţional, de asemenea nesemnată şi având o formă diferită, conduce la aceeaşi concluzie, şi anume nu poate fi avut în vedere actul adiţional invocat de parte în susţinerea acţiunii, tribunalul împărtăşind acelaşi punct de vedere cu privire la reţinerea acestui înscris în analizarea cererii formulate.

Arhivele Naţionale au confirmat existenţa actului de partaj voluntar autentificat sub nr. 2xx/1xx/28.02.1957 prin care părinţii recurentei B. G. şi B. M. au ieşit din indiviziune cu fostul E.A.T.A.C laşi asupra imobilului casă de locuit şi teren aferent din str. U., nr.35, (soţii B. primind lotul nr. 2 între punctele B.E.F.C cu ieşire spre Strada E. şi camerele 4,5,6,7,8,9,10 din construcţie) şi au infirmat existenţa actului adiţional nr.1xx din data de 12.03.1957 la actul de partaj voluntar prin care recurenta pretinde că părinţii săi au obţinut dreptul de folosinţă de la fostul E.A.T.A.C Iaşi asupra porţiunii de curte a imobilului din Municipiul Iaşi, str. U. nr.3x în suprafaţă de 400 m.p. cu ieşirea în strada U. ( actualmente str. P. M. şi S., nr.3x).

Înlăturarea acest înscris, însă, nu conduce automat la respingerea acţiunii, motivat de faptul că acţiunea posesorie apără posesia ca stare de fapt împotriva oricărei tulburări. Prin posesie se înţelege stăpânirea în fapt a unui lucru, care, din punctul de vedere al posesorului, apare ca o exteriorizare a atributelor unui drept real principal. În cauza de faţă, reclamantele au calitatea de detentor precar, calitate ce le conferă dreptul de a promova o astfel de acţiune.

În ceea ce priveşte puterea de lucru judecat a sentinţei civile 13532/4 iulie 2012

pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. 2887/245/2011, tribunalul reţine faptul că prin decizia nr. 297 din 03 Martie 2015 au fost admise recursurile declarate de intervenientul în interes propriu P. G. împotriva sentinţei civile nr. 13532/04.07.2012 pronunţată de Judecătoria Iasi, cât şi împotriva Încheierii de îndreptare eroare materială din data de 28.10.2014, ce au fost casate în tot, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe. În rejudecare, a fost pronunţată decizia nr. 329 din  10 Decembrie 2018 prin care tribunalul a respins recursul formulat de recurenta B. E. împotriva sentinţei civile nr. 8851/25.07.2018 pronunţată de Judecătoria Iaşi,  menţinând sentinţa menţionată prin care Judecătoria Iaşi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor E.ON ENERGIE ROMANIA S.A. şi DELGAZ GRID S.A., respingând cererea pe excepţie; au fost respinse ca neîntemeiate cererile de intervenţie accesorie şi principală formulate de intervenientul P. G.

Conform acestor hotărâri, pronunţate în rejudecare, s-au reţinut cu putere de lucru judecat, următoarele aspecte relevante pentru soluţionarea prezentei cauze:

„În situaţia dedusă judecăţii, deşi nu se contestă că autorii reclamantei şi reclamanta au stăpânit suprafaţa de teren ce face obiectul acţiunii de faţă, concluzie susţinută de depoziţia martorului reclamantei T. C. fila 37 vol.3, cererea reclamantei se bucură de un fine de neprimire.

Concluzia de mai sus este susţinută de conţinutul actului de partaj voluntar şi actul adiţional la acesta (filele 28,31 vol.2) prin care s-a transmis către autorii reclamantei dreptul de folosinţă asupra terenului din  str.U. nr.3x ce face obiectul prezentei cauze. Faţă de situaţiile strict şi limitativ prevăzute de lege privind intervertirea detenţiei precare în posesie utilă prevăzute de art.1858 Cod civil, instanţa reţine că reclamanta, în calitate de succesor în drepturi ai autorilor ei nu a invocat şi nici nu a dovedit incidenţa vreunui asemenea caz.

Astfel, în cazul în care posesia unui bun se exercită prin simpla îngăduinţă a proprietarului său, astfel cum este ipoteza din speţă, raportat la prevederile art.1853 Cod civil, aceasta nu constituie o posesiune sub nume de proprietar....... Totodată, chiar şi în cazul în care s-ar reţine că reclamanta a început să exercite o posesie utilă, sub nume de proprietar, de la data decesului autorului ei B. G. (anul 1985 – fila 92 vol.1), instanţa reţine că termenul de 30 de ani s-ar fi împlinit în anul 2015. Însă, astfel cum rezultă din declaraţia martorului T. C. propus de reclamantă (fila 37 vol.3), aceasta a pierdut posesia asupra unei suprafeţe din teren în anul 2010 când intervenientul P. G. a construit un gard prin care a blocat accesul reclamantei către str.P. M., gard identificat de expert F. L. prin punctele 550-551 (anexa 1A fila 202 vol.4). Prin urmare, instanţa reţine că nici în această ipoteză reclamantei nu i s-ar putea recunoaşte dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra întregii suprafeţe de teren identificată de expert F. L. prin punctele 502, 522, 518, 551, 524, 523, 580, 578, 565, 550, 502 (f.202 vol.4) atât timp cât reclamanta a pierdut posesia asupra unei părţi din teren în anul 2010, anterior împlinirii termenului de prescripţie de 30 de ani..... intervenientul şi-a justificat interesul în formularea acestora datorat de faptul că din terenul cu privire la care reclamanta a invocat uzucapiunea ar face parte şi o parte din terenul în suprafaţă de 82,75 mp pe care l-a dobândit în folosinţă prin contractul de vânzare cumpărare nr.4xx/1993 (f.10 vol.5), solicitând să se constate acest fapt. În contract s-a menţionat că imobilul construcţie cu dependinţe are o suprafaţă de 68,45 mp, fiindu-i atribuit spre folosinţă, pe durata construcţiei, terenul aferent locuinţei în suprafaţă de 82,75 mp, schiţa la contract fiind la fila 11 din vol.5.

Astfel, cum rezultă din raportul de expertiză întocmit de expert F. L., suprafaţa imobilului construcţie deţinută de intervenient este de 89,51 mp, cu 6,76 mp mai mare decât cea menţionată în contractul de vânzare-cumpărare, acesta extinzând construcţia cu punctele 515, 516, 517, 518, 519 din anexa la raport.

Atât din schiţa anexă la contractul de vânzare-cumpărare, cât şi din raportul de expertiză, se poate observa că terenul cu privire la care reclamanta invocă intervenirea uzucapiunii nu se suprapune cu terenul dobândit în folosinţă de către intervenient (ce viza strict terenul pe care se afla construcţia).

Suprafaţa de 38 mp identificată de expert ca fiind în posesia intervenientului şi care se suprapune peste suprafaţa de teren cu privire la care a invocat reclamanta uzucapiunea nu face parte din terenul dat în folosinţa intervenientului prin contractul de vânzare-cumpărare, acesta din urmă nejustificând nici un titlu pentru posesia acestui teren.

Pentru aceste considerente, reţinând că suprafaţa de teren de 38 mp nu face parte din terenul dat în folosinţa intervenientului prin contractul încheiat cu RENEL, instanţa va respinge ca neîntemeiate cererile de intervenţie accesorie şi principală formulate de intervenient.”

Potrivit doctrinei, unul dintre efectele hotărârii judecătorești este și puterea lucrului judecat, acest principiu împiedicând nu numai judecarea unui nou proces deja terminat, ci și contrazicerea dintre două hotărâri judecătorești, respectiv infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă printr-o altă hotărâre posterioară dată într-un alt proces.

„Exceptia puterii  lucrului judecat”, care difera de „exceptia autoritatii de lucru judecat” este o exceptie de fond care a fost dezvoltata de doctrina pe baza principiului conform caruia „hotararea este prezumata a exprima adevarul si nu trebuie contrazisa de o alta hotarare (res judicata pro veritate habetur). Ea este reglementata legal atat ca o prezumtie legala (in temeiul art. 1200 pct. 4 din C.civ) cat si ca o exceptie procesuala – prin art. 166 CPC.

Exceptia puterii lucrului judecat a fost consacrata si de practica judiciara de la cel mai inalt grad de control judiciar. Astfel, in conformitate cu Decizia 631/10 martie 1973 a Tribunalului Suprem, Sectia Civila “pentru ca sa existe identitate de obiect intre doua actiuni, nu este nevoie ca obiectul sa fie formulat in ambele actiuni in acelasi mod, ci este suficient ca din cuprinsul acestor actiuni sa rezulte ca scopul final urmarit de reclamant este acelasi in ambele actiuni si, chiar daca in primul litigiu s-a discutat numai pe cale incidenta un drept invocat de o parte, solutia data de instanta are putere de lucru judecat intr-o actiune in care se incearca valorificarea aceluiasi drept”.

Mai mult, Decizia 496/08 martie 1975 a Tribunalului Suprem, Sectia Civila, lamureste caracterul obligatoriu al dezlegarilor ramase definitive: “Principiul puterii lucrului judecat impiedica nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, avand acelasi obiect, aceeasi cauza si fiind purtat intre aceleasi parti, ci si contrazicerea intre doua hotarari judecatoresti, adica infirmarea constatarilor facute intr-o hotarare judecatoreasca definitiva printr-o alta hotarare judecatoreasca posterioara, data in alt proces”.

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, în jurisprudenţa sa, faptul că prezumția legală a puterii de lucru judecat nu oprește judecata celei de-a doua acțiuni, ci facilitează sarcina probațiunii, aducând înaintea instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare, de care este necesar să se țină seama. Puterea lucrului judecat este o prezumție legală, iuris et de iure, în virtutea căreia ceea ce s-a rezolvat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus, fără posibilitatea dovezii contrare, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat. Această prezumție constituie, alături de excepția lucrului judecat, instrumentul juridic menit să servească instituției lucrului judecat, operând atunci când în al doilea proces se pune o problemă soluționată printr-o hotărâre anterioară. Ea nu presupune o identitate de acțiuni, ci doar de chestiuni juridice litigioase. (Decizia nr. 2357 din 5 iunie 2015 pronunţată în recurs de Secţia de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ).

Curtea EDO a stabilit ca instantele sunt obligate sa tina cont de constatarile de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea in discutie a situatiei solutionate definitiv prin alte hotarari constituind o incalcare a art. 6.1 din Conventie.

Unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminentei dreptului este principiul securitatii raporturilor juridice, care presupune, printre altele, ca solutiile definitive date de instantele judecatoresti sa nu mai poata fi contestate.Pentru respectarea acestui principiu statele trebuie sa depuna diligente pentru a putea fi identificate procedurile judiciare conexe si sa interzica redeschiderea unor proceduri judiciare referitoare la aceeasi problema. Asadar, instantele sesizate ulterior nu ar fi trebuit sa mai repuna in discutie constatarile jurisdictiilor anterioare.

Prin Hotararea pronuntata in cauza Beian contra Romaniei, CEDO a condamnat Statul Roman pe motiv ca sistemul judiciar romanesc nu asigura stabilitatea circuitului juridic prin faptul ca permite pronuntarea in cauze identice a unor solutii contradictorii si diametral opuse.

De asemenea, in cauza Pilot Service contra Romaniei, CEDO a statuat ca obligatia de a executa o hotarare nu se limiteaza la dispozitiv, deoarece art. 6.1 din Conventie nu face nici o diferentiere intre cauzele prin care s-a admis actiunea si cele prin care s-a respins actiunea, hotararea trebuind sa fie respectata si aplicata indiferent de rezultatul procesului.

Mai mult de atat, in cauza Zazanis si altii contra Greciei, CEDO a statuat ca obligatia de a executa o hotarare nu se limiteaza la dispozitivul acesteia, iar autoritatile nu pot repune in discutie problema solutionata prin hotararea definitiva.

În acest sens  sunt şi cauzele Amuraritei contra Romaniei, cauzele Driha contra Romaniei, Piiduraru contra Romaniei, Beian contra Romaniei, Statos Pintio contra Portugaliei, Baranowski contra Poloniei, Sovtransanto Holding contra Ucrainei – prin care s-a statuat că principiul securitatii juridice constituie unul dintre elementele fundamentale ale societatii, iar incertitudinea jurisprudentiala este de natura sa reduca increderea justitiabililor in sistemul judiciar si contravine acestui principiu.Chiar daca divergentele de jurisprudenta constituie, prin natura lor, consecinta inerenta oricarui sistem judiciar care se bazeaza pe un ansamblu de instante de fond avand autoritate asupra competentei lor teritoriale, in masura in care situatia de fapt ramane neschimbata, interpretarea data legii trebuie sa fie aceeasi. De asemenea, dezlegarea asupra unei probleme de drept date printr-o hotarare irevocabila este de natura sa clarifice din acel moment acea problema, creand speranta legitima ca ea nu va mai fi negata de o alta instanta de judecata intr-o procedura ulterioara.

Astfel, în cauză trebuie avută în vedere obligativitatea aspectelor stabilite prin decizia nr. 329 din  10 Decembrie 2018 prin care tribunalul a respins recursul formulat de recurenta B. E. împotriva sentinţei civile nr. 8851/25.07.2018 pronunţată de Judecătoria Iaşi,  menţinând sentinţa menţionată (dosar pentru care prezenta cauză a fost suspendată şi care a  privit şi terenul ce face obiectul prezentei cauze, judecata cauzei efectuându-se şi în contradictoriu cu pârâtul intimat ce a formulat în acel dosar cerere de intervenţie accesorie şi principală). Practic prin apărările invocate, se urmărește reanalizarea acestor aspecte deja clarificate.

În ceea ce priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 674 Cod procedură

civilă, art. 1846 şi 1847 Cod Civil, tribunalul reţine faptul că acest motiv de recurs se analizează împreună cu restul motivelor invocate, ce privesc analizarea condiţiilor ce se cer întrunite în cadrul acţiunii posesorii promovate.

Practic, instanţa de fond reţine inexistenţa unei posesii sub nume de proprietar, motiv pentru care respinge acţiunea. (se arată că invocarea de către reclamanta din prezenta acţiune a existenţei unui act care îi conferă drept de folosinţănu poate fi reţinut motivat de înlăturarea actului adiţional şi de faptul că reclamantele nu au explicat niciodată în baza cărui document sau situaţii de fapt au pretins dreptul de a folosi 50 mp din terenul aferent construcţiilor folosite de pârât, această suprafaţă apărând ca aleatoriu precizată; de asemenea, faptul că a folosit acea cale de acces o lungă perioadă de timp (acest aspect nefiind negat de niciuna dintre părţi, după cum s-a arătat) nu poate fi reţinut, în mod evident, într-o acţiune posesorie, el fiind specific unei acţiuni în constatarea dobândirii unui drept de servitute prin uzucapiune. Astfel, continuitatea posesiei nu conferă acesteia caracter legitim, ci este o condiţie separată, deja analizată şi considerată îndeplinită.

Reţine tribunalul faptul că, astfel cum reiese din expertiza F., efectuată în dosarul nr. 2887/245/2011*, raport avizat de OCPI Iași, prin procesul-verbal de recepție nr. 2034/2018, întreaga suprafaţă ce a făcut obiect al uzucapiunii, în care este inclusă şi suprafaţa din cauză, corespunde cu terenul dat în folosinţă autorilor reclamantei prin chiar Actul de partaj voluntar din anul 1957  (act depus la fila 36 dosar fond), suprafaţă ocupată din anul 1955 de soţii B. O parte din acest teren a  fost folosită până în anul 2010, din acel moment intimatul pârât ridicând un gard şi interzicând accesul pe suprafaţa de 38 m.p., identificată de expert.

În ceea ce-l priveşte pe intervenient, tribunalul reţine faptul că, astfel cum reiese din actul de vânzare-cumpărare depus la dosarul de fond (fila 15), acestuia i s-a atribuit spre folosinţă, pe durata existenţei construcţiei, doar terenul aferent locuinţei, în suprafaţă de 82,75 mp (ce este redată cu claritate la fila 16 ca fiind suprafaţa de teren ocupată de clădire. Expertiza F. reţine la obiectivul nr. 5 faptul că  intimatul pârât şi-a extins locuinţa, deţinând în fizic 178,67 mp, în această suprafaţă fiind inclusă  şi parcela 2643/1 de 38,00 mp, identificată ca fiind accesul la drumul public al reclamantei (parte din terenul ce face obiect al cauzei de faţă).

Sintetizând cele expuse, tribunalul reţine faptul că în timp ce reclamantele au la baza posesiei exercitate un act juridic, intimatul pârât nu are niciun temei în baza căruia stăpâneşte terenul din jurul locuinţei sale. Or, în anumite situaţii detenţia precară exercitată de reclamantele recurente poate fi apărată prin acţiunea posesorie, cum este cazul în speţa de faţă.

Or, raportat la art. 676 Cod pr.civ. legiuitorul a prevăzut posibilitatea folosirii acţiunii posesorii şi de către detenotrul precar, cum este situaţia în cauza de faţă, când reclamantele în baza menţiunii din actul de partaj au avut spre folosinţa o parte din terenul indicat, exercitând, astfel, prezenta acţiune, pentru apărarea folosinţei bunului (împotriva unui alt „agent tulburător” decât proprietarul), instanţa de fond interpretând excesiv sintagma „sub nume de proprietar” în speţa de faţă..

Mai mult decât atât, conform al.2 al art. 674 C.pr.civ. , în cazul în care tulburarea sau deposedarea s-a produs prin violenţă, acţiunea posesorie specială (de reintegrare) ce urmăreşte stabilirea situaţiei anterioare, nu se analizează decât prin perspectiva punctului 1 al al.1, nefiind necesară întrunirea tuturor condiţiilor, ci doar să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare.

În speţa de faţă, instanţa de control judiciar reţine ca fiind aplicabilă această prevedere, motivat de  conduita pârâtului intimat ce a ridicat în anul 2010 un gard ce împiedică reclamantele să folosească terenul respectiv precum şi raportat la toate piedicile puse de acesta anterior, la dosar fiind depuse de către reclamantele toate solicitările acestora către diferite instituţii cu privire la interzicerea de către pârâtul intimat a folosirii terenului menţionat.

Violenţa, cale de fapt, nu are nicio justificare în drept. De aceea, chiar dacă violenţa a fost utilizată împotriva unui posesor de rea-credinţă, prima măsură ce trebuie luată este aceea a restabilirii situaţiei ce a precedat exercitarea violenţei.

Astfel, se admite că acţiunea posesorie în reintegrare poate fi solicitată nu numai de către un posesor, dar chiar şi de către un detentor precar, dacă tulburarea sau deposedarea s-a produs prin violenţă.

Prin tulburare sau deposedare prin violenţă se înţelege orice cale de fapt contrară ordinii de drept, ce implică rezistenţă, opunere din partea adversarului şi care tinde la deposedarea posesorului. Violenţa nu presupune neapărat lovirea, întrebuinţarea de arme, etc, ci toate procedurile abuzive în general.

Aceste  proceduri abuzive reies nu numai din probatoriul administrat în cauza de faţă (martorii audiaţi – la fila 108 şi 135 fiind depuse declaraţiile acestora, actele depuse la dosar privind plângerile formulate de recurentele reclamante, adresa emisă de F.R.E. către reclamante, depusă la fila 76 dosar fond prin care se arată faptul că pârâtul are obligaţia de a crea condiţii de acces în curtea interioară pietonal  şi pentru mijloace de transport, expertiza B.C. şi expertiza C. V., din care reiese ridicarea gardului de către pârâtul intimat), ci este reţinută cu putere de lucru judecat şi prin hotărârea judecătorească menţionată în analizarea celui de-al doilea motiv de recurs, respectiv în cuprinsul expertizei F. efectuată în acel dosar.

În aceste condiţii, chiar în situaţia reţinută de prima instanţa ca şi motiv de respingere, raportat la al. 2 al aceluiaşi articol (674 C.pr.civ.) este menţionată o situaţie de excepţie prevăzută de legiuitor, ce este perfect aplicabilă în cauza de faţă.

În ceea ce priveşte identificarea terenului, tribunalul are în vedere expertiza F., din care reiese faptul că pârâtul intimat ocupă 38 mp din terenul ce face obiect al prezentei cauze, motiv pentru care va fi avută în vedere de instanţa de control judiciar, expertiza menţionată identificând cu claritate aceste teren (de reţinut este faptul că acest aspect a fost pus în discuţia părţilor la ultimul termen de judecată, pentru când părţile au fost citate cu menţiunea de a formula un punct de vedere pe suplimentarea probatoriului cu  această lucrare realizată în dosarul nr. 2887/245/2011*, lucrare avizată de OCPI Iași, prin procesul-verbal de recepție nr. 2034/2018.

Extrem de relevant este şi faptul că pârâtul intimat din prezenta cauză nu a atacat sentinţa civilă nr. 8851/25.07.2018 pronunţată de Judecătoria Iaşi,în dosarul menţionat mai sus.

Faţă de aceste considerente, văzând dispoziţiile art. 312 Cod  procedură civilă. şi având în vedere că, în cauză, nu sunt incidente nici unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 Cod  procedură civilă sau alte motive de ordine publică, văzând şi dispoziţiile art. 3041 Cod  procedură civilă, instanţa va admite  cererea de recurs  formulată de reclamanta B. E. împotriva  sentintei civile nr. 18098/30.10.2012  pronunțată de Judecatoria Iași, sentință pe care o va modifica, în parte, în sensul că va admite în parte acțiunea posesorie formulată de reclamantele B. E. și B. M. (în prezent decedată) și continuată de B. E., în contradictoriu cu pârâtul P. G.

Va fi obligat pârâtul să lase reclamantei în deplină și liniștită posesie suprafața de 38 mp teren, situată în Iași, str. Sf. P. M, nr. 35, delimitată prin punctele 522, 502, 521, 550, 552, 551, 519, 518, 517, 516, teren identificat cadastral ca parcela CC 2643/1, reprezentând accesul la drumul public al reclamantei, identificat în anexa nr. 1A la raportul de expertiză tehnică-judiciară în specialitatea „topografie”, întocmit de expert F. A. L., în dosarul nr. 2887/245/2011*, avizat de OCPI Iași, prin procesul-verbal de recepție nr. 2034/2018.

De asemenea, se va obliga pârâtul să ridice gardul edificat pe aliniamentul 550-552-551, identificat în același raport de expertiză, reclamanta urmând a fi autorizată să ridice gardul pe cheltuiala pârâtului, în cazul neexecutării obligației de către acesta.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate, tribunalul va obliga pârâtul să plătească reclamantei suma de 4018 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în fond (taxă de timbru în cuantum de 38 lei, onorariu expert în cuantum de 500 lei (fila 50)+500 lei (fila 51)+500 lei (fila 186) şi onorariu avocat în cuantum de 2480 lei (fila 215), avându-se în vedere dispoziţiile art. 274 C.pr.civ.

Domenii speta

Spete similare