Ordonanță de plată. Necesitatea dovedirii rezilierii contractului

În fapt, între OR SA și debitor au fost încheiate contractele de prestări servicii O nr. ... şi ..., având ca obiect prestarea serviciului de tip internet fix, Net fix pentru acasă, şi voce mobilă, Orange Me 11, pe o perioadă minimă contractuală de 24 de luni, respectiv 6 luni.

Ca urmare a faptului că debitorul nu a procedat la îndeplinirea obligațiilor contractuale în sensul achitării serviciilor prestate s-a acumulat un debit total în cuantum de 509,61 lei, şi au fost calculate penalităţi de întârziere în cuantum de 50,26 lei, fiind emise o serie de facturi fiscale în perioada 07.08.2016-07.10.2016.

La data de 07.12.2017 s-a încheiat contractul de cesiune între O R și IDF AG, prin care a fost cesionată creanţa rezultată din neexecutarea contractelor de prestări servicii Orange încheiate cu debitorul CAI.

În drept, analizând dispozițiile art. 1014 alin. 1 C.proc.civ., instanța reține că legiuitorul a impus anumite condiţii de admisibilitate privind procedura specială a ordonanţei de plată, condiţii ce trebuie îndeplinite în mod cumulativ, respectiv: existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile constând în obligaţii de plată a unor sume de bani,  existența creanţei să rezulte dintr-un contract civil, inclusiv din cele încheiate între un profesionist şi o autoritate contractantă, iar contractul să fie constatat printr-un înscris însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege.

Din ansamblul reglementării procedurii speciale a ordonanţei de plată rezultă că aceasta este pusă la dispoziţia creditorilor în vederea recuperării cu celeritate a debitului, în măsura în care aceștia dețin o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, constatată printr-un contract civil însuşit de părţi prin semnătură, care însă nu este titlu executoriu potrivit legii.

În acest sens, instanța reține că procedura ordonanţei de plată se întemeiază pe o aparenţă a dreptului de creanţă al creditorului, fără a fi posibilă efectuarea unei analize complexe a fondului raporturilor juridice dintre părți, pe baza unui probatoriu amplu, precum depoziţii testimoniale, expertize, prezumții, conform procedurii de drept comun.

Cu titlu preliminar, având în vedere obiectul cauzei, respectiv emiterea unei ordonanțe de plată, instanța constată îndeplinită procedura prealabilă de comunicare a unei somații de plată, prevăzută de art. 1015 alin. 1 coroborat cu art. 1017 alin. 2 C.proc.civ., în acest sens fiind atașată somaţia şi dovada comunicării acesteia prin intermediul executorului judecătoresc, la data de 10.12.2018 (f. 8-11).

Analizând înscrisurile depuse la dosar prin prisma condiţiilor de admisibilitate prevăzute de 1014 C. proc. civ., rezultă că sunt îndeplinite condiţiile necesare emiterii ordonanţei de plată, respectiv, există o cerere a creditoarei, creanţa este una certă (existenţa ei rezultă din însuşi actul de creanţă – contractul de prestări servicii Orange, însuşit de către debitor prin semnătură, dar şi din facturile emise în baza contractelor), lichidă (cuantumul este expres determinat prin facturi) şi exigibilă (este scadentă), iar creanţa reprezintă o obligaţie de plată a unei sume de bani rezultată din raporturi civile.

De asemenea, față de dispozițiile art. 1019 alin. 3 C.proc.civ., instanța constată că debitorul, deși legal citată, nu a depus întâmpinare, împrejurare care va fi considerată ca o recunoaștere a pretențiilor creditoarei, respectiv însuşirea de către debitor a contractului de prestări servicii.

În speţă, instanţa reţine şi incidenţa art. 1270 C. civ. ce consacră principiul forţei obligatorii a contractelor, principiu de la care nu se regăseşte o derogare în prezenta cauză.

Pentru considerentele expuse anterior și având în vedere că în cauză sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 1014 alin. 1 C. proc. civ., în baza art. 1022 alin.1 C. proc. civ. instanța urmează să admită cererea creditoarei și să oblige debitorul la plata către aceasta a sumei de 509,61 lei, reprezentând debit principal, contravaloare facturi fiscale.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind acordarea penalităţilor de întârziere, instanţa apreciază că aceste pretenţii sunt întemeiate.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 5 din contractul părţilor și ale art. 1.9 alin. (4) și (5) din Termenii și condițiile generale, beneficiarul are obligaţia să achite contravaloare serviciilor în maxim 14 zile calendaristice de la data emiterii facturii, iar neachitarea la termen a acesteia atrage penalităţi pe fiecare zi de întârziere în cuantum de 0,5% / zi de întârziere, calculate asupra valorii totale a facturii  și până la data plăți integrale a debitului.

De asemenea, dispoziţiile art. 1538 alin. 1 C.civ. reglementează clauza penală ca fiind aceea prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale iar alin. 4 prevede că se poate solicita executarea clauzei penale fără a ţine creditorul să dovedească prejudiciul suferit.

Interpretând această clauză contractuală, instanţa constată că părţile au procedat la o evaluare convenţională anticipată a prejudiciului ce ar putea fi înregistrat de creditor în cazul neexecutării la timp a obligaţiei de plată a contravalorii serviciilor, inserându-se astfel o clauză penală în accepţiunea art. 1538 C.civ.

Prin urmare, având în vedere caracterul accesoriu precum şi semnificaţia clauzei penale instanţa apreciază că aceasta este datorată atunci când sunt întrunite toate condiţiile acordării de despăgubiri, respectiv condiţiile angajării răspunderii civile contractuale constând în vina debitorului, existenţa unui prejudiciu şi punerea în întârziere a debitorului.

 În ceea ce priveşte culpa debitorului, instanţa reţine că aceasta se prezumă prin simplul fapt al neexecutării obligaţiilor contractuale, iar prejudiciul constă în contravaloarea serviciilor furnizate şi neachitate. În plus, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 1523 alin. 2 C.civ., conform cărora pârâtul debitor este de drept în întârziere având în vedere că părţile au contractat în mod expres că în caz de neplată a facturii până la expirarea termenului stabilit pentru plata facturii, clientul este de drept în întârziere, fără a mai fi necesară îndeplinirea vreunei formalități și va datora penalități de întârziere de 0,5% pentru fiecare zi calendaristică de întârziere calculate asupra valorii totale a facturii, până la data achitării integrale a sumelor datorate către Orange România.

Ca atare, dat fiind faptul că părţile au convenit contractual modalitatea de calcul a penalităţilor de întârziere, instanţa va da eficienţă voinţei părţilor şi va obliga debitorul la plata către creditoare a sumei de 50,26 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere contractuale.

În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea debitorului la plata despăgubirilor pentru încetarea prematură a contractului, acesta apare ca neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi arătate mai jos.

Potrivit art. 8 din contractul părţilor raportat la art.1.16 alin.1 teza.II din Termeni și condiții generale pentru utilizarea abonamentelor orange, contractul poate înceta prin reziliere la inițiativa O, fără preaviz, fără intervenția instanței judecătorești și fără îndeplinirea vreunei formalități la data menționată în notificarea scrisă de reziliere trimisă de către Orange România, în cazul în care clientul nu a plătit integral sumele datorate. În toate aceste cazuri, clientul va datora OR despăgubiri în valoare egală cu valoarea prejudiciului cauzat. În plus, în cazul în care rezilierea are loc înainte de expirarea perioadei minime contractuale, clientul va fi obligat, pe lângă eventuale alte despăgubiri, la plata unor despăgubiri egale cu valoarea abonamentului înmulțită cu numărul de luni rămase până la expirarea perioadei minime contractuale.

Chiar dacă părţile au stabilit în contractul lor cel mai puternic pact comisoriu, în litigiul dedus judecăţii creditoarea nu a făcut dovada rezilierii contractelor şi a notificării debitorului cu privire la încetarea lor, deşi sarcina probei îi revenea acesteia potrivit art. 249 C. proc. civ. În aceste condiţii, instanţa nu poate analiza dacă suma solicitată cu titlu de taxă de reziliere este datorată şi dacă creditoarea a reziliat contractul anterior perioadei minime contractuale, aspect de natură a crea un prejudiciu acesteia, egal cu valoarea despăgubirilor pentru încetarea prematură a contractelor, iar facturile emise în acest sens nu sunt suficiente pentru probarea condiţiilor.

Simpla depunere a unei facturi nu este de natură să facă dovada rezilierii contractului înainte de încheierea Perioadei Iniţiale, în condiţiile în care nu este însoţită şi de înscrisuri care să ateste că reclamanta a înţeles să dea efect clauzei contractuale care îi permitea să rezilieze contractul încheiat cu debitorul înainte de termenul stipulat pentru încetarea acestuia, și că aceasta a procedat la comunicarea către debitor a notificării scrise de reziliere, potrivit voinței contractante a părților.

Totodată, instanţa ia act că dreptul de reziliere unilaterală a contractului a fost prevăzut în cuprinsul TCG, astfel încât, în acord cu dispoziţiile art. 1203 C.civ., era necesar ca aceste prevederi să fie însuşite de către debitor în mod expres, aspect ce nu poate fi însă reţinut în cauză.

Având în vedere aceste considerente, instanţa va respinge solicitarea creditoarei de obligare a debitorului la plata sumei de 1.768,08 lei cu titlu de taxă de reziliere, ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte restul pretenţiilor solicitate prin cererea iniţială, instanţa reţine faptul că reclamanta nu a făcut dovada existenţei unei convenţii valabil încheiate între părţi, respectiv nu a depus contractul ..., valabil la momentul emiterii facturilor, deşi a fost citată cu această menţiune. Astfel, pretenţiile solicitate în cauză nu au un temei contractual, în condiţiile în care nu se poate reţine faptul că izvorăsc din contractele depuse la dosar, însuşite de pârât prin semnătură.

Pe de altă parte, instanţa nu poate reţine existenţa unei creanţe certe doar pe baza depunerii unor facturi, fiind necesară administrarea unui probatoriu mai amplu, care însă nu a fost solicitat de reclamantă în prezenta cauză. În lipsa unor contracte care să facă dovada existenţei unui acord de voinţă între părţi cu privire la tipul serviciilor prestate, doar pe baza facturilor depuse la dosar pretenţia nu poate fi considerată certă.

Ca atare, ţinând cont de regula potrivit căreia în materia răspunderii civile contractuale reclamantei îi incumbă obligaţia de a dovedi existenţa creanţei iar pârâtului îi incumbă sarcina dovedirii îndeplinirii obligaţiei, instanţa apreciază ca neîntemeiate pretenţiile reclamantei, urmând să fie respinse ca atare.

Faţă de cele anterior expuse, instanța urmează să admită în parte acţiunea formulată şi să ordone debitorului să plătească creditoarei în termen de 30 de zile de la comunicarea prezentei ordonanţe, suma de 559,87 lei, din care suma de 509,61 lei, reprezentând debit principal - contravaloare facturi iar suma de 50,26 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere contractuale.

Referitor la cheltuielile de judecată în cuantum de 200 de lei, reprezentând taxa de timbru, din interpretarea prevederilor art. 453 alin. (1), rezultă că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuielile efectuate în cauza dedusă judecății. Având în vedere că instanța urmează să admită cererea formulată de către creditoare, precum și faptul că s-a făcut dovada achitării sumei de 200 de lei (chitanţă fila nr. 3) potrivit dispozițiilor art. 452 C.proc.civ., instanța va obliga debitorul la plata către creditoare a acestei sume.

Domenii speta

Spete similare