Plângere contravențională. Depășirea limitei de viteză și efectuarea neregulamentară a manevrei de depășire

În fapt, prin procesul verbal seria ... nr. ... (fila nr. 8) s-a reținut că la data de 19.09.2018, ora 11:51, petentul a condus auto marca Renault cu numărul de înmatriculare ..., pe DN24, în localitatea Satu Nou, cu viteza de 106 km/h, zonă cu limită de 50 km/h, şi a efectuat manevra de depăşire neregulamentară a unui alt autovehicul (...), în localitatea Schitu Duca.

Astfel, în baza prevederilor art. 102 alin. 3 lit. e) şi art. 100 alin. 3 lit. e) din OUG  nr. 195/2002, petentului i s-a aplicat sancțiunea amenzii în cuantum de 1.305 lei şi suspendarea exercitării dreptului de a conduce pe o perioadă de 90 de zile pentru prima faptă, şi sancţiunea avertismentului alături de sancţiunea suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru cea de-a doua faptă.

Potrivit menţiunilor din cuprinsul procesului-verbal de contravenţie seria ... nr. ..., petentul a refuzat semnarea acestuia, fiind comunicat prin poştă, cu scrisoare recomandată şi confirmare de primire, iar la rubrica alte menţiuni au fost consemnate următoarele: Refuz să semnez.

Prezenta plângere contravențională a fost formulată de petent la data 03.10.2018, cu respectarea termenului legal de 15 zile de la data înmânării actului constatator, potrivit art. 31 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.

În drept, cererea petentului are natura unei plângeri contravenționale, astfel cum aceasta este reglementată de O.G. nr. 2/2001, instanţa fiind învestită cu exercitarea unui control sub aspectul legalității și temeiniciei procesului-verbal de constatare a contravenției a cărui anulare se solicită, precum și asupra modului de individualizare a sancțiunii aplicate, potrivit dispozițiilor art. 34 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001.

Sub aspectul legalităţii procesului-verbal, din analiza cuprinsului acestuia rezultă că a fost întocmit cu respectarea dispoziţiilor art. 16 şi 17 O.G. nr. 2/2001, cuprinzând toate menţiunile prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, respectiv numele, prenumele și calitatea agentului constatator; numele și prenumele contravenientului; fapta săvârșită și data comiterii acesteia; semnătura agentului constatator.

Referitor la condițiile de fond, instanța constată că fapta reţinută în sarcina petentului a fost descrisă suficient pentru a permite corecta încadrare juridică şi aplicarea sancţiunilor corespunzătoare, procesul-verbal contestat fiind de natură a răspunde cerinţelor legale imperative.

Instanţa nu poate reţine argumentul potrivit căruia agentul constatator avea obligaţia de a depune la dosar atestatul operator radar pentru a se verifica respectarea cerinţelor metrologice, în condiţiile în care în prezent nu mai există nici o dispoziţie legală care să condiţioneze posibilitatea constatării contravenţiilor în materie rutieră doar de agenţii care deţin atestat operator radar.

Dispoziţiile  pct. 4 din Norma de metrologie legală NML 021-05 aprobată prin Ordinul directorului general al Biroului Român de Metrologie Legală nr. 301/2005, prevedeau obligativitatea pentru agentul de poliție de a deține atestat de operator radar, însă acestea au fost abrogate prin Ordinul directorului general al Biroului Român de Metrologie Legală nr. 187/2009 privind modificarea Ordinului directorului general al Biroului Român de Metrologie Legală nr. 301/2005, începând cu data de 06.08.2009.

Totodată, nici susţinerea potrivit căreia procesul verbal de contravenţie este lovit de nulitate întrucât agentul constatator se afla într-un autoturism civil/neinscripţionat, fiind încălcat principiul transparenţei şi echităţii,  nu poate fi avută în vedere, întrucât nicio dispoziţie legală nu condiţionează constatarea şi sancţionarea faptelor în materie rutieră de amplasarea aparatului radar pe un autoturism inscripţionat cu însemnele poliţiei rutiere.

Sub aspectul temeiniciei procesului-verbal, instanţa reţine că deşi O.G. nr. 2/2001 nu cuprinde dispoziţii exprese cu privire la forţa probantă a actului de constatare a contravenţiei, din economia textului art. 34 rezultă că procesul-verbal contravenţional face dovada situaţiei de fapt şi a încadrării în drept până la proba contrară, legea instituind o prezumţie relativă de veridicitate cu privire la împrejurările reţinute de agentul constatator.

Deşi dispoziţiile art. 47 ale O.G. nr. 2/2001 plasează domeniul contravențional în sfera extra-penală, în jurisprudenţa sa privitoare la art. 6 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat conceptul autonom de „acuzaţie în materie penală” care califică acest domeniu, prin prisma aplicabilităţii generale a normei legale ce instituie sancţiunea contravenţională, a naturii, respectiv a gravității sancţiunii, drept materie penală (CEDO, Cauza Ioan Pop împotriva României, par. 22). Ca o consecinţă a acestei calificări, în aplicarea reglementărilor din domeniul contravenţional, independent de caracterul atribuit potrivit dreptului intern, este necesară asigurarea respectării garanţiilor prevăzute în art. 6 CEDO specifice materiei penale a drepturilor omului, între care, respectarea prezumţiei de nevinovăţie.

Cu toate acestea, prezumţia de nevinovăţie şi obligaţia acuzării de a dovedi faptele ce se pretind a fi săvârşite nu au caracter absolut, având în vedere că existenţa prezumţiilor bazate pe fapte sau legi operează în toate sistemele de drept și, în principiu, convenția nu se opune acestora, însă în materie penală obligă statele contractante să nu depășească un anumit prag. Astfel, se impune în special statelor obligația să încadreze aceste prezumții între niște limite rezonabile, ținând cont de gravitatea faptelor și protejând dreptul la apărare (CEDO, cauza Nicoleta Gheorghe împotriva României, 3 aprilie 2012, par. 30).

În prezenta cauză, instanţa apreciază că sancţiunea principală a amenzii contravenţionale în cuantum de 1.350 lei şi sancţiunea suspendării exercitării dreptului de a conduce pe o perioadă de 90 de zile, aplicate unei persoane fizice pentru o contravenţie la regimul circulaţiei pe drumurile publice, sunt suficient de grave pentru a determina instanţa să concluzioneze în sensul că faţă de petent a fost formulată o acuzaţie în materie penală în sensul dat acestei sintagme de jurisprudenţa CEDO.

Potrivit dispoziţiilor art. 31-36 din O.G. nr. 2/2001, persoana sancţionată are dreptul la un proces echitabil în cadrul căruia să utilizeze orice mijloc de probă şi să invoce orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situaţia de fapt din procesul verbal nu corespunde modului de desfăşurare al evenimentelor, iar sarcina instanţei de judecată este de a respecta limita proporţionalităţii între scopul urmărit de autorităţile statului de a nu rămâne nesancţionate acţiunile antisociale prin impunerea unor condiţii imposibil de îndeplinit şi respectarea dreptului la apărare al persoanei sancţionate contravenţional (cauza Anghel c. României, hotărârea din 4 octombrie 2007).

În speţă, instanţa reţine că petentului i-a fost oferit cadrul necesar pentru a-şi expune cauza în condiţii de egalitate cu partea adversă, însă responsabilitatea modalităţii efective în care a înţeles să uzeze de drepturile sale procedurale, a fost exclusiv în sarcina acestuia.

Având în vedere aceste aspecte, dar și faptul că procesul-verbal de contravenţie întocmit de agentul constatator învestit cu autoritatea statului, pe baza constatărilor efectuate „ex propriis sensibus”, constituie un act administrativ şi beneficiază de prezumţia relativă de legalitate şi veridicitate, instanța reține că sarcina de a proba o altă situaţie de fapt decât cea constatată personal de către un agent al puterii publice revine petentului, potrivit art. 249 C.proc.civ.

Astfel, prezumţia de legalitate şi temeinicie se impune cu forţă superioară prezumţiei de nevinovăţie a petentului. Cu toate acestea, instanţa va analiza dacă probele prezentate de petent nu sunt de natură a răsturna prezumţia de legalitate şi temeinicie a procesului-verbal de contravenţie.

Referitor la contravenţia de a conduce cu o viteză peste limita legală, instanţa reţine că potrivit art. 102 alin. 3 lit. e) din OUG nr. 195/2002, „Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amenda prevăzută în clasa a IV-a de sancţiuni şi cu aplicarea sancţiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 90 de zile săvârşirea de către conducătorul de autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai a următoarelor fapte: e) depăşirea cu mai mult de 50 km/h a vitezei maxime admise pe sectorul de drum respectiv şi pentru categoria din care face parte autovehiculul condus, constatată, potrivit legii, cu mijloace tehnice omologate şi verificate metrologic;”.

În situaţia faptelor contravenţionale săvârşite cu încălcarea normelor ce reglementează regimul legal de viteză, legiuitorul a prevăzut faptul că pentru sancţionarea acestora se impun a fi îndeplinite atât cerinţe intrinseci, constând în încălcarea cu vinovăţie a unei norme de drept, faptă ce va atrage după sine o sancţiune prevăzută de lege, cât şi cerinţe extrinseci, reprezentate de constatarea corespunzătoare a faptei respective de către o persoană abilitată în acest sens. În plus, agentului constatator îi incumbă obligaţia de a respecta o serie de forme, de cele mai multe ori expres prescrise de legea contravenţională, ce au menirea de a proba dincolo de orice îndoială existenţa faptei, vinovăţia contravenientului şi legalitatea actului realizat în acest sens.

În prezenta cauză, agentul constatator avea obligaţia, imperativ prevăzută de lege, de a realiza constatarea comiterii faptei în anumite condiţii şi în baza anumitor mijloace de probă care să ateste în mod indubitabil săvârşirea faptei de către petent.

Astfel, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, cu precădere dispoziţiile art. 121 alin. 2 din H.G. 1391/2006 revine organului constatator obligaţia de a aduce dovezi în sprijinul celor menţionate în cuprinsul procesului-verbal, prezentând înregistrările care au stat la baza aplicării unei sancţiuni şi făcând dovada îndeplinirii condiţiilor tehnice pentru aparatele de măsurare a vitezei. Obligaţia organului constatator de a dovedi temeinicia aplicării sancţiunii în cazul în care fapta a fost constatată printr-un mijloc tehnic certificat şi nu prin constatările personale ale agentului constatator derivă din obligaţia de a respecta prezumţia de nevinovăţie a celui sancţionat, pe de o parte, iar pe de altă parte din dispoziţiile imperative prevăzute de lege, referitoare la constatarea unor contravenţii numai prin intermediul unor mijloace tehnice omologate şi verificate metrologic.

Depăşirea vitezei maxime legal admise pe sectorul de drum respectiv este o contravenţie ce poate fi constatată numai prin mijloace tehnice certificate, astfel încât, pentru a se reţine temeinicia actului de sancţionare, este necesară dovedirea săvârşirii acestei fapte prin planşe foto sau prin înregistrări video, efectuate cu un mijloc tehnic certificat, însoţite de buletinul de verificare metrologică al aparatului.

În cauză, potrivit menţiunilor din cuprinsul procesului-verbal, înregistrarea faptei s-a realizat ca urmare a unui control radar, fără a fi indicate elementele de identificare ale aparatului radar, precum seria şi numărul acestuia, sau numărul autoturismului pe care era montat.

Este adevărat că intimatul a depus la dosarul cauzei o înregistrare video cu autoturismul condus de petent şi un buletin de verificare metrologică, însă aceste probe nu pot fi coroborate cu menţiunile înscrise în procesul-verbal de contravenţie contestat şi nici nu pot veni în completarea acestuia. Astfel, există un dubiu că în prezenta cauză înregistrarea faptei s-a realizat cu ajutorul cinemometrului marca PYTHON II, sn: JE 79226, al cărui buletin de verificare metrologică a fost depus la dosarul cauzei.

Având în vedere că procesul-verbal de contravenție este singurul act probator al unei contravenții este necesar ca în cuprinsul său să fie menţionate toate elementele necesare pentru ca instanţa să poată aprecia asupra legalității și temeiniciei sale, acesta neputând fi completat cu acte extrinseci, precum raportul agentului constatator în cauză.

În aceste condiții, şi faţă de împrejurarea că în cuprinsul procesului verbal de contravenţie nu a fost menţionat niciun element care să permită identificarea fără echivoc a mijlocului tehnic cu care s-a efectuat înregistrarea, instanţa apreciază că nu se poate stabili cu certitudine pe baza probatoriului administrat în cauză că petentul se face vinovat de comiterea faptei contravenţionale reţinute în sarcina sa, în acord cu exigențele legale, motiv pentru care se impune aplicarea principiului potrivit căruia orice dubiu trebuie să îi profite petentului.

 În ceea ce priveşte fapta contravenţională constând în efectuarea manevrei de depăşire neregulamentară  a autoturismului cu numărul de înmatriculare GL 39 SAL, instanţa reţine că potrivit art. 100 alin. 3 lit. e) din OUG nr. 80/2013,  „Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amenda prevăzută în clasa a II-a de sancţiuni şi cu aplicarea sancţiunii contravenţionale complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 30 de zile săvârşirea de către conducătorul de autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai a următoarelor fapte: e) nerespectarea regulilor privind depăşirea;”.

Analizând situaţia de fapt prin prisma considerentelor de mai sus, instanţa arată faptul că în măsura în care cuprinde constatări personale ale agentului, care este specializat în supravegherea traficului şi prezumat bun cunoscător al dispoziţiilor legale în materie, procesul-verbal de constatare a contravenţiei şi de sancţionare are forţă probantă până la proba contrară, constituind prin el însuşi o dovadă suficientă a existenţei faptei şi a vinovăţiei petentului iar simpla negare a petentului neînsoţită de probe nu poate răsturna prezumţia de temeinicie şi legalitate de care se bucură actul sancţionator.

Rezultă astfel că nu există o obligaţie legală stabilită în sarcina agenţilor constatatori de a face dovada faptelor constatate în mod direct, aşadar de a preconstitui dovezi şi că procesul-verbal întocmit în astfel de condiţii are valoare probatorie prin el însuşi, fără a fi necesară ori chiar permisă raportarea la elemente extrinseci pentru stabilirea elementelor esenţiale ale răspunderii (fapta, identitatea făptuitorului, circumstanţele reale ori personale care au fost avute în vedere la individualizarea sancţiunilor), cum este raportul motivat al agentului.

În aceste condiţii, instanţa reţine că fapta imputată petentului prin procesul-verbal contestat, constând în nerespectarea regulilor privitoare la depăşire, a fost constatată în mod direct şi nemijlocit de către agentul constatator,  iar actul de constatare face dovada conţinutului său în ceea ce priveşte situaţia de fapt până la proba contrară.

În acelaşi timp, instanţa reţine că fapta nu face parte din rândul contravenţiilor a căror constatare nu se poate realiza potrivit legii decât cu ajutorul mijloacelor tehnice (spre exemplu, depăşirea vitezei ori conducerea sub influenţa băuturilor alcoolice).

Prin urmare, cât timp nu a fost făcută dovada contrară situaţiei de fapt reţinute de către agentul constatator, instanţa apreciază că procesul-verbal este legal şi temeinic cu privire la această faptă, prezumţia de veridicitate a actului de sancţionare nefiind răsturnată prin proba contrară.

În acelaşi timp, instanţa reţine că deşi avea dreptul să administreze orice probă admisibilă potrivit legii, petentul din prezenta cauză s-a limitat doar la a nega săvârşirea faptei, fără a face dovada propriilor afirmaţii.

Pentru aceste motive, instanţa apreciază că procesul-verbal este legal şi temeinic, prezumţia de veridicitate a actului de sancţionare în raport de contravenţia prevăzută de art. 100 alin. 3 lit. e) din OUG  nr. 195/2002, nefiind răsturnată prin proba contrară ori prin invocarea unor împrejurări verosimile.

În ceea ce priveşte individualizarea sancțiunii aplicată pentru această din urmă faptă, instanţa constată că potrivit dispoziţiilor art. 21 alin.3 din OG nr.2/2001 „Sancţiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie sa fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal.”

Prin procesul verbal de contravenţie contestat, petentului i-a fost aplicată sancţiunea principală a avertismentului şi sancţiunea complementară constând în suspendarea exercitării dreptului de a conduce, potrivit dispoziţiilor art. 100 alin. 3 lit. e) din O.U.G. 195/2002.

Astfel, analizând sancţiunile aplicate prin prisma dispoziţiilor art. 5 din O.G. 2/2001, instanţa reţine că sancţiunea complementară este disproporţionată, în condiţiile în care sancţiunea principală a fost avertismentul.

Potrivit art.  5 alin. 1 din OG nr.2/2001, sancţiunile contravenţionale sunt principale şi complementare, iar conform alin. 2, sancţiunile contravenţionale principale sunt avertismentul; amenda contravenţională; prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.

Dispoziţiile art. 5 alin. 5 din O.G. 2/2001 prevăd faptul că „sancţiunea stabilită trebuie sa fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite.”, iar potrivit alin. 6 „sancţiunile complementare se aplică în funcţie de natura şi de gravitatea faptei.”

Totodată, potrivit art. 7 din acelaşi act normativ „(1) Avertismentul constă în atenţionarea verbală sau scrisă a contravenientului asupra pericolului social al faptei săvârşite, însoţită de recomandarea de a respecta dispoziţiile legale. (2) Avertismentul se aplica în cazul în care fapta este de gravitate redusă. (3) Avertismentul se poate aplică şi în cazul în care actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei nu prevede această sancţiune.”

Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale rezultă că avertismentul care se aplică în cazul în care fapta săvârşită este de o gravitate redusă, şi care constă în atenţionarea verbală sau scrisă a contravenientului asupra pericolului social al faptei, nu este compatibil cu aplicarea sancţiunilor complementare.

Această interpretare este confirmată în cazul contravenţiilor contra regimului circulaţiei pe drumurile publice de împrejurarea că sancţiunile complementare, cum este în speţă suspendarea exercitării dreptului de a conduce pe o perioadă de 30 de zile, se aplică pe lângă sancţiunea principală a amenzii contravenţionale.

Prin urmare, la individualizarea sancţiunilor, în situaţia în care agentul constatator apreciază că fapta este de o gravitate redusă, iar scopul tragerii la răspundere poate fi atins şi prin simpla avertizare a contravenientului, va aplica avertismentul fie în mod scris, fie verbal, în această ipoteză din urmă fără a mai întocmi procesul-verbal de contravenţie.

Pe de altă parte, în măsura în care agentul apreciază că avertismentul nu este suficient pentru asigurarea scopului preventiv şi educativ al sancţiunii, va proceda la individualizarea atât a sancţiunii principale cât şi a celei complementare, întrucât potrivit art. 5 alin. 6 din O.G. nr.2/2001, inclusiv sancţiunea complementară se aplică în funcţie de natura şi gravitatea faptei.

În aceste condiţii, cum agentul a apreciat că fapta săvârşită de petent este de o gravitate redusă, aplicând sancţiunea principală a avertismentului, rezultă că nu putea proceda şi la aplicarea sancţiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce, al cărei scop îl constituie în principal înlăturarea unei stări de pericol pentru circulaţia pe drumurile publice.

Faţă de toate aceste aspecte, în temeiul dispoziţiilor art. 34 alin.1 din OG 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, instanţa va admite în parte plângerea formulată de petent, va anula în parte procesul-verbal de contravenţie seria PISX nr. 0219541/19.09.2018, în ceea ce priveşte fapta contravenţională prevăzută de art. 102 alin. 3 lit. e) din OUG  nr. 195/2002, va exonera petentul de la plata amenzii contravenţionale aplicate în cuantum de 1.305 lei şi va înlătură sancţiunile complementare constând în suspendarea exercitării dreptului de a conduce, menţinând totodată restul dispoziţiilor procesului-verbal contestat.

De asemenea, în virtutea principiului disponibilităţii, instanţa va lua act de faptul că în cauză nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

Domenii speta

Spete similare