Contestația la executare. Prezumția declarării scadenței anticipate a creditului cel târziu la data primei cesiuni de creanță. Prescrpția executării silite

În fapt, la data de 16.01.2019, pe rolul BEJA ..., a fost înregistrată cererea creditorului K SA, sub nr. ..., prin care a solicitat executarea silită împotriva debitorului BDC, în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de credit nr. FN din data de 27.09.2007, pentru recuperarea creanţei totale de 12.259,06 lei.

Prin încheierea nr. 1046/CS din data de 31.01.2019, pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. 1284/245/2019, a fost încuviinţată executarea silită şi autorizată creditoarea să treacă la executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit din data de 27.09.2007 emis de Raiffeisen Bank, în vederea recuperării creanţei în valoare de 12.259,06 lei, sumă compusă din 9.438,5 lei, reprezentând debit principal şi suma de 2.820,56 lei, reprezentând dobândă aferentă creditului acordat.

La data de 05.02.2019, prin încheierea nr. 110 pronunţată în dosarul nr. ..., executorul judecătoresc a procedat la stabilirea cheltuielilor de executare, fixând în sarcina debitorului obligaţia de a achita suma de 1.895,33 lei, cu titlu de cheltuieli de executare. La aceeaşi dată a fost emisă înştiinţarea, somaţia de executare şi mai multe adrese de înfiinţare a popririi, acestea fiind comunicate contestatorului la data de 07.10.2019, prin depunere la cutia poştală.

Raportat la obiectul cererii, precum și la data înregistrării pe rolul BEJA ... a cererii de executare silită, respectiv 16.01.2019, instanţa reţine că prezenta cauză se circumscrie dispoziţiilor Noului Cod de procedură civilă.

În drept, conform art. 712 alin.1 Cod procedură civilă „Împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare. De asemenea, se poate face contestaţie la executare şi în cazul în care executorul judecătoresc refuză să efectueze o executare silită sau să îndeplinească un act de executare silită în condiţiile legii.”

Nerespectarea dispoziţiilor privitoare la executarea silită însăşi sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancţiunea anulării actului nelegal. În cazul în care executarea silită se face în temeiul unui titlu executoriu care nu este emis de o instanţă judecătorească, cum este cazul în prezenta contestaţie, se pot invoca pe calea contestaţia la executare apărări de fond împotriva titlului executoriu, dacă legea nu prevede în acest scop o altă cale de atac.

În aceste condiţii, contestația la executare apare ca fiind mijlocul procesual specific fazei executării silite prin care se realizează controlul judecătoresc asupra legalității actelor de executare sau asupra executării silite înseși, precum și asupra încheierilor întocmite de executorul judecătoresc, o „plângere” specifică acestei etape a procesului civil, prin care se poate obține anularea ori îndepărtarea unor acte de executare sau, uneori, chiar anihilarea efectului executoriu al titlului.

În prezenta cauză, contestatorul a solicitat anularea tuturor actelor de executare întocmite de BEJA ... în dosarul de executare nr. ..., precum şi a încheierii nr. 1046/CS din data de 31.01.2019, pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. 1284/245/2019, prin care a fost încuviinţată executarea silită, considerând că dreptul creditoarei de a cere executarea silită s-a prescris, raportat la momentul intervenirii cesiunii de creanţă şi data formulării cererii de executare silită.

Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. 2 şi 4 C.civ., actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor; prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Analizând înscrisurile depuse la dosar, instanţa constată că între contestatorul BDC, în calitate de împrumutat, şi RB SA, în calitate de împrumutător, s-a încheiat contractul de credit din data de 27.09.2007.

La solicitarea instanţei, banca RB S.A. a arătat că la cererea contestatorului a acordat acestuia un produs bancar denumit „Card de credit” (facilitate de overdraft), în cazul acestor contracte nefiind declarată scadenţa anticipată, sumele utilizate fiind scadente din momentul folosirii lor. A susţinut că la data de 06.07.2010 creanţa în valoare de 4272,23 lei a fost vândută către K SA, cardul fiind emis la data de 01.10.2007 şi reziliat la data de 03.08.2010.

Potrivit anexei 2 la contractul de vânzare cumpărare de creanţe neperformante din data de 17.03.2011, între RB SA, S SaRL şi KI SRL a intervenit o cesiune a unor credite neperformante (f. 12-13, 15 d.e.), iar ulterior, la data de 15.12.2011, a operat cesiunea de creanţă între S SaRL şi K SA, inclusiv cu privire la creanţa deţinută faţă de contestator, rezultată din contractul de credit din data de 27.09.2007, potrivit  extrasului din Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare (f. 14 d.e.).

Faţă de dispoziţiile art. 6 alin. 2 şi 4 C.civ., instanţa reţine că actelor juridice încheiate de către părţi le sunt aplicabile dispoziţiile Codului civil din 1864 (în continuare C.civ.), în vigoare la data naşterii raportului juridic dintre părţi, data încheierii contractului de credit, respectiv 27.09.2007, iar privitor la prescripţia executării silite sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă de la 1865, în raport de data la care a început să curgă termenul de prescripţie.

Astfel, instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 6 din Decretul nr. 167/1958, dreptul de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu executor se prescrie prin împlinirea unui termen de 3 ani. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 405 alin. 1 C.proc.civ. 1865, potrivit cărora dreptul de a obţine executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel.

Pentru a determina dacă dreptul de a cere executarea silită s-a stins prin împlinirea termenului de 3 ani, instanţa trebuie să verifice în cauză următoarele aspecte: momentul la care termenul de prescripţie a început să curgă, incidenţa unor cauze de suspendare ori de întrerupere a cursului prescripţiei şi, în cele din urmă, dacă termenul s-a împlinit sau nu.

Potrivit art. 405 alin. 2 C.proc.civ. 1865, termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a cere executarea silită.

În prezenta cauză, instanţa reţine că, potrivit băncii RB SA (f. 85), creanţa deţinută împotriva debitorului în baza contractului de credit încheiat la data de 27.09.2007 a fost vândută în data de 06.07.2010, cardul de credit fiind reziliat la data de 03.08.2010. Totodată, prin contractul de cesiune de creanţă din data de 17.03.2011, S SaRL, în calitate de cedent, a transmis către K S.A., în calitate de cesionar, creanţa ce izvorăşte din contractul de credit din data de 27.09.2007.

Pe de altă parte, din istoricul cardului de credit aferent perioadei 02.11.2007-01.10.2009 (f. 86-97), rezultă faptul că ultima plată făcută de contestator în contul creditoarei cedente a fost la data de 06.02.2008, ultima retragere a unei sume de bani a avut loc la data de 16.04.2008, iar ultima dobândă a fost calculată la data de 01.10.2009.

Raportat la prescripţia dreptului de a cere executarea silită, în prezenta cauză instanţa reţine că RB S.A. a arătat că, fiind pus în discuţie un contract de credit overdraft, nu se pune problema declarării scadenţei anticipate, motiv pentru care instanţa va utiliza prezumţia potrivit căreia cel târziu la data primei cesiuni de creanţă, respectiv data de 17.03.2011, a operat scadenţa anticipată a creditului, moment de la care a început să curgă prescripţia dreptului de a cere executarea silită, justificat şi de faptul că banca nu putea cesiona decât o creanţă certă şi exigibilă şi nu un contract bancar. Instanţa apreciază că acela este primul moment în care instituţia bancară creditoare şi-a manifestat voinţa în sensul recuperării creanţei rezultate din contractul de credit în integralitatea sa. 

Cu toate că prin întâmpinare intimata a invocat dispoziţiile art. 2537 alin. 4 Cod civil în sensul întreruperii prescripţiei prin comunicarea notificării de cesiune şi a notificărilor ulterioare prin care a încercat soluţionarea amiabilă a litigiului, instanţa reţine faptul că dispoziţiile din Codul civil au în vedere prescripţia dreptului material la acţiune, iar nu prescripţia dreptului de a cere executarea silită, pentru care cazurile de suspendare şi întrerupere sunt prevăzute de Codul de procedură civilă, astfel că o asemenea întrerupere a cursului prescripţiei dreptului de a cere executarea silită nu poate fi reţinută în cauză.

Prin raportare la aceste considerente, instanţa reţine faptul că dreptul de a cere executarea silită în temeiul contractului de credit nr. FN/27.09.2007 încheiat între contestator şi RB S.A. apare ca fiind prescris la momentul înregistrării cererii de executare silită de către intimat pe rolul BEJA ..., respectiv la data de  16.01.2019.

Concluzia de mai sus este susţinută şi de faptul că intimata nu a făcut dovada incidenței vreunui caz de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripţie, cesiunea de creanţă nefiind de natură să întrerupă acest termen.

Faţă de cele expuse anterior, instanţa va constata intervenită prescripţia dreptului intimatei de a cere executarea silită în ce priveşte debitul de 12.259,06 lei, în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de credit nr. FN/27.09.2007.

În acest sens, arată instanţa faptul că odată ce a intervenit prescripţia, nu se mai poate proceda la punerea în executare silită a titlului executoriu. Astfel, când se prezintă un titlu care şi-a pierdut puterea executorie prin prescripţie, instanţa de executare este obligată să refuze punerea în executare a titlului, această soluţie decurgând din dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 care este aplicabil în speţă, în lipsa unui text derogatoriu din Codul de procedură civilă.

Având în vedere că dispoziţiile art. 405 alin. 3 din Codul de procedură civilă prevăd în mod expres faptul că prin împlinirea termenului de prescripţie titlul îşi pierde puterea executorie, instanţa reţine că „titlului” în speţă îi lipseşte unul din elementele necesare punerii în executare şi anume puterea executorie, ori instanţa este chemată să verifice existenţa titlului, precum şi puterea sa executorie, respectiv dacă acesta este susceptibil de a fi pus în executare prin forţa de coerciţie a statului, dacă persoana care solicită începerea executării este creditorul sau o persoană împuternicită de aceasta şi, nu în ultimul rând, dacă titlul mai păstrează efectul executoriu.

Pentru toate aceste considerente, raportat şi la soluţia dată în ceea ce priveşte prescripţia dreptului intimatei de a obţine executarea silită, instanţa va admite acţiunea civilă având ca obiect contestaţie la executare şi va dispune anularea executării silite însăşi şi a tuturor actelor de executare emise în dosarul de executare nr. ... al BEJA ..., fără a mai analiza restul aspectelor invocate de către contestator în ceea ce priveşte contestaţia la executare.

În ceea ce priveşte solicitarea contestatorului de anulare a încheierii nr. 1046/CS din data de 31.01.2019, pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. 1284/245/2019, instanţa reţine că deşi în procedura de încuviinţare a executării silite, ca procedură necontencioasă, nu se poate proceda la analiza prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, care presupune discuţii contradictorii, la momentul pronunţării încheierii de încuviinţare a executării silite termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită era prescris.

Din acest considerent, reţinând că la momentul încuviinţării executării silite contractul de credit în cauză nu mai avea putere de titlu executoriu, prin împlinirea termenului de prescripţie, instanţa va dispune anularea încheierii de încuviinţare a executării silite nr. 1046/CS din data de 31.01.2019, pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. 1284/245/2019.

Referitor la capătul de cerere privind întoarcerea executării silite, instanţa reţine incidenţa dispoziţiilor art. 723 alin. 1 C.proc.civ., potrivit cărora în toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia. Cheltuielile de executare pentru actele efectuate rămân în sarcina creditorului.

Astfel, în situaţia admiterii contestaţiei la executare şi anulării executării silite, prin întoarcerea executării instanţa dispune revenirea la situaţia anterioară începerii executării silite, restituind contestatorului sumele de bani recuperate în mod silit.

Din analiza încheierilor nr. 110 pronunţate la data de 08.03.2019, 08.04.2019, 03.05.2019, 13.05.2019, 04.06.2019, 02.07.2019, 13.06.2019, 06.08.2019, 22.08.2019, în dosarul de executare nr. ..., şi potrivit precizărilor formulate de către executorul judecătoresc ..., rezultă că până la data de 14.10.2019, în cadrul dosarului de executare a fost recuperată suma de 10.770 lei (f. 123). Această sumă rezultă inclusiv din situaţia reţinerilor efectuate de către WR SRL în perioada 01.01.2019 – 30.09.2019, ca urmare a înfiinţării popririi asupra veniturilor salariale obţinute lunar de contestator.

Faţă de soluţia dată capătului de cerere având ca obiect contestaţie la executare, precum şi în raport de înscrisurile depuse la dosar şi precizările făcute de executorul judecătoresc, instanţa va dispune întoarcerea executării silite efectuate de către intimată în baza titlului executoriu reprezentat de contractul de credit din data de 27.09.2007 emis de RB SA şi restabilirea situaţiei anterioare executării silite.

Prin urmare, instanţa va admite cererea privind întoarcerea executării şi o va dispune întoarcerea executării silite prin obligarea intimatei la restituirea către contestator a sumei de 10.770 lei, poprită în baza contractului de credit din data de 27.09.2007, până la data de 14.10.2019.

Potrivit art. 453 C.proc.civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. În cauză, contestatorul a făcut dovada achitării taxei de fotocopiere a dosarului execuţional în cuantum de 77,35 lei (f. 116) şi a taxei de timbru în cuantum de 300 de lei, aferentă capătului de cerere privind întoarcerea executării silite (f. 16, 111).

Totodată, acesta a solicitat obligarea intimatei la plata sumei de 3.000 lei, reprezentând onorariu de avocat, ataşând dovada achitării acestuia (f. 112-115).

Reţine instanţa faptul că fundamentul acordării cheltuielilor de judecată avansate de partea care a câştigat procesul, în care sunt incluse şi sumele de bani plătite avocatului cu titlu de onorariu, îl reprezintă culpa procesuală a celeilalte părţi, respectiv atitudinea pârâtului ce determină apelarea la forţa coercitivă a statului, ceea ce înseamnă că acel contract încheiat de partea care a câştigat procesul cu avocatul său îşi va produce efectele şi faţă de partea care a pierdut procesul, în baza unuia dintre principiile care guvernează repararea prejudiciului în materia răspunderii civile delictuale, respectiv principiul reparării integrale.

Reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată făcute de partea adversă, care urmează a fi suportate de către partea aflată în culpă procesuală, constituie o formă de angajare indirectă a răspunderii civile delictuale a titularului cererii privind cheltuielile de judecată, sub aspectul exerciţiului abuziv al acestui drept, faţă de prevederile art. 15 Cod civil.

 În lumina dispoziţiilor art. 451 alin. 2 din C. proc. civ., instanţa beneficiază de prerogativa de a reduce motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat faţă de valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea însă nici un efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său.

Această posibilitate acordată instanţei de a cenzura cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţă prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil.

În prezenta cauză, instanţa reţine că reducerea onorariului avocaţial în cuantum de 3.000 de lei solicitat de contestator se impune în raport de următoarele elemente: obiectul şi complexitatea cauzei, natura acesteia, conduita procesuală a părţilor, durata cazului, timpul si volumul de muncă solicitat pentru executarea mandatului primit, dar şi raportat la soluţia de respingere pronunţată cu privire la capătul de cerere privitor la suspendarea executării silite.

Astfel, instanţa constată că prezentul litigiu nu este unul complex, fiind vorba de o contestaţie la executare admisă ca efect a constatării intervenirii prescripţiei dreptului de a cere executarea silită şi nu a necesitat utilizarea unor elemente deosebite de drept sau conlucrarea cu experţi sau alţi specialişti, fiind soluţionat doar pe baza înscrisurilor depuse la dosar.

Cu toate acestea, potrivit art. 451 alin.2 C. proc. civ., aplicarea acestui text nu afectează în nici un fel contractul de asistenţă juridică care îşi produce pe deplin efectele între părţi ci instanţa doar apreciază în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea adversă. Această soluţie  este în acord şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceasta considerând cu privire la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, că „acestea urmează să fie recuperate de partea care a câştigat procesul, numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil, având în vedere rolul judecătorului în desfăşurarea procesului, care îi oferă posibilitatea unei imagini de ansamblu asupra complexităţii cauzei şi muncii depuse de avocat (cauza Nielsen si Johnsen împotriva Norvegiei, cauza Sabău si Pârcalab împotriva României, cauza Almeida , Garret şi alţii contra Portugaliei).

Având în vedere soluţia pronunţată şi culpa procesuală a intimatei, instanţa o va obliga pe aceasta din urmă la plata către contestator a sumei de 2.377.35 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat redus (2.000 lei), contravaloare taxă fotocopiere dosar de executare (77,35 lei), taxă de timbru aferentă capătului de cerere privind întoarcerea executării silite (300 lei).

În ceea ce priveşte taxa judiciară de timbru aferentă contestaţiei la executare şi capătului de cerere privind suspendarea executării silite, deşi contestatorul a făcut dovada achitării taxei în cuantum de 718 lei, respectiv a taxei în cuantum de 50 de lei, astfel cum i-a fost pus în vedere (chitanţe fila 15, 16), instanţa urmează să respingă această cerere ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente.

Potrivit dispoziţiilor art. 45 alin. 1 lit. f O.U.G. nr. 80/2013, sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, după caz integral, parţial sau proporţional, la cererea petiţionarului, când contestaţia la executare a fost admisă, iar hotărârea a rămas definitivă. Astfel, contestatorul are la dispoziţie o cale specială prevăzută de legiuitor, respectiv posibilitatea de a solicita restituirea taxei judiciare de timbru aferentă contestatţiei la executare la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, iar nu obligarea intimatei la plata sa cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pe de altă parte, raportat la soluţia de respingere pronunţată cu privire la capătul de cerere privitor la suspendarea executării silite, prin încheierea din data de 08.05.2019, în lipsa unei culpe procesuale a intimatei, obligarea acesteia la plata sumei de 50 de lei apare ca fiind neîntemeiată.

Drept consecinţă, instanţa va respinge cererea de obligare a intimatei la plata sumei de 718 lei, cu titlu de taxă judiciară de timbru aferentă capătului de cerere având ca obiect contestaţie la executare, şi a sumei de 50 de lei, aferentă capătului de cerere privind suspendarea executării silite, ca neîntemeiată.

Domenii speta

Spete similare