Daunele moratorii pentru executarea cu întârziere a obligației contractate

În fapt, între reclamanta S.C. C S.A. şi pârâta AP s-au desfăşurat raporturi contractuale, prin încheierea contractului de furnizare a energiei termice nr.  ..., având ca obiect obligația reclamantei de a furniza energie termică și obligația pârâtei de a achita contravaloarea acesteia în termenele prevăzute în contract.

 Potrivit art. 9 pct. 1 şi art. 18 alin. 2 lit. a) din contract, pârâta şi-a asumat obligaţia de a achita în termenele stabilite contravaloarea energiei termice furnizate, iar neachitarea facturilor în termen de 30 de zile de la data scadenţei atrage penalităţi de întârziere, egale cu nivelul dobânzii datorate pentru neplata la termen a obligaţiilor bugetare, stabilite conform reglementărilor legale în vigoare.

Prin sentința civilă nr. 13006/11.10.2013 pronunțată de Judecătoria Iaşi în dosarul  nr. 31317/245/2012, pusă în executare silită la BEJA ..., sub număr de dosar ..., pârâta a fost obligată la plata contravalorii facturilor de preț energie termică aferente perioadei 05.2010 – 10.2011, în cuantum de 24.019,49 lei, precum și a contravalorii penalităților de întârziere aferente perioadei 10.2009 – aprilie 2012, în cuantum de 12.987,86 lei.

Întrucât, până la formularea prezentei cereri, pârâta nu a achitat debitul admis în instanță, s-au calculat majorări la facturile fiscale în sold în cuantum de 2.630,50 lei pentru perioada aprilie 2018 – septembrie 2019.

Potrivit disp. art. 248 C.pr.civ., instanta se va pronunta mai intai asupra exceptiilor de procedura si asupra celor de fond care fac de prisos, in totul sau in parte, cercetarea in fond a pricinii.

În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâtă prin întâmpinare, instanţa reţine faptul că potrivit dispoziţiilor art. 430 C.proc.civ., hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie.

Conform art.  431 C.proc.civ., privind  efectele lucrului judecat, nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă. 

Codul de procedură civilă plasează autoritatea de lucru judecat în rândul efectelor hotărârii judecătoreşti, unificând reglementarea autorităţii de lucru judecat ca prezumţie legală, absolută şi irefragabilă a hotărârii judecătoreşti de adevăr judiciar.

Raportat la aceste dispoziţii legale, instanţa reţine că efectul de lucru judecat al unei hotărâri judecătoreşti are două accepţiuni: stricto sensu semnifică autoritatea de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou a litigiului între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect, cu aceeaşi cauză (exclusivitatea) şi lato sensu semnifică puterea de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de o prezumţie irefragabilă, ce exprimă adevărul, ce nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (obligativitatea).

Cu alte cuvinte, pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătoreşti definitive privind soluţionarea unei probleme juridice nu este necesară existenţa triplei identităţi de părţi, cauză si obiect, ci este necesară doar probarea identităţii între problema soluţionată irevocabil şi problema dedusă judecăţii, instanţa de judecată fiind ţinută să pronunţe aceeaşi soluţie, deoarece, în caz contrar s-ar ajunge la situaţia încălcării componentei res judicata a puterii de lucru judecat.

În cauza dedusă judecăţii, se poate observa că în ceea ce priveşte părţile, există identitate totală, reclamantă fiind SC. C S.A., și pârâtă AP.

Prin cauza cererii se înţelege fundamentul pretenţiei afirmate, situaţia de fapt calificată juridic. Astfel cum s-a reţinut în doctrină şi în jurisprudenţă, prin cauza cererii de chemare în judecată trebuie înţeleasă instituţia sau categoria juridică ori principiul de drept substanţial pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţia sa. Astfel, interesează nu numai regula de drept, ci şi împrejurările de fapt datorită cărora regula respectivă se aplică în acea speţă.

În ceea ce priveşte obiectul, în sfera acestei noţiuni se include atât obiectul material, pretenţia concretă, cât şi dreptul subiectiv ce poartă asupra obiectului material. Prin sentința civilă nr. 13006/11.10.2013, pronunțată de către Judecătoria Iași în dosarul nr. 31317/245/2012 pârâta a fost obligată la plata sumei de 12.987,86 lei cu titlu de penalități de întârziere aferente perioadei 10.2009 – aprilie 2012, iar prin prezenta cauză reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.630,50 lei cu titlu de penalități de întârziere în perioada aprilie 2018 – septembrie 2019.

Faţă de aceste împrejurări, instanța apreciază că nu este incidentă autoritatea de lucru judecat, urmând să respingă această excepţie, ca neîntemeiată.

Argumentul potrivit căruia prin cererea de executare silită formulată reclamanta a solicitat actualizarea sumelor nu poate conduce la admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat, în condiţiile în care prin sentinţa civilă indicată instanţa a dispus obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere exclusiv pentru perioada 10.2009 – aprilie 2012, iar nu şi la plata penalităţilor de întârziere în continuare, până la plata efectivă a debitului. Rezultă astfel faptul că nu ne aflăm în faţa autorităţii de lucru judecat prin solicitarea penalităţilor de întârziere aferente unei perioade ulterioare, în speţă aprilie 2018 – septembrie 2019.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru sumele solicitate de către reclamantă cu titlu de penalități de întârziere, invocată de către pârâtă prin întâmpinare, instanta retine ca, potrivit art. 6 alin. 4 C.civ. si art. 201 din Legea 71/2011, prescripţiile extinctive începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Prin urmare, legea aplicabilă prescripţiei extinctive, sub toate aspectele (început, termen, suspendare, întrerupere, repunere în termen, efecte), este legea în vigoare la data la care prescipţia a început să curgă.

Instanţa constată faptul că prezenta cerere are ca temei un contract încheiat în anul 2010, anterior intrării în vigoare a noului Cod civil. Potrivit dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului cod, actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor. Având în vedere cele de mai sus, instanţa constată că legea aplicabilă prezentei cereri este reprezentată de Codul civil şi legislaţia în vigoare la data încheierii contractului, astfel că va face aplicarea acestora.

Rezultă aşadar că pentru raportul juridic invocat de reclamantă în fundamentarea pretenţiilor sale băneşti, sunt aplicabile dispoziţiile Codului civil anterior şi ale Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Potrivit art. 12 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia „în cazul în care un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebită”, termenul de prescripţie fiind, conform art. 3, alin. 1 din acelaşi act normativ, de 3 ani.

Potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită, legea făcând distincție între prescripția dreptului material la acțiune, ceea ce înseamnă existența posibilității de a apela la forța coercitivă a statului într-un anumit termen pentru a-l obliga pe debitorul obligației la o anumită prestație, și prescripția dreptului de a solicita executarea silită, ceea ce înseamnă existența unui termen stabilit de lege în care creditorul obligației poate solicită punerea în executare a unui titlu executoriu în contra debitorului.

Potrivit art. 16, alin. 1, lit. b din Decretul nr. 167/1958, prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent, iar potrivit art. 16, alin. 1, lit. c din Decretul nr. 167/1958, printr-un act începător de executare.

Prescripţia dreptului material la acţiune se justifică prin intenţia legiuitorului de a asigura o clarificare cât mai rapidă a raporturilor juridice dintre creditor şi debitor, astfel încât debitorul, chiar vinovat de neexecutarea voluntară, să nu fie ţinut timp îndelungat în această tensiune. Pe de altă parte, având în vedere că sancţiunea este îndreptată împotriva creditorului nediligent, prescripţia are şi rolul de a-l stimula pe acesta să-şi realizeze pretenţiile în timpul impus de lege.

Cu toate acestea, dacă termenul de prescripţie se împlineşte, fără ca partea creditoarea să introducă acţiunea la care este îndreptăţit, prescripţia stinge dreptul său de a mai cere concursul organelor statului pentru valorificarea dreptului său, fără însă a împiedica executarea voluntară din partea debitorului.

Rezultă aşadar că prescripţia dreptului material la acţiune este acel mod de transformare a raportului juridic civil care constă în stingerea dreptului de realizare silită a obligaţiei civile (stingerea posibilităţii titularului unui drept subiectiv de a obţine obligarea subiectului pasiv la executarea obligaţiei corelative sau la recunoaşterea dreptului subiectiv civil contestat) neexercitat de subiectul activ în termenul prevăzut de lege. Ca efect al împlinirii termenului de prescripţie extinctivă, obligaţia civilă care intră în conţinutul raportului juridic se transformă din obligaţie perfectă în obligaţie imperfectă, nemaiputând fi adusă la îndeplinire prin intermediul forţei coercitive a statului, însă poate fi executată de bună-voie.

În prezenta cauză, instanţa constată faptul că termenul de prescriptie a fost întrerupt prin sentinţa civilă nr. 13006/11.10.2013 pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. 31317/245/2012 prin care au fost admise debitele principale pentru care s-au calculat penalitatile solicitate, dar şi prin demararea procedurii de executare silită în cadrul dosarului de executare silită .... al BEJ ...,  în baza sentinţei civile menţionate mai sus, executare silită care se află în curs de desfăşurare.

Aşa cum a fost arătat şi anterior, art. 16 alin. 1, lit. b din Decretul nr. 167/1958 prevede că  prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent, iar potrivit art. 16 alin. 1, lit. c din Decretul nr. 167/1958, printr-un act începător de executare. Potrivit art. 17 din acelaşi act normativ, "Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o. După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie. în cazul când prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare sau printr-un act începător de executare, noua prescripţie nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă sau, în cazul executării, până la îndeplinirea ultimului act de executare".

În atare condiţii, faţă de data introducerii actiunii, respectiv 03.10.2019, si faţă de data demarării procedurii de executare silită, anul 2015, este evident că termenul de prescripţie pentru penalităţile solicitate în prezenta cauză, aferente perioadei aprilie 2018 – septembrie 2019, nu este împlinit.

Având în vedere considerentele mai sus menţionate, instanţa apreciază drept neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, urmând să fie respinsă ca atare.

Pe fondul cauzei, instanţa reţine că în drept sunt aplicabile dispoziţiile art. 1270 C. civ., potrivit cărora contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante, iar conform dispoziţiilor art. 1516 C.civ., creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei. Totodată, conform prevederilor art. 1350 C.civ. orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat, iar în situaţia în care debitorul nu îşi îndeplineşte această obligaţie, acesta este răspunzător de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligat să-l repare în condiţiile legii.

Având în vedere că obligațiile asumate de pârâtă în această cauză sunt obligații de a da o sumă de bani ce se pot executa întotdeauna în natură, neexecutarea acestora nu poate conduce la obligarea debitorului la plata de daune compensatorii, care constau în executarea unei sume de bani egale cu cea datorată, ci numai la daune moratorii pentru executarea cu întârziere. În acest caz, daunele moratorii se cumulează cu executarea silită în natură a obligației.

În cauza de față, instanța apreciază ca îndeplinite condițiile răspunderii contractuale a pârâtei pentru neexecutarea integrală și la timp a obligațiilor de a achita contravaloarea serviciilor aferente lunilor 05.2010 – 10.2011, sub forma acordării penalităților de întârziere.

Astfel, fapta ilicită constă în faptul neexecutării integrale și la timp a obligației contractuale de a achita contravaloarea serviciilor furnizate de către reclamantă. În acest sens, instanța reține că prin sentința civilă nr. 13006/11.10.2013 pronunțată de Judecătoria Iaşi în dosarul  nr. 31317/245/2012, pusă în executare silită la BEJA ... sub nr. ..., pârâta a fost obligată la plata contravalorii facturilor de preț energie termică aferente perioadei 05.2010 – 10.2011, în cuantum de 24.019,49 lei, precum și a contravalorii penalităților de întârziere aferente perioadei 10.2009 – aprilie 2012, în cuantum de 12.987,86 lei.

Din înscrisurile depuse la dosar, respectiv din situaţia penalităţilor calculate şi din fişa soldului clientului, întocmite la data de 30.09.2019, penalităţile de întârziere aferente facturilor fiscale emise în perioada 05.2010 – 10.2011, calculate pentru perioada 01.04.2018-30.09.2019, sunt în cuantum de 2.630,50 lei.

Prejudiciul constă în beneficiul de care a fost lipsită reclamanta ca urmare a neîndeplinirii obligației de a da suma de bani, fiind estimat de către părți la contravaloarea penalităților de întârziere datorate conform art. 18 alin. (2) din contract. Potrivit acestei prevederi contractuale, care are valoarea unei clauze penale în sensul art. 1538 C.civ., neachitarea contravalorii facturii atrage penalităţi de întârziere egale cu nivelul dobânzii datorate pentru neplata la termen a obligaţiilor bugetare, stabilite conform reglementărilor legale în vigoare.

Raportul de cauzalitate rezultă din simplul fapt al neexecutării obligațiilor contractuale.

În ceea ce privește culpa pârâtei în neexecutare a obligației, instanța reține că potrivit art. 1548 C.civ., în lipsa dovedirii unei cauze exoneratoare de răspundere, culpa debitorului se prezumă prin simplul fapt al neexecutării. În prezenta cauză, având în vedere că pârâta nu a făcut dovada plăţii, nu a contestat facturile şi sumele cuprinse în ele şi nici nu a dovedit existenţa unei cauze exoneratoare de răspundere, instanţa va reţine că debitul solicitat de reclamantă este neachitat, iar neexecutarea obligațiilor contractuale este imputabilă pârâtei.

Această creanţă este una certă, întrucât existenţa sa rezultă din art. 18 din contractul părţilor, este lichidă, acelaşi articol stipulând că penalităţile sunt egale cu nivelul dobânzii datorate pentru neplata la termen a obligaţiilor bugetare şi exigibilă, penalităţile fiind datorate în caz de neplată în termen de 30 de zile de la data scadenţei.

Pentru aceste considerente, instanța urmează să admită acțiunea așa cum a fost formulată și să dispună obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 2.630,50 lei reprezentând penalităţi de întârziere, calculate la facturi în sold aferente perioadei 05.2010 – 10.2011, ce fac obiectul dosarului de executare nr. ... al BEJA ..., calculate pentru perioada aprilie 2018 – septembrie 2019.

În ceea ce priveşte cererea accesorie a reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, instanţa reţine că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 453 Cod procedură civilă potrivit cărora partea care cade în pretenţii poate fi obligată, la cererea părţii adverse, la plata cheltuielilor de judecată. Deși culpa procesuală aparține pârâtei, instanța constată faptul că reclamanta nu a făcut dovada efectuării unor cheltuieli de judecată, motiv pentru care, în baza dispoziţiilor art. 452 Cod procedură civilă, va respinge cererea, ca neîntemeiată.

Domenii speta

Spete similare