Civil- Contracte-Pactul comisoriu de prim grad nu are ca efect desfiinţarea de drept a contractului în cazul neexecutării obligaţiilor contractuale şi nici nu obligă partea care nu este în culpă să aleagă rezoluţiunea ca remediu contractual, acesta fiind

Prin cererea înregistrată la data de 15.05.2017 reclamantul TM  a chemat în judecată pe pârâţii MSRşi MAM,solicitând obligarea pârâţilor la plata sumei de 27.600 lei, la care se adaugă rata  inflaţiei şi dobânda legală, reprezentând c/v terenurilor vândute prin contractul de vânzare - cumpărare nr.2823/10.10.2011, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3052/07.06.2018 pronunţată de Judecătoria Drobeta Turnu-Severin  a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada iunie 2012- aprilie 2014. A fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul TM pentru perioada iunie 2012 - aprilie 2014, ca fiind prescris dreptul material la acţiune. A fost respinsă în rest cererea.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul TM, solicitând admiterea apelului, schimbarea în totalitate a hotărârii atacate şi pe fond admiterea acţiunii, criticând soluţia de admiterea  a excepţiei  prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada anterioară anului 2014. Cu privire la fondul cauzei, a susţinut că pârâţii datorează ratele din preţ  solicitate prin acţiune, dat fiind faptul că s-au folosit de cele 3 suprafeţe de teren cumpărate de la reclamant.

Prin decizia civilă nr. 1013/A din 20 Noiembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi s-a admis apelul formulat de apelantul-reclamant TM împotriva sentinţei civile nr. 3052/07.06.2018. S-a schimbat parţial sentinţa în sensul că s-a admis în parte cererea de chemare în judecată şi au fost obligaţi pârâţii la plata către reclamant a sumei de 7.000 lei, reprezentând rate scadente şi neachitate pentru perioada mai 2014-aprilie 2017.

S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

Tribunalul a reţinut  că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1662/01.07.2011 reclamantul TM a vândut  pârâţilor MAMşi MSR trei suprafeţe de teren situate în sat B Comuna V, pentru preţul de 30.000 lei, stabilindu-se că se va achita în rate lunare a câte 200 lei, între 15 şi 20 ale lunii, începând cu luna iulie 2011 până la data de 20.01.2024, în contul deschis pe numele vânzătorului.

S-a  apreciat că a fost corect admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât potrivit susţinerilor pârâţilor, care se coroborează cu extrasul de cont şi foaia de vărsământ depuse la dosar, ultima plată efectuată a fost în luna mai 2012, astfel că pentru ratele scadente începând cu data de iunie 2012 şi până în aprilie 2014 termenul de prescripţie de 3 ani s-a împlinit, raportat la data introducerii acţiunii, respectiv 15.05.2017.

Termenul de prescripţie nu a fost întrerupt prin chemarea în judecată formulată de reclamant împotriva pârâţilor în dosarul nr. 12508/225/2012, deoarece acţiunea din respectivul dosar a fost anulată ca netimbrată.

În ceea ce priveşte sumele de bani aferente ratelor începând cu luna mai 2014 şi până la data introducerii acţiunii, tribunalul a apreciat că potrivit art. 942, art. 969 Cod civil 1864 şi potrivit dispoziţiilor care reglementează răspunderea contractuală, orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat, creditorul  având un drept de opţiune, între a recurge la rezoluţiunea contractului sau a solicita executarea acestuia în ipoteza în care nu au fost executate obligaţiile asumate de debitor. În speţă, apelantul-reclamant, creditor al sumelor de bani reprezentând rate restante şi neachitate a optat pentru executarea silită a obligaţiei neexecutate de debitor, întrucât s-a făcut dovada că pârâţii nu  au achitat contravaloarea ratelor restante pentru perioada mai 2014-aprilie 2017, astfel că pârâţii au fost obligaţi la plata ratelor aferentei acestei perioade de timp.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii MSR şi MAM, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei, admiterea apelului şi respingerea acţiunii.

În motivarea recursului pârâţii au arătat, pe lângă alte critici, că instanţa nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1350 alin 3 cod civil şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 479 alin. 1 cod procedură civilă.

Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 cod procedură civilă.

În motivarea recursului pârâţi au arătat că au încheiat cu reclamantul şi un contract de vânzare cumpărare cu plata în tranşe pentru 3 terenuri in suprafaţa de 681 mp, 174 mp şi 4097 mp, dar această tranzacţie a fost autentificată sub nr. x/01.07.2011 la BNP şi că din anul 2012 - luna mai nu au mai efectuat nici o plată către reclamant.

Au susţinut că au convenit cu reclamantul ca pentru neplata a două rate consecutive să se procedeze la rezilierea contractului, iar ei să piardă ceea ce au achitat deja. Această clauză este una fermă, clară fără nici un dubiu si imperativă, care nu lasă părţilor posibilitatea de a opta pentru îndeplinirea obligaţiei, iar reclamantul nu poate să ceară obligarea lor la plata întregului preţ rămas neachitat atât timp cât ratele nu au devenit scadente şi obligaţia de plată se întinde până in anul 2024.

Având in vedere dispoziţiile art. 1350 C.civ. invocat de reclamant ca temei de drept al acţiunii, recurenţii au susţinut că potrivit alin. 3 al aceluiaşi articol reclamantul nu are un drept de opţiune pentru alte reguli mai favorabile prin înlăturarea regulilor răspunderii contractuale care sunt stabilite de părţi prin contrat autentic.

Recursul a fost respins pentru următoarele considerente.

Cu titlu preliminar, Curtea a constatat că potrivit art. 638 alin. 1 pct. 3, art. 639 alin. 1 Noul cod procedură civilă şi art. 101 din Legea 36/1995 privind  notarii publici, înscrisul autentificat de notarul public care constată o creanţă certă şi lichidă are putere de titlu executoriu la data exigibilităţii acesteia. Ca atare, este posibilă executarea creanţei după ce  aceasta devine exigibilă, fără a se apela la instanţa de judecată pentru obţinerea unui nou titlu executoriu.

Această chestiune nu este pusă în discuţie în prezentul dosar, faţă de alegerea reclamantului de a urma şi procedura jurisdicţională, întrucât instanţa de ultim grad de jurisdicţie nu poate impune reclamantului alegerea unei alte modalităţi de recuperare a creanţei sale cât  timp instanţele de fond nu au făcut pus în discuţie excepţii care să nu fi dus la judecata pe fond  a cererii. Altfel spus, instanţa este chemată să asigure părţilor un proces echitabil, fără a le impune o sarcină disproporţionată  care să conducă la imposibilitatea de  a se asigura efectivitatea drepturilor deduse judecăţii. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat  în cauza Dinchev contra Bulgariei, nr. 23057/03, hotărârea din 22 ianuarie 2009. Este  evident în speţă că dacă s-ar pune în discuţie în această etapă procesuală incidenţa dispoziţiilor legale arătate, reclamantul ar fi lipsit de posibilitatea de a mai recupera creanţa sa, aceasta fiind prescrisă pentru o perioadă mare de timp iar curgerea termenului de prescripţie nu ar sancţiona, în acest caz particular, pasivitatea reclamantului -creditor.

Ca urmare,  respectând cadrul procesual în care s-a derulat litigiul la instanţele anterioare şi pentru a respecta dreptul reclamatului la un proces echitabil, în condiţiile echităţii impuse de art. 6 din Convenţia europeană  a drepturilor omului, Curtea de apel a analizat criticile din recurs şi, implicit, fondul litigiului.

Sub aspectul legii civile aplicabile, chestiune  ce trebuie  analizată deoarece recurenţii au făcut trimitere la prevederile noului cod civil, Curtea constată că în mod corect tribunalul  a avut în vedere dispoziţiile codului civil de la 1864, întrucât contractul de vânzare a fost încheiat la 1.07.2011,  astfel că potrivit art. 6 alin (2) din Noul cod civil actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor. Cum Noul cod civil a intrat în vigoare la 1.10.2011, contractul care a fost încheiat în luna iulie 2011  este supus dispoziţiilor legale sub imperiul cărora a fost încheiat, inclusiv în ceea ce priveşte executarea silită în natură a obligaţiilor.

Potrivit art. 22 cod procedură civilă, instanţa nu este ţinută  să aplice dispoziţiile legale invocate de parte în cererile sale, ci, în exercitarea rolului său activ, trebuie să dea acţiunii calificarea corectă în drept, respectiv să se raporteze la dispoziţiile legale aplicabile situaţiei de fapt descrisă de reclamant prin acţiune.

Ca atare, dispoziţiile invocate de reclamant prin acţiune ca temei al pretenţiilor sale, respectiv art. 1350 Noul cod civil referitoare la răspunderea contractuală, nu pot fi analizate în speţă, tribunalul făcând în mod corect trimitere la dispoziţiile corespondente din codul civil de la 1864, care constituie legea aplicabilă raporturilor obligaţionale dintre părţi.

Sub aspectul legii aplicabile, şi judecătoria a avut în vedere dispoziţiile Decretului 167/1958 pentru partea de creanţă ce a devenit exigibilă până la intrarea în vigoare a Noului cod civil, aspect care, de asemenea nu a fost criticat de pârâţi prin  apel la considerente, o astfel de cale de atac nefiind promovată.

Aşadar, potrivit art. 969 cod civil de la 1864, aplicabil  în raport de data când  a fost încheiat contractul, convenţiile legal încheiate au putere de lege între părţile contractante, astfel că părţile nu  se pot sustrage de la obligativitatea contractului, fiind ţinute să îşi execute cu bună-credinţă şi la termenele stipulate obligaţiile născute din contract.

În speţă, între reclamant, în calitate de vânzător, şi pârâţii cumpărători s-a încheiat un contract autentic prin care s-au înstrăinat trei parcele de teren, pârâţii asumându-şi obligaţia de a plăti preţul în rate lunare, vânzătorul devenind creditorul obligaţiei de plată a unor sume lunare de bani .

Orice raport juridic obligaţional dă dreptul creditorului de a cere debitorului său să îşi execute prestaţia asumată, principalul scop al contractului fiind executarea obligaţiilor, pentru dobândirea de către fiecare parte a drepturilor convenite. Dispoziţiile art. 1073 cod civil de la 1864 dispun că orice creditor are dreptul de  a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei.  În virtutea principiului executării în natură  a obligaţiilor, creditorul are dreptul ca, în cazul în care debitorul nu îşi execută benevol obligaţiile, să ceară executarea silită în natură, inclusiv prin formularea unei cereri de chemare în judecată prin care să pretindă să-i fie plătită suma de bani ce constituie diferenţă de preţ, cum este cazul în dosarul pendinte.

Date fiind dispoziţiile art. 1073 cod civil de la 1864, care sunt corespondentul dispoziţiilor art. 1350, art. 1516 şi art. 1527 din Noul cod civil, nu este fondată susţinerea pârâţilor în sensul că reclamantul nu poate pretinde executarea în natură  a obligaţiei, ci era obligat să ceară rezoluţiunea contractului.

Creditorul are un drept de opţiune între a solicita executarea în natură, care constituie principiul executării obligaţiilor, sau alte remedii contractuale, cum sunt executarea prin echivalent, reducerea prestaţiilor sau rezoluţiunea contractului. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 1021 cod civil de la 1864, potrivit cu care „partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă parte  a executa convenţia, când este posibil, sau să-i ceară desfiinţarea, cu daune-interese”.  Acelaşi principiu, al libertăţii de opţiune al creditorului, este înscris şi în art. 1516 alin. 2 Noul cod civil.

Cum în cazul în care obiectul obligaţiei îl constituie plata unor sume de bani este posibilă tot timpul executarea în natură, în mod justificat reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la plata ratelor restante, aceştia recunoscând faptul că au încetat să plătească în luna mai 2012, deşi obligaţia lor era scadentă lunar şi se stingea în anul 2024, neexistând o obligaţie a cestuia de a lege desfiinţarea contractului, cum susţin recurenţii.

Prin urmare, niciodată dispoziţiile codului civil nu au fost în sensul că un creditor este obligat să ceară rezoluţiunea contractului, dimpotrivă, dreptul creditorului de a obţine executarea în natută, de a  cere constrângerea debitorului la executarea în natură a fost  afirmat permanent în raporturile contractuale.

În ceea ce priveşte clauza rezolutorie, respectiv pactul comisoriu, inserat în contractul părţilor, Curtea constată că părţile au convenit că ”pentru neachitarea a două rate consecutiv contractul va fi supus rezoluţiunii iar vânzătorul va redeveni proprietarul terenurilor, indiferent de procentul în care s-a achitat preţul.”

Potrivit art. 1020 cod civil, condiţia rezolutorie este subînţeleasă în contractele sinalagmatice şi presupune dreptul părţii care şi-a executat ori era gata să îşi execute obligaţiile de a cere desfiinţarea contractului dacă partea cealaltă nu şi-a executat propriile obligaţii. Pactele comisorii în sistemul codului civil de la 1864 cunoşteau patru grade şi constituiau clauze contractuale prin care era redus ori înlăturat rolul instanţei de judecată în dispunerea rezoluţiunii contractului. În prezent, conform art.  1553 Noul cod civil, pactele comisorii sunt doar de două grade, corespondente pactelor comisorii de grad doi şi de grad patru recunoscute sub imperiul vechiului cod civil.

Pactul comisoriu intervenit în contractul în litigiu este unul de prim grad, prin care se reiau dispoziţiile de drept comun ale art. 1020 cod civil, în sensul că prin respectiva clauză părţile  au stabilit că în caz de neexecutare contractul se desfiinţează. Un astfel de pact nu are ca efect desfiinţarea de drept a  contractului şi nici nu obligă partea care nu este în culpă să aleagă rezoluţiunea ca remediu contractual,  ci exprimă dispoziţia legală potrivit cu care rezoluţiunea se dispune de instanţă, la cererea păţii care şi-a executat obligaţia, fiind necesară administrarea probelor referitoare la existenţa obligaţiei şi  culpa în neexecutare.

În atare condiţii, vor fi înlăturate motivele de recurs  referitoare la  imposibilitatea reclamantului de a cere executarea obligaţiei şi la impunerea pactului comisoriu de grad unu inserat în convenţia părţilor.

Tribunalul a apreciat corect că se impune admiterea acţinii pentru ratele din preţ ajunse la scadenţă şi neachitate de către pârâţi, dispoziţiile art. 1361 cod civil de la 1864 impunând cumpărătorului, ca obligaţie principală plata  preţului,  iar atunci când preţul este stabilit în rate, obligaţia trebuie executată la datele convenite de părţi.

Deşi reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la plata preţului integral, acţiunea a acestuia a fost admisă numai în parte, pentru ratele scadente, urmând ca pentru restul de rate obligaţia să fie executată, în principal, benevol de către debitori sau să se ceară chiar direct executarea silită a contractului.

Se va respinge şi critica vizând încălcarea de către tribunal a dispoziţiilor art. 479 alin. 1  cod procedură civilă, constatându-se că prin motivele de apel  s-au adus critici sentinţei primei instanţei atât în ce priveşte admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada iunie 2012-mai 2014, cât şi cu privire la fondul cauzei. 

 Apelantul-reclamant  a consemnat în motivele de apel că în ceea ce priveşte plata ratelor solicitate, consideră că acţiunea este pertinentă deoarece pârâţii s-au folosit de parcelele cumpărate şi datorează ratele pe perioada folosinţei terenurilor. Apelantul a arătat şi faptul că nu are legătură cu acţiunea sa în pretenţii clauza rezolutorie inserată în contract, apreciind că aceasta poate fi  invocată de comun acord de către părţi, în faţa notarului public.

Domenii speta

Spete similare