Acţiune în constatarea dării in plată Legea 77/2016.

Deliberând asupra apelului;

Constată că prin sentinţa civilă nr. .................../22.05.2019 pronunţată de Judecătoria Craiova a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii notificării privind darea în plată, invocată de pârâta .............................., ca neîntemeiată.

A fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţii ........................,  în contradictoriu cu pârâta .........................., având ca obiect acţiune în constatarea dării în plată conform L. nr. 77/2016, ca neîntemeiată.

Au fost obligaţi reclamanţii ......................... la plata către pârâta ............................. a sumei de 1000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată – onorariu avocat, astfel cum a fost redus de către instanţă.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Asupra excepţiei inadmisibilităţii:

Prin notele de şedinţă din data de 28.11.2018, pârâta ...........................a invocat excepţia inadmisibilităţii notificării de dare în plată prin raportare la prevederile L. nr. 77/2016 astfel cum sunt interpretate prin Decizia CCR nr. ............./2016. Astfel, întemeindu-se pe considerentele Deciziei nr. 639/27.10.2016, pronunţată de Curtea Constituţională, pârâta a susţinut în esenţă că bunul imobil a fost vândut prin licitaţie publică, nemaifiind aplicabile dispoziţiile L. nr. 77/2016.

Este adevărat că în cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 639/27.10.2016, pronunţată de Curtea Constituţională (pct. 17), s-a reţinut că L. nr. 77/2016 condiţionează stingerea tuturor datoriilor de consumatorilor de transmiterea voluntară a dreptului de proprietate asupra bunului ipotecat din patrimoniul consumatorilor în cel al profesioniştilor.

Nu este mai puţin adevărat însă că potrivit art. 8 alin. 5 din L. nr. 77/2016, dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului. Astfel, instanţa de fond a reţinut că textul de lege citat se aplică şi în situaţia în care la momentul apariţiei actului normativ imobilul fusese executat în procedura executării silite , iar creditorul continuă executarea silită pentru că debitul nu a fost integral acoperit.

Din interpretarea gramaticală şi logico-juridică rezultă că art. 8 alin. 5 consacră dreptul consumatorului-debitor supus executării silite de a solicita instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractul de credit, fără a distinge în raport de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului. Cu alte cuvinte, dreptul de a solicita constatarea stingerii datoriei din contractul de credit nu este condiţionat de stadiul sau de forma executării silite, astfel încât stadiul executării silite care continuă împotriva debitorului pentru diferenţa rezultată ca urmare a executării garanţiei, nu prezintă relevanţă pentru constatarea ca stinsă a datoriei. Instanţa de fond a mai reţinut că legiuitorul a consacrat în art. 5 alin. 8 dreptul la constatarea stingerii datoriei rezultate din contractul de credit, fără a face referire la transmiterea dreptului de proprietate către creditor, ca în cazul art. 8 alin. 1, unde cererea adresată instanţei vizează pronunţarea unei hotărâri prin care, pe de o parte, să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi, pe de altă parte să se transmită dreptul de proprietate către creditor.

Astfel, a interpreta textul de lege (art. 8 alin. 5) în sensul că nu se aplică situaţiei în care, la apariţia legii garanţia imobiliară a fost executată, debitul nefiind acoperit, iar executarea silită faţă de debitor continuă, deoarece debitorul nu mai poate transmite, conform legii, dreptul de proprietate asupra imobilului pentru că nu îl mai deţine, adaugă la lege. Or, interpretului nu îi este permis să adauge la lege, conform principiului latin ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

În acest sens, decizia nr. 623/25.10.2016 pronunţată de Curtea Constituţională, invocată de către pârâtă, nu se preocupă de situaţia particulară în discuţie şi nici nu poate fi un argument în susţinerea acestei interpretări, în contextul în care Curtea Constituţională nu realizează interpretarea textelor de lege, aceasta din urmă fiind de competenţa instanţei de judecată.

În acest sens s-a pronunţat recent şi ICCJ prin decizia nr. 7/2019 – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care a stabilit că „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite pot solicita stingerea obligaţiilor izvorâte din contractele de credit debitorii care sunt supuşi în continuare unei executări silite, deşi executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare, instanţa de judecată astfel învestită urmând să verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii.”, reţinând în considerentul nr. 53 că „dreptul de a cere să se constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat şi nu este condiţionat de stadiul în care se află executarea ori de forma executării silite care se continuă contra sa.”

În lumina celor arătate anterior se impune respingerea excepţiei inadmisibilităţii notificării privind darea în plată, invocată de pârâta ............................., ca neîntemeiată.

Asupra fondului cauzei:

Între reclamanţii ..........................., în calitate de împrumutaţi şi .................., în calitate de creditor/Bancă, s-a încheiat contractul de credit de investiţii imobiliare  (cu garanţie imobiliară) nr. ......................./07.12.2007, prin care aceasta din urmă a acordat reclamanţilor un credit în cuantum de 350.000 lei, folosit pentru achiziţia unui teren, creditul fiind garantat cu imobilul reprezentat de apartament situat în Craiova, ......................., jud. Dolj, compus din 3 camere şi dependinţele aferente, cu o suprafaţă totală de 80,23 mp, intabulat în Cartea Funciară nr. ................. a mun. Craiova, identificat cu nr. cadastral provizoriu ............../12, dobândit prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. ................./19.02.2004 încheiat de BNP ..................

De asemenea, împrumutul acordat a fost garantat cu ipotecă de prim rang asupra imobilului – apartament nr. 12, format din 3 camere şi dependinţele aferente, situat în Craiova, str. ......................., jud. Dolj, cu o suprafaţă totală de 80,23 mp, intabulat în Cartea Funciară nr. 33998 a mun. Craiova, identificat cu nr. cadastral provizoriu ................../12, sens în care între părţi s-a încheiat contractul de ipotecă, accesoriu contractului de credit nr. .................../07.12.2007, autentificat sub  număr ................/07.12.2007 de BNP .....................

Instanţa de fond a mai reţinut că creditoarea ............................a pus în executare titlurile executorii reprezentate de contractul de credit nr. ......................./07.12.2007 şi contractul de ipotecă autentificat sub nr. ................../07.12.2007 de BNP .........................., în dosarul de executare nr. .................../E/2012. În cadrul acestui dosar de executare, imobilul apartament nr. 12, format din 3 camere şi dependinţe, situat în Craiova............................., jud. Dolj, cu o suprafaţă totală de 80,23 mp, intabulat în Cartea Funciară nr. 33998 a mun. Craiova, identificat cu nr. cadastral provizoriu ....................../12, a fost adjudecat pentru suma de 304.000,00 lei, sens în care s-a încheiat actul de adjudecare din data de 26.11.2012 (fila 126).

Ulterior, la data de 15.06.2016 (fila 25), reclamanţii au procedat la notificarea pârâtei prin intermediul unui executor judecătoresc pentru stingerea datoriilor izvorâte din contractul de credit nr. ...................../07.12.2007, iar prin răspunsul nr. ................./CI/2864/22.06.2016 a comunicat debitorilor că executarea silită în dosarul nr. ................./E/2012 aflat pe rolul ............................ va continua până la recuperarea integrală a sumelor datorate în baza contractului nr. ......................./07.12.2007.

În drept, instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 77/2016 prezenta lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor, iar conform art. 3 din acelaşi act normativ prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, republicată, cu modificările ulterioare, consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art.5 alin. (3)  părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord.

Potrivit art. 5 alin. 1 din Legea nr. 77/2016 în vederea aplicării prezentei legi, consumatorul transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind şi condiţiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4.

În ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate, instanţa de fond a reţinut că sunt îndeplinite cerinţele prev. de art.  4 alin. 1 din Legea nr. 77/2016.

 În acest sens, instanţa de fond a reţinut că debitorii au calitatea de consumator în sensul art. 1 alin. 2 din Legea 77/2016 coroborat cu art. 2 alin. 1 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori. Potrivit art. 2 alin. 1 din Legea 193/2000, prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

Prin urmare, singurul criteriu pentru a determina dacă o persoană are sau nu calitatea de consumator este criteriul obiectiv, respectiv acela de a analiza dacă persoana a încheiat contractul acţionând în scopuri din afara activităţii sale profesionale. În prezenta cauză, debitorii au încheiat contractul de credit pentru satisfacerea nevoilor personale, aspect care reiese din însuşi contractul de credit de consum încheiat între părţi care defineşte creditul de consum ca reprezentând creditul a cărui destinaţie este împlinirea unor nevoi personale ale debitorului şi/sau ale familiei sale.

Prin urmare, instanţa de fond a reţinut că debitorii au calitatea de consumatori, o astfel de interpretare a dispoziţiilor art. 2 din Legea 193/2000 este conformă cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg (Hotărârea Costea contra României, C 110/14, EU:C:2015:538, punctul 21) care a statuat că singurul criteriu pe care instanţele trebuie să-l aibă în vedere la momentul analizării caracterului de consumator este criteriul obiectiv, respectiv dacă persoana a acţionat în afara activităţii sale profesionale, comerciale sau industriale.

În ceea ce o priveşte pe pârâta creditoare, instanţa de fond are în vedere dispoziţiile art. 2 alin. 2 din L. nr. 193/2000, care defineşte profesionistul ca fiind orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia. De asemenea, instanţa de fond a reţinut şi dispoziţiile art. 1 alin. 1 din L. nr. 77/2016, potrivit cu care această lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor. Or, în condiţiile în care pârâta are calitatea de instituţie de credit, acesteia îi sunt aplicabile dispoziţiile L. nr. 77/2016.

Instanţa de fond a constatat că este îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 4 alin. 1 lit. b din Legea 77/2016 având în vedere că obiectul contractului l-a constituit acordarea unui împrumut în valoare de 58.083,00 CHF, situându-se astfel sub limita prevăzută de art. 4 alin. 1 lit. b din actul normativ menţionat.

În ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie prevăzută de art. 4 lit. c din Legea 77/2016, instanţa de fond a constatat că şi aceasta este îndeplinită, creditul a fost garantat de reclamanţii consumatori cu un imobil având destinaţia de locuinţă, astfel cum reiese din art. 3. din contractul de credit, în care este prevăzută expres destinaţia de locuinţă a imobilului asupra căruia a fost constituită ipoteca.

Singura condiţie prevăzută de Legea nr. 77/2016 vizează scopul pentru care a fost contractat creditul, respectiv de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă. Astfel, legea nu stabileşte în sarcina debitorului obligaţia de a face dovada că nu sunt înscrise sarcini cu privire la imobilul respectiv, că au fost achitate impozitele, cotele de întreţinere şi utilităţile. 

Referitor la cea de-a patra condiţie de admisibilitate prevăzută de art. 4 alin. 1 lit. d din Legea 77/2016, respectiv aceea ca debitorul consumator să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi, instanţa constată că la dosarul cauzei au fost depuse certificatele de cazier judiciar ale debitorilor reclamanţi din care reiese că aceştia nu au fost condamnaţi pentru vreo infracţiune (filele 47-48). Prin urmare, instanţa de fond constată că este îndeplinită şi cea de-a patra condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 4 alin. 1 lit. d din Legea 77/2016.

În continuare, instanţa de fond a arătat că simpla îndeplinire a condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea 77/2016 nu este suficientă pentru darea în plată a unui imobil, ci este necesar ca reclamanta să facă dovada existenţei unui caz de impreviziune de natură să rupă echilibrul contractual. În acest sens, instanţa de fond a reţinut că prin Decizia nr. 623/25.10.2016 a Curţii Constituţionale a României publicată în Monitorul Oficial nr. 53 din 18 ianuarie 2017, Curtea Constituţională a României a statuat că art. 11 teza întâi raportat la art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, sunt constituţionale în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii.

Totodată, prin aceeaşi decizie s-a stabilit că Legea nr.77/2016 reprezintă o aplicare a teoriei impreviziunii la nivelul contractului de credit (paragraful nr. 115), iar instituţia impreviziunii aplicabilă ope legis pentru toate contractele încheiate până la data intrării în vigoare a Legii nr.77/2016 nu poate fi recunoscută, fiind în contradicţie cu prevederile  constituţionale. S-a mai statuat că posibilitatea părţilor din contractele respective de a prezenta situaţia de fapt dintr-un dosar în faţa unei instanţe judecătoreşti este absolut necesară având în vedere că judecătorul trebuie să verifice această situaţie, astfel încât instituţia dării în plată să nu fie un instrument discreţionar pus la dispoziţia doar a unei părţi şi, astfel, să dezechilibreze raportul contractual. Numai în acest fel se poate asigura, în aceste cazuri, respectarea principiului egalităţii armelor în cadrul procesului civil (paragraful 116 din decizia CCR).

Prin urmare, fiind învestită cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 77/2016 instanţa trebuie să analizeze dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru a opera impreviziunea.

În acest sens, instanţa arată că impreviziunea, astfel cum a fost definită de doctrina şi jurisprudenţa aferente Codului civil de la 1864 (în vigoare până la 30.09.2011), sub imperiul căruia s-a încheiat şi contractul de credit din prezenta cauză, îşi găseşte aplicarea în cazul în care un eveniment excepţional şi exterior voinţei părţilor, ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului, ar face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului.

 Deşi impreviziunea nu a fost reglementată în mod expres prin dispoziţiile Codului Civil din 1864, în practica judiciară aceasta a fost aplicată prin prisma dispoziţiilor art. 970 C.Civ., în conformitate cu care „convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă...ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa”.

În doctrina juridică veche, impreviziunea a fost definită ca fiind prejudiciul pe care îl suferă una dintre părţile cocontractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare care intervine între prestaţiile şi contraprestaţiile celeilalte părţi, în cursul executării contractului, dezechilibrul fiind cauzat fie de conjunctura economică fie de fluctuaţiile monetare. Aceasta este analizată de către instanţa de judecată, ori de câte ori părţile nu au negociat în cuprinsul convenţiilor clauze de indexare, de revizuire sau de hardship.

Astfel cum a statuat şi Curtea Constituţională în decizia sus-menţionată (paragraful 96), impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor prevăzute de acesta; pe cale de consecinţă, clauzele contractului cu executare succesivă în timp trebuie adaptate în mod adecvat la noua realitate în măsura survenirii unui risc care se circumscrie ideii de impreviziune.

Totodată, trebuie amintite şi aspectele statuate de Curtea Constituţională în paragrafele 96 partea a II-a şi 97 din aceeaşi decizie: „96. În acest context, Curtea reţine că determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii, concept derivând din buna-credinţă care trebuie să caracterizeze executarea contractului, trebuie realizată ţinându-se cont de ideea de risc al contractului. Acesta trebuie analizat dintr-un punct de vedere bivalent atunci când acesta se materializează; astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, şi unul supraadăugat care nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo. 97. Impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment, fiind, aşadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului. Adaptarea are loc atunci când utilitatea socială a contractului poate fi menţinută, pe când încetarea atunci când în cazul intervenirii noilor condiţii contractul îşi pierde utilitatea socială. În consecinţă, Curtea reţine că revine, în primul rând, părţilor obligaţia de a renegocia contractul, iar, în al doilea rând, renegocierea trebuie să fie una efectivă prin raportare la noua realitate.”

Prin urmare, având în vedere aceste coordonate de analiză a îndeplinirii condiţiilor Legii nr. 77/2016, precum şi dispoziţiile art. 249 C.pr.civ., care stabilesc că fiecare parte trebuie să îşi probeze susţinerile, instanţa de fond apreciază că sarcina probei îndeplinirii condiţiilor impreviziunii revine reclamantei. Cu alte cuvinte, debitorul este cel care trebuie să dovedească faptul pozitiv al intervenirii evenimentului excepţional şi imposibilitatea de a-şi mai onora obligaţiile în condiţiile convenite la încheierea contractului.

În acest context, rolul instanţei, odată ce a fost sesizată de debitor, este unul esenţial, pentru că, cel puţin cu privire la condiţiile subiective, va trebui să aprecieze, de la caz la caz, bazându-se în special pe prezumţii, incidenţa acestora, pentru a face distincţie, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională, între debitorii de bună-credinţă şi cei de rea-credinţă, între cei care nu mai pot şi nu mai vor să plătească.

Prin urmare, în vederea aplicării teoriei impreviziunii, instanţa va analiza întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: i) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului; ii) schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului; iii) debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc, iv) debitorul a încercat renegociarea în vederea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului manifestate într-un termen rezonabil şi cu bună credinţă.

În ceea ce priveşte împrejurările avute în vedere, instanţa de fond apreciază că acestea trebuie să fie străine executării contractului, şi prin urmare străine persoanei creditorului şi a debitorului.

În analiza teoriei impreviziunii se vor analiza, în principal, 2 aspecte, ţinând cont şi de cele invocate de către reclamanţi respectiv veniturile obţinute de debitori la data încheierii contractului de credit, comparativ cu veniturile obţinute la data cererii întemeiate pe Lege, precum şi faptul că imobilul ce garantează executarea obligaţiei de plată a fost deja executat.

Instanţa de fond are în vedere că criteriul ce se despinde din considerentele deciziei nr. 623/2016 a CCR, reprezentat de fluctuaţia cursului valutar moneda naţională – moneda străină în care a fost acordat creditul de la data încheierii contractului de credit, comparativ cu data cererii întemeiate pe Lege, nu este aplicabil în prezenta speţă, având în vedere că împrumutul a fost acordat în moneda naţională, astfel încât reclamanţii nu se găsesc în situaţia de a suporta un eventual risc valutar.

Cu toate acestea, atât Codul civil din 1864 (art. 1578), cât şi noul Cod civil (art. 2164), consacră în materia împrumutului principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia. Prin urmare, principiul nominalismului este tradiţional în contractele de împrumut.

In conformitate cu prevederile art. 1584 cod civil 1864 (aplicabil in temeiul art. 3 si art. 102 din Legea 71/2011), obligaţia principală a împrumutatului este aceea de a restitui la scadenţă lucruri de acelaşi gen, aceeaşi cantitate si de aceeaşi calitate, indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrurilor dintre momentul încheierii contractului si acela al plăţii.

Prin urmare, şi în situaţia în care creditul a fost acordat in moneda naţională la scadenţă trebuie să fie restituită suma împrumutată indiferent de scăderea sau sporirea valorii monedei (principiul nominalismului monetar consacrat expres de art. 1578 Cod civil vechi).

În altă ordine de idei, prin încheierea contractului de credit se nasc obligaţii şi responsabilităţi importante în sarcina celui împrumutat, de care acesta trebuie să fie conştient. Nu se poate admite ca debitorul să-şi dea acordul la semnarea convenţiei de credit doar pentru a beneficia de avantajele pe care aceasta le implică (primirea unei sume de bani semnificative într-un interval scurt de timp), iar atunci când se pune problema executării propriilor obligaţii, să invoce faptul că măsurile Băncii sunt neechivoce, nejustificate şi abuzive.

În privinţa veniturilor realizate de către reclamanţi, instanţa de fond a reţinut faptul că reclamanţii au invocat în principal imposibilitatea de a mai achita creditul.

Cu toate acestea, pe baza documentelor depuse de către reclamanţi, instanţa de fond constată faptul că la momentul acordării creditului, reclamantul deţinea funcţia de director la S.C. TIFCO S.R.L., realizând venituri în cuantum de 4000 lei brut (2789 lei net), conform adeverinţei de salariu (fila 90).

De asemenea, instanţa de fond a avut  în vedere relaţiile comunicate de ............... (filele 63-73, 74-84), din care rezultă veniturile reclamantului Popescu Ioan, cât şi ale reclamantei Popescu Cristiana, iar din analiza acestora reiese că în perioada 2007-2009, veniturile reclamantului au fost constante, înregistrând o reducere începând cu anul 2010. În plus, din analiza veniturilor realizate de către reclamant, se constată că dacă în perioada 2007-2010 şi 2015-2018, reclamantul a realizat preponderent venituri din salarii şi dividende, în perioada 2010-2014, veniturile realizate de acesta au provenit din premii şi jocuri de noroc, precum şi din înstrăinarea unor bunuri imobile (fila 69).

În ceea ce o priveşte pe reclamantă, veniturile acesteia din salarii au avut un caracter constant şi continuu, înregistrând o creştere importantă începând cu anul 2015, iar la aceste venituri se adaugă şi veniturile din dividende (anul 2007), precum şi din premii şi jocuri de noroc (fila 80).

În ceea ce priveşte împrejurarea că reclamanţii nu deţin conturi la unităţi bancare sau cele deţinute anterior au fost închise ori nu au disponibil, acestea nu prezintă relevanţă în cauză, după cum nu prezintă relevanţă nici împrejurarea că societăţile la care reclamanţii au deţinut calitatea de administrator şi/sau asociat nu mai sunt în funcţiune. Din certificatul constatator emis de ORC Dolj (filele 42-43) reiese că reclamantul a deţinut funcţia de asociat la societăţile ................... (în prezent radiată), în perioada 21.01.2008 – 23.02.2009 la .................... (în funcţiune), ............. COM S.R.L. (dizolvată în 2010), ................... S.R.L. (radiată în urma procedurii falimentului), .................... S.R.L. (dizolvată). Cu toate acestea, veniturile încasate de reclamanţi din salarii, respectiv dividende sunt evidenţiate în relaţiile comunicate de ANAF, iar împrejurarea că S.C. ..................... S.R.L. – la care reclamanţii au avut calitatea de administrator, respectiv asociat, a intrat în procedura falimentului, nu poate avea relevanţă sub aspectul veniturilor realizate de către aceştia, procedura fiind instituită pentru recuperarea datoriilor acumulate de către societate.

Prin urmare, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii debitori nu au dovedit îndeplinirea condiţiilor impreviziunii, respectiv faptul că datorită unei împrejurări excepţionale, exterioare şi care nu putea fi prevăzută la momentul încheierii contractului, nu îşi mai pot executa obligaţiile izvorâte din contractul de credit, respectiv aceştia nu au făcut dovada diminuării veniturilor acestora în perioada de referinţă 2007-2016. Simpla notificare de dare în plată a imobilului nu echivalează cu îndeplinirea condiţiilor impreviziunii din moment ce nu s-a făcut dovada intervenirii împrejurării extraordinare sus-menţionate, astfel cum impunea art. 249 C.pr.civ conform căruia cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, iar simpla îndeplinire a condiţiilor prevăzute de art. 4 lit. a-d din L. nr. 77/2016 nu este suficientă pentru a se constata stingerea datoriilor acestora născute din contractul de credit.

Pe de altă parte, aşa cum s-a mai arătat anterior, împrejurarea că în cadrul procedurii de executare silită a fost adjudecat imobilul adus drept garanţie pentru executarea contractului de credit nu poate conduce în mod automat la stingerea integrală a datoriei, creditoarea fiind îndreptăţită la recuperarea creanţei.

În consecinţă, nefiind întrunite în mod cumulativ condiţiile legale prevăzute de L. nr. 77/2016, instanţa urmează a respinge acţiunea formulată de reclamanţii .......................... în contradictoriu cu pârâta ............................., având ca obiect acţiune în constatarea dării în plată conform L. nr. 77/2016, ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de către BEJ ................................., instanţa de fond a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 453 C. Proc. Civ., potrivit cu care partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Instanţa de fond a reţinut ca şi criteriu determinant la acordarea cheltuielilor de judecată culpa procesuală a contestatorului, care prin promovarea unei contestaţii la executare peste termenul legal, a pus părţile adverse în situaţia de a face cheltuieli pentru a se apăra.

De asemenea, instanţa de fond a avut în vedere şi prevederile art. 453 alin. 2 N. C. Proc. Civ., potrivit cu care când cererea a fost admisă, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, iar dacă este cazul judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.

Instanţa de fond a reţinut că în prezenta cauză pârâta ........................... a solicitat obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 6492,38 lei, reprezentând onorariu avocat, conform facturii nr. ................./FIN/LMB/2016/19.10.2016 şi a OP aferent (filele 111 vol. II).

În cauza de faţă, instanţa de fond a reţinut că obiectul cauzei a fost de dificultate medie, respectiv acţiunea în constatare întemeiată pe dispoziţiile art. 8 din L. nr. 77/2016, iar activitatea concretă a reprezentantului convenţional al pârâtei a constat în redactarea întâmpinării şi reprezentarea în faţa instanţei. Ca atare, fără a contesta activitatea apărătorului pârâtei, munca acestuia a constat în concret în redactarea întâmpinării, aceasta conţinând argumente de ordin general, în condiţiile în care pârâta are angajaţi avocaţi specializaţi în acest tip de litigii. Or, raportat la dificultatea cauzei, la natura şi noutatea acesteia şi la complexitatea apărărilor făcute, instanţa de fond apreciază că onorariul solicitat de către apărător pentru pârâtă este disproporţionat, motiv pentru care instanţa îl va reduce la suma de 1000 lei.

În altă ordine de idei, instanţa de fond apreciind că onorariul pretins de pârâta ......................., va face aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. 2 N. C. Proc. Civ., Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său.

Astfel cum s-a statuat anterior, potrivit art. 30 alin. 1 din L. nr. 51/1995 şi art. 132 din Statut, pentru activitatea profesională avocatul are dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul clientului său, iar art. 132 alin. 3 din Statut prevede o serie de criterii în funcţie de care se apreciază valoarea onorariului avocaţial.

În aprecierea de către instanţă de fond a justificării onorariului de avocat solicitat de parte (intimat), trebuie avut în vedere faptul că scopul exercitării dreptului la apărare prin angajarea unui apărător este acela de a se valorifica pretenţiile alegate de către parte, iar nu împovărarea părţii căzute în pretenţii. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauzele Costin c. României şi Johana Huber c. României, a statuat că cheltuielile de judecată trebuie să fie necesare şi efectuate real, în limita unui cuantum rezonabil.

Instanţade fond ţine să reamintească faptul că prin reducerea onorariului plătit de pârâtă nu se încalcă prevederile art. 34 din L. nr. 51/1995, contractul de asistenţă juridică producându-şi efectele între părţile contractante, instanţa de fond doar apreciind că efectele acestui contract nu trebuie să se repercuteze în totalitate asupra reclamantei, care este o terţă persoană. În consecinţă, va obliga reclamanţii ........................ la plata către pârâta ....................... a sumei de 1000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată – onorariu avocat, astfel cum a fost redus de către instanţă.

Constată că la data de 23.07.2019, contestatorii .................. au declar apel împotriva sentinţei civile nr. 6188 din 22.05.2019 pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. .............../215/2016, solicitând instanţei admiterea apelului ,  în temeiul art. 480 alin. 2 Cod de procedură civilă, anularea sentinţei  si pe fondul cauzei admiterea acţiunii formulate .

În motivare au susţinut că impreviziunea, astfel cum a fost definita de doctrina si jurisprudenţă aferente Codului Civil de la 1864, sub imperiul căruia s-a încheiat si contractul de credit din prezenta cauza, isi gaseste aplicabilitatea în cazul în care un eveniment excepţional si exterior voinţei părţilor, ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului, ar face excesiv de oneroasa executarea obligaţiei debitorilor.

Au arătat că în executarea contractului nr. ..................../07.12.2007 a survenit un astfel de eveniment excepţional, imposibil de prevăzut de către debitori la încheierea contractului, împrejurare ce a făcut excesiv de oneroasa executarea obligaţiilor asumate, eveniment recunoscut si de legiuitor, motiv pentru care a considerat ca se impune sa intervină si sa creeze cadrul legislativ necesar pentru înlăturarea inechităţilor la care s-a ajuns din cauza evenimentului imprevizibil, care a adus un risc supraadăugat riscului firesc ce însoţeşte un contract de credit si nici una dintre părţi nu este culpabila de apariţia evenimentului.

Din contractul de creditare reiese ca la data contractării creditului acesta a fost garantat de către debitori cu salariile obţinute lunar cat si cu veniturile din societatea unde erau asociaţi SC ............... SRL, cu o cota de participare la profit si pierderi de 51%.

Au menţionat că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei- reiese foarte clar ca la data contractării, debitorii obţineau venituri din salarii si dividende din societate, conform adeverinţelor de venituri si carnetelor de munca depuse la dosarul cauzei cat si bilanţurilor care cuprind contul de profit si pierderi ( a se vedea dosarul de creditare al băncii ).

Apelanţii menţionează că în anul 2009, datorita crizei economico- financiare, prin încheierea de şedinţa nr. ........./24 februarie 2009 emisa de către Tribunalul Dolj in dosarul nr. ................./63/2009, s-a deschis procedura de insolventa asupra debitoarei SC TIFCO SRL, numindu-se ca si administrator judiciar BNP .................

La data de 23 februarie 2011 administrator judiciar ........ ................  SPRL a formulat cerere prin care a solicitat începerea procedurii falimentului asupra debitoarei SC .............. SRL, cerere ce a fost materializata prin sentinţa nr. 612/30 martie 2011.

Au precizat că la data de 25 ianuarie 2010, administrator judiciar ............... SPRL a concediat toti salariaţii societăţii, inclusiv pe apelanţi, fiind angaiati ai societăţii, beneficiind de şomaj, conform înscrisurilor din carnetele de munca si anexate la dosarul cauzei.

Prin sentinţa civila nr. 639/19 octombrie 2016, la cererea lichidatorului judiciar ................SPRL, instanţa a aprobat raportul final insotit de situaţiile financiare si a dispus închiderea procedurii falimentului si radierea debitoarei SC ............. SRL din registrul comerţului. Apelanţii consideră că, survenirea crizei economico-financiare, la nivel global, ce a intervenit pe perioada derulării contractului de credit, faptul că şi-au pierdut locurile de munca si societatea, este un eveniment excepţional, împrejurare ce a făcut excesiv de oneroasa executarea obligaţiilor.

Intervenirea evenimentului imprevizibil oferă o baza legala pentru adaptarea sau încetarea contractului Legea 77/2016 reglementează situaţii specifice ce vizează o modalitate de executare a unor obligaţii derivate din contractul de credit in ipoteza intervenirii impreviziunii. A mai arătat că simpla împrejurare ca debitorii obţin anumite resurse financiare si au posibilitatea mai mult sau mai puţin, de a achita ratele de credit nu poate conduce la excluderea sa ab initio de la aplicarea teoriei impreviziunii. Prin plata ratelor de credit nu trebuie sa fie pusa in pericol însăşi existenta persoanei, întrucât orice persoana are o serie de cheltuieli inerente traiului ( hrana, îmbrăcăminte, plata obligaţiilor fiscale, investigaţii/tratamente medicale, etc), iar calitatea vieţii nu poate fi afectata in mod grav de obligaţia de a plaţi ratele de credit. De altfel, în speţă, veniturile debitorilor consumatori s-au diminuat semnificativ, iar aceştia au fost executaţi silit. De asemenea, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, reiese ca ultima plata efectuata de către debitori din fondurile proprii a fost la data de 30.04.2010, in cuantum de 2.105,34 lei si întrucât nu au mai putut achita ratele creditului, s-a procedat la executarea silita, respectiv vanzarea garanţiei.

Apelanţii consideră că în mod greşit instanţa de fond a motivat ca reclamantul Popescu Ioan, în perioada 2015-2018 a realizat venituri din dividende, iar în perioada 2010-2014 a realizat venituri din înstrăinarea unor bunuri.

Fac precizarea că bunul despre care face vorbire instanţa este apartamentul ce a fost ipotecat si vândut la licitaţie de către executorul judecătoresc.

Au menţionat că nu au nici o relevanta dividendele obţinute de către ambii reclamanţi in perioada 2007-2010, deoarece pana in anul 2010 aceştia au achitat ratele integral si la timp, iar după anul 2010 s-au aflat in imposibilitate de plata.

Au arătat că în mod eronat instanţa de fond precizează iar 'împrejurarea ca SC ............... SRL la care reclamanţii au avut calitatea de administrator, respectiv asociat, a intrat in procedura falimentului, nu poate avea relevanta sub aspectul veniturilor realizate de către aceştia, procedura fiind instituita pentru recuperarea datoriilor acumulate de către societate - la dosarul de creditare se alia venitiurile din salarii ale reclamanţilor, Popescu Ioan fiind angajat in societatea ................, cat si dividendele obţinute anual de către ambii reclamanţi.

Intrarea societăţii in faliment are o mare relevanţă asupra veniturilor celor doi reclamanţi, pentru ca datorita dividendelor pe care le încasau anual, li s-a aprobat creditul si din aceste dividente achitau inclusiv rata lunara.

Au  mai arătat că un alt element obiectiv al impreviziunii, devalorizarea valorii apartamentului adus ca garanţie pentru executarea contractului de credit, este un criteriu care coroborat cu principiul echităţii, ca parte a impreviziunii asa cum a fost configurata sub regimul Codului civil vechi, conduce la generarea dezechilibrului prestaţiilor rezultate din contractul de credit, cu atata mai mult cu cat contractul de credit a fost incheiat in vederea achiziţionării unui imobil. Apartamentul a fost adjudecat la un preţ substanţial mai mic decât valoarea in lei pe care o avea apartamentul la momentul acordării creditului ipotecar, când s-a procedat la evaluarea sa de către evaluatorul agreat de banca-creditoare cu ocazia întocmirii dosarului bancar de acordare a creditului.( Decizia nr................./2018, Tribunalul Dolj).

Într-o alta ordine de idei, au menţionat că exista impreviziune chiar daca partea ar fi capabila sa-si execute obligaţia, dar executarea ar presupune din partea debitorilor un efort nerezonabil, exorbitant, in condiţii de inechitate flagranta. In aceasta modalitate nota trebuie inteles considerentul nr. 119 din Decizia CCR nr. 632/2016, considerent care nu poate fi analizat in mod izolat, ci împreuna cu toate celelalte considerente care formează tabloul complet al teoriei impreviziunii. Apelanţii consideră ca sunt îndeplinite condiţiile impuse de către Legea 77/2016 si a făcut dovada privind condiţiilor referitoare la existenta impreviziunii, deoarece a intervenit un eveniment excepţional ce nu putea fi prevăzut in mod rezonabil de către noi la data încheierii contractului, ceea ce face excesiv de oneroasa executarea obligaţiei apelanţilor.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 77/2016, art. 466-482 Codul de procedura civilă.

Constată că la data de 08.08.2019, intimata ........................ Sucursala Bucureşti a  formulat întâmpinare prin care solicită că, în principal, să fie respinsă cererea de apel ca tardiv introdusă; ) în subsidiar, să fie respinsă, ca neîntemeiată cererea de apel , cu  cheltuieli  de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În motivare a susţinut că nu există nici un eveniment excepţional care să fi intervenit în raporturile juridice dintre bancă şi apelanţi şi care să fi dezechilibrat într-atât de mult executarea obligaţiilor, încât să fie justificată adaptarea sau încetarea contractului.

A precizat, cu titlu prealabil, că sarcina probei sub acest aspect revenea apelanţilor, aceştia fiind cei care susţin existenţa dificultăţilor de plată şi care solicită aplicarea mecanismului Legii nr. 77/2016. Aşa fiind, apelanţii sunt cei care trebuia să dovedească atât existenţa evenimentului excepţional şi exterior, cât şi anvergura efectelor sale sau, altfel spus, apelanţii sunt cei cărora le incumbă sarcina dovedirii îndeplinirii condiţiilor impreviziunii. Mai mult decât atât, apreciază că aceasta dovadă trebuia făcută prin însăşi Notificarea de dare în plată, în cadrul căreia apelanţii erau obligaţi să detalieze îndeplinirea condiţiilor legale pentru admisibilitatea acesteia. În schimb, aşa cum se poate observa, nu doar că apelanţii nu au făcut vorbire în cuprinsul Notificării despre potenţialul dezechilibru ce ar justifica darea în plată, ci doar tangenţial în cadrul litigiului declanşat de bancă, fiind mai mult decât evident că acesta nu a probat existenţa impreviziunii şi, implicit nu a dovedit îndeplinirea uneia dintre condiţiile legale pentru a beneficia de stingerea integrală a datoriilor.

A menţionat că ceea ce se urmăreşte prin mecanismul de dare în plată este echilibrarea Contractului de credit. Aşadar, situaţia premisă de aplicare a legii este aceea a existenţei unui dezechilibru contractual care poate decurge din riscul contractului de credit. Măsura stingerii datoriei reprezintă, astfel, sancţiunea cea mai severă pe care instanţa o poate pronunţa în cazul unui dezechilibru contractual, fiind în cele din urmă o formă a impreviziunii contractului, situaţie în care este obligatoriu să se ţină seama de toate împrejurările intervenite pe parcursul derulării contractului, inclusiv de situaţia materială si financiară a debitorilor, care ar fi putut conduce la o dezechilibrare severă a drepturilor si obligaţiilor, de natură a face imposibilă continuarea contractului în condiţii rezonabile.

A învederat că măsura stingerii obligaţiilor şi chiar şi măsura dării în plată cu efect liberatoriu nu pot fi aplicate necondiţionat, doar pe baza îndeplinirii unor condiţii care, aşa cum menţionam şi anterior, sunt absolut generale, imprecise şi necondiţionate de producerea unui eventual dezechilibru, întrucât ar însemna că debitorul, la libera sa alegere şi discreţie, poate hotărî oricând că nu mai doreşte să continue executarea Contractului de credit, în lipsa unui dezechilibru contractual ori a intervenirii unor situaţii speciale care fac imposibilă ori excesiv de dificilă continuarea contractului. Stingerea obligaţiilor decurgând din contractul de credit nu poate interveni decât în situaţia în care există dezechilibru contractual sever. Acest lucru rezultă de altfel expres din cuprinsul art. 11 din Legea nr. 77/2016 care conţine veritabile condiţii de admisibilitate.

În consecinţă, fiind vorba chiar de o stingere a dreptului de creanţă, o astfel de privare de drepturi nu se poate realiza necondiţionat, la simpla discreţie şi latitudine a uneia dintre părţile contractuale, ci este imperios necesar a fi condiţionată şi raportată la existenţa unor împrejurări cu totul excepţionale care au cauzat un dezechilibru contractual sever.

Intimata arată că nu se face în niciun fel vorbire despre posibilitatea viitoare a apelanţilor de achitare a ratelor de credit. Nu există nicio informaţie cu privire la nivelul total al veniturilor şi la motivul imposibilităţii de a plăti în continuare, la încercările de a obţine de la Bancă o reeşalonare a plăţii creanţei sau la eventualele motive privind oportunitatea dării în plată faţă de situaţia financiară a apelanţilor. Aşa fiind, consideră că apelanţii au ales astfel în mod discreţionar să ofere în plată imobilul ipotecat, în pofida capacităţii acestora de a executa prestaţiile aşa cum au fost convenite de părţi la încheierea Contractului de credit.

Or, apelanţii tocmai în acest sens acţionează, urmărind să fie exoneraţi de la executarea obligaţiilor contractuale pe care şi le-au asumat faţă de intimată, aspect ce face inaplicabilă teoria impreviziunii tocmai în considerarea văditei încălcări, de către apelanţi, a principiului executării cu bună credinţă a obligaţiilor. A mai arătat că la fel de importantă este posibilitatea şi, chiar obligaţia instanţei, în soluţionarea acestui tip de cauze, de a face diferenţa între debitorii de bună-credinţă şi cei de rea-credinţă, între cei care nu mai pot să plătească şi cei care nu mai vor să plătească, mecanismul dării în plată neputând fi transformat într-un instrument discreţionar pus la dispoziţia debitorilor de rea credinţă, pentru dezechilibrarea gravă a raportului contractual.

Totodată, este esenţial a se determina momentul în raport cu care trebuie realizată analizarea condiţiilor şi criteriilor impreviziunii, pe parcursul derulării contractului, fiind absolut evident că un eventual dezechilibru nu putea interveni încă de la data încheierii contractului, ci doar într-un moment ulterior, pe parcursul derulării contractului.

A menţionat că prin Notificarea formulată, apelanţii nu invocă nicio împrejurare de natură a dovedi existenţa unui dezechilibru contractual. Aceştia se limitează exclusiv la enumerarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 - condiţii absolut generale şi insuficiente pentru a opera stingerea creanţei, aspect tranşat deja de prima instanţă.

A învederat că, condiţia privind existenţa unui dezechilibru decurgând din contractul de credit nu este îndeplinită în prezenta cauză. În primul rând, apelanţii nu invocă nicio împrejurare de natură a dovedi existenţa unui dezechilibru contractual. Acesta se limitează exclusiv la enumerarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 - condiţii absolut generale şi insuficiente pentru a opera stingerea creanţei.

În al doilea rând, a mai arătat că în ce priveşte existenţa unui risc valutar în prezenta cauză nu sunt îndeplinite condiţiile întrucât creditul au fost acordat în RON. Astfel, este exclusă de plano producerea unui dezechilibru contractual decurgând din riscul contractului, neexistând nicio împrejurare excepţională şi obiectivă care să facă excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului. În al treilea rând, raportat la intervenirea unor situaţii excepţionale de natură a crea un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, apelanţii în prezenta cauză nu au ataşat nicio dovadă în acest sens. A mai învederat că apelanţii nu au prezentat nicio dovadă din care să rezulte că obligaţia a devenit mult prea oneroasă pentru aceştia.

În plus faţă de aceste aspecte, în vederea aprecierii unui eventual dezechilibru contractual, nu poate fi ignorată situaţia plăţilor efectuate si gradul de acoperire a creditului.

Astfel, sumele restituite de apelanţi până în prezent au o valoare totală 389.896,7 lei, fiind în continuare de achitat suma de 65.680.18 lei. Totodată, arată că în ce priveşte valoarea la care a fost vândut imobilul, trebuie observat că aceasta este foarte apropiată de cea estimată la data constituirii garanţiei, neputând fi invocat faptul că imobilul ar fi fost valorificat pentru un preţ derizoriu.

Nu în ultimul rând, trebuie observat că destinaţia creditului a fost de achiziţionare a unui teren, altul decât imobilul afectat garanţiei. Având în vedere activitatea profesională a debitorilor, precum şi existenţa altor proprietăţi în patrimoniul acestora, există suficiente indicii în sensul în care este exclusă producerea unui dezechilibru.

Intimata mai arată că raportat la intervenirea unor situaţii excepţionale de natură a crea un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, apelanţii nu au prezentat nicio dovadă din care să rezulte că obligaţia a devenit mult prea oneroasă pentru aceştia ca urmare a schimbării situaţiei personale, materiale ori financiare. În acest caz, este necesar ca apelanţii să facă dovada că, din cauza unor situaţii excepţionale, nu mai pot continua executarea obligaţiilor, refuzul executării contractului neputând fi o chestiune ce tine exclusiv de conduita acestora.

În caz contrar, ar însemna că simpla decizie a debitorului care nu mai doreşte să plătească în condiţiile în care ar exista resursele necesare acoperii creanţei, ar urma să fie obligatorie pentru bancă, chiar în lipsa unor elemente care să justifice imposibilitatea achitării creditului. Practic, s-ar recunoaşte dreptul consumatorului de a se elibera oricând de obligaţiile sale, fără a fi necesară justificarea unor motive minime în sensul imposibilităţii sau dificultăţii achitării creditului. În aceste condiţii, arată că stingerea datoriei nu poate opera, întrucât, nu este vorba de o împărţire a riscului devalorizării imobilului ori de realizarea profitului, ci chiar de restituirea cel puţin a sumei principale împrumutate. în caz contrar, echilibrul contractual este cu totul rupt, banca fiind în poziţia de a suporta nu doar riscul devalorizării imobilului, ci chiar riscul de a nu mai recupera suma acordată cu titlu de împrumut, fără dobânzi.

Astfel, pentru a avea calitatea de consumator, debitorul este obligat să facă dovada că atât la data încheierii contractului de credit cât şi pe parcursul derulării acestuia, a acţionat în scopuri aflate în afara activităţii sale profesionale. Or, în prezenta cauză apelanţii nu au prezentat nicio dovadă cu privire la calitatea acestora de consumatori, limitându-se la a cita condiţiile de admisibilitate prevăzute în art. 4 alin. (1) sunt îndeplinite. O astfel de interpretare a primei condiţii de admisibilitate este în mod evident superficială şi lipsită de orice temei. Pentru a se constata îndeplinirea acestei condiţii, apelanţii ar fi trebuit să depună documente justificative din care să rezulte întrebuinţarea reală a imobilului pentru care a fost contractat creditul (respectiv în afara unor scopuri profesionale). A mai arătat că apelanţii nu au depus nicio dovadă în sensul în care situaţia acestora s-ar fi schimbat de la momentul acordării creditului, de natură a produce un dezechilibru contractual şi a imposibilităţii continuării achitării creditului. Faptul că împrumutaţii nu şi-au achitat creditul, fiind declarată rezoluţiunea contractului şi scadenţa anticipată a creditului nu dovedeşte în mod automat că aceştia nu şi-au putut continua executarea obligaţiilor, putând fi o chestiune ce ţine exclusiv de conduita contractuală a acestora.

În consecinţă, faţă de aceste argumente, intimata susţine că cererea de apel este neîntemeiată, în speţă nefiind dovedită intervenirea niciunui caz de impreviziune.

Pentru toate motivele arătate prin prezenta întâmpinare, reiese în mod clar că soluţia primei instanţe este una legală şi temeinică, astfel încât, a solicitat în principal să fie respinsă cererea de apel ca tardiv introdusă; în subsidiar, să fie respinsă, ca neîntemeiată cererea de apel formulată de apelanţi, obligarea apelanţilor la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În ceea ce priveşte excepţia de tardivitate a declarării apelului tribunalul a respins-o prin încheierea din data de 23.09.2019 , pentru considerentele expuse.

Analizând apelul declarat , tribunalul reţine că este neîntemeiat , pentru cele care urmează: în speţă acţiunea reclamanţilor are ca obiect principal constatarea stingerii obligaţiilor născute în baza unui contract ipotecar cu nr. .............../7.12.2007 încheiat cu ....................... iar notificarea trimisă intimatei , de la filele 25-27  fond , vizează acest aspect. 

Trebuie reţinut că obiectul contractului de  investiţie imobiliară cu garanţie ipotecară,  încheiat de debitorul Ioan Popescu cu intimata  .........................., a fost achiziţionare teren , iar bunul imobil adus în garanţie de garanţii .................... a fost un apartament cu trei camere  situat în Craiova , ..........................

Contractul de  mai sus a fost încheiat pentru  suma  de 350.000 RON , termenul de rambursare fiind de 20 de ani.

Critica din apel vizează aplicarea teoriei impreviziunii . În esenţă, impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor prevăzute de acesta. Drept urmare, clauzele contractului cu executare succesivă în timp trebuie adaptate în mod adecvat la noua realitate în măsura survenirii unui risc care se circumscrie ideii de impreviziune. Trebuie reţinut că,  contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, şi unul supra-adăugat care nu a putut face obiectul in concreto a unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul încheierii acestuia.

Tribunalul reţine că impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat , or în speţă apelanţii susţin că la data contractării creditului obţineau venituri , dar pe durata derulării contractului a intervenit criza economică , iar salariaţii de la SC ......................... SRL au fost concediaţi pe considerentul că societatea a intrat în procedura falimentului.

Tribunalul apreciază că intrarea în procedura insolvenţei a unei persoane juridice care are calitatea de angajator  nu se încadrează în ceea ce numim ,, eveniment ce nu putea fi prevăzut la data perfectării contractului,, şi prin urmare criticile vor fi înlăturate ca nefondate .

 Prin urmare nu se poate reţine că pe durata executării silite a intervenit un eveniment exterior şi imprevizibil. Pe de ală parte imobilul adus în garanţie a fost adjudecat pentru suma de 304.000 lei , conform procesului verbal de licitaţie din 8.11.2012 încheiat în dosar execuţional nr. ................/2012 al ........................, şi actului de adjudecare încheiat la data de 26.11.2012 .

Potrivit procesului verbal de eliberare sume din 5.12.2012 ,  s-a virat către ............. din preţul obţinut din vânzarea imobilului  doar suma de 286.301,07 lei , astfel încât debitorii sunt urmăriţi în continuare până la achitarea integrală debitului , plus dobânzi şi comisioane. Se ştie că în cadrul executării silite sunt şi cheltuieli de executare pe care le suportă debitorul, şi prin urmare din preţ s-au  îndestulat creditorii dar  şi executorul judecătoresc pentru activitatea desfăşurată, astfel încât nu s-a acoperit toată datoria .

 Conform procesului verbal încheiat la data de 5.12.2012 , fila 129 vol I ,  la distribuirea sumelor s-au înscris mai mulţi creditori, printre care şi Primăria municipiului Craiova cu suma de 94.00 lei reprezentând impozit clădiri, dar banii s-au repartizat doar birourilor de executori judecătoreşti cu titlu de cheltuieli de executare silită, şi  creditorul garantat care a primit  suma de 286.301,07 lei.

În ceea ce priveşte susţinerea apelanţilor că în mod eronat prima instanţă a reţinut că au înstrăinat un imobil, când în realitate este vorba de acelaşi imobil  ce a făcut obiectul executării silite , tribunalul  va înlătura critica , deoarece menţiunile de la fila 69 vol II , privesc o declaraţie privitor la veniturile realizate din transferul proprietăţii imobiliare  din patrimoniul personal. Prin transfer , în accepţiunea codului fiscal se înţelege orice vânzare , cesiune , înstrăinare a proprietăţii.

Cap. VIII1 din Legea nr. 571/2003 cu modificările şi completările ulterioare ,- codul fiscal aplicabil în 2013,  respectiv art.  77 ind. 1, se defineşte  venitului din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal.

Potrivit al (1) - la transferul dreptului de proprietate şi al dezmembrămintelor acestuia, prin acte juridice între vii asupra construcţiilor de orice fel şi a terenurilor aferente acestora, precum şi asupra terenurilor de orice fel fără construcţii, contribuabilii datorează un impozit care se calculează diferit în funcţie de valoare . 

(4) Impozitul prevăzut la alin. (1)  se calculează la valoarea declarată de părţi în actul prin care se transferă dreptul de proprietate sau dezmembrămintele sale. În cazul în care valoarea declarată este inferioară valorii orientative stabilite prin expertiza întocmită de camera notarilor publici, impozitul se va calcula la nivelul valorii stabilite prin expertiză, cu excepţia tranzacţiilor încheiate între rude ori afini până la gradul al II-lea inclusiv, precum şi între soţi, caz în care impozitul se calculează la valoarea declarată de părţi în actul prin care se transferă dreptul de proprietate.

Mai mult decât atât este vorba de un venit care a intrat în patrimoniul apelanţilor în cuantum de 125.000 lei la care au plătit un impozit în cuantum de 3040 lei, potrivit relaţilor comunicare de ................ Dolj. 

În cazul executării silite sumele care  sunt obţinute în urma vânzării prin licitaţie ca urmare a executării silite a imobilului , nu intră în patrimoniul debitorului , ci dimpotrivă sumele sunt distribuite între creditori .

În ceea ce priveşte valoarea la care a fost vândut imobilul , se observă că aceasta a fost foarte apropiată de valoarea estimată la data constituirii garanţiei , şi prin urmare nu se poate susţine de către apelanţi că preţul de vânzare a fost unul  derizoriu. Pe de altă parte este lesne de înţeles că în cadrul unei proceduri de executare silită , unde sunt organizate mai multe licitaţii până la valorificarea bunului imobil, preţul de plecare poate să scadă în situaţia în care nu există cumpărători.

Pe de altă parte la data contractării creditului pentru investiţii debitorii garanţi deţineau în proprietate  deja un apartament cu trei camere în Craiova , care  a făcut obiectul garanţiei imobiliare , iar debitorul Popescu  Ioan era asociat la SC ..................... SRL , şi a obţinut dividende în anii 2005, 2006 şi 2007, potrivit  declaraţiilor de repartizare dividende.

Într-adevăr societatea SC Tifco SRL a intrat în procedura insolvenţei conform Încheierii nr.  .............. /24.01.2009, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosar nr. ............../63/2009, procedură care s-a finalizat în 19.10.20176 prin închiderea procedurii în baza art. 132 al.2 din legea 85/2006, când s-a dispus şi radierea societăţii din registrul de la ORC.

Debitorul Popescu Ioan a depus şi o copie a carnetului de muncă pentru a demonstra că din 25.01.2010 a devenit şomer, dar această perioadă nu poate ţine mai mult de un an , cu menţiunea că , potrivit legii nr. 53/2003 , vechimea în muncă stabilită până la data de 31 decembrie 2010 se probează cu carnetul de muncă.

, iar pe data de  1 ianuarie 2011 s-au  abrogat  dispoziţiile Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de muncă, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 37 din 26 aprilie 1976, cu modificările ulterioare. Debitoarea ..................... lucrează în învăţământ, iar  începând cu ianuarie 2011 dovada veniturilor, a prestării activităţi / exercitării unei profesii nu se mai poate face cu acest document, astfel încât , tribunalul reţine că susţinerile apelanţilor sub aspectul lipsei veniturilor nu poate fi reţinută, în baza probelor pe care le-au depus la dosar.

Debitorii susţin că ultima plată au efectuat-o  la data de 30.04.2010 , din lipsa veniturilor , motiv pentru care s-a trecut la executarea silită, dar nu există în speţă vreun motiv care poate fi invocat , vreo imposibilitate insurmontabilă, privitor la prestarea vreunei activităţi aducătoare de venituri. Pe de altă parte este greu de crezut că cei doi debitori după 2010 au putut să îşi asigure un trai decent în lipsa oricăror venituri, aşa cum cum susţin prin cererea de apel, deoarece din înscrisurile de la dosarul judecătoriei comunicate de AJFP Dolj, – filele 66 -68, respectiv 71-73  vol II, aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă rezultă  evoluţia  unor veniturilor nete considerabile în perioada 2010- 2014 , dar şi ulterior din 2016 -2018 ,  astfel încât tribunalul va înlătura criticile ca nefondate .

Tribunalul apreciază că în mod corect prima instanţă a arătat că simpla îndeplinire a condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea 77/2016 nu este suficientă pentru darea în plată a unui imobil, ci este necesar ca reclamanta să facă dovada existenţei unui caz de impreviziune de natură să rupă echilibrul contractual, care nu se poate reţine în speţă.

Aspectele legate de impreviziune sunt amplu analizate de prima instanţă, iar tribunalul îşi însuşeşte aceste considerente.

Ţinând cont că intimata a solicitat în apel cheltuieli de judecată, sens în care a depus la dosar factura cu nr. ............./2019 în cuantum de 2816,37 lei , tribunalul va face aplicarea dispoziţiilor art. 451 al. 2 Cpc , apreciind în raport de complexitatea şi circumstanţele cauzei că suma de 1000 lei este rezonabilă,  motiv pentru care va obliga  apelanţii la plata acesteia  către intimata .......................

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge apelul, declarat de apelanţii ...................... împotriva sentinţei civile nr. ................./22.05.2019 pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. ............../215/2016, în contradictoriu cu intimata ...............................

Obligă apelanţii la plata sumei de 1000 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimata .............................

Cu recurs în 30 de zile  de la comunicare .

Domenii speta

Spete similare