Decizie de instituire a măsurilor asiguratorii. Condiţia motivării. Legalitate.

- art. 213 Cod procedură fiscală

- art. 11 din Legea nr. 241/2005

- pct. 55 lit. b) din Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 2546/2016

Organul fiscal ce sesizează existenţa indiciilor unei infracţiuni de natură economică trebuie să aprecieze, de la caz la caz, dacă această situaţie de fapt, cu implicaţii de natură penală, se încadrează şi în ipotezele alternative, dar limitative reglementate de art. 213 alin. 2 Cod procedură fiscală, pentru a dispune instituirea măsurilor asigurătorii. În cauză, la adoptarea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii, contestată, organul fiscal a motivat măsura prin aceea că „societatea nu a înregistrat în evidenţele contabile facturi privind livrările de bunuri, cu scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale datorate bugetului centralizat al statului”, adăugând apoi că luarea măsurii asigurătorii este obligatorie, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 241/2005.

Neînregistrarea în evidenţele contabile ale societăţii a unor facturi, faptă ce reprezintă elementul material al infracţiunii de evaziune fiscală ce face obiectul sesizării penale, determină concluzia corectă a organelor fiscale că există posibilitatea sustragerii sau ascunderii patrimoniului societăţii, cu consecinţe viitoare negative asupra colectării creanţelor bugetare.

Deliberând asupra recursului de faţă, constată:

Prin sentinţa civilă nr. 525/CA/05.04.2017 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. B. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice C..

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta S.C. A. S.R.L. B. a declarat recurs, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei şi admiterea acţiunii, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, a arătat că este incident cazul de casare reglementat de art. 488 pct. 6 Cod procedură civilă, respectiv hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei.

Astfel, recurenta a arătat că, deşi prima instanţă reţine, corect, că în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 1713/02.06.2016 nu se arată în ce constă pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă sau să-şi risipească averea, nefiind justificate cazurile excepţionale instituite de art. 213 Cod procedură fiscală, această susţinere este urmată de o aserţiune eronată, respectiv aceea că, în cauză, instituirea măsurilor asigurătorii nu este facultativă, lăsată la aprecierea organului fiscal, ci obligatorie, în condiţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 care prevede că, în cazul săvârşirii unei infracţiuni prevăzute de acest act normativ, instituirea măsurilor asigurătorii este obligatorie. Or, această motivare este străină de natura pricinii, prezentul litigiu fiind unul exclusiv în materie fiscală, temeiul avut în vedere de organul fiscal fiind dispoziţiile art. 213 din Legea nr. 207/2015, care însă nu sunt incidente faţă de situaţia de fapt a litigiului.

Recurenta a mai invocat şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, respectiv greşita aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor pct. 55 lit. b) din Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 2546/2016.

Pe de o parte, acest ordin a intrat în vigoare după data emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 1713/02.06.2016, astfel că, în conformitate cu art. 4 din acest act normativ, nu este aplicabil.

Pe de altă parte, din interpretarea cap. III lit. A pct. 16 din Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 2546/2016, rezultă că instituirea măsurilor asigurătorii este facultativă şi numai dacă sunt îndeplinite condiţiile cumulative ale art. 213 Cod procedură fiscală. Or, în cauză, prima instanţă a reţinut că nu s-a indicat, în cuprinsul actului fiscal contestat, în ce constă pericolul ca debitorul să se sustragă, să-şi ascundă sau să-şi risipească averea. Simpla sesizare penală, fără determinarea vinovăţiei prevăzute de lege, nu poate justifica emiterea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.

Recurenta consideră că, din interpretarea pct. 55 lit. b) din Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 2546/2016 nu rezultă că, făcându-se o sesizare penală de către organul de control fiscal, este obligatorie luarea de măsuri asigurătorii, ci doar că măsurile asigurătorii luate de organul fiscal, cu respectarea normelor juridice, subzistă până la finalizarea procesului penal, dacă nu au fost luate măsuri asigurătorii potrivit Codului de procedură penală.

Recurenta a mai susţinut că, prin decizia nr. 1949/16.12.2016, a fost suspendată soluţionarea contestaţiei administrative formulată împotriva deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală, până la soluţionarea dosarelor penale nr. xx2/P/2016, respectiv nr. xx8/P/2016 aflate pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Covasna. Prin urmare, nefiind cunoscut momentul până la care se vor soluţiona cele două dosare, procedura de soluţionare a contestaţiei administrative fiind suspendată, nu se justifică menţinerea măsurii asigurătorii a popririi conturilor societăţii.

În drept a fost invocată aplicarea art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă, iar, în probaţiune a solicitat administrarea probei cu înscrisuri noi.

Cererea de recurs a fost timbrată cu taxă judiciară de timbru de 200 lei, conform art. 24 alin. 1 şi 2 din O.U.G. nr. 80/2013.

Intimata Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice C., prin întâmpinare formulată în condiţiile art. XV alin. 3 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (filele 21-24), a solicitat respingerea recursului.

În susţinerea acestei poziţii procesuale, intimata a prezentat succint situaţia de fapt a litigiului, arătând că prin decizia de impunere F-XX nr. 74/31.05.2016, emisă în baza raportului de inspecţie fiscală nr. 71/31.05.2016, s-a reţinut că societatea recurentă nu a înregistrat în evidenţele contabile facturi privind livrări de bunuri, în scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale datorate bugetului general consolidat al statului, existând suspiciuni reale cu privire la săvârşirea de către societate a infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 241/2005, fiind sesizate în acest sens organele de urmărire penală. În acest context, intimata a arătat că s-a considerat că se impune luarea unor măsuri asigurătorii, fiind emisă decizia contestată în cauză, în temeiul art. 213 din Legea nr. 207/2015.

Intimata a mai arătat că prin acest act, a fost identificat debitorul, a fost motivată dispunerea măsurii şi a fost identificat contul asupra căruia organul de control a considerat necesară instituirea popririi, neexistând alte bunuri urmăribile în patrimoniul societăţii, măsura fiind, în mod evident, legală.

Recurenta reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, în condiţiile art. XVI alin. 2 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (filele 31-33) prin care a reiterat, succint, argumentele din cererea de recurs.

Analizând recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. B., prin prisma dispoziţiilor art. 488 Cod procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

Primul motiv de recurs invocat de recurenta pârâtă, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă, nu este fondat.

Acest caz de casare tinde la reformarea unei hotărâri judecătoreşti care nu respectă exigenţa motivării, respectiv când actul jurisdicţional nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când acesta cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii. Or, în cauză, deşi este invocată cea de-a doua ipoteză a normei juridice, Curtea constată că aceasta nu se regăseşte în speţă.

Astfel, verificând considerentele expuse de prima instanţă în sentinţa recurată, Curtea constată că aceasta a indicat motivele de fapt şi de drept care au determinat-o să pronunţe soluţia adoptată, raţionamentul prezentat fiind unul coerent, încadrat în dispoziţiile legale reţinute a fi aplicabile.

Faptul că prima instanţă a reţinut, în considerente, aplicarea art. 11 din Legea nr. 241/2005 nu reprezintă o chestiune străină de litigiu, în condiţiile în care acest act normativ reglementează cadrul legal de combatere a evaziunii fiscale, faţă de societatea reclamantă fiind formulată, de către organul fiscal, o sesizare a organelor de cercetare penală sub acest aspect.

Al doilea motiv de reformare a sentinţei primei instanţe invocat este greşita aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi a pct. 55 lit. b) din Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 2546/2016, motiv care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, dar care nu este fondat.

Astfel, prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 1713/02.06.2016 emisă de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice C. s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor şi poprire asiguratorie asupra disponibilităţilor din conturile bancare aparţinând reclamantei S.C. A. S.R.L., până la concurenţa sumei de 908.882 lei, reprezentând obligaţii de plată suplimentare (impozit pe profit, TVA şi impozit pe dividende) stabilite în sarcina reclamantei potrivit Deciziei de impunere nr. F-XX 74/31.05.2016, contestaţia administrativă împotriva acestei decizii de impunere, înregistrată la AJFP C. sub nr. 10539/22.06.2016, fiind suspendată prin Decizia nr. 1949/16.12.2016 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice D., pentru suma de 711.299 lei, reprezentând impozit pe profit, TVA şi impozit pe veniturile din dividende stabilite suplimentar, până la soluţionarea dosarelor penale nr. xx2/P/2016, respectiv nr. xx8/P/2016 aflate pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Covasna.

Reclamanta a contestat legalitatea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, iar prima instanţă, deşi a reţinut că în cuprinsul Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 1713/02.06.2016 nu se arată în ce constă pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, nefiind justificate, aşadar, cazurile excepţionale pentru luarea măsurilor asigurătorii în sensul art. 213 alin. 2 Cod procedură fiscală, a constatat că luarea măsurilor asigurătorii se impune în temeiul art. 11 din Legea nr. 241/2005.

Recurenta critică soluţia primei instanţe şi parţial şi considerentele hotărârii instanţei de fond, apreciind că, în mod eronat a fost reţinută incidenţa art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi a pct. 55 lit. b) din Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 2546/2016.

În ceea ce priveşte critica greşitei aplicări a Ordinului Preşedintelui ANAF nr. 2546/2016, act normativ publicat în Monitorul Oficial numai la data de 09.09.2016, Curtea constată că este corectă susţinerea recurentei că acesta nu trebuia reţinut în considerentele sentinţei recurate, fiind publicat numai ulterior emiterii deciziei contestate în litigiu.

Cu toate acestea, acest aspect nu duce, de plano, la o soluţie favorabilă recurentei, Curtea fiind ţinută să analizeze legalitatea hotărârii primei instanţe şi, implicit, a actului fiscal contestat, prin raportare la actul normativ principal, în aplicarea căruia a fost emis Ordinului Preşedintelui ANAF nr. 2546/2016, respectiv art. 213 Cod procedură fiscală.

În ceea ce priveşte greşita reţinere a art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, care instituie obligaţia generală a luării măsurilor asigurătorii în cazul unei infracţiuni de evaziune fiscală, Curtea reţine că trebuie determinat raportul dintre această normă şi art. 213 Cod procedură fiscală, care reprezintă cadrul general al dispunerii măsurilor asigurătorii de către organul fiscal.

Astfel, Curtea reţine că, din interpretarea art. 11 din Legea nr. 241/2005, rezultă că obligativitatea instituirii măsurilor asigurătorii este în sarcina organelor judiciare care instrumentează cauza penală. Această interpretare este susţinută de considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 320/2016 prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a normei de mai sus (paragrafele 19 şi 20).

Însă, acest aspect, contrar susţinerilor recurentei, nu înlătură incidenţa art. 213 alin. 2 Cod procedură fiscală, în cazul în care conform art. 132 Cod procedură fiscală, organul fiscal constată că există indiciile săvârşirii unei infracţiuni şi sesizează în acest sens organele de cercetare penală. Această interpretare rezultă din chiar dispoziţiile art. 213 alin. 8 Cod procedură fiscală, conform cărora măsurile asigurătorii luate înainte de sesizarea organelor de urmărire penală nu încetează în termenul prevăzut de art. 213 alin. 7 din acelaşi act normativ, ci numai la data luării măsurilor asigurătorii în condiţiile Codului de procedură penală.

În aceste condiţii, organul fiscal, fiind primul organ al statului, în ordine cronologică, ce sesizează existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni incriminate de dispoziţiile Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, este cel care trebuie să decidă, prin raportare la situaţia de fapt constatată, dacă se impune sau nu luarea măsurilor asigurătorii, prin aplicarea normelor de procedură reglementate de Codul de procedură fiscală, chiar şi în lipsa titlului de creanţă, în conformitate cu art. 213 alin. 3 Cod de procedură fiscală.

Altfel spus, organul fiscal ce sesizează existenţa indiciilor unei infracţiuni de natură economică trebuie să aprecieze, de la caz la caz, dacă această situaţie de fapt, cu implicaţii de natură penală, se încadrează şi în ipotezele alternative, dar limitative reglementate de art. 213 alin. 2 Cod procedură fiscală, pentru a dispune instituirea măsurilor asigurătorii.

În cauză, Curtea reţine că la adoptarea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii, contestată în cauză, organul fiscal a motivat măsura prin aceea că „societatea nu a înregistrat în evidenţele contabile facturi privind livrările de bunuri, cu scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale datorate bugetului centralizat al statului”, adăugând apoi că luarea măsurii asigurătorii este obligatorie, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 241/2005.

Faţă de această motivare, în dezacord cu prima instanţă, Curtea constată că este indicată/motivată situaţia premisă a aplicării art. 213 alin. 2 Cod procedură fiscală, respectiv există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă patrimoniul, periclitând sau îngreunând colectarea.

Neînregistrarea în evidenţele contabile ale societăţii a unor facturi, faptă ce reprezintă elementul material al infracţiunii de evaziune fiscală ce face obiectul sesizării penale, determină concluzia corectă a organelor fiscale că există posibilitatea sustragerii sau ascunderii patrimoniului societăţii, cu consecinţe viitoare negative asupra colectării creanţelor bugetare.

Curtea constată că natura măsurilor asigurătorii şi raţiunea pentru care acestea se instituie, de a se asigura premisele pentru executarea efectivă ulterioară a creanţei, respectiv pentru a se evita o eventuală insolvabilitate ulterioară a contribuabilului, adică, în esenţă, de a se facilita recuperarea ulterioară a creanţei bugetare, nu permit realizarea controlului judecătoresc asupra fondul dreptului, neputându-se statua cu privire la existenţa sau nu a creanţei fiscale.

Prin urmare, nu poate fi reţinut faptul că, după sesizarea organelor de cercetare penală de către organul fiscal, societatea recurentă a sesizat şi ea, cu o plângere penală distinctă, organele de cercetare penală, cu privire la aceleaşi fapte, susţinând că este ea însăşi parte vătămată, facturile respective fiind false. Eventuala lipsă a laturii subiective în săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală nu poate fi constatată decât de organele judiciare sau instanţa de judecată, în condiţiile Codului de procedură penală, iar nu de instanţa de contencios administrativ, la acest moment.

Pentru toate aceste considerente, constatând incidenţa art. 496 Cod procedură civilă, curtea va respinge recursul declarat de recurenta reclamantă S.C. A. S.R.L. B. împotriva sentinţei civile nr. 525/CA/05.04.2017 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o va menţine.

Nefiind solicitate cheltuieli de judecată în recurs,

Domenii speta

Spete similare