Antecontracte.Despăgubiri. Drept de retenţie.

Art.1669 Cod civil. ,, (1) Când una dintre părţile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite. (2) Dreptul la acţiune se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător în cazul promisiunii unilaterale de vânzare sau de cumpărare, după caz. (4) În cazul promisiunii unilaterale de cumpărare a unui bun individual determinat, dacă, mai înainte ca promisiunea să fi fost executată, creditorul său înstrăinează bunul ori constituie un drept real asupra acestuia, obligaţia promitentului se consideră stinsă.” Prin dispoziţiile care reglementează “lucrările autonome cu caracter durabil efectuate cu rea-credinţă” se prevede dreptul proprietarului imobilului  “să ceară instanţei să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, cu plata, la alegerea sa, către autorul lucrării, a jumătate din valoarea materialelor şi a manoperei ori din sporul de valoare adus imobilului; sau să ceară obligarea autorului lucrării la desfiinţarea acesteia; sau să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat (art. 582 alin. (1). 

Asupra recursului civil de  faţă, constată:

Prin sentinţa civilă nr.82 din data de 22.01.2015 a fost respinsă  ca nefondată cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă reconvenţional V. E. în contradictoriu cu  reclamanţi-pârâţi reconvențional T. M. G. şi  G. A.

Împotriva sentinţei civile nr.82 din data de 22.01.2015 a declarat apel  reclamanta V. E., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate şi solicitând schimbarea acesteia în sensul admiterii cererii reconvenționale, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr.445/09.03.2017 pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul nr.2509/263/2014, a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă V. E. împotriva sentinţei civile nr.82 din data de 22.01.2015 pronunţată de Judecătoria Motru în dosarul nr.2509/263/2014, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi T. M. G. şi  G. A., având ca obiect acţiune în constatare disjungere de la dosar nr.1155/263/2014, a fost anulată sentinţa şi reţinută cauza spre rejudecare, fiind acordat  termen de judecată la data de 30.03.2017.

 Prin încheierea de şedinţă din data de 30.03.2017 a fost încuviinţat probatoriul solicitat de către reclamantă, s-a dispus citarea pârâtului G. A. cu menţiunea prezentării la interogatoriu şi citarea martorilor  propuși de reclamant, respectiv Ş. P. şi E. A., cauza fiind amânată la 27.04.2017, ocazie cu care au fost ascultaţi cei doi martori, declaraţiile acestora fiind consemnate şi ataşate la dosarul cauzei, iar cauza a fost amânată la 25.05.2017 pentru a fi prezent pârâtul în instanţă la interogatoriu.

Prin decizia civilă nr.654/10.05.2018,  pronunţată de Tribunalul Gorj, în dosarul nr. 2509/263/2014 s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul G. A.

S-a admis în parte cererea  formulată de formulată de pârât-reclamantă reconvenţional V. E., în contradictoriu cu reclamantul-pârât reconvenţional G. A., şi pârâtul T. M. G.

A fost obligat pârâtul G. A. să plătească reclamantei suma de 9.590 lei cu titlu de despăgubiri civile.

S-a respins în rest cererea.

A fost obligat pârâtul G. A. să plătească reclamantei suma de 2.938 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut:

Obiectul cererii reconvenţionale formulate în dosarul nr.1155/263/2014 al Judecătoriei Motru de pârâta-reclamantă reconvenţional V. E. în contradictoriu cu reclamanţul-pârât reconvențional  G. A. şi pârâtul T. M. G. a fost format din două cereri:

-să se constate vânzarea-cumpărarea terenului revendicat de către reclamantul-pârât reconvenţional G. A., teren care se regăseşte în suprafaţa mai mare de teren de peste 1000 mp, vânzare-cumpărare intervenită între pârâta-reclamantă reconvenţională V. E. şi pârâtul T. M. G.;

-a doua cerere are caracter subsidiar faţă de prima, solicitându-se ca, în cazul respingerii primului capăt de cerere, să fie obligat reclamantul-pârât reconvenţional G. A. la plata sumei de aproximativ 6.000 lei reprezentând contravaloarea construcţiei-anexă  şi a gardului împrejmuitor ridicate pe terenul în litigiu şi instituirea unui drept de retenţie asupra acestora până la achitarea de către reclamant a contravalorii lor.

Prin întâmpinarea formulată de reclamantul-pârât reconvenţional G. A. la apelul declarat de pârâta-reclamantă reconvenţional V. E. împotriva sentinţei civile nr.82 din data de 22.01.2015, a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Tribunalul a aratat că, potrivit art.36 din Codul de procedură civilă, ,,Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond.”

Prin formularea de către pârâta V.  E. a cererii reconvenţionale din dosarul  nr.1155/263/2014, reclamantul G. A. (cel care avea calitate procesuală activă) a dobândit şi calitate procesuală pasivă, având, deci, dublă calitate procesuală până la disjungerea dispusă prin încheierea din 23.10.2014.

După această dată, în dosarul nou format, cu numărul 2509/263/2014, reclamantul-pârât reconvenţional a avut doar calitate procesuală pasivă.

Chiar dacă primul capăt al cererii ce a format obiectul acestui dosar a fost formulat în contradictoriu cu intimatul-pârât T. M. G., acest fapt nu echivalează cu lipsa calităţii procesuale pasive a reclamantului-pârât reconvenţional G. A.

Cel de-al doilea capăt al cererii reconvenţionale a fost apreciat ca fiind formulat explicit şi expres împotriva reclamantului-pârât reconvenţional G. A.

Astfel, o parte nu poate, în aceeaşi cauză dedusă judecăţii, să aibă şi să nu aibă calitate procesuală pasivă, calitatea procesuală pasivă netrebuind să fie raportată la un petit al cererii de chemare în judecată.

În consecinţă, având în vedere şi dispoziţiile art.59 din Codul de procedură civilă, ,, Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte  dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.”, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul G. A.

Cu privire la primul capăt al cererii, s-a reţinut că  dosarul nr.1155/263/2014 (din care a fost disjunsă cererea reconvenţională ce formează obiectul prezentului dosar) a avut ca obiect acţiunea în revendicare formulată de reclamantul G. A. împotriva pârâţilor V. E. şi T. M. G.

Dosarul nr.1155/263/2014 a fost suspendat până la soluţionarea definitivă a prezentei cauze.

Prin declaraţia dată în faţa primei instanţe la data de 18.12.2014, pârâtul T. M. G. a arătat că a vândut terenul în discuţie lui G. A. printr-un înscris sub semnătură privată, iar, prin sentinţa civilă nr.2884/16.12.2010 a fost admisă acţiunea introdusă de acesta, hotărârea ţinând loc de act autentic de vânzare-cumpărare şi terenul fiind întabulat ca parte dintr-o suprafaţă totală de 11.500 mp.

Tribunalul a reţinut că, prin sentinţa civilă nr.654/29.03.2016 pronunţată de Judecătoria Motru în dosarul nr.974/263/2014 (definitivă prin respingerea apelului declarat de V. E.,  reclamanta din prezenta cauză), a fost sistată starea de indiviziune cu privire la imobilul teren în suprafaţă de 11.093,08 mp cu numărul cadastral 76 situat în comuna Padeş, sat Apa Neagră, pârâtului (în acea cauză) G. A. fiindu-i atribuit un teren cu suprafaţa de 1.006,90 mp din acte şi 928 mp din măsurători.

Titlul pârâtului G. A., prezentat în dosarul nr.974/263/2014, este sentinţa civilă nr.2884/16.12.2010 pronunţată de Judecătoria Motru în dosarul nr.4674/263/2010, sentinţă prin care a fost admisă acţiunea civilă în constatare formulată de reclamantul G. A. în contradictoriu cu pârâtul T. M. G. şi a constatat  validă vânzarea – cumpărarea intervenită între pârât, în calitate de vânzător şi reclamant, în calitate de cumpărător a unui teren în suprafaţă de 1006,9 mp. cu vecinii: N – rest proprietate Troacă M.; S – DN Tg-jiu – DN 67 ; E – Vintilescu Eugenia şi Dincă Dumitru şi V – rest proprietate  pârât , pentru suma de 10000 lei la data de 26.07.2010.

A dispus  dezmembrarea  acestei suprafeţe de teren din  suprafaţa totală de 11500 mp.  intabulat în CF nr. 781/2000.

Sentinţă civilă pronunţată  ţine loc de  act autentic de vânzare – cumpărare.

În considerentele sentinţei civile nr.2884/16.12.2010 s-a reţinut că ,, reclamantul (G. A.)  a cumpărat de la pârât (T. M. G.) terenul în suprafaţă de 1006,9 mp. situat pe raza com. Padeş , teren pe care se află  o clădire – locuinţă , staţie CFF , o magazie , o baracă din lemn şi grup social , construite  din zidărie portantă şi lemn , acoperite cu ţiglă şi plăci de azbociment.

A mai arătat reclamantul că, preţul vânzării a fost de 1000 lei , preţ pe care l-a achitat integral la data  când a încheiat înscrisul sub semnătură privată intitulat ,,chitanţă”.

Că, deşi a stabilit cu pârâtul  ca în termen de o lună să se prezinte  la notar pentru a încheia  contractul de vânzare cumpărare  în formă autentică , acesta refuză  să se prezinte.

A mai precizat reclamantul că terenul în suprafaţă de 1006,9 mp face parte  dintr-un corp cu o suprafaţă de aproximativ 11500 mp. intabulat în CF la nr. 781/2000,motiv pentru care solicită  să se dispună şi dezmembrarea  suprafeţei de 1006,9 mp din această suprafaţă.”

 Aşadar, tribunalul a reţinut că reclamantul-pârât reconvenţional G. A. deţine un titlu de proprietate asupra terenului cu suprafaţa (din acte) de 1.006,90 mp, teren cu privire la care pârâta-reclamantă reconvenţional V. E. a cerut să se constate că l-a dobândit prin vânzare-cumpărare de la pârâtul T. M. G.

În motivarea cererii reconvenţionale, pârâta-reclamantă reconvenţional nu a depus vreun înscris care să dovedească încheierea unui antecontract cu pârâtul T. M. G. şi nici vreo scriere emanată de la acest pârât şi care să reprezinte un început de probă scrisă.

În aceste condiţii, ţinând seama de exigenţele probatorii prevăzute de art.1191 şi următoarele din Codul civil de la 1864 (în ipoteza în care pretinsul antecontract a fost încheiat înainte de data 01.10.2011)  şi de art.309 şi următoarele din noul Cod de procedură civilă (în ipoteza în care pretinsul antecontract a fost încheiat înainte de data 01.10.2011), tribunalul a reţinut că pârâta-reclamantă reconvenţional V. E. nu a făcut dovada încheierii unei promisiuni de vânzare-cumpărare (antecontract) cu pârâtul T. M. G., convenţie care să aibă ca obiect obligaţia de transmitere a dreptului de proprietate asupra terenului cu suprafaţa de circa 1.000 mp.

Pârâta-reclamantă reconvenţional V. E. avea sarcina probei conform dispoziţiilor art.249 din Codul de procedură civilă, ,,Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.”, iar probele solicitate de aceasta pentru dovedirea primului capăt de cerere şi administrate în cauză nu au făcut dovada încheierii unui contract cu pârâtul T. M. G.

Pe de altă parte, potrivit art.1669 Promisiunea de vânzare şi promisiunea de cumpărare  din noul Cod civil, ,, (1) Când una dintre părţile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite. (2) Dreptul la acţiune se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător în cazul promisiunii unilaterale de vânzare sau de cumpărare, după caz. (4) În cazul promisiunii unilaterale de cumpărare a unui bun individual determinat, dacă, mai înainte ca promisiunea să fi fost executată, creditorul său înstrăinează bunul ori constituie un drept real asupra acestuia, obligaţia promitentului se consideră stinsă.”

Nici pârâta-reclamantă reconvenţional din cauză şi nici reclamantul-pârât reconvenţional G. A., în calitate de reclamant în dosarul nr.4674/263/2010, nu au indicat datele de încheiere a promisiunilor de vânzare-cumpărare încheiate cu pârâtul T. M. G.

Cu toate acestea, dintre cei doi, doar reclamantul-pârât reconvenţional G. A. a obţinut un titlu (sentinţă care ţine loc de act autentic de vânzare cumpărare) şi anume, sentinţa civilă nr.2884/16.12.2010 pronunţată de Judecătoria Motru în dosarul nr.4674/263/2010.

Ulterior rămânerii definitive şi irevocabile a sentinţei civile nr.2884/16.12.2010 pârâtul T. M. G. nu mai avea calitatea de proprietar asupra respectivului teren şi nu putea dispune de bunul altuia.

Având în vedere aceste considerente, tribunalul a constatat ca fiind neîntemeiat primul capăt de cerere, fiind  respins ca atare.

Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, prin care s-a solicitat să fie obligat reclamantul-pârât reconvenţional G. A. la plata sumei de aproximativ 6.000 lei reprezentând contravaloarea construcţiei-anexă  şi a gardului împrejmuitor ridicate pe terenul în litigiu şi instituirea unui drept de retenţie asupra acestora până la achitarea de către reclamant a contravalorii lor, capăt de cerere cu privire la care pârâta-reclamantă reconvenţional a majorat valoarea câtimii obiectului acțiunii în pretenții la 9.590 lei în data de 12.10.2017 s-a reţinut:

Conform declaraţiilor martorilor audiaţi în cauză,  E. A. şi Ş. P., pârâta-reclamantă reconvenţional V. E. a edificat pe terenul cu privire la care reclamantul-pârât reconvenţional deţine titlul de proprietate reprezentat de  sentinţa civilă nr.2884/16.12.2010 pronunţată de Judecătoria Motru în dosarul nr.4674/263/2010, construcţii constând într-un coteţ de păsări şi împrejmuire.

Aceste construcţii au fost identificate de expertul tehnic judiciar desemnat în cauză şi acesta a stabilit şi valoarea lor, astfel: coteţ porci şi păsări – 6.612 lei; gard împrejmuitor – 2.382 lei; gard despărţitor – 463 lei; zid despărţitor – 133 lei.

Valoarea totală a acestor construcţii este, deci, de 9.590 lei şi nu a fost contestată de niciuna dintre părţile aflate în cauză.

Problema care s-a pus în cauză este cea a construcţiilor realizate de o persoană pe terenul aflat în proprietatea altei persoane, iar soluţia este dată de reglementările legale privind accesiunea imobiliară artificială.

Principiul care guvernează aceste reglementări este  superficies solo cedit,  adică lucrul principal este terenul şi, prin accesiune, proprietarul terenului devine şi proprietar al construcţiei.

În primul rând, tribunalul a reţinut buna credinţă a pârâtei-reclamante reconvenţional în ceea ce priveşte realizarea acestor construcţii.

Astfel, chiar dacă tribunalul a respins ca neîntemeiat primul capăt de cerere (constatarea vânzării-cumpărării având ca obiect  terenul cu suprafaţa de circa 1.000 mp) împotriva pârâtului T. M. G., acest fapt nu echivalează cu reaua-credinţă a pârâtei-reclamante reconvenţional, motivarea respingerii primului capăt de cerere fiind, în esenţă, aceea că reclamantul-pârât reconvenţional G. A. a dobândit un titlu de proprietate asupra terenului înaintea pârâtei-reclamante reconvenţional, cu alte cuvinte,  qui prior tempore potior iure.

În acest sens, din probele administrate în cauză, tribunalul a reţinut că, la momentul edificării construcţiilor, pârâta avea credinţa că dobândise dreptul de proprietate asupra respectivului teren.

Faptul că pârâta-reclamantă reconvenţional avea credinţa că este proprietar a rezultat şi din declaraţiile celor doi martori audiaţi în cauză.

De asemenea, buna-credinţă a constructorului trebuie să existe la momentul efectuării lucrărilor, reaua-credinţă intervenită ulterior nemaiavând nicio semnificaţie juridică, mala fides superveniens non nocet.

 Momentul realizării acestor construcţii a fost indicat de martorii audiaţi în cauză ca fiind în perioada anilor 2004 – 2006, acest moment fiind evident anterior intrării în vigoare a noului Cod civil (01.10.2011).

Potrivit dispoziţiilor art.6 alin.6  Aplicarea în timp a legii civile din noul Cod civil ,, (6) Dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.”.

Cum situaţia juridică constând în realizarea lucrărilor în discuţie a început în perioada 2004 – 2006, iar soluţionarea litigiului dintre părţi a început după data de 01.10.2011, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art.577 şi următoarele din noul Cod civil:

Art.577 Dobândirea lucrării de către proprietarul imobilului  ,,  (1) Construcţiile, plantaţiile şi orice alte lucrări efectuate asupra unui imobil, denumite în continuare lucrări, revin proprietarului acelui imobil dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel. …”

Art.578 Categoriile de lucrări  ,, (1) Lucrările pot fi autonome sau adăugate, cu caracter durabil sau provizoriu.

(2) Lucrările autonome sunt construcţiile, plantaţiile şi orice alte lucrări cu caracter de sine stătător realizate asupra unui imobil. …”

Art.579 Prezumţiile în favoarea proprietarului imobilului

,, (1) Orice lucrare este prezumată a fi făcută de proprietarul imobilului, cu cheltuiala sa şi că este a lui, până la proba contrară.

(2) Proba contrară se poate face când s-a constituit un drept de superficie, când proprietarul imobilului nu şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra lucrării noi sau în alte cazuri prevăzute de lege.”

În acelaşi timp, însă, potrivit art.58 alin.(1) din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil, ,,În toate cazurile în care accesiunea imobiliară artificială presupune exercitarea unui drept de opţiune de către proprietarul imobilului, efectele accesiunii sunt guvernate de legea în vigoare la data începerii lucrării.”.

Atunci când constructorul este de buna-credinţă, în mod obligatoriu proprietarul terenului devine şi proprietarul construcţiei, fără a putea cere dărâmarea acesteia sau ridicarea lucrărilor efectuate, însă, pentru a nu se îmbogăţi pe seama constructorului, proprietarul terenului va trebui să-l despăgubească.

Având în vedere dispoziţiile 58 alin.(1) din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil,  tribunalul a avut  în vedere dispoziţiile Codului civil de la 1864, şi anume, cele ale art.494 alin.(3) teza finală, ,, Cu toate acestea, dacă plantaţiile, clădirile şi operele au fost făcute de către o a treia persoană  cu bună-credinţă, proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea sus-ziselor plantaţii, clădiri şi lucrări, dar va avea dreptul de a înapoia valoarea materialelor şi preţul muncii, sau de a plăti o sumă de bani egală cu aceea a creşterii valorii fondului.”

În  acest caz reclamantul-pârât reconvenţional nu şi-a exprimat opţiunea între plata contravalorii materialelor şi a preţului muncii, pe de o parte, şi plata unei sume egale cu sporul de valoare dobândit de teren, pe de altă parte.

De asemenea, acesta nici nu a formulat obiective pentru expertiza tehnică judiciară efectuată în cauză.

Ca urmare, având în vedere aceste considerente, tribunalul a admis cel de-al doilea capăt de cerere, în sensul că a obligat pârâtul G. A. să plătească reclamantei suma de 9.590 lei cu titlu de despăgubiri civile reprezentând valoarea construcţiilor realizate de aceasta pe terenul pârâtului, valoare care a fost stabilită prin expertiza tehnică judiciară efectuată în cauză.

În ceea ce priveşte instituirea unui drept de retenţie, tribunalul a învederat dispoziţiile art.2495 din Codul civil, ,, (1) Cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl reţină cât timp creditorul nu îşi execută obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat ” şi a  arătat  că acest drept poate fi exercitat doar ca o apărare, putând fi invocat în cazul unei acţiuni în realizare iniţiată de creditor.

Ca urmare, în lipsa unei acţiuni în realizare iniţiată de creditor, cererea de instituire a unui drept de retenţie printr-o hotărâre judecătorească  a fost neîntemeiată.

Pentru toate aceste considerente, tribunalul a admis doar în parte cererea  formulată de formulată de pârât-reclamantă reconvenţional V. E., în contradictoriu cu reclamantul-pârât reconvenţional G. A., în sensul arătat mai sus.

În temeiul art.453 din Codul de procedură civilă, tribunalul a obligat pârâtul G. A. să plătească reclamantei suma de 2.938 lei cheltuieli de judecată în primă instanţă şi în apel reprezentând onorariul pentru avocat, onorariul pentru expertul tehnic judiciar şi taxa judiciară de timbru.

Împotriva acestei decizii,  în termen legal şi motivat a declarat recurs pârâtul G. A., criticând-o pentru nelegalitate, recursul fiind depus la Tribunalul Gorj, la data de  26.06.2018.

În acest sens, tribunalul a reţinut în mod greşit că, la momentul edificării construcţiilor, pârâta avea credinţa că dobândise dreptul de proprietate asupra a respectivului teren, momentul realizării acestor construcţii a fost indicat de martorii audiaţi în cauză ca fiind în perioada anilor 2004 - 2006, moment în care pârâta reclamantă reconvenţional Vintilescu Eugenia nu dobândise acel teren şi nu încheiase nici o promisiune de vânzare cu pârâtul T. M. G., deci ştia cu certitudine că nu deţine acel teren, în acest sens nefiind administrată nici o probă.

Cum situaţia juridică constând în realizarea lucrărilor în discuţie a început în perioada 2004 - 2006, iar soluţionarea litigiului dintre părţi a început după data de 01.10.2011, în cauză au fost aplicabile dispoziţiile art.577 şi următoarele din noul Cod civil.

Este de reţinut că lucrările executate de pârâta reclamant reconvenţional V. E., au fost lucrări voluptoare, lucrări care au fost făcute pentru simpla plăcere a celei care le-a realizat şi mai mult aceste lucrări sunt lucrări care urmează a fi desfiinţate, ele neaducând un plus de valoare imobilului, întrucât gardul trebuie mutat, iar anexele ar trebui demolate întrucât se află pe linia de hotar dintre cele două proprietăţii.

Mai mult decât atât, conform art.586 Cod civ., nu poate invoca buna-credinţă cel care construieşte în lipsa sau cu nerespectarea autorizaţiilor cerute de lege. Ori din probatoriul administrat în cauză nu reiese că executantul lucrărilor a respectat dispoziţiile legale, fiind foarte clar că pentru a executa acele lucrări era necesară obţinerea unei autorizaţii de construcţie atât pentru garduri cât şi pentru coteţ care conform expertizei efectuate este construit din fundaţie şi elevaţie zidărie piatră, pereţi din zidărie bolţari.

În consecinţa în temeiul art.585 lit.b, Cod civ. a solicitat obligarea autorului de rea credinţă la desfiinţarea lucrărilor executate şi readucerea imobilului la situaţia anterioară.

Ca probatoriu ce nu a fost administrat fiind chemarea la interogatoriu a pârâtului T. M. G., care poate lămuri aspecte privind eventuala promisiune de vânzare a suprafeţei de teren pe care pârâta reclamantă reconvenţional a edificat construcţiile, proba cu înscrisuri şi orice altă probă considerată a fi utilă soluţionării prezentei cauze.

 În temeiul art.498 C.pr.civ, a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei recurate în sensul respingerii cererii reconvenţionale formulate de reclamanta V. E., sau în teză secundară casarea cu trimitere spre rejudecare

În drept şi-a  întemeiat recursul pe disp. art.466 şi urm. C. proc. civ.

Recursul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie spre competentă soluţionare, fiind înregistrat la data de  18.07.2018, sub nr.7987.

Prin decizia nr.5200 din 06.12.2018 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis excepţia necompetenţei materiale a acesteia şi a declinat competenţa de soluţionare a recursului  declarat de pârâtul G. A., împotriva deciziei civile nr.654/10.05.2018,  pronunţată de Tribunalul Gorj – Secţia I Civilă, în dosarul nr. 2509/263/2014, în favoarea  Curţii de Apel Craiova.

La Curtea de Apel Craiova dosarul a fost înregistrat la data  de 25.02.2019 sub acelaşi număr-2509/263/2014.

La data de 26.03.2019 intimata reclamantă V. E. a formulat  întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată şi menţinerea ca temeinică şi legală a deciziei recurate.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor invocate, a apărărilor formulate, a dispoziţiilor legale  relevante  aplicabile în cauză, Curtea constată că recursul este nefondat,  pentru considerentele ce succed:

Astfel, motivele de casare  sunt cele reglementate de art. 488 alin. (1) C. pr. civ., şi vizează numai aspecte de nelegalitate, care sunt expres şi limitativ prevăzute de lege.

Potrivit art. 483 şi urm. C. proc. civilă, recursul  este o cale de atac extraordinară, de reformare, prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate, această  cale nefiind un al treilea grad de jurisdicţie.

De asemenea,  „motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor”.

Prin urmare, recursul poate fi primit doar pentru motivele de nelegalitate prevăzute în art. 488 alin. (1)  pct.1-8 C. proc. civilă,  întrucât, în calea de atac a recursului, instanţa este chemată să analizeze nelegalitatea unei hotărâri judecătoreşti şi nu netemeinicia  acesteia.

Analizând motivele de recurs, Curtea constată  că recurentul a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art 488 alin. (1) pct 8 C. proc. civ., respectiv încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material  referitoare la accesiunea imobiliară artificială, fiind  întemeiate criticile aduse, ceea ce  face  ca recursul să fie admis.

Astfel, învestirea instanţei a fost făcută în sensul de a  se constata vânzarea-cumpărarea terenului revendicat de către reclamantul-pârât reconvenţional G. A., vânzare-cumpărare intervenită între pârâta-reclamantă reconvenţională V. E. şi pârâtul T. M. G., iar prin a doua cerere cu  caracter subsidiar faţă de prima,  s-a solicitat ca, în cazul respingerii primului capăt de cerere, să fie obligat reclamantul-pârât reconvenţional G. A. la plata sumei de aproximativ 6.000 lei reprezentând contravaloarea construcţiei-anexă  şi a gardului împrejmuitor ridicate pe terenul în litigiu de către pârâta-reclamantă reconvenţională V. E. şi instituirea unui drept de retenţie asupra acestora până la achitarea de către reclamant a contravalorii lor.

Tribunalul a făcut o interpretare şi aplicare corectă a dispoziţiilor legale relevante în pricina dedusă judecăţii  în ceea ce priveşte primul petit al cererii reconvenţionale  disjunsă, reţinând că reclamantul-pârât reconvenţional are un titlu de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1006, 90 mp.,  pârâta-reclamantă reconvenţională V. E. nefăcând dovada încheierii unei promisiuni de vânzare-cumpărare (antecontract) cu pârâtul T. M. G.

În ceea ce priveşte cel de al doilea petit, a fost examinată eronat buna-credinţă a pârâtei-reclamante reconvenţională V. E., în condiţiile în care,  de regulă accesiunea imobiliară artificială este strâns legată de dreptul de proprietate  privat.

Dacă este vorba despre “lucrări autonome cu caracter durabil efectuate de titularul unui drept real asupra imobilului altuia care nu îi permite să dobândească proprietatea asupra lucrării efectuate asupra acelui imobil”, se vor aplica în mod corespunzător dispoziţiile art. 582 şi art. 587 alin. (2) Cod civil.

În acest sens, prin dispoziţiile care reglementează “lucrările autonome cu caracter durabil efectuate cu rea-credinţă” se prevede dreptul proprietarului imobilului  “să ceară instanţei să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, cu plata, la alegerea sa, către autorul lucrării, a jumătate din valoarea materialelor şi a manoperei ori din sporul de valoare adus imobilului; sau să ceară obligarea autorului lucrării la desfiinţarea acesteia; sau să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat (art. 582 alin. (1).

De asemenea, desfiinţarea lucrării se face, cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, pe cheltuiala autorului acesteia, care este ţinut totodată să repare orice prejudicii cauzate, inclusiv pentru lipsa de folosinţă (alin. (2).

În ipoteza în care, autorul lucrării utile este de rea-credinţă, proprietarul imobilului are dreptul să devină proprietarul lucrării, în funcţie de regimul acesteia, cu sau fără înscriere în cartea funciară, după caz, plătind, la alegerea sa, autorului lucrării fie jumătatea materialelor şi a manoperei, fie jumătate din sporul de valoare adus imobilului, sau să ceară obligarea autorului lucrării la desfiinţarea acesteia, cu repunerea imobilului în situaţia anterioară şi plata de daune-interese (art. 584 alin.(2).

Atunci când “lucrările realizate parţial asupra imobilului autorului”, iar lucrarea a fost realizată cu rea-credinţă, proprietarul terenului vecin poate opta între a cere ridicarea lucrării de pe teren, cu obligarea autorului acesteia la plata de daune-interese, dacă este cazul, şi a cere înscrierea în cartea funciară a unui drept de coproprietate al vecinilor.

La stabilirea cotelor-părţi se va ţine seama de valoarea terenului proprietarului vecin şi de jumătate din valoarea contribuţiei autorului lucrării (art. 587 alin. (2).

În pricina dedusă judecăţii, lucrările edificate sunt pe hotarul dintre cele două proprietăţii, iar  autorul lucrărilor este de rea-credinţă,în condiţiile în care “nu poate invoca buna-credinţă cel care construieşte în lipsa sau cu nerespectarea autorizaţiilor cerute de lege”,  situaţie în care greşit s-a făcut aplicarea normelor de drept material privind edificarea lucrărilor cu bună-credinţă şi a fost admis petitul cererii de chemare în judecată.

În acest sens, autorul lucrării care se pretinde de bună-credinţă trebuie să facă dovada titlului pe care se întemeiază, iar în pricina dedusă judecăţii intimată nu au făcut dovada încheierii unui contract cu pârâtul T. M. G., astfel nu pot fi primite ca întemeiate susţinerile acesteia invocate prin întâmpinare.

Aşadar, Curtea va  face aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (2) raportat la art. 488 alin.(1)  pct. 8  C. proc. civ., pe temeiul cărora va  fi admis  recursul pârâtului, va  fi casată în parte  decizia recurată  şi se va  respinge petitul privind acordarea de despăgubiri, fiind menţinute restul dispoziţiilor deciziei recurate.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ. va fi  obligată  intimata reclamantă, aflată în culpă procesuală să plătească recurentului cheltuieli de judecată în cuantum de 2292,5 lei, cu privire la care a depus înscrisuri doveditoare.

Domenii speta

Spete similare