Decizie impunere privind impozitul pe clădiri aferent anului 2016. Nerespectarea termenului de depunere a declaraţiei referitoare la caracterul rezidenţial/nerezidenţial al imobilului. Legalitate stabilire impozit conform art. 457 alin. 4 Cod fiscal.

- art. 457-458 şi 495 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

Art. 495 Cod fiscal au instituit, în termeni imperativi, obligaţia persoanelor fizice care deţin în proprietate clădiri nerezidenţiale sau clădiri cu destinaţie mixtă de a depune la organul fiscal o declaraţie, însoţită de acte justificative. Raţiunea acestei obligaţii constă în aceea că, urmare a aplicării noului act normativ în materie fiscală, modalitatea de stabilire a impozitului pe clădiri s-a modificat radical faţă de anii anterior, în sensul că legiuitorul a făcut o distincţie clară între imobilele rezidenţiale, cele nerezidenţiale şi cele cu destinaţie mixtă, impozitul fiind diferenţiat în funcţie de fiecare categorie de folosinţă. Efectul nerespectării acestui termen nu constă numai în atragerea răspunderii contravenţionale a contribuabilului, în condiţiile legii, ci dă naştere şi dreptului organului fiscal de a aplica dispoziţiile art. 457 alin. 4 Cod fiscal norme potrivit cărora, în cazul în care valoarea clădirii nu poate fi calculată conform prevederilor alin. (1), impozitul se calculează prin aplicarea cotei de 2% asupra valorii impozabile determinate conform art. 457.

Deliberând asupra recursului de faţă, constată:

Prin sentinţa civilă nr. 625/CA/19.04.2017 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamanţii A. şi B., prin mandatar C., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Fiscală D. şi, în consecinţă, s-a dispus anularea Deciziei nr. 107/27.10.2016 emisă de Direcţia Fiscală D. şi anularea în parte a Deciziei de impunere nr. 74054/11.03.2016 emisă de Direcţia Fiscală D, cu privire la impozitul pe clădiri în cuantum de 22.457 lei calculat pentru anul 2016 pentru clădirea situată în D., E. nr. xx, jud. D.. Totodată, au fost menţinute celelalte dispoziţii ale Deciziei de impunere nr. 74054/11.03.2016 emisă de Direcţia Fiscală D. şi a fost obligată pârâta să emită o nouă Decizie de impunere cu privire la stabilirea, în condiţiile art. 458 alin. 1 lit. c) din Codul fiscal, a impozitului pe clădiri datorat de reclamanţi pentru anul 2016 pentru clădirea situată în D., E. nr. xx, jud. D..

Împotriva acestei hotărâri, pârâta Direcţia Fiscală D. a declarat recurs, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei şi respingerea acţiunii.

În motivare, a arătat că între intimaţii reclamanţi şi recurenta pârâtă s-a creat un raport fiscal guvernat de dispoziţiile Legii nr. 227/2015, astfel că, în mod corect, în opinia sa, a emis Decizia de impunere nr. 74054/11.03.2016 prin care, pentru imobilul situat în D., E. nr. xx, jud. D., a stabilit, pentru anul 2016, impozitul pe clădiri în cuantum de 22.457 lei, suma fiind determinată în raport de adresele nr. 8426/20.10.2017 şi 9894/25.01.2017 întocmite de Serviciul Stabilire Impozite, Taxe, Alte Venituri Persoane Fizice şi în condiţiile art. 495 şi art. 458 din Legea nr. 227/2015, a pct. 171 alin. 1 lit. a) şi b) din H.G. nr. 1/2016 privind normele metodologice de aplicarea a Codului Fiscal, a HCL nr. 565/2015 privind stabilirea impozitelor şi taxelor locale, precum şi a taxelor speciale pe anul 2016, republicată conform HCL nr. 659/2015 şi HCL nr. 4/2016, precum şi a HCL nr. 236/2015 privind zonarea Municipiului D..

Din interpretarea acestor dispoziţii, recurenta a arătat că în anul 2016, toţi contribuabilii proprietari de clădiri nerezidenţiale trebuiau să depună, în vederea impunerii, până la data de 31.05.2016 (termenul iniţial a fost 31.03.2016, dar a fost prelungit prin O.U.G. nr. 8/2016), o declaraţie însoţită de actele cerute în mod expres de lege. Or, intimaţii reclamanţi au depus la recurenta pârâtă declaraţia respectivă numai la data de 26.08.2016, fiind înregistrată sub nr. 369397, cu depăşirea termenului legal, astfel că, în mod legal, a stabilit impozitul în raport de dispoziţiile art. 458 alin. 4 şi art. 457 Cod fiscal, respectiv 2% din valoarea impozabilă a clădirii.

Recurenta a arătat că termenul prevăzut de lege este unul imperativ, iar nu de recomandare, aşa cum a reţinut instanţa de fond, nerespectarea lui atrăgând sancţiunile contravenţionale prevăzute în mod expres de art. 493 alin. 2 lit. b), alin. 6-8 Cod fiscal. În plus, recurenta a arătat că decizia de impunere contestată este o decizie anuală, iar faptul că a fost emisă înaintea expirării termenului legal nu schimbă situaţia fiscală.

În drept a fost invocată aplicarea art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, iar, în probaţiune a solicitat administrarea probei cu înscrisuri noi.

Cererea de recurs este scutită de obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru conform art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013.

Intimaţii reclamanţi A. şi B., prin mandatar C., prin întâmpinare formulată în condiţiile art. XV alin. 3 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (filele), au solicitat respingerea recursului.

În susţinerea acestei poziţii procesuale, intimaţii au arătat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 86 Cod procedură fiscală, obligă organul fiscal să emită deciziile de impunere „ca urmare a unor constatări prealabile ale organului fiscal sau în baza unei inspecţii fiscale”, deci prin luarea în considerare a modificărilor intervenite, cu respectarea procedurii de comunicare prevăzută de art. 47 din Legea nr. 207/2015. Or, în cauză, intimaţii au arătat că recurenta nu a respectat această obligaţie de comunicare, prima instanţă reţinând, în mod legal, că organul fiscal avea obligaţia de a transmite comunicarea la adresa indicată de către mandatar.

Intimaţii au mai invocat aplicarea art. 458 alin. 1 lit. c) Cod fiscal şi art. 458 alin. 4 Cod fiscal care exclude aplicarea art. 458 alin. 4 Cod fiscal, atunci când valoarea clădirii poate fi calculată potrivit alin. 1.

Intimaţii au mai susţinut faptul că recurenta a săvârşit o eroare atunci când a calculat impozitul în conformitate cu prevederile art. 457 Cod fiscal, în cauză fiind aplicabile, în opinia acestora, dispoziţiile art. 458 alin. 1 lit. c) Cod fiscal, imobilul fiind achiziţionat în anul 2015.

Intimaţii au mai arătat că, în motivele de recurs, recurenta se bazează exclusiv pe faptul că nu au depus declaraţia până la data de 31.05.2016, acest termen fiind unul imperativ, fără să aibă în vedere că acest termen putea fi respectat numai dacă şi-ar fi respectat obligaţia de a depune decizia de impunere la domiciliul mandatarului, ceea ce recurenta nu a făcut. Mai mult, intimaţii au arătat că recurenta consideră că mandatarul avea obligaţia depunerii declaraţiei şi a plăţii impozitului, trecând cu vedere faptul că nu a comunicat actul de impunere în mod legal.

Intimaţii au mai arătat că trebuie înlăturate susţinerile recurentei că au depus declaraţia numai în 26.08.2016, iar procura numai la data de 29.09.2016, deoarece procura de desemnare a mandatarului lor a fost emisă în data de 12.01.2015 şi a fost anexată declaraţiei de înregistrare a imobilului după achiziţionare, în documentaţia anexată acesteia.

În drept, a fost invocată aplicarea art. 150 şi 205 alin. 2 Cod procedură civilă, art. 47 din Legea nr. 207/2015, art. 458 lit. c) Cod fiscal.

Recurenta reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, în condiţiile art. XVI alin. 2 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013, prin care a reiterat susţinerile din cererea de recurs (filele 134-143).

Părţile au solicitat administrarea probei cu înscrisuri noi în recurs, probă încuviinţată şi administrată în condiţiile art. 492 Cod procedură civilă.

Analizând recursul declarat de pârâta Direcţia Fiscală D., prin prisma dispoziţiilor art. 488 Cod procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

Recurenta pârâtă invocă drept motiv principal de reformare a sentinţei primei instanţe greşita aplicare a legii – art. 495 şi 457-458 Cod fiscal, motiv care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă şi care este fondat.

Curtea reţine că în cauză se contestă Decizia de impunere nr. 74054/11.03.2016 pentru stabilirea impozitului/taxei în cazul persoanelor fizice datorat în temeiul Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, pentru anul 2016 emisă de pârâta Direcţia Fiscală D., prin care s-a dispus stabilirea în sarcina reclamanţilor C. şi B., în condiţiile art. 258 alin. 4 Cod fiscal, impozitului în sumă de 22.457 lei pentru clădirea situată în D., E. nr. xx, jud. D., precum şi Decizia nr. 107/27.10.2016 emisă de Direcţia Fiscală D. – Biroul Soluţionarea Contestaţiilor şi Contencios Administrativ prin care a fost respinsă ca tardivă contestaţia administrativă prealabilă formulată de către reclamanţi.

Prima instanţă a anulat ambele acte cu privire la aspectele contestate.

Cu privire la Decizia nr. 107/27.10.2016 prima instanţă a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 47 alin. 1 Cod procedură fiscală şi că reclamanţii A. şi B. nu au domiciliul fiscal în România, astfel că, în conformitate cu dispoziţiile art. 18 alin. 4 Cod procedură fiscală şi-au desemnat un împuternicit, respectiv C., cu domiciliul fiscal în România, potrivit procurii speciale autentificate sub nr. 97/12.01.2015 la Biroul Individual Notarial F., actul de împuternicire fiind adus la cunoştinţa organului fiscal la data de 02.07.2015, iar decizia de impunere contestată nu a fost comunicată acestuia, astfel că soluţia de respingere a contestaţiei administrative ca tardivă este eronată.

În ceea ce priveşte modul de stabilire al impozitului pe clădiri, prima instanţă a reţinut că acesta trebuie calculat prin raportare la dispoziţiile art. 458 alin. 1 lit. c) din Codul fiscal, deoarece normele tranzitorii cuprinse în art. 495 alin. 1 lit. a) şi pct. 171 alin. 1 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal reglementează un termen de recomandare, iar nu un termen imperativ a cărui nerespectare să atragă neaplicarea acestor dispoziţii legale în privinţa impozitului pe clădiri nerezidenţiale aferent anului 2016.

Prin cererea de recurs, pârâta nu a contestat soluţia primei instanţe cu privire la soluţia dată asupra Deciziei nr. 107/27.10.2016, ci numai pe cea care a vizat anularea în parte a Deciziei de impunere nr. 74054/11.03.2016 emisă de Direcţia Fiscală D., cu privire la impozitul pe clădiri în cuantum de 22.457 lei calculat pentru anul 2016 pentru clădirea situată în D., E. nr. xx, jud. D., invocând greşita calificare a termenului prevăzut de art. 495 Cod fiscal ca fiind un termen de recomandare, iar nu unul imperativ, consecinţa acestui aspect fiind aplicarea unei norme juridice eronate de stabilire a impozitului pe clădiri.

Curtea reţine că susţinerile pârâtei sunt fondate.

Astfel, dispoziţiile art. 495 lit. a) Cod fiscal (Legea nr. 227/2015) reprezintă norme tranzitorii de aplicare a Codului fiscal şi stabilesc faptul că „în vederea stabilirii impozitelor şi taxelor locale pentru anul fiscal 2016, se stabilesc următoarele reguli: a) persoanele fizice care la data de 31 decembrie 2015 au în proprietate clădiri nerezidenţiale sau clădiri cu destinaţie mixtă au obligaţia să depună declaraţii până la data de 31 martie 2016 inclusiv, conform modelului aprobat prin ordin comun al ministrului finanţelor publice şi al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice, în termen de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentului cod”. Termenul iniţial a fost prelungit prin O.U.G. nr. 8/2016, ultima zi de depunere a declaraţiei fiind stabilită la 31.05.2016.

Din interpretarea gramaticală a textului, Curtea reţine că aceste dispoziţii au instituit, în termeni imperativi, obligaţia persoanelor fizice care deţin în proprietate clădiri nerezidenţiale sau clădiri cu destinaţie mixtă de a depune la organul fiscal o declaraţie, însoţită de acte justificative. Raţiunea acestei obligaţii constă în aceea că, urmare a aplicării noului act normativ în materie fiscală, modalitatea de stabilire a impozitului pe clădiri s-a modificat radical faţă de anii anterior, în sensul că legiuitorul a făcut o distincţie clară între imobilele rezidenţiale, cele nerezidenţiale şi cele cu destinaţie mixtă, impozitul fiind diferenţiat în funcţie de fiecare categorie de folosinţă.

Prin urmare, faţă de natura imperativă a textului, Curtea reţine, contrar argumentelor primei instanţe, că termenul stabilit de art. 495 Cod fiscal este unul imperativ, iar efectul nerespectării acestui termen nu constă numai în atragerea răspunderii contravenţionale a contribuabilului, în condiţiile legii, ci dă naştere şi dreptului organului fiscal de a aplica dispoziţiile art. 457 alin. 4 Cod fiscal norme potrivit cărora, în cazul în care valoarea clădirii nu poate fi calculată conform prevederilor alin. (1), impozitul se calculează prin aplicarea cotei de 2% asupra valorii impozabile determinate conform art. 457. Or, în lipsa declaraţiei contribuabilului care să indice categoria de folosinţă a imobilului şi să depună documente privind valorile reglementate de alin. 1 lit. a)-c) a art. 457 Cod fiscal, în mod legal, organul fiscal a făcut aplicarea acestei norme juridice.

Nu poate fi reţinută susţinerea intimaţilor reclamanţi că decizia de impunere nu le-a fost comunicată legal, astfel că nu au avut posibilitatea de a depune declaraţia respectivă în termenul legal, deoarece o astfel de susţinere nu ţine cont de principiul de drept potrivit căruia „Nemo censetur legem ingnorare” (nimeni nu poate fi considerat că nu cunoaşte legea).

Altfel spus, obligaţia depunerii declaraţiei de către contribuabili la organul fiscal era o obligaţie instituită de Codul fiscal în sarcina tuturor proprietarilor, persoane fizice sau juridice, care deţin locuinţe cu destinaţie nerezidenţială sau mixtă, obligaţie ce nu trebuia adus la cunoştinţa contribuabilului altfel decât prin publicarea actului normativ în Monitorul Oficial. De altfel, Curtea reţine că mediatizarea acestui aspect la momentul adoptării Codului fiscal a fost una intensă, aspectele de noutate ale actului normativ de impunere fiscală fiind detaliat expuse şi dezbătute în mass-media.

La momentul emiterii deciziei de impunere, respectiv 11.03.2016, termenul stabilit de legiuitor era 31.03.2016, iar intimaţii reclamanţi nu au respectat acest termen şi nici pe cel ulterior, 31.05.2016.

În aceste condiţii, cum declaraţia imperativă prevăzută de legiuitor nu a fost depusă decât după expirarea termenului legal de formulare, Curtea nu poate constata nelegalitatea deciziei de impunere, organul fiscal aplicând corect prevederile art. 458 alin. 4 şi art. 457 Cod fiscal, care stabilesc valoarea impozitului la nivelul de 2% din valoarea impozabilă a clădirii.

Nu are relevanţă faptul că, la momentul emiterii deciziei de impunere nu expirase termenul prevăzut de lege pentru depunerea declaraţiei respective. Ca regulă generală, legalitatea unui act administrativ se raportează la situaţia de fapt şi normele juridice existente la data emiterii lui, iar, la momentul emiterii deciziei intimaţii nu depuseseră o declaraţie în condiţiile art. 495 Cod fiscal, conduită care a persistat până la momentul împlinirii termenului legal de depunere. Or, aspectul neexpirării termenului legal pentru formularea declaraţiei ar fi putut constitui un motiv de nulitate a actului atacat numai în condiţiile în care intimaţii reclamanţi ar fi depus declaraţia impusă de legiuitor în termenul prevăzut de legiuitor, astfel cum a fost prelungit.

Pentru toate aceste considerente, constatând incidenţa art. 496 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul declarat de recurenta pârâtă Direcţia Fiscală D. împotriva sentinţei civile nr. 625/CA/19.04.2017 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal pe care o va casa în parte şi, în rejudecare, va menţine în totalitate Decizia de impunere nr. 74054/11.03.2016 emisă de Direcţia Fiscală D., dispunându-se înlăturarea menţiunilor contrare şi menţinerea restului dispoziţiilor sentinţei, necontestate în recurs.

Nefiind solicitate cheltuieli de judecată în recurs,

Domenii speta

Spete similare