Decizie de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative. Condiţii. Neîndeplinirea cerinţei semnării de către contribuabil a procesului-verbal de sesizare a organelor de urmărire penală. Consecinţe.

- art. 214 alin. (1) lit. a), art. 108 alin. (2) din Codul de procedură fiscală adoptat prin Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003.

Atât timp cât reclamanta a ales calea contestaţiei administrative, a cărei soluţionare a fost suspendată, nu poate să deschidă o altă procedură, respectiv cea de contestare direct la instanţa de contencios administrativ a actelor administrativ-fiscale, ci poate doar să solicite anularea deciziilor prin care procedura de soluţionare a contestaţiei administrative a fost suspendată, potrivit principiului „electa una via non datur recursus ad alteram” (odată aleasă o cale nu se mai poate recurge la alta).

Din prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală adoptat prin O.G. nr. 92/2003, rezultă condiţiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca organul de soluţionare competent să poată suspenda, în temeiul textului normativ evocat, soluţionarea contestaţiei formulate împotriva actului administrativ-fiscal, ca fiind următoarele: organul care a efectuat activitatea de control să fi sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni; eventuala constatare a săvârşirii infracţiunii ce face obiectul sesizării să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

În ce priveşte îndeplinirea primei condiţii, instanţa reţine că potrivit dispoziţiilor art. 108 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, sesizarea organelor de urmărire penală se poate face numai în condiţiile întocmirii unui proces-verbal semnat de organul de inspecţie şi de către contribuabilul supus inspecţiei, cu sau fără explicaţii ori obiecţiuni din partea contribuabilului, iar în cazul în care cel supus controlului refuză să semneze procesul-verbal, organul de inspecţie fiscală va consemna despre aceasta în procesul-verbal. Aşadar, procesul verbal necesar sesizării organelor penale trebuie semnat şi de contribuabilul vizat, condiţie ce nu este îndeplinită de adresa invocată în cauză de organul fiscal, care astfel nu constituie un act de sesizare în sensul prevederilor legale evocate.

În consecinţa celor ce preced, instanţa a constatat că nu este îndeplinită în cauză condiţia sesizării legale de către organul fiscal a organelor competente referitor la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni. Neîndeplinirea acestei condiţii atrage nelegalitatea suspendării soluţionării celor trei contestaţii ale recurentei-reclamante şi face inutilă analiza celeilalte condiţii ce rezultă din prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, faţă de necesitatea îndeplinirii cumulative a celor două condiţii.

Asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 992/10.11.2016, pronunţată de Tribunalul Covasna – secţia civilă: s-a respins cererea formulată şi modificată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B. - Serviciul soluţionare contestaţii şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice C. - Inspecţia fiscală ca inadmisibilă având ca obiect anularea Deciziei de impunere nr. F-xx 191 din 14.10.2015 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. F-xx 141/14.10.2015, a Deciziei de impunere nr. F-xx 194 din 15.10.2015 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. F-xx 144/15.10.2015, şi a Deciziei de impunere nr. F-xx 209 din 17.11.2015 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. F-xx 158/17.11.2015, precum şi de restituire a sumelor de 105.989 lei, 12.430 lei, respectiv 6.730 lei, cât şi a dobânzii fiscale calculate de la data expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) din Codul de procedură fiscală până la data introducerii prezentei acţiuni, precum şi ulterior până la restituirea integrală a sumelor precizate; s-a respins cererea formulată şi modificată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B. - Serviciul soluţionare contestaţii şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice C. - Inspecţia fiscală având ca obiect anularea Deciziei nr. 10337/16.05.2016 emise de D.G.R.F.P B. prin care s-a decis suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de A. împotriva Deciziei de impunere nr. F-xx 191/14.10.2015 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. F-xx 141/14.10.2015 emise de A.J.F.P. C., anularea Deciziei nr. 10340/17.05.2016 emise de D.G.R.F.P. B. prin care s-a decis suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de A. împotriva Deciziei de impunere nr. F-xx 194/15.10.2015 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. F-xx 144/15.10.2015 emise de A.J.F.P. C., anularea Deciziei nr. 10427/18.05.2016 emise de D.G.R.F.P. B. prin care s-a decis suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de A. împotriva Deciziei de impunere nr. F-xx 209/17.11.2015 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. F-xx 158/17.11.2015 emise de A.J.F.P. C., precum şi de obligarea pârâtei D.G.R.F.P. B. să reia procedura administrativă şi să soluţioneze contestaţiile pe fond; s-a respins cererea de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Anterior, prin încheierea şedinţei publice din data de 23 iunie 2016, Tribunalul Covasna-secţia civilă a admis excepţia inadmisibilităţii cererii formulate de reclamanta A. având ca obiect anularea Deciziei de impunere nr. F-xx 191 din 14.10.2015 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. F-xx 141/14.10.2015, a Deciziei de impunere nr. F-xx 194 din 15.10.2015 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. F-xx 144/15.10.2015 şi a Deciziei de impunere nr. F-xx 209 din 17.11.2015 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. F-xx 158/17.11.2015.

Reclamanta A. a formulat recurs atât împotriva sentinţei civile nr. 992/10.11.2016, cât şi împotriva încheierii din 23 iunie 2016.

În motivarea recursului, reclamanta a arătat, în primul rând, că în mod greşit prima instanţă a considerat inadmisibilitatea o excepţie procesuală, aceasta fiind în realitate o apărare de fond care trebuia analizată o dată cu fondul cauzei.

De asemenea, recurenta arată că excepţia inadmisibilităţii a fost în mod neîntemeiat admisă de instanţa de fond, care a interpretat eronat Decizia Curţii Constituţionale nr. 1515/2011, contestaţia fiscală având un caracter pur administrativ, fiind o procedură prealabilă, lipsa răspunsului în termenul de 45 de zile deschizând calea atacării „tăcerii” în contenciosul administrativ.

În consecinţă, recurenta apreciază că se impune casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, întrucât aceasta pentru o parte din acţiune nu a intrat în judecata fondului.

O altă critică formulată de recurentă vizează nelegalitatea respingerii de către instanţa de fond a cererii privind anularea actelor contestate prin cererea modificatoare.

În acest sens, recurenta arată că suspendarea de către organele fiscale a soluţionării contestaţiilor administrative nu are temei, având în vedere că în sesizarea penală organul fiscal nu arată nici un indiciu temeinic al săvârşirii infracţiunii de către A., care de altfel nici nu deţine, la aproape 10 luni de la data sesizării penale, nici calitatea de suspect şi nici pe cea de inculpat, fapt ce în opinia recurentei atrage concluzia că până la acest moment nu există niciun indiciu cu privire la săvârşirea unei pretinse fapte de către societate şi cu atât mai puţin probe.

 De asemenea, recurenta arată că în speţă instanţa de fond trebuia să observe că organul fiscal, prin deciziile atacate, a obligat societatea să plătească TVA suplimentar, considerând ca dovedită săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, fără să aştepte soluţionarea definitivă a sesizării penale depuse, în schimb cu privire la soluţionarea contestaţiei organul fiscal este dispus să aştepte soluţionarea respectivei sesizări penale, societatea urmând să îşi probeze nevinovăţia pentru a obţine anularea actelor administrativ fiscale.

Recurenta concluzionează că, date fiind cele de mai sus, în mod evident atât organul fiscal cât şi instanţa de judecată (care a dat curs dispoziţiilor organului fiscal) interpretează eronat prevederile legale, inclusiv cu privire la prezumţia de nevinovăţie, tratamentul nediscriminatoriu, dreptul la apărare, accesul neîngrădit la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.

Recurenta invocă o decizie de speţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia penală (decizia nr. 3907/28.11.2012), prin care s-a statuat că aspectele de ordin fiscal trebuie separate de cele de ordin penal, iar dacă părţile au o dispută de ordin fiscal, aceasta nu necesită a fi transferată pe tărâm penal, ea trebuind soluţionată acolo unde îi este locul şi de către persoanele specializate: instanţele de contencios administrativ şi fiscal. De asemenea, recurenta a mai invocat şi altă practică judiciară, în acelaşi sens.

O altă critică adusă de recurentă sentinţei primei instanţe vizează nelegala respingere de către aceasta a probei cu expertiza, care în opinia recurentei era importantă în soluţionarea cauzei.

Recurenta mai critică, de asemenea, sentinţa atacată, şi sub aspectul neanalizării pe fond a solicitării sale de anulare a actelor contestate iniţial şi a solicitărilor accesorii.

În drept, recurenta mai invocă aplicabilitatea prevederilor art. 20 din Legea nr.554/2004 coroborate cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 2, 6 şi 8 din Codul de procedură civilă. 

Recursul a fost timbrat cu 100 lei taxă judiciară de timbru (f.42).

Intimata Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice C., în nume propriu şi în numele Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice B., a formulat întâmpinare (f.53-64), prin care a solicitat respingerea recursului ca fiind netemeinic şi nelegal.

După o prezentare pe larg a situaţiei din dosar, intimata învederează că recurenta reclamantă nu a parcurs procedura prealabilă contestării Deciziilor nr. 10337/16.05.2016, nr. 10340/17.05.2016 şi nr. 10427/18.05.2016, astfel că o acţiune în anularea acestora este inadmisibilă, cum corect a hotărât prima instanţă.

De asemenea, intimata mai arată că în mod corect şi legal prima instanţă a respins pe fond cererea în anularea celorlalte acte administrativ fiscale contestate de recurenta reclamantă.

În ce priveşte solicitarea recurentei de obligare la plata cheltuielilor de judecată, intimata arată că stabilirea în sarcina sa a unei astfel de obligaţii ar fi injustă, atât timp cât stabilirea obligaţiilor suplimentare s-a efectuat de către organul fiscal în baza unor dispoziţii obligatorii de respectat de către organul fiscal.

În subsidiar, intimata solicită ca în temeiul art. 451 alin. 2 din Codul de procedură civilă să fie redus cuantumul cheltuielilor de judecată solicitat reprezentând onorariu avocaţial.

Analizând actele si lucrările dosarului, cele două hotărâri atacate, faţă de motivele invocate, Curtea reţine următoarele:

Încheierea pronunţată de instanţa de fond la data de 23 iunie 2016 este criticată de recurentă în sensul că excepţia inadmisibilităţii a fost în mod neîntemeiat admisă de instanţa de fond, care a interpretat eronat Decizia Curţii Constituţionale nr. 1515/2011, contestaţia fiscală având un caracter pur administrativ, fiind o procedură prealabilă, lipsa răspunsului în termenul de 45 de zile deschizând calea atacării „tăcerii” în contenciosul administrativ.

Curtea constată că, prin petitul pentru care instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii, recurenta reclamantă a solicitat anularea actelor administrative pe care le-a contestat şi la organele fiscale, soluţionarea contestaţiei administrative fiind suspendată prin deciziile care fac obiectul celorlalte petite ale acţiunii.

În mod întemeiat a reţinut prima instanţă că procedura de contestare a actului administrativ fiscal la organul fiscal, reglementată de art. 205-208 din Codul de procedură fiscală adoptat prin Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 (aplicabil în cauză), este una obligatorie şi nu poate fi eludată.

Este adevărat că recurenta reclamantă a urmat această procedură de contestare în cazul actelor administrativ fiscale, proceduri care însă au fost suspendate de organul fiscal până la soluţionarea cauzei penale ce priveşte infracţiuni a căror constatare, în opinia organului fiscal, ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra modului în care trebuie soluţionate contestaţiile administrative.

Astfel, o dată ce reclamanta a ales calea contestaţiei administrative, a cărei soluţionare a fost suspendată, nu poate să deschidă o altă procedură, respectiv cea de contestare direct la instanţa de contencios administrativ a actelor administrativ-fiscale, ci poate doar să solicite anularea deciziilor prin care procedura de soluţionare a contestaţiei administrative a fost suspendată, potrivit principiului electa una via non datur recursus ad alteram (odată aleasă o cale nu se mai poate recurge la alta).

În consecinţă, din motivele care au fost expuse mai sus, Curtea apreciază că excepţia inadmisibilităţii petitelor de anulare directă a actelor administrative fiscale a fost în mod legal admisă de către instanţa de fond, criticile recurentei în sens contrar fiind neîntemeiate.

 În ce priveşte recursul îndreptat împotriva sentinţei civile nr. 992/10.11.2016, Curtea constată că recurenta în esenţă invocă neîndeplinirea condiţiilor legale referitoare la suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei administrative.

În fapt, prin Decizia nr. 10337/16.05.2016 emisă de D.G.R.F.P B. s-a suspendat soluţionarea contestaţiei formulate de A. împotriva Deciziei de impunere nr. F-xx 191/14.10.2015 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. F-xx 141/14.10.2015 emise de A.J.F.P. C.

Totodată, prin Decizia nr. 10340/17.05.2016 emisă de D.G.R.F.P. B. s-a decis suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de A. împotriva Deciziei de impunere nr. F-xx 194/15.10.2015 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. F-xx 144/15.10.2015 emise de A.J.F.P. C., iar prin Decizia nr. 10427/18.05.2016 emisă de D.G.R.F.P. B. s-a decis suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de A. împotriva Deciziei de impunere nr. F-xx 209/17.11.2015 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. F-xx 158/17.11.2015 emise de A.J.F.P. C.

În considerentele acestor decizii s-a reţinut că cele constatate prin Rapoartele de inspecţie fiscală care au stat la baza emiterii Deciziilor de impunere, fac obiectul sesizării penale nr.2869/17.08.2015 înaintată Parchetului de pe lângă Tribunalul Covasna în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, astfel că, în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală şi art. 28 din Codul de procedură penală se impune suspendarea soluţionării contestaţiei până la soluţionarea cauzei penale.

În drept, potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală adoptat prin Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

Prin urmare, condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca organul de soluţionare competent să poată suspenda, în temeiul textului normativ evocat, soluţionarea contestaţiei formulate împotriva actului administrativ-fiscal sunt următoarele:

- organul care a efectuat activitatea de control să fi sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni;

- eventuala constatare a săvârşirii infracţiunii ce face obiectul sesizării să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

Condiţiile enumerate mai sus trebuie îndeplinite cumulativ.

În ce priveşte îndeplinirea în cauză a primei condiţii, instanţa reţine că în cuprinsul deciziilor atacate se invocă drept temei de fapt al suspendării soluţionării contestaţiei înaintarea către Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov a sesizării penale nr. 2869/17.08.2015.

Analizând actul cu nr. 2869/17.08.2015 (f.53-54 vol. II dosar fond), instanţa constată că acesta reprezintă o adresă trimisă Parchetului de pe lângă Tribunalul Covasna de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice C., prin care se comunică acestei unităţi de parchet concluziile verificărilor întreprinse şi solicitarea de a se întreprind cercetări în vederea stabilirii persoanelor vinovate şi întinderii prejudiciului.

Potrivit dispoziţiilor art. 108 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, sesizarea organelor de urmărire penală se poate face numai în condiţiile întocmirii unui proces-verbal semnat de organul de inspecţie şi de către contribuabilul supus inspecţiei, cu sau fără explicaţii ori obiecţiuni din partea contribuabilului, iar în cazul în care cel supus controlului refuză să semneze procesul-verbal, organul de inspecţie fiscală va consemna despre aceasta în procesul-verbal.

Aşadar, procesul verbal necesar sesizării organelor penale trebuie semnate şi de contribuabilul vizat, condiţie ce nu este îndeplinită de adresa nr. 2869/17.08.2015, care astfel nu constituie un act de sesizare în sensul prevederilor legale evocate.

În consecinţa celor ce preced, instanţa constată că nu este îndeplinită în cauză condiţia sesizării legale de către organul fiscal a organelor competente referitor la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni.

Neîndeplinirea acestei condiţii atrage nelegalitatea suspendării soluţionării celor trei contestaţii ale recurentei-reclamante şi face inutilă analiza celeilalte condiţii ce rezultă din prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, faţă de necesitatea îndeplinirii cumulative a celor două condiţii.

Prin urmare, Curtea apreciază că în mod întemeiat recurenta susţine că instanţa de fond a făcut greşita aplicare a normelor de drept material respingând acţiunea de anulare a celor trei decizii de suspendare a soluţionării contestaţiilor administrative

În consecinţa celor ce preced, întrucât recursul împotriva încheierii din 23 iunie 2016 este nefondat, iar în ce priveşte recursul îndreptat împotriva sentinţei civile nr. 992/10.11.2016 este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, instanţa de fond făcând greşit aplicarea normelor de drept material ce reglementează suspendarea soluţionării contestaţilor administrative în contenciosul fiscal, Curtea va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii de şedinţă pronunţate de Tribunalul Covasna - Secţia civilă la data de 23 iunie 2016, pe care o menţine şi va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 992/10.11.2016 a Tribunalului Covasna – Secţia civilă, pe care o va casa în parte, cu privire la soluţia de respingere a cererii formulate şi modificate de reclamantă de anulare a Deciziilor nr. 10337/16.05.2016, nr. 10340/17.05.2016 şi nr. 10427/18.05.2017 emise de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B., precum şi cu privire la soluţia pronunţată asupra cererii de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată, rejudecând în limitele casării, potrivit dispoziţiilor art. 498 alin. (1) din Codul de procedură civilă, pentru motivele expuse mai sus, Curtea va admite în parte acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B. – Serviciul Soluţionare Contestaţii şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice C. – Inspecţia Fiscală şi, în consecinţă, va anula Deciziile nr. 10337/16.05.2016, nr. 10340/17.05.2016 şi nr. 10427/18.05.2017 emise de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B. – Serviciul Soluţionare Contestaţii, prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiilor formulate de A. împotriva Deciziilor de impunere nr.  F-xx 191/14.10.2015, nr.F-xx 194/15.10.2015 şi, respectiv, nr. F-xx 209/17.11.2015, precum şi a rapoartelor de inspecţie fiscală aferente. În consecinţă, va obliga pe pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B. - Serviciul Soluţionare Contestaţii să soluţioneze efectiv contestaţiile formulate de A. împotriva Deciziilor de impunere nr.  F-xx 191/14.10.2015, nr. F-xx 194/15.10.2015 şi, respectiv, nr. F-xx 209/17.11.2015, precum şi a rapoartelor de inspecţie fiscală aferente.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 din Codul de procedură civilă, Curtea va obliga pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B. – Serviciul Soluţionare Contestaţii să plătească reclamantei A. suma de 350 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată la fond, dovedite de recurenta-reclamantă.

Curtea va menţine în rest dispoziţiile sentinţei atacate.

Totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 494 şi art. 453 din Codul de procedură civilă, Curtea va obliga intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B. – Serviciul Soluţionare Contestaţii să plătească recurentei-reclamante A. suma de 100 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Domenii speta

Spete similare