Funcţionari publici cu statut special. Pensionare. Plata orelor suplimentare prestate anterior pensionării.

- art.122-123 Codul muncii

- art. 45 din Legea nr. 293/2004

- art. 9 din OUG nr. 103/2013 (pentru anul 2014)

- art. 8 din OUG nr. 83/2014 (pentru anul 2015)

- art. 9 din OUG nr. 57/2015 (pentru anul 2016)

Recurenta pârâtă nu şi-a organizat activitatea astfel încât să acorde intimaţilor reclamanţi, funcţionarilor cu statut special, ore libere în compensarea muncii suplimentare prestate, în termenul de 30 de zile reglementat de legea specială şi nici chiar după expirarea acestui termen, la momentul sesizării instanţei de contencios administrativ raportul de serviciu fiind încheiat prin pensionare, astfel că această compensare nici nu mai este posibilă. Or, refuzând plata orelor suplimentare, recunoscute a fi lucrate de intimaţii reclamanţi în perioada de activitate, recurenta încalcă dispoziţiile legii generale, reluate în legea specială (Legea nr. 293/2004), care stabilesc, cu valoare de principiu, că munca suplimentară se compensează, obligatoriu, cu timp liber şi că, atunci când compensarea nu este posibilă în termenul prevăzut de legiuitor, se va acorda un spor salarial.

Nu poate fi reţinută interdicţia reglementată de art. 9 din O.U.G. nr. 103/2013 (pentru anul 2014), art. 8 din O.U.G. nr. 83/2014 (pentru anul 2015), art. 9 din O.U.G. nr. 57/2015 (pentru anul 2016), deoarece acest act normativ special nu mai produce efecte în privinţa intimaţilor reclamanţi, în condiţiile în care aceştia şi-au pierdut calitatea de funcţionar public cu statut special, ca urmare a pensionării

Deliberând asupra recursului de faţă, constată:

Prin sentinţa civilă nr. 719/CA/03.05.2017 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Sindicatul A. în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul B. şi, în consecinţă, a fost obligat pârâtul să plătească membrului de sindicat C.  271 ore suplimentare prestate de acesta, astfel: spor de 75% din salariul de bază pentru primele două ore de depăşire a duratei normale a zilei de lucru şi spor de 100% din salariul de bază pentru orele următoare, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflaţiei de la data scadenţei până la data efectuării plăţii. Totodată, a fost obligat pârâtul să plătească membrului de sindicat D. 130 de ore suplimentare prestate de acesta, astfel: spor de 75% din salariul de bază pentru primele două ore de depăşire a duratei normale a zilei de lucru şi spor de 100% din salariul de bază pentru orele următoare, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflaţiei de la data scadenţei până la data efectuării plăţi. 

Prin sentinţa nr.1223/CA/25.07.2017 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă cererea formulată de reclamantul Sindicatul A. în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul B. şi, în consecinţă, a fost completată sentinţa civilă nr. 719/CA/03.05.2017 pronunţată de Tribunalul Braşov în sensul că a fost obligat pârâtul să plătească membrilor de sindicat E. 75 ore suplimentare, F. 363 ore suplimentare, G. 172 ore suplimentare, H. 212 ore suplimentare, I. 69 ore suplimentare, J. 34 ore suplimentare, K. 82 de ore suplimentare, L. 203 ore suplimentare, M. 110 ore suplimentare, N. 51 de ore suplimentare şi O. 43 de ore suplimentare. Totodată, s-a dispus că plata acestor ore suplimentare se va face astfel: spor de 75% din salariul de bază pentru primele două ore de depăşire a duratei normale a zilei de lucru şi spor de 100% din salariul de bază pentru orele următoare, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflaţiei de la data scadenţei până la data efectuării plăţii.

 Împotriva acestor sentinţe, pârâtul Penitenciarul B. a declarat recurs, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei şi respingerea acţiunii.

În motivare, a arătat că, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat plata orelor suplimentare nerecuperate de către membrii de sindicat reprezentaţi, ca urmare a pensionării şi actualizarea acestor sume cu rata inflaţiei, iar prima instanţă, cu nerespectarea prevederilor legale, în opinia sa, a admis acţiunea.

Recurentul consideră că prima instanţă, în mod greşit, a avut în vedere numai dispoziţiile Legii nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici din Administraţia Naţională a Penitenciarelor. Or, O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016 prevede, în art. 9, că „în anul 2016, munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar încadrat în funcţii de execuţie sau de conducere, precum şi munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, în cadrul schimbului normal de lucru, se vor compensa numai cu timp liber corespunzător acestora, cu excepţia situaţiilor când prin prezenta ordonanţă de urgenţă se dispune altfel”.

În consecinţă, în opinia recurentului pârât, chiar dacă cei 13 membri de sindicat s-au pensionat, nemaifiind posibilă acordarea timpului liber corespunzător, faţă de art. 9 din O.U.G. nr. 57/2015, cererea de plată a orelor suplimentare nu poate fi soluţionată în mod favorabil. Cei 13 membri de sindicat ar fi avut posibilitatea, anterior formulării cererii de pensionare, să solicite acordarea timpului liber corespunzător, cu acordarea drepturilor salariale corespunzătoare, fapt care nu s-a întâmplat, decizia acestora de pensionare fiind luată repede, fără o informare prealabilă, astfel că administraţia penitenciarului a fost în imposibilitatea de a acorda recuperarea orelor suplimentare care s-ar fi impus.

Recurentul pârât a precizat că, pentru activităţile desfăşurate de către reclamanţi în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, conform reglementărilor legale, nu se lucrează, Le-a fost plătită majorarea prevăzută de Ordinul MJ nr. 146/C/2016, Ordinul MJ nr. 820/C/2015 şi Ordinul MJ nr. 821/C/2015.

În drept a fost invocată aplicarea art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, Legea nr. 293/2004, Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, O.U.G. nr. 83/2014, Legea nr. 71/2015, O.U.G. nr. 57/2015, Decizia Directorului General ANP nr. 307/2007.

Cererea de recurs este scutită de obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru conform art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013.

Intimatul reclamant Sindicatul A. nu a formulat întâmpinare conform art. XVII alin. 3 coroborat cu art. XV alin. 3 din Legea nr. 2/2013.

Părţile nu au mai solicitat administrarea altor probe noi în recurs.

Analizând recursul declarat de pârâtul Penitenciarul B., prin prisma dispoziţiilor art. 488 Cod procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

Recurentul pârât invocă drept motiv principal de reformare a sentinţei primei instanţe greşita aplicare a Legii nr. 293/2004, fără luarea în considerarea a O.U.G. nr. 57/2015, motiv care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, dar care nu este fondat.

Astfel, intimaţii reclamanţi au avut calitatea de funcţionari publici cu statut special în cadrul instituţiei recurente şi, anterior pensionării, în intervalul octombrie 2014-decembrie 2016 au prestat ore suplimentare, fără a beneficia de compensarea acestora cu timp liber corespunzător, în condiţiile art. 9 din O.U.G. nr. 103/2013 (pentru anul 2014), art. 8 din O.U.G. nr. 83/2014 (pentru anul 2015), art. 9 din O.U.G. nr. 57/2015 (pentru anul 2016).

Recurenta susţine că nu poate acorda compensarea financiară solicitată de reclamanţi, în condiţiile art. 45 din Legea nr. 293/2004, motivat de faptul că în intervalul 2014-2016 legiuitorul, prin actele normative speciale invocate, nu a mai permis acordarea sumelor de bani pentru orele suplimentare, ci doar acordarea timpului liber corespunzător, care nu mai poate fi acordat deoarece intimaţii reclamanţi au formulat intempestiv cererile de pensionare, astfel că instituţia nu s-a putut organiza într-un timp limitat pentru acordarea acestor drepturi.

Aceste argumente nu sunt întemeiate.

Legea generală în materia dreptului muncii stabileşte, în art. 122-123 Codul muncii, că munca suplimentară se compensează cu ore libere plătite în următoarele 60 de zile calendaristice după efectuarea acesteia, iar, în situaţia în care compensarea nu este posibilă în acest termen, se va acorda un spor salarial.

Art. 45 din Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor stabileşte că orele prestate de funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare se compensează cu timp liber corespunzător şi, dacă această compensare nu a fost posibilă în următoarele 30 de zile după efectuarea acestora, se acordă un spor salarial diferenţiat: spor de 75% din salariul de bază pentru primele două ore de depăşire a duratei normale a zilei de lucru şi spor de 100% din salariul de bază pentru orele următoare.

În cauză, Curtea reţine că recurenta pârâtă nu şi-a organizat activitatea astfel încât să acorde intimaţilor reclamanţi, funcţionarilor cu statut special, ore libere în compensarea muncii suplimentare prestate, în termenul de 30 de zile reglementat de legea specială şi nici chiar după expirarea acestui termen, la momentul sesizării instanţei de contencios administrativ raportul de serviciu fiind încheiat prin pensionare, astfel că această compensare nici nu mai este posibilă.

Or, refuzând plata orelor suplimentare, recunoscute a fi lucrate de intimaţii reclamanţi în perioada de activitate, recurenta încalcă dispoziţiile legii generale, reluate în legea specială (Legea nr. 293/2004), care stabilesc, cu valoare de principiu, că munca suplimentară se compensează, obligatoriu, cu timp liber şi că, atunci când compensarea nu este posibilă în termenul prevăzut de legiuitor, se va acorda un spor salarial.

Nu poate fi reţinută interdicţia reglementată de art. 9 din O.U.G. nr. 103/2013 (pentru anul 2014), art. 8 din O.U.G. nr. 83/2014 (pentru anul 2015), art. 9 din O.U.G. nr. 57/2015 (pentru anul 2016), deoarece acest act normativ special nu mai produce efecte în privinţa intimaţilor reclamanţi, în condiţiile în care aceştia şi-au pierdut calitatea de funcţionar public cu statut special, ca urmare a pensionării.

Nici argumentul că intimaţii reclamanţi au formulat intempestiv cererile de pensionare, astfel că instituţia nu s-a putut organiza, într-un timp limitat, pentru acordarea acestor drepturi nu este întemeiat.

În mod evident, faţă de graficele inserate în cuprinsul întâmpinării, rezultă că prestarea orelor suplimentare nu era ocazională, întâmplătoare, ci, dimpotrivă, era o practică obişnuită în cadrul instituţiei pârâte, aceasta neluând măsuri, în intervalul de timp vizat de cererea de chemare în judecată, pentru acordarea timpului liber corespunzător intimaţilor reclamanţi, în termenul prevăzut de legiuitor – 30 de zile.

Pentru toate aceste considerente, constatând incidenţa art. 496 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul formulat de pârâtul Penitenciarul B. împotriva sentinţei civile nr. 719/CA/03.05.2017 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal pe care o menţine.

Nefiind solicitate cheltuieli de judecată în recurs,

Domenii speta

Spete similare