Act administrativ fiscal de stabilire a contribuţiei de asigurări sociale pentru veniturile din activități independente realizate de persoane fizice. Contract încheiat anterior conform Legii nr. 263/2010. Legalitate.

- art. 6 alin. (2) din Legea nr. 263/2010,

- Legea nr. 187/2014

- Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

Persoana fizică care realizează venituri din activităţi independente în anul 2014 datorează, prin efectul legii generale în materie de taxe şi impozite, contribuţia de asigurări sociale aferentă acestor venituri, respectiv potrivit prevederilor Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, aceasta fiind în culpă pentru nedepunerea declaraţiei 600 prevăzută de acelaşi act normativ. Faptul că anterior, în anul 2012, în perioada în care nu realiza niciun venit, a înţeles să încheie contractul nr. 16231/16.01.2012, în baza căruia a achitat, în anul 2015, suma de 2.664 lei, cu titlu de contribuţie de asigurări sociale, nu prezintă relevanţă, deoarece acest act administrativ bilateral a fost încheiat în mod voluntar, în temeiul unei legi speciale – Legea nr. 263/2010.

În condiţiile în care, după momentul în care a început să realizeze venituri impozabile, recurenta nu a înţeles să rezilieze sau să modifice acest contract, această atitudine a sa nu poate primi semnificaţia invocată prin cererea de recurs, în sensul că reprezintă o îndeplinire a obligaţiei legale de plată a contribuţiei de asigurări sociale aferentă veniturilor realizate în anul 2014, ci reprezintă asumare, în continuare, a obligaţiei contractuale de asigurare în sistemul public, care va avea ca efect, completarea venitului asigurat la calculul venitului din pensie.

Deliberând asupra recursului de faţă, constată:

Prin sentinţa civilă nr. 109/CA/13.02.2019 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele AJFP B. şi DGRFP B. privind anularea deciziei nr. 73584/19.02.2018 şi a deciziei nr. 1137/9.10.2018.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. a declarat recurs, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei şi admiterea acţiunii.

În motivare, a arătat că, în faţa instanţei de fond, a dovedit cu înscrisuri că, din anul 2012, nu a avut un loc de muncă şi că, la iniţiativa sa, a încheiat cu Casa Judeţeană de Pensii B. contractul nr. 16231/16.01.2012, pentru perioada 16.01.2012-31.12.2015, perioadă în care a achitat contribuţia de asigurări sociale, inclusiv suma de 2.664 lei, în baza Legii nr. 187/2014.

În opinia recurentei, sentinţa primei instanţe a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv, deşi reţine existenţa acestui contract, dă o interpretare greşită faptului că în anul 2014 a declarat venituri din profesia de mediator, în sensul că trebuia achitată contribuţia de asigurări sociale, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 263/2010. Or, această interpretare nu ţine cont de dispoziţiile Legii nr. 187/2014, în condiţiile în care, la data încheierii contractului nr. 16231/16.01.2012, nu avea un loc de muncă.

Recurenta a mai susţinut că nu se poate reţine aspectul invocat de către instanţa de fond că „a dorit să completeze venitul asigurat”, deoarece nu există în legislaţie vreo prevedere care să acorde indemnizaţie dublă de asigurări sociale de stat în caz de plată dublă a contribuţiei de asigurări sociale.

Recurenta a mai invocat faptul că instanţa de fond nu a avut în vedere că, în Protocolul prin care s-a preluat baza de date a contribuabililor de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice B. de la CASJ B., CJP B. a încetat şi contractul nr. 16231/16.01.2012, însă suma de 2.664 lei aferentă anului 2015 era deja achitată, astfel că nu mai poate fi considerat debit sau rea credinţă, faţă de prevederile art. 12 din Legea nr. 207/2015.

În concluzie, recurenta a arătat că nu are restanţe la bugetul asigurărilor sociale de stat pentru anul 2015, existând chitanţe prin care face dovada că aceste sume au fost achitate, iar colectarea lor se face la Fondul Naţional Unic de Pensii, indiferent de instituţia care le colectează.

În drept a fost invocată aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod de procedură civilă.

Cererea de recurs a fost timbrată cu taxă judiciară de timbru de lei, conform art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

Intimata Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice B., prin întâmpinare formulată în condiţiile art. XV alin. 3 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (filele 17-20), a solicitat respingerea recursului.

În susţinerea acestei poziţii procesuale, intimata a arătat că prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt şi de drept, analizând cauza raportat la toate motivele invocate atât de către reclamantă, cât şi de pârât, înscrisurile depuse şi prevederile legale incidente.

Intimata a arătat că recurenta reclamantă este autorizată să desfăşoare profesia de mediator, începând cu data de 11.09.2013, iar, potrivit declaraţiei de venituri, aceasta a realiza în anul 2014 venituri de 43.208 lei, pentru care nu a depus declaraţia 600 şi nici nu a efectuat plăţi anticipate cu titlu de contribuţii de asigurări sociale de stat, astfel că, a emis decizia privind stabilirea din oficiu a contribuţiei de asigurări sociale pentru persoane fizice pentru suma de 2664 lei, baza de calcul fiind determinată conform art. 16 din Legea nr. 187/2014, ce stabileşte câştigul salarial mediu brut aferent anului 2014.

Intimata a mai arătat că recurenta a avut încheiat şi contractul nr. 16231/16.01.2012, în baza căruia a achitat suma de 2.664 lei în anul 2015, contract reziliat numai începând cu data de 01.01.2016, conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, contract încheiat în anul 2012, când recurenta reclamantă nu realiza nici un venit, dar pe care nu l-a modificat/reziliat deşi în anul 2014 a realizat venituri din profesii liberale, astfel că s-a interpretat că această atitudine reprezintă manifestarea dorinţei contribuabilului de completare a venitului asigurat.

Intimata pârâtă a subliniat că recurenta nu invocă faptul că suma respectivă are caracter nedatorat, ci că a fost deja achitată în baza contractului evocat anterior. Această susţinere, în opinia sa, nu poate fi reţinută, faţă de prevederile art. 83 alin. 4, art. 106-107 din Legea nr. 207/2015.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată efectuate, intimata a arătat că acestea sunt nedatorate, actele fiscale emise fiind legale şi temeinice.

Recurenta reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, în condiţiile art. XVI alin. (2) coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (filele 35-36) prin care a reiterat susţinerile din cererea de recurs, insistând asupra faptului că, în opinia sa, i se solicită plata, de două ori, a aceleiaşi contribuţii aferente aceluiaşi an.

Părţile nu au mai solicitat administrarea altor probe noi în recurs.

Analizând recursul declarat de reclamanta A., prin prisma dispoziţiilor art. 488 Cod de procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

Recurenta reclamantă invocă drept motiv principal de reformare a sentinţei primei instanţe greşita aplicare a legii, respectiv a art. 6 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 în raport de Legea nr. 187/2014, motiv care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod de procedură civilă, dar care nu este fondat.

Recurenta reclamantă a contestat legalitatea deciziei nr. 73584/19.02.2018 prin care s-a stabilit în sarcina sa obligaţia de plată a sumei de 2.664 lei cu titlu de contribuţie de asigurări sociale şi a deciziei nr. 1137/9.10.2018, prin care a fost respinsă contestaţia sa administrativă, motivat de faptul că aceste acte administrativ-fiscale nu au ţinut cont de sumele achitate în baza contractului nr. 16231/16.01.2012, cu acelaşi titlu.

Prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată şi a reţinut că reclamanta avea obligaţia de a declara veniturile realizate în anul 2014 din profesii liberale, chiar dacă avea încheiat, din 2012, când nu realiza venituri, un contract de asigurare cu Casa Judeţeană de Pensii B., neexistând nici un temei juridic de scutire.

În acord cu prima instanţă, Curtea reţine că, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii „în înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

a) asigurat - persoana fizică pentru care angajatorul/entitatea asimilată angajatorului este obligat/ă să ţină şi să plătească contribuţia de asigurări sociale, persoana fizică care realizează venituri din activităţi independente sau drepturi de proprietate intelectuală şi care, pe baza declaraţiei individuale de asigurare, datorează contribuţia de asigurări sociale, potrivit prevederilor Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, precum şi persoana fizică ce achită contribuţia de asigurări sociale pe baza contractului de asigurare socială, potrivit prezentei legi;

c) contract de asigurare socială - contractul încheiat, voluntar, între persoane fizice şi casele teritoriale de pensii în scopul asigurării în sistemul public de pensii în vederea obţinerii pensiei pentru limită de vârstă sau în vederea completării venitului asigurat utilizat la calculul acestei categorii de pensie;

d) contribuabil - persoana fizică sau juridică ce plăteşte contribuţii de asigurări sociale sistemului public de pensii, conform prezentei legi; (…)”.

De asemenea, art. 6 din acelaşi act normativ statuează că „în sistemul public de pensii sunt asigurate obligatoriu, prin efectul legii (...) persoanele care realizează venituri din activităţi independente şi/sau din drepturi de proprietate intelectuală, pentru care se datorează contribuţie de asigurări sociale, potrivit prevederilor Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal” şi că „orice persoană se poate asigura în sistemul public de pensii în baza unui contract de asigurare socială, în vederea obţinerii pensiei pentru limită de vârstă şi, după caz, în vederea completării venitului asigurat utilizat la calculul acestei categorii de pensie”.

În conformitate cu dispoziţiile art. 47 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii: „(2) În cazul rezilierii contractului de asigurare socială, contribuţiile de asigurări sociale achitate nu se restituie, iar stagiul de cotizare realizat se valorifică la stabilirea dreptului de pensie”.

Din interpretarea coroborată a acestor norme, faţă de situaţia de fapt corect reţinută de prima instanţă, Curtea reţine că recurenta reclamantă, în calitatea de persoana fizică care a realizat venituri din activităţi independente în anul 2014 datorează, prin efectul legii generale în materie de taxe şi impozite, contribuţia de asigurări sociale aferentă acestor venituri, respectiv potrivit prevederilor Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, aceasta fiind în culpă pentru nedepunerea declaraţiei 600 prevăzută de acelaşi act normativ.

Faptul că anterior, în anul 2012, în perioada în care nu realiza niciun venit, a înţeles să încheie contractul nr. 16231/16.01.2012, în baza căruia a achitat, în anul 2015, suma de 2.664 lei cu titlu de contribuţie de asigurări sociale, nu prezintă relevanţă, deoarece acest act administrativ bilateral a fost încheiat în mod voluntar, în temeiul unei legi speciale – Legea nr. 263/2010.

În condiţiile în care, după momentul în care a început să realizeze venituri impozabile, recurenta nu a înţeles să rezilieze sau să modifice acest contract, această atitudine a sa nu poate primi semnificaţia invocată prin cererea de recurs, în sensul că reprezintă o îndeplinire a obligaţiei legale de plată a contribuţiei de asigurări sociale, ci reprezintă asumare, în continuare, a obligaţiei contractuale de asigurare în sistemul public, care va avea ca efect, completarea venitului asigurat la calculul venitului din pensie.

Cum nici norma generală - Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, nici norma specială – Legea nr. 236/2010, nu reglementează vreo excepţie/excludere/compensare pentru situaţia juridică a recurentei reclamante, în mod corect, intimata pârâtă a constatat că, dincolo de obligaţia contractuală asumată prin contractul nr. 16231/16.01.2012, nemodificat de părţi până la data de 01.01.2016, recurenta reclamantă are obligaţia legală de a achita potrivit prevederilor Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, contribuţia de asigurări sociale aferentă veniturilor realizate în 2014 şi nedeclarate.

Plăţile efectuate în anul 2015 către Casa judeţeană de Pensii B. nu pot fi avute în vedere ca modalitate de stingere a sumei datorate conform deciziei nr. 73584/19.02.2018, deoarece aceste plăţi au avut la bază un contract, valabil încheiat, deci o cauză juridică distinctă, neavând relevanţă faptul că destinaţia finală a sumei este tot bugetul asigurărilor sociale de stat, temeiul legal al celor două obligaţii fiind distinct.

Nu poate fi reţinută susţinerea recurentei că i se solicită plata, de două ori, a aceleiaşi contribuţii aferente aceluiaşi an. În mod evident, sumele determinate în baza contractului nr. 16231/16.01.2012, respectiv prin decizia nr. 73584/19.02.2018 au temeiuri juridice diferite – prima are natură contractuală, facultativă, asumată voluntar de recurentă şi nemodificată în intervalul 2011-2015, în ciuda modificării situaţiei personale a asiguratului, iar cea de-a doua are caracter legal, fiind impusă de norme imperative ale Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal.

Pentru toate aceste considerente, constatând incidenţa art. 496 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge recursul declarat de recurenta reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 109/CA/13.02.2019 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Nefiind solicitate cheltuieli de judecată în recurs,

Domenii speta

Spete similare