Decizie de instituire a măsurilor asiguratorii. Condiţia motivării. Legalitate.

- art. 213 Cod procedură fiscală

Motivarea în fapt a măsurilor asigurătorii nu trebuie să vizeze chiar existenţa unor fapte concrete ale debitorului, de ascundere, de diminuare sau de risipire a propriului patrimoniu, ci numai existenţa unor indicii, care să ducă la concluzia că există pericolul ca astfel de fapte să fie săvârşite. Or, conduita societăţii intimate, rezultată din descrierea pe larg a modului de derularea a activităţii economice cu societăţile verificate, lipsa documentelor justificative obligatorii la solicitarea organelor fiscale, conturează o conduită care se încadrează în dispoziţiile art. 213 alin. 2 Cod procedură fiscală, respectiv există riscul ca societatea să îşi ascundă/diminueze/risipească patrimoniu, cu efecte negative asupra colectării

Deliberând asupra recursului de faţă, constată:

Prin sentinţa civilă nr. 413/11.05.2017 pronunţată de Tribunalul Covasna - Secţia civilă a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtelor Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice A. şi Serviciul Fiscal Municipal B. şi, în consecinţă, a fost respinsă acţiunea formulată în contradictoriu cu acestea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Totodată a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. C. S.R.L împotriva pârâtei Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 7 D. şi, în consecinţă, a fost anulată Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 6558/20.05.2016 emisă de pârâta Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 7 D..

Împotriva acestei hotărâri, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală pentru pârâta Direcţia Regională Antifraudă 7 D. a declarat recurs, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei şi respingerea acţiunii.

În motivare, a arătat că hotărârea primei instanţe a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material incidente. Astfel, recurenta a arătat că, urmare a controlului efectuat în perioada 01.10.2015-05.10.2015 şi 19.05-2016-23.05.2016, finalizat prin procesul verbal nr. 8299/23.05.2016, s-au estimat obligaţii fiscale de plată către bugetul general consolidat în sumă de 479.668 lei, reprezentând TVA şi impozit pe profit, societatea intimată înregistrând în contabilitate cheltuieli deductibile în valoare totală de 1.145.940 lei, cu titlu de prestări servicii şi achiziţii mărfuri de la societăţile E., F. S.R.L., G. S.R.L., H. S.R.L. şi I. S.R.L., tranzacţii cu privire la care s-a conchis că nu reflectă operaţiuni reale, fiind fictive, fără scop economic. Organele fiscale au arătat că s-a creat un circuit scriptic de tranzacţionare pentru crearea aparenţei unor operaţiuni care, în realitate nu au existat, scopul fiind acela de a crea cheltuieli deductibile pentru societatea intimată, cu efect asupra diminuării TVA şi a impozitului pe profit.

Recurenta a arătat că, în mod nelegal, prima instanţă a reţinut că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu este motivată, nefiind întrunite condiţiile art. 213 Cod procedură fiscală, în cauză fiind date condiţiile prevăzute de această normă – există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Referitor la motivarea în fapt a măsurilor asigurătorii, recurenta a arătat că nu este necesară existenţa unor fapte concrete ale debitorului, de ascundere sau de risipire a propriului patrimoniu, ci numai a unor indicii, care nu trebuie, nici ele, să vizeze fapte concrete, ci doar pericolul de a fi săvârşite. Criteriul de bază al instituirii măsurilor îl reprezintă scopul prevenirii unei ameninţări iminente privind producerea unui prejudiciu, existând posibilitatea ca obligaţiile fiscale datorate de contribuabil să nu mai poată fi recuperate. În acest sens, a fost invocat art. 6 Cod procedură fiscală, care reglementează dreptul de apreciere al organelor fiscale.

În cauză, recurenta a arătat că din comportamentul fiscal neadecvat al societăţii intimate rezultă existenţa pericolului ca aceasta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Recurenta a mai invocat faptul că, potrivit pct. 2.1 lit. a) şi c) din Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 2605/2010, organul fiscal poate dispune măsuri asigurătorii ori de câte ori sunt indicii că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să ascundă sau să risipească patrimoniul, respectiv „în urma constatării unor acte şi fapte care pot constitui infracţiuni de evaziune fiscală sau fraudă fiscală şi vamală, în cazul cărora prejudiciul nu a fost stabilit prin acte administrative fiscale de impunere, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare” şi „în situaţia în care au fost stabilite obligaţii fiscale cu ocazia acţiunii de control prin acte administrative fiscale de impunere”.

Or, în opinia recurentei, în cauză, luarea măsurilor asigurătorii este motivată, fiind invocate temeiuri de drept şi descrierea situaţiei de fapt care reflectă comportamentul inadecvat al contestatoarei şi conduc la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege. Astfel, consideră că instanţa de fond nu a raportat existenţa pericolului ca debitorul să se sustragă de la plata obligaţiilor fiscale la comportamentul economic şi fiscal al societăţii, la tranzacţiile efectuate cu societăţi furnizoare care, în mare parte, erau în insolvenţă, radiate, fără angajaţi, neavând capacitatea tehnică şi umană să desfăşoare activitate economică, care au creat doar un circuit scriptic de documente în vederea diminuării obligaţiilor fiscale datorate bugetului general al statului.

În plus, textele de lege arătate nu dispun ca motivarea instituirii măsurilor asigurătorii să se realizeze prin menţionarea altor fapte decât cele constatate prin actul de control, astfel că unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă.

Recurenta a precizat că pericolul este intrinsec faptelor controlate, în sensul că nu transpare din împrejurări exterioare, ci din prezumptiva faptă, pericolul fiind circumscris din chiar modul în care contribuabilul a tratat din punct de vedere fiscal operaţiunile care au făcut obiectul controlului şi nu din modul în care se poziţionează faţă de aceste fapte, aprecierea organului fiscal fiind una obiectivă.

În susţinerea recursului, recurenta pârâtă a invocat hotărâri judecătoreşti pronunţate în dosarele nr. xxxxx/197/2016 al Tribunalului Braşov, nr. xxxxx/306/2014 al Tribunalului Sibiu şi nr. xxxx/202/2014 al Tribunalului Călăraşi.

În drept a fost invocată aplicarea art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă.

Cererea de recurs este scutită de obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru conform art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013.

Intimata S.C. C. S.R.L., deşi legal citată, nu a formulat întâmpinare în condiţiile art. XV alin. 3 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013.

Părţile nu au mai solicitat administrarea altor probe noi în recurs.

Analizând recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală pentru pârâta Direcţia Regională Antifraudă 7 D., prin prisma dispoziţiilor art. 488 Cod procedură civilă, curtea reţine următoarele:

Recurenta pârâtă invocă drept motiv principal de reformare a sentinţei primei instanţe greşita aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 213 Cod procedură fiscală, motiv care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă şi care este fondat.

Astfel, prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 6558/20.05.2016, emisă ca urmare a controlului fiscal efectuat în perioada 01.10.2015-05.10.2015 şi 19.05-2016-23.05.2016, decizie emisă anterior titlului de creanţă (decizie de impunere), Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 7 D. - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a dispus instituirea de măsuri asigurătorii cu privire la intimata reclamantă, prin instituirea sechestrului asigurător asupra autovehiculelor indicate în decizie, în valoare totală de 731.023,02 lei.

Ulterior, după emiterea deciziei de impunere, pârâta a emis Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 3.160/27.10.2016 prin care s-a dispus instituirea de măsuri asigurătorii cu privire la reclamantă, respectiv sechestrul asigurător asupra bunurilor mobile menţionate şi a popririi asupra conturilor bancare, această decizie făcând obiectul acţiunii înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna sub nr. dosar xxxx/119/2016, dosar finalizat prin sentinţa civilă nr. 270/22.03.2017 pronunţată de Tribunalul Covasna – Secţia civilă prin care s-a dispus anularea, în parte, a deciziei nr. 3160 din 27 octombrie 2016 în privinţa instituirii popririi asiguratorii asupra disponibilităţilor băneşti din conturile bancare deschise la Banca J. şi Sucursala K., celelalte dispoziţii ale deciziei atacate fiind menţinute, hotărârea primei instanţe fiind validată prin decizia nr. 731/R/11.07.2017 a Curţii de Apel Braşov.

Intimata reclamantă a contestat, în prezenta cauză, legalitatea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii emisă anterior titlului de creanţă – nr. 6558/20.05.2016, iar prima instanţă a anulat actul fiscal considerând că acesta nu respectă exigenţa motivării impusă expres de dispoziţiile art. 213 alin. 5 Cod procedură fiscală, indicarea faptelor descoperite în timpul controlului, a cuantumului creanţelor şi a art. 11 din Legea nr. 241/2005 nefiind suficientă pentru a dispune instituirea măsurilor asigurătorii în sarcina societăţii.

Recurenta critică soluţia primei instanţe, apreciind că în cauză instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 213 Cod procedură fiscală, critică pe care instanţa de recurs o consideră întemeiată.

În cauză, Curtea reţine că la adoptarea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii, organul fiscal a motivat măsura prin aceea că „disponibilul din conturile bancare şi casierie este inferior obligaţiilor fiscale determinate de inspectorii antifraudă”, că „există o discrepanţă semnificativă între sumele de plată estimate şi cele declarate de societate, sumele de plată estimate de inspectorii antifraudă fiind mai mari decât cele declarate de societate”, fiind apoi detaliată, pe larg (cinci pagini), relaţia comercială cu fiecare dintre societăţile E., F. S.R.L., G. S.R.L., H. S.R.L. şi I. S.R.L. La finalul detalierii, organul fiscal a conchis că toate aceste tranzacţii sunt fictive, neavând scop economic, fiind creat numai un circuit scriptic de tranzacţionare pentru crearea aparenţei unor operaţiuni care, în realitate, nu au existat, scopul fiind acela de a crea TVA şi cheltuieli deductibile pentru societatea intimată, cu efect asupra diminuării TVA şi a impozitului pe profit.

Faţă de această motivare amplă a situaţiei de fapt fiscale ce a determinat luarea măsurilor asigurătorii, în dezacord cu prima instanţă, Curtea constată că este indicată/motivată situaţia premisă a aplicării art. 213 alin. 2 Cod procedură fiscală, respectiv că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă sau să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând colectarea.

Astfel cum corect susţine recurenta, motivarea în fapt a măsurilor asigurătorii nu trebuie să vizeze chiar existenţa unor fapte concrete ale debitorului, de ascundere, de diminuare sau de risipire a propriului patrimoniu, ci numai existenţa unor indicii, care să ducă la concluzia că există pericolul ca astfel de fapte să fie săvârşite. Or, conduita societăţii intimate, rezultată din descrierea pe larg a modului de derularea a activităţii economice cu societăţile verificate, lipsa documentelor justificative obligatorii la solicitarea organelor fiscale, conturează o conduită care se încadrează în dispoziţiile art. 213 alin. 2 Cod procedură fiscală, respectiv există riscul ca societatea să îşi ascundă/diminueze/risipească patrimoniu, cu efecte negative asupra colectării.

Curtea constată că natura măsurilor asigurătorii şi raţiunea pentru care acestea se instituie, de a se asigura premisele pentru executarea efectivă ulterioară a creanţei, respectiv pentru a se evita o eventuală insolvabilitate ulterioară a contribuabilului, adică, în esenţă, de a se facilita recuperarea ulterioară a creanţei bugetare, nu permit realizarea controlului judecătoresc asupra fondul dreptului, neputându-se statua cu privire la existenţa sau nu a creanţei fiscale.

Prin urmare, nu poate fi analizat, la momentul verificării legalităţii dispunerii măsurilor asigurătorii, dacă este sau nu corect stabilită creanţa bugetară, acesta fiind atributul, eventual, al instanţei de contencios administrativ învestită legal cu acţiunea privind anularea titlului de creanţă.

În ceea ce priveşte argumentele primei instanţe referitoare la neaplicarea art. 11 din Legea nr. 241/2005, care consacră caracterul obligatoriu al instituirii măsurilor asigurătorii în cazul săvârşirii infracţiunilor de evaziune fiscală reglementate de acest act normativ, Curtea constată că aceste norme nu au fost invocate de organul fiscal în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii contestată, nefiind sesizate organele penale, în condiţiile art. 132 Cod procedură fiscală cu privire la faptele constatate cu ocazia controlului.

Pentru toate aceste considerente, constatând incidenţa art. 496 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală pentru pârâta Direcţia Regională Antifraudă 7 D. împotriva sentinţei civile nr. 413/11.05.2017 pronunţată de Tribunalul Covasna - Secţia civilă, pe care o va casa în parte şi, în rejudecare, în condiţiile art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, va respinge acţiunea formulată de reclamanta S.C. C. S.R.L în contradictoriu cu pârâta Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 7 D., având ca obiect anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 6558/20.05.2016 emisă de pârâta.

Nefiind solicitate cheltuieli de judecată în recurs de către recurentă,

Domenii speta

Spete similare