Apel

Operator de date cu caracter personal înregistrat sub nr. 2991

Cod ECLI ECLI:RO:TBMUS:2020:004.000231

Dosar nr. 7370/320/2019

R O M Â N I A

TRIBUNALUL MUREȘ

SECȚIA CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ Nr. 231/2020

Ședința publică din data de 16 aprilie 2020

Instanța constituită din:

Președinte: ...

Judecător: ...

Grefier: ...

Pe rol judecarea apelului formulat de pârâta Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Mureș, împotriva sentinței civile nr. 3516/18.09.2019 pronunțată de Judecătoria Tg. Mureș în dosarul cu nr. 7370/320/2019.

Se constată că mersul dezbaterilor și susținerile în fond ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 20 februarie 2020, când amânarea a fost pronunțată consecutiv pentru datele de 05 martie 2020, 19 martie 2020, 02 aprilie 2020 și apoi 16 aprilie 2020, încheierile de ședință făcând parte integrantă din prezenta hotărâre.

INSTANȚA

Deliberând asupra prezentului apel, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3516 din data de 18 septembrie 2019 pronunțată de Judecătoria Tg. Mureș în dosarul nr. .... s-a admis plângerea formulată de petenții ... și ... în contradictoriu cu intimata Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Mureș și intimata Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Miercurea Nirajului; s-a anulat Hotărârea nr. 33/24.04.2019 emisă de Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Mureș; s-a constituit dreptul de proprietate în favoarea reclamanților pe suprafața de teren de 1581 mp teren intravilan reprezentând curți și grădină, situat în comuna .... str. .. nr. .. jud. .. înscris în CF nr. ..; s-a obligat Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Miercurea Nirajului să întocmească documentația necesară în vederea constituirii dreptului de proprietate cu privire la suprafața de 1581 mp.; a fost obligată Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Mureș să elibereze titlul de proprietate pe numele reclamanților cu privire la suprafața de 1581 mp teren intravilan, comuna ..str. .. nr..., jud. .. înscris în CF nr. 50951 ... a fost obligată pârâta Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Mureș să plătească reclamantei ... suma de 2.000 lei și reclamantului ... suma de 2.000 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, reclamanții au formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul art. 23 din Legea nr. 18/1991, cerere soluționată prin Hotărârea nr. 33/24.04.2019 a Comisiei județene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Mureș, care a conchis în sensul că din documentația depusă nu rezultă că suprafața de teren revendicată poate face obiect al dreptului de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul art. 23 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, respectiv că ar fi fost preluată de CAP și că ar fi fost atribuită în folosință cu un anume titlu antecesorilor solicitanților.

Ca atare, intimata s-a limitat la a analiza cererea reclamanților prin prisma art. 23 din Legea nr. 18/1991, fără a extinde situația de fapt expusă la celelalte potențiale cazuri de reconstituire prevăzute în actul normativ mai sus evocat.

Deși s-a sugerat în repetate rânduri reclamanților că ar fi incident un alt articol din Legea nr. 18/1991 și să refacă cererea cu invocarea altui temei juridic, judecătoria a apreciat că o atare conduită constituie un formalism excesiv, incompatibil cu scopul acestor măsuri reparatorii.

Prin urmare, prima instanță a analizat în ce măsură cererea de reconstituire a dreptului de proprietate este întemeiată, cu analiza ansamblului de dispoziții legale cuprinse în Legea nr. 18/1991.

Într-adevăr, conform art. 23 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 sunt și rămân în proprietatea privată a cooperatorilor sau, după caz, a moștenitorilor acestora, indiferent de ocupația sau domiciliul lor, terenurile aferente casei de locuit și anexelor gospodărești, precum și curtea și grădina din jurul acestora, determinate potrivit art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990 privind unele măsuri pentru stimularea țărănimii.

Ca atare, intimata a reținut, în mod corect, că de reconstituirea dreptului de proprietate beneficiază doar membrii cooperatori sau succesorii în drept ai acestora care sunt proprietari ai caselor și ai anexelor gospodărești care sunt amplasate pe terenuri ce au fost proprietatea lor, înainte de cooperativizare, terenuri care, după cooperativizare, au fost atribuite de regulă, ca loturi de folosință, către foștii proprietari.

În cauză, reclamanții nu au probat o atare calitate a antecesorului lor.

Pe de altă parte, prima instanță a arătat că nu poate avea în vedere critica reclamanților conform căreia intimata nu a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 231/2018, care au modificat art. 27 din Legea nr. 18/1991, în condițiile în care art. III din Legea nr. 231/2018 statuează că cererile de reconstituire a dreptului de proprietate formulate în temeiul art. 23, 24 și 27 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, aflate în curs de soluționare prin proceduri administrative ori judiciare, nu se supun prevederilor prezentei legi.

Cu toate acestea, analizând prevederile Legii nr. 18/1991, judecătoria a reținut relevanța dispozițiilor art. 36 din cuprinsul aceluiași act normativ, cu următorul conținut: (1) Terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților și care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26.

(2) Terenurile proprietate de stat, situate în intravilanul localităților, atribuite, potrivit legii, în folosință veșnică sau în folosință pe durata existenței construcției, în vederea construirii de locuințe proprietate personală sau cu ocazia cumpărării de la stat a unor asemenea locuințe, trec, la cererea proprietarilor actuali ai locuințelor, în proprietatea acestora, integral sau, după caz, proporțional cu cota deținută din construcție.

(3) Terenurile atribuite în folosință pe durata existenței construcțiilor dobânditorilor acestora, ca efect al preluării terenurilor aferente construcțiilor, în condițiile dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974**) cu privire la sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale, trec în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosință a terenului, proprietari ai locuințelor.

(4) Dispozițiile art. 23 rămân aplicabile.

(5) Terenurile fără construcții, neafectate de lucrări de investiții aprobate, potrivit legii, din intravilanul localităților, aflate în administrarea consiliilor locale, considerate proprietate de stat prin aplicarea dispozițiilor Decretului nr. 712/1966 și a altor acte normative speciale, se restituie foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, după caz, la cerere.

De principiu, în baza art. 36 alin. 3 din Legea nr. 18/1991, se consideră că dobânditorul construcției poate dobândi doar proprietatea asupra suprafeței care a format obiectul actului de atribuire a dreptului de folosință, întrucât prin art. 36 alin. 3 din Lege s-a dispus expres că obiect al constituirii dreptului de proprietate îl face numai terenul atribuit în folosință, în speță de 100 mp.

Această concluzie este justificată prin aceea că în aplicarea art. 36 din Legea nr. 18/1991 cumpărătorului i se reconstituie un drept de proprietate numai asupra terenului aferent construcției cumpărate și nicidecum nu i se creează un drept, căci Legea nr. 18/1991 este o lege precumpănitor reparatorie și numai în situațiile expres prevăzute de lege, constitutivă a dreptului de proprietate în privința terenurilor.

Prin excepție, atunci când se dovedește că intenția comună a părților din actul de înstrăinare a fost să transmită dobânditorului întreaga suprafață deținută ca teren aferent casei de locuit și anexelor gospodărești, precum și curtea și grădina din jurul acestora, atunci dobânditorul terenului este îndreptățit la constituirea dreptului de proprietate asupra întregii suprafețe de teren ce a făcut obiectul actului de înstrăinare, conform voinței comune a părților.

Având în vedere spiritul legii și prevederile art. 36 alin. 4, care prevăd că dispozițiile art. 23 rămân aplicabile, se impune concluzia că dobânditorul unei construcții trebuie să primească în proprietate ceea ce a deținut ca teren aferent casei de locuit, precum și dacă este cazul, curtea și grădina din jurul acestora, adică tot ce a fost avut în vedere de părțile convenției de înstrăinare, și ca urmare a acesteia a deținut în fapt reclamantul.

Prin Legea nr. 18/1991 s-a urmărit să se normalizeze o serie de situații, printre care și aceea a deținătorilor de terenuri trecute în proprietatea statului ca urmare a înstrăinării locuințelor aflate pe ele.

Dacă s-ar fi urmărit acordarea dreptului de proprietate asupra unor suprafețe de teren restrânse la anumite limite, legiuitorul ar fi reglementat regimul juridic aplicabil restului terenului, respectiv dacă rămâne în proprietatea statului și deținătorul îl poate cumpăra sau primi în folosință, și în ce condiții, ori dacă se restituie vânzătorului.

În lipsa unor asemenea prevederi, atât spiritul Legii nr 18/1991, cât și art. 36 alin. 4 raportat la art. 23 impun concluzia că întinderea dreptului de proprietate asupra terenului aferent unei construcții, dobândite prin cumpărare sau sub imperiul Legii nr. 58/1974 poate fi determinată prin deducerea intenției părților din convenție și din ansamblul probelor administrate.

În speță, astfel cum a rezultat din declarația martorului ... care a asistat la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare, intenția părților a fost aceea de a se înstrăina tot terenul, inclusiv curtea și grădina, teren care a fost delimitat de la bun început, cu includerea întregii suprafețe.

Ca atare, instanța a conchis în sensul că reclamanții erau îndrituiți să obțină reconstituirea dreptului de proprietate și asupra suprafeței de 1581 mp, motiv pentru care a anulat Hotărârea nr. 33/24.04.2019 a Comisiei Județene.

În baza art. 453 Cod procedură civilă a obligat pârâta Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Mureș să plătească reclamantei .. suma de 2.000 lei și reclamantului ... suma de 2.000 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra trenurilor Mureș, solicitând admiterea apelului; schimbarea sentinței atacate, atât în ceea ce privește obligația reținută în sarcina Comisiei județene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Mureș de a emite titlu de proprietate, cât și în ce privește obligația de plată în favoarea reclamanților a sumei de câte 2.000 lei, cu titlu de cheltuielii de judecată.

În susținerea apelului a arătat că, în conformitate cu dispozițiile art. 27 alin. 6 și 7 din HG nr. 890/2005: "Comisia județeană urmează a analiza propunerile primite de la comisiile comunale, orășenești sau municipale, privind modul de respectare a prevederilor legii în legătură cu stabilirea dreptului de proprietate, precum și contestațiile celor care s-au considerat nemulțumiți de modul de stabilire a dreptului de proprietate de către comisia comunală, orășenească sau municipală.

După analizare, comisia județeană, prin hotărâre, urmează a soluționa contestațiile, a valida sau a invalida propunerile și le va transmite comisiilor locale, care le vor afișa imediat la sediul consiliului local și vor comunica sub semnătură persoanelor care au formulat contestații, hotărârea comisiei județene."

Terenul revendicat, în suprafață de 1581 mp este teren aferent casei de locuit, casă dobândită de solicitanți în anul 2012 ca urmare a moștenirii după antecesorul ... (tată și soț). Acesta a dobândit casa de locuit prin contract de vânzare cumpărare în anul 1984, terenul fiind proprietate de stat, s-a atribuit în folosință pe durata construcțiilor.

Apelanta a constatat că solicitarea de atribuire a terenului a fost făcută în temeiul art. 23 din Legea nr. 18/1991, iar din conținutul textului legal respectiv rezultă că de reconstituirea dreptului de proprietate beneficiază membrii cooperatori sau succesorii acestora care sunt proprietari ai caselor și ai anexelor gospodărești, care sunt amplasate pe terenuri ce au fost în proprietatea lor înainte de colectivizare, terenuri care, după cooperativizare, au fost atribuite, de regulă, ca loturi de folosință, către foștii proprietari. Totodată sunt excluse de la constituirea dreptului de proprietate suprafețele de teren care au fost atribuite foștilor membrii cooperatori cu titlul de tot de folosință în ipoteza în care respectiva suprafață de teren a fost proprietatea altei persoane.

Învederează faptul că, Hotărârea nr. 33/24.04.2019 a fost emisă de Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Mureș cu respectarea dispozițiilor legale în materie, raportat la temeiul de drept invocat în cererea formulată de către reclamanți. Astfel, din documentația atașată nu rezultă că suprafața de teren revendicată poate face obiect al dreptului de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul art. 23 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, respectiv că ar fi fost preluată de CAP și că ar fi fost atribuită în folosință cu un anume titlu antecesorilor solicitanților.

Potrivit apelantei, în mod neîntemeiat instanța a reținut faptul că intimata s-a limitat la a analiza cererea reclamanților prin prisma art. 23 din Legea nr. 18/1991, fără a extinde situația de fapt expusă la celelalte potențiale cazuri de reconstituire prevăzute în actul normativ mai sus evocat.

Arată că, intimata Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Mureș, în procedura administrativ-jurisdicțională, a fost învestită să soluționeze o cerere formulată în temeiul unui text de legal bine definit de către reclamanți, astfel că, prin extinderea analizei și-ar fi depășit competențele, substituindu-se în pretențiile reclamanților.

Din considerentele hotărârii judecătorești, reiese că judecătoria a dispus în favoarea reclamanților prin aplicarea dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 18/1991.

În acest context, apreciază că și dispozitivul hotărârii judecătorești ar fi trebuit să fie corelat cu normele juridice pe care instanța le-a avut în vedere la pronunțarea hotărârii judecătorești.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 36 alin. 6 din Legea nr. 18/1991 republicată cu modificările și completările ulterioare, atribuirea în proprietate a terenurilor prevăzute de alin. 2-5 se va face, prin ordinul prefectului, la propunerea primăriilor, făcută pe baza verificării situației juridice a terenurilor.

Solicită apelanta, să constate faptul că s-a reținut obligarea Comisiei județene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Mureș să elibereze titlul de proprietate pe numele reclamanților, ceea ce contravine dispozițiilor legale pe care instanța le-a reținut în considerentele hotărârii judecătorești.

Apreciază că, din moment ce instanța și-a extins analiza asupra ansamblului de dispoziții legale cuprinse în Legea nr. 18/1991, hotărârea judecătorească pronunțată și care face obiectul cenzurii instanței de control judiciar trebuie să fie în conformitate cu aceste dispoziții legale și mai mult, dispozitivul trebuie să fie lămuritor pentru a putea fi pus în executare.

În ceea ce privește obligarea Comisiei județene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Mureș la plata cheltuielilor de judecată în favoarea fiecărui reclamant, a sumei de 2.000 lei, s-a apreciat că instanța a exagerat în dispozițiile menționate.

În temeiul art. 4 din HG nr. 890/2005, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 52 din Legea nr. 18/1991 republicată, Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Mureș este o autoritate publică cu activitate administrativ-jurisdicțională, adică un organ colegial, format din reprezentanți ai mai multor instituții fără personalitate juridică, fără patrimoniu distinct și fără buget propriu, care funcționează pe lângă Instituția Prefectului Județului Mureș, iar activitatea membrilor acesteia nu este remunerată.

De asemenea, având în vedere statutul Comisiei județene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Mureș - autoritate publică, cu autoritate administrativ-jurisdicțională – s-a susținut că cenzurarea actelor comisiilor locale constituie primul grad de jurisdicție, fiind asimilată instanțelor judecătorești, care nu sunt în situația de a fi obligate la plata cheltuielilor de judecată.

Potrivit dispozițiilor art. 451 alin. 1 din Codul de procedură civilă, instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul atât al avocaților cât și al experților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său.

Dreptul prevăzut de art. 451 alin. 3 din Codul de procedură civilă este acordat judecătorului în considerarea rolului activ pe care acesta îl are în desfășurarea procesului și care îi oferă posibilitatea unei imagini de ansamblu asupra complexității cauzei și muncii îndeplinite de expert.

Dispoziția legală indicată obligă judecătorul să asigure exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor ce le revin participanților la proces, în deplină conformitate cu legea.

În sensul celor arătate este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care învestită cu soluționarea pretențiilor, rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita cuantumului rezonabil.

Împotriva acestei declarații de apel au formulat întâmpinare petenții ... și ..., solicitând respingerea apelului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond ca legală și temeinică, cu obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

În apărare a arătat că instanța, analizând ansamblul de dispoziții legale cuprinse în Legea 18/1991, a reținut relevanța prevederilor art. 36, unde se menționează că terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localității, pot trece în proprietatea proprietarilor construcțiilor, conform actelor de atribuire a dreptului de folosință. În motivarea sentinței, instanța a concluzionat ca prin aplicarea art. 36 din Legea nr. 18/1991, cumpărătorului i se reconstituie dreptul de proprietate asupra terenului aferent construcțiilor și că în acest mod nu se creează un drept, deoarece acest act normativ este o lege precumpănitor reparatorie și numai in situații exprese prevăzute de lege, constitutivă a dreptului de proprietate în privința terenurilor. Prin Legea nr. 18/1991 s-a urmărit sa se normalizeze o serie de situații, printre care și aceea a deținătorilor de terenuri trecute în proprietatea statului ca urmare a înstrăinării locuințelor aflate pe ele.

În apel, în mod neîntemeiat și nelegal se susține că de reconstituirea dreptului de proprietate beneficiază numai membrii cooperatori sau succesorii acestora care sunt proprietari ai caselor și ai anexelor gospodărești, care sunt amplasate pe terenuri ce au fost proprietatea lor, înainte de cooperativizare, terenuri care, după cooperativizare, au fost atribuite, de regulă, ca loturi de folosință, către foștii proprietari, fiind excluse de la constituirea dreptului de proprietate suprafețele de teren care au fost proprietatea altor persoane.

Într-adevăr, în cererea inițială a menționat ca temei legal dispozițiile art. 23 și 24 din Legea nr. 18/1991, dar prin adresa nr. 2292/11.03.2019 a invocat ca temei legal prevederile Legii nr. 231/2018 de modificare și completare a actului normativ mai sus menționat. Prin Legea nr. 231/2018, la art. 27 din Legea nr. 18/1991, s-au introdus alineatele 2 și 3, unde se prevede că în cazul terenurilor aferente locuinței, care nu au fost cooperativizate, deținătorii sau moștenitorii acestora pot solicita Comisiei județene emiterea titlului de proprietate, în condițiile prezentei legi astfel: a) dacă solicitanții figurează în registrele agricole sau registrele cadastrale și în evidențele fiscale; b) dacă terenul este proprietatea statului român și persoanele solicitante au calitatea de proprietari ai construcțiilor de pe terenurile care fac obiectul prezentei legi; c) nu fac obiectul cererilor de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate de către alte persoane. În motivarea hotărârii, instanța de fond a făcut referire la aceste prevederi legale, invocate de petenții intimați pe parcursul desfășurării procesului.

De aceea, solicită să se constate că instanța de fond nu și-a depășit competențele prin analiza făcută, pentru faptul că nu s-a limitat numai la dispozițiile art. 23 și 24 din Legea nr. 18/1991, luând în considerare întreg ansamblul de dispoziții legale cuprinse în acest act normativ, precumpănitor reparatoriu.

Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, prin raportare la motivele de apel invocate și din oficiu, în limitele efectului devolutiv al acestei căi de atac, tribunalul apreciază că apelul declarat de pârâta Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Mureș este fondat, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

În acest sens, cu precădere se impune să reținem că hotărârea primei instanțe este criticată sub aspect aparent formal, acela al depășirii limitelor învestirii atât a comisiilor de fond funciar, cât și al instanței. De asemenea, tot sub aspect formal s-a criticat hotărârea primei instanțe, apreciindu-se că au fost încălcate dispozițiile art. 36 alin. 6 din Legea nr. 18/1991, care stabilesc care anume sunt organele competente să facă aplicarea acestui text legal. Din această perspectivă, reținem că se invocă implicit o deficiență legată de calitatea procesuală pasivă a pârâților din acest proces.

Referindu-ne mai întâi la chestiunea învestirii comisiilor de fond funciar și a instanței de judecată, constatăm că litigiul de față se desfășoară în cadrul procedurii plângerii împotriva hotărârii comisiei județene de fond funciar, de respingere a cererii de reconstituire/constituire a dreptului de proprietate. Dispozițiile legale incidente sunt cele ale art. 51-53 din Legea nr. 18/1991:

Art. 51

(1) Comisia judeţeană este competentă să soluţioneze contestaţiile şi să valideze ori să invalideze măsurile stabilite de comisiile locale.

(2) În cazul existenţei unei suprapuneri totale sau parţiale ca urmare a emiterii a două sau mai multe titluri de proprietate pe aceleaşi amplasamente, comisia judeţeană este competentă să dispună anularea totală sau parţială a titlurilor emise ulterior primului titlu.

(3) Comisia judeţeană va dispune emiterea unui nou titlu în locul celui anulat sau, după caz, va propune acordarea de măsuri compensatorii potrivit legii privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist în România.

(4) Dispoziţiile art. 53 alin. (2) rămân aplicabile.

Art. 52

(1) În sensul prezentei legi, comisia locală este autoritate publică cu activitate administrativă, iar comisia judeţeană este autoritate publică cu autoritate administrativ-jurisdicţională.

(2) Comisia judeţeană şi cea locală au, în limitele competenţei lor şi prin derogare de la dispoziţiile Codului de procedură civilă, calitate procesuală pasivă şi, când este cazul, activă, fiind reprezentate legal prin prefect, respectiv primar sau, pe baza unui mandat convenţional, de către unul dintre membri, nefiind obligatorie asistarea prin avocat.

(3) Prevederile art. 274 din Codul de procedură civilă (actualmente art. 453 din Codul de procedură civilă - n.n.) sunt aplicabile.

Art. 53

(1) Hotărârile comisiei judeţene asupra contestaţiilor persoanelor care au cerut reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate privată asupra terenului, conform dispoziţiilor cuprinse în cap. II, şi cele asupra măsurilor stabilite de comisiile locale se comunică celor interesaţi prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

(2) Împotriva hotărârii comisiei judeţene se poate face plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Prin urmare, instanța de judecată învestită cu soluționarea plângerii împotriva hotărârii comisiei județene nu are un rol complet separat în acest cadru procedural stabilit de legiuitor, ci devine parte a unui angrenaj mai larg, sens în care se comportă asemeni unei instanțe de control judiciar, chiar dacă din perspectiva Codului de procedură civilă judecă în conformitate cu procedura prevăzută de lege pentru judecata în primă instanță.

Una dintre consecințele juridice ale acestei împrejurări este aceea că instanța învestită cu soluționarea unei astfel de plângeri este chemată să examineze cauza din perspectiva limitelor stabilite anterior de participanții în procedura administrativ-jurisdicțională (petenții, precum și comisiile locală și județeană de fond funciar), ea neputând face o examinare a situației deduse judecății decât prin raportare la motivele invocate de petenți și la aspectele reținute în actul contestat. Din acest punct de vedere, procedura de față este similară cu procedura contestației formulate împotriva deciziei de pensionare, cu plângerea împotriva încheierii de carte funciară sau chiar cu contestația împotriva actului administrativ fiscal.

Cercetând conținutul plângerii formulate de petenți în fața judecătoriei, constatăm că aceștia nu au făcut referire în niciun moment la neaplicarea de către comisiile județeană și locală a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 18/1991. Ei s-au limitat la prezentarea succesiunii înscrierilor de carte funciară cu privire la imobilul aflat în discuție, au reiterat incidența dispozițiilor art. 23 și 24 din Legea nr. 18/1991 și au făcut trimitere la sentința civilă nr. 2928/31.05.2018 pronunțată de Judecătoria Tg. Mureș, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1526/19.12.2018 pronunțată de Tribunalul Mureș, prin care comisiile de fond funciar au fost obligate să soluționeze cererea formulată de petenți. Mai departe, aceștia au făcut referire la ultimele modificări aduse Legii nr. 18/1991, prin Legea nr. 231/2018, respectiv introducerea art. 24 alin. 3 și art. 27 alin. 2^3 în Legea nr. 18/1991. Practic, întreaga plângere formulată de petenți a fost fundamentată pe pretinsa neaplicare culpabilă de către comisiile de fond funciar a dispozițiilor art. 27 alin. 2^3 din Legea nr. 18/1991, fără a se invoca în niciun  fel argumentele avute în vedere de judecătorie la admiterea cererii de chemare în judecată.

Or, în acest context, reținem că judecătoria a încălcat limitele în care a fost învestită de către petenți, soluționând și admițând cererea în baza unor alte motive decât cele pe care le-au avut în vedere petenții atunci când au sesizat instanța. Cu titlu de exemplu, în cazul în care se formulează în fața instanței o contestație la executare, singurele motive pe care le va cerceta instanța în vederea soluționării pricinii sunt cele invocate de contestator. În cazul în care contestatorul invocă numai prescripția dreptului de a cere executarea silită în cadrul contestației împotriva executării silite înseși, instanța trebuie să se mărginească la cele ce i-au fost deduse spre soluționare și nu va putea admite contestația la executare pentru motivul că actul a cărui executare se realizează nu are putere de titlu executoriu. Tot așa, în speța de față, de vreme ce nici măcar în cuprinsul plângerii petenții nu au criticat hotărârea comisiei județene pentru neaplicarea din oficiu a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 18/1991, nici instanța nu putea să invoce aceste prevederi legale în sprijinul soluției date. Singura referire tangențială care ar putea să aibă legătură cu incidența în speță a acestui text legal este aceea prin care petenții au arătat că „în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7114/10482/16.11.1984, antecesorul nostru, soț și tată, a dobândit dreptul de proprietate asupra construcțiilor, iar terenul aferent în suprafață de 1584 mp nu a putut fi întabulat, deoarece era interzisă transcrierea dreptului de proprietate asupra terenurilor prin Legile fondului funciar nr. 58 și 59/1973”. Dar acest aspect de ordin faptic a fost menționat de petenți în scopul de a justifica aplicarea în prezenta speță a dispozițiilor art. 27 alin. 2^3 din Legea nr. 18/1991, pe care l-au invocat, fără a avea nicio intenție să se prevaleze și de dispozițiile art. 36 din același act normativ.

Tot astfel, apreciem că chiar de la bun început, apelanta Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Mureș, precum și intimata Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Miercurea Nirajului au procedat corect atunci când au refuzat să examineze formal cererea petenților din perspectiva tuturor ipotezelor și cazurilor de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate prevăzute de Legea nr. 18/1991. Legislația fondului funciar este una foarte complexă, datează de aproape 30 ani, a suferit multiple modificări și actualizări și în momentul de față este departe de a se fi epuizat. Chiar dacă scopul acestei legislații (completată cu multe acte normative, cum ar fi Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 247/2005, Legea nr. 165/2013, Legea nr. 231/2018 și explicitată prin diverse norme metodologice) este unul reparator, aceasta nu înseamnă că părțile care solicită reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate sunt scutite de orice exigență de rigoare, fiind suficient să manifeste dorința de a beneficia, în general, de o formă de retrocedare. În afara faptului că toate aceste acte normative instituie proceduri și cerințe care trebuie respectate, inclusiv de solicitanți, considerăm că petenții trebuie să depună minimul efort de a arăta care ar fi formele de retrocedare ce le sunt aplicabile. Cele două pârâte au dat dovadă de suficientă disponibilitate și flexibilitate, arătându-le petenților că solicitarea lor nu ar putea fi admisă pe terenul dispozițiilor art. 23 și 24 din Legea nr. 18/1991. Mai mult decât atât, Comisia locală le-a pus în vedere să își reevalueze solicitarea și să indice dacă nu înțeleg să invoce un alt temei. Drept răspuns, petenții au solicitat comisiilor să facă ele însele aceste demersuri și practic, să le soluționeze cererea în orice mod care ar conduce la admiterea ei. Desigur că nu au modificat în niciun fel temeiul de drept invocat inițial. Or, cele două comisii au acționat tocmai în ideea de a le ușura situația petenților, sugerându-le că ar trebui să caute alt temei pentru cererea lor, dând dovadă de bună credință și disponibilitate, în condițiile în care dacă ar fi respins pur și simplu solicitarea, probabil nu s-ar mai fi pus, în căile de atac ulterioare, problema neexercitării unui suficient rol activ. Nu considerăm că este de un formalism excesiv solicitarea Comisiei locale făcută petenților, de a preciza ei un alt temei al cererii de retrocedare, în condițiile în care, alternativa o reprezintă impunerea în sarcina celor două comisii a analizării tuturor posibilităților legale de reconstituire ori constituire a dreptului de proprietate, întrucât dacă acceptăm că partea interesată nu este datoare decât să prezinte o stare de fapt lacunară fără o minimă explicitare din punct de vedere juridic a acesteia, atunci devine evident că rămâne de fiecare dată în sarcina comisiilor de fond funciar să verifice dacă oricare dintre variantele de reconstituire ori constituire a dreptului de proprietate este incidentă. Or, apreciem că efortul părților ar fi minim în asemenea situații, în evidentă opoziție cu misiunea comisiilor de fond funciar (care au de gestionat mii sau zeci de mii de solicitări individuale), fiind necesar ca persoanele interesate să dea măcar câteva indicații preliminare (de exemplu, să arate dacă solicită reconstituirea, constituirea, atribuirea, emiterea unui act care să recunoască dobândirea de drept a proprietății etc.).

În ceea ce privește necesitatea exercitării rolului activ, atât de către instanța de judecată, cât și de către comisiile de fond funciar, se impune să avem în vedere dispozițiile art. 22 alin. 2 și 4 din Codul de procedură civilă,

(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.

(4) Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă.

Acest text de lege consacră principiul rolului activ al instanței în procesul civil, iar datorită specificului procedurii, este aplicabil în cazul de față inclusiv Comisiei județene de fond funciar, care exercită atribuții administrativ-jurisdicționale. Însă acest principiu nu este unul absolut și nu trebuie înțeles în chip abuziv de către reclamant, întrucât este contrabalansat puternic de alte reguli fundamentale ale procedurii civile, iar aici un rol important îl joacă principiul disponibilității și acela al imparțialității instanței.

Astfel, potrivit art. 9 alin. 2 din Codul de procedură civilă,

(2) Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

De asemenea, potrivit art. 6 alin. 1 din Codul de procedură civilă,

(1) Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege.

Prin urmare, dreptul, posibilitatea instanței de judecată de a restabili calificarea juridică a cererii de chemare în judecată este limitat în primul rând de principiul disponibilității, care aparține mai întâi chiar părții reclamante. În cazul concret, comisiile de fond funciar și judecătoria nu erau abilitate să soluționeze cererea petenților și respectiv, plângerea împotriva hotărârii Comisiei județene, decât din perspectiva motivelor invocate de părți și a voinței acestora care transpare din cerere. Potrivit art. 22 alin. 4 din Codul de procedură civilă, judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății cu precădere în acele situații în care denumirea acestora, dată de parte, este greșită. Ca atare, instanța nu ar putea interveni în orice condiții asupra acestor aspecte ale pricinii, întrucât este oprită de regula disponibilității instituită de art. 9 din Codul de procedură civilă. Mai mult decât atât, în prezenta speță, Comisia locală de fond funciar a solicitat petenților să își precizeze poziția, în sensul indicării unui alt temei al cererii lor, însă ei au refuzat să facă acest lucru. În fine, instanța de judecată nu a pus în discuție nici ea, în niciun moment, aplicarea în speță a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 18/1991, care nu au fost invocate formal în niciun moment, nici de petenți și nici de comisiile de fond funciar (el apare menționat într-un singur referat emis în vederea soluționării cererii de validare de către Comisia județeană, dar fusese indicat ca o variantă alternativă pentru o posibilă admitere a cererii și nu a fost reținut deloc în hotărârea atacată). Instanța și în cazul de față comisiile de fond funciar nu sunt îndatorate ca în exercitarea obligației de punere în discuție, instituită de art. 22 alin. 4 teza finală din Codul de procedură civilă, să arate cu exactitate părții reclamante care ar trebui să fie limitele juridice ale acțiunii sale, fiind suficient să-i atragă atenția asupra unor neclarități din cererile depuse pe parcursul derulării procedurii. O asemenea concluzie se impune întrucât în exercitarea drepturilor și obligațiilor sale prevăzute de art. 22 din Codul de procedură civilă, instanța de judecată nu trebuie să stabilească pentru cererea reclamantului însuși temeiul de drept și calificarea juridică aptă să conducă la admiterea acțiunii. O asemenea conduită din partea instanței de judecată ar fi de altfel extrem de periculoasă, riscând să afecteze exigențele de imparțialitate, reglementate în dispoziții legale multiple, atât în dreptul intern, cât și internațional. Art. 6 par. 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este unul dintre ele. Codul de procedură civilă la art. 6 alin. 1 este și el cât se poate de clar sub acest aspect. Astfel, dacă instanța de judecată i-ar arăta reclamantului care sunt drepturile materiale pe care poate să le pretindă și implicit, care ar fi obiectul corect al cererii sale de chemare în judecată, atunci ar încălca obligația de imparțialitate, precum și obligația de a se abține de la a acorda consultanță juridică vreuneia dintre părți. În mod corespunzător, ar leza drepturile și interesele procesuale ale pârâtului, care este din punct de vedere procesual în principiu este interesat să obțină respingerea acțiunii reclamantului și să evite căderea în pretenții, chiar și pentru motive procedurale, care nu implică dezbaterea pe fond a drepturilor reclamate. Iar Comisiile de fond funciar tocmai în aceste limite au acționat, sugerând petenților că este nevoie să identifice un alt temei pentru cererea de constituire/reconstituire a dreptului de proprietate. În schimb, instanța nu a pus deloc în discuție intenția sa de recalificare din punct de vedere juridic a cererii reclamanților.

Așadar, cererea lor trebuia soluționată în limitele în care a fost formulată de la bun început, iar dacă petenții apreciază că drepturile lor născute din actele juridice depuse în probațiune, ar putea avea o altă natură juridică, vor putea să formuleze o altă cerere în fața organelor abilitate de lege, căreia să îi stabilească, în sensul art. 9 alin. 2 din Codul de procedură civilă, un obiect corespunzător, potrivit voinței lor.

În altă ordine de idei, chiar dacă am trece peste aceste argumente de ordin formal și am recunoaște instanței de judecată ori chiar comisiilor de fond funciar abilitarea de a califica solicitarea petenților ca fiind întemeiată pe dispozițiile art. 36 din Legea nr. 18/1991, oricum cererea formulată nu ar putea fi admisă. Trebuie să observăm că judecătoria a fost cea care a reținut pentru prima dată, în plângerea împotriva hotărârii Comisiei județene, incidența prevederilor art. 36 alin. 3 din acest act normativ. Aspectul decisiv, omis în hotărârea de primă instanță, este cel care decurge din dispozițiile art. 36 alin. 6 din Legea nr. 18/1991, potrivit cu care, atribuirea în proprietate a terenurilor prevăzute de alin. 2-5 se va face, prin ordinul prefectului, la propunerea primăriilor, făcută pe baza verificării situaţiei juridice a terenurilor. Prin urmare, în aplicarea acestei proceduri, nici comisia locală de fond funciar și nici comisia județeană nu au vreo atribuție. Propunerea de atribuire în proprietate a terenurilor se face de către primărie, în vreme ce atribuirea efectivă a acestora se face de către prefect. Totodată, procedura prevăzută de acest text de lege nu se materializează prin emiterea unui titlu de proprietate, ci a unui ordin. În acest context legislativ, calificarea juridică diferită dată de către judecătorie cererii petenților atrage pierderea calității procesuale pasive de către pârâți, orice obligație instituită în sarcina acestora fiind în afara legii. În fapt, această împrejurare evidențiază cu atât mai mult că judecătoria trebuia să soluționeze pricina exclusiv din perspectiva limitelor învestirii deja stabilite suficient de clar prin voința petenților, întrucât schimbarea acestei încadrări a plasat în nelegalitate cadrul procesual sub aspectul pârâților. Implicit, în acest cadru procesual nici nu se poate dispune constituirea dreptului de proprietate în favoarea petenților și nici nu se poate stabili în sarcina Comisiei locale obligația de întocmire a documentației necesare în vederea constituirii ori în sarcina Comisiei județene obligația eliberării titlului de proprietate.

Sub aspectul fondului pricinii, constatăm că plecând de la fundamentarea de către petenți a cererii lor pe dispozițiile art. 23-24 din Legea nr. 18/1991, argumentele primei instanțe sunt absolut corecte. Aceste prevederi legale nu sunt aplicabile în speță, situația petenților neîncadrându-se în exigențele prevederilor legale arătate mai sus.

Totodată, la fel de corecte sunt observațiile primei instanțe cu privire la aplicabilitatea prevederilor art. 27 alin. 2^3 din Legea nr. 18/1991, introdus prin Legea nr. 231/2018, în sensul că acestea nu pot fi aplicate în prezenta speță, întrucât potrivit art. III din Legea nr. 231/2018, cererile de reconstituire a dreptului de proprietate formulate în temeiul art. 23, 24 și 27 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, aflate în curs de soluționare prin proceduri administrative ori judiciare, nu se supun prevederilor prezentei legi. Tocmai acesta era cazul prezent, cererea de reconstituire/constituire fiind formulată la data de 10.04.2017.

Pentru toate considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 480 alin. 2 din Codul de procedură civilă, tribunalul va admite apelul declarat de apelanta Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Mureș, împotriva sentinței civile nr. 3516 din data de 18 septembrie 2019 pronunțată de Judecătoria Tg. Mureș în dosarul cu nr. 7370/320/2019 și va schimba în tot hotărârea atacată, în sensul că va respinge acțiunea formulată de reclamanții .. și .. în contradictoriu cu intimatele Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Mureș și Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Miercurea Nirajului.

Întrucât intimații reclamanți sunt cei care pierd prezenta cale de atac și implicit, întregul proces, vom respinge ca neîntemeiată cererea acestora, privind obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite apelul declarat de apelanta Comisia .....(cu sediul în ... nr. ...... Mureș), împotriva Sentinței civile nr. 3516/18.09.2019 pronunțată de Judecătoria Tg. Mureș în dosarul cu nr. 7370/320/2019.

Schimbă în tot hotărârea atacată, în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanții ... CNP ... și .. CNP .. (ambii cu domiciliul ales în .., str. .. nr. .. județul Mureș), în contradictoriu cu intimatele Comisia ....(cu sediul în ... Piața ... nr. ... județul Mureș) și Comisia Locală ....(cu sediul în .... piața ..., nr. ... jud. Mureș).

Respinge cererea intimaților privind obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată azi, data de 16 aprilie 2020, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.

Președinte: ...

Judecător: ...

Grefier: ...

Domenii speta

Spete similare