Admisibilitatea acţiunii în răspundere patrimonială a personalului silvic. Sancţiunea depunerii tardive a cererii reconvenţionale.

Prin sentinţa nr. 4832 din data de 11 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Gorj, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 808/95/2013 s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulată de pârâtul X. S-a admis excepţia tardivităţii formulării cererii reconvenţionale. S-a respins acţiunea formulată de reclamanta RNP Romsilva - Direcţia Silvică Gorj în contradictoriu cu pârâtul X, ca inadmisibilă. S-a respins cererea reconvenţională formulată de pârâtul X, ca tardiv formulată.

Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a reţinut că pârâtul a formulat cererea reconvenţională după ce a formulat  întâmpinare, astfel că s-a considerat ca fiind tardivă cererea reconvenţională, motiv pentru care a fost respinsă.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, tribunalul a constatat că obiectul  acţiunii introductive l-a reprezentat obligarea pârâtului în calitate de  pădurar  la  plata sumei de 11746,47 lei, însă pentru prejudiciu autoritatea reclamantă nu a emis un ordin sau o dispoziţie de imputare în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, fiind incidente dispoziţiile art. 85 din Legea nr. 188/1999 cu referire  la dispoziţiile art. 84  lit. a, din aceeaşi lege,

Împotriva sentinţei nr. 4832 din data de 11 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Gorj, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 808/95/2013 au declarat recurs reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Gorj şi pârâtul X.

Analizând recursurile declarate, Curtea a reţinut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 11.746,47 lei. Acţiunea priveşte răspunderea patrimonială a pârâtului, pădurar în cadrul unităţii reclamante, pentru prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea corespunzătoare a atribuţiunilor de serviciu.

Potrivit art. 58 alin. 1 din O.U.G. nr. 59/2000, „personalului silvic i se aplică dispoziţiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, în măsura în care prezenta ordonanţă de urgenţă nu dispune altfel”.

Aceste dispoziţii prevăd expres că personalul silvic intră sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 188/1999, indiferent dacă este personal contractual sau funcţionar public.

Din interpretarea acestor dispoziţii legale, şi în absenţa altor dispoziţii cu caracter de excepţie în legislaţia aplicabilă personalului silvic, se desprinde concluzia că instanţa competentă să soluţioneze litigiile personalului silvic privind raporturile de serviciu, atât în ceea ce priveşte răspunderea disciplinară, cât şi în ceea ce priveşte răspunderea materială, este instanţa de contencios administrativ.

O.U.G. nr. 59/2000 nu cuprinde dispoziţii exprese referitoare la răspunderea personalului silvic pentru pagubele aduse unităţilor din subordinea Regiei Naţionale a Pădurilor, ca urmare a neexercitării sau exercitării defectuoase a sarcinilor de serviciu.

Însă, ulterior, prin O.U.G. nr. 85/08.11.2006 privind stabilirea modalităţilor de evaluare a pagubelor produse vegetaţiei forestiere din păduri şi din afara acestora, modificată prin Legea nr. 84/02.04./2007, s-a reglementat expres, prin art. 6 alin. 1, răspunderea patrimonială în conformitate cu dispoziţiile cap. III al titlului XI din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, pentru pagubele produse pe suprafeţe de pădure pe care salariatul le are în pază, constatate şi evaluate în condiţiile acestei ordonanţe.

Astfel, potrivit art. 6 alin. 1 din O.U.G. nr. 85/08.11.2006 „Personalul cu atribuţii de pază a pădurilor răspunde patrimonial, în conformitate cu prevederile cap. III al titlului XI din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare, pentru pagubele produse pe suprafeţele de pădure pe care le are în pază, constatate şi evaluate în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă”.

Potrivit art. 254 alin. 1 din Codul muncii, „Salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor”.

În ceea ce priveşte modul de recuperare a pagubei produse de salariat, potrivit prevederilor art. 169 alin. 2 din Codul Muncii „reţinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă”.

În cazul în care salariatul nu înţelege să achite de bunăvoie prejudiciul, angajatorul trebuie să promoveze o acţiune pentru repararea prejudiciului şi să obţină o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă în acest sens.

Deci, angajatorul trebuie să obţină un titlu executoriu împotriva salariatului, pentru recuperarea prejudiciului, fără a putea emite decizie de imputare, care nu mai este reglementată de dispoziţiile Codului muncii, acesta fiind şi motivul pentru care reclamanta s-a adresat instanţei pentru recuperarea prejudiciului.

Prin urmare, răspunderea patrimonială în dreptul muncii are ca temei contractul individual de muncă şi se întemeiază pe normele şi principiile răspunderii civile contractuale.

„Natura juridică a răspunderii patrimoniale, reglementată de Codul muncii, este o varietate a răspunderii civile contractuale, cu anumite particularităţi imprimate de caracterul raporturilor de muncă, între care şi aceea stabilită derogatoriu, prin art. 269 alin. 1 şi art. 270 alin. 1 potrivit căreia are ca obiect numai repararea pagubelor materiale”, aşa cum a reţinut Î.C.C.J., Secţiile Unite, în decizia nr. 40 din 07.05.2007.

Recuperarea prejudiciul cauzat din vina pârâtului şi în legătură cu munca sa, se face prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi nu prin emiterea deciziei de imputare, aşa cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond.

Cu privire la criticile recurentului pârât aduse soluţiei date cererii reconvenţionale, Curtea menţionează că litigiul a început la data de 21.01.2013, aflându-se astfel sub imperiul dispoziţiilor din vechiul Cod de procedură civilă.

Într-adevăr, cererea reconvenţională se depune odată cu întâmpinarea, sau când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare (art. 119 alin. 3 C.proc.civ.). Dacă reclamantul şi-a modificat cererea de chemare în judecată, cererea reconvenţională se va depune cel mai târziu la termenul ce va fi încuviinţat de către instanţă pârâtului (art. 119 alin. 4 C.proc.civ.)

În cazul în care pârâtul nu respectă termenul înăuntrul căruia poate fi depusă cererea reconvenţională, aceasta poate fi judecată împreună cu cererea de chemare în judecată, dacă reclamantul este de acord.

Potrivit art. 135 C.proc.civ., cererea reconvenţională care nu a fost formulată înăuntrul termenului prevăzut de lege se va judeca deosebit, afară de cazul când părţile consimt să se judece împreună.

Sancţiunea depunerii peste termen a cererii reconvenţionale, nu constă în respingerea ei ca tardivă, ci în disjungerea şi judecarea ei separată de aceeaşi instanţă. Fiind vorba de o normă dispozitivă, rezultă că părţile pot renunţa expres sau tacit la aplicarea ei. Disjungerea nu este posibilă doar în cazul în care între cererea reconvenţională şi acţiunea principală este o legătură indisolubilă.

Prin urmare, în litigiul de faţă, sancţiunea în cazul depunerii întârziate a cererii reconvenţionale constă în judecarea separată a celor două cereri, iar nu în respingerea cererii reconvenţionale ca tardiv formulată, aşa cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond.

Pentru aceste motive, recursurile declarate de reclamantă şi de către pârât sunt fondate, astfel că în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 şi 5 coroborate cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Curtea a admis recursurile şi a casat sentinţa cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru analizarea pe fond a acţiunii principale şi pentru luarea măsurilor prevăzute de dispoziţiile legale arătate în ceea ce priveşte cererea reconvenţională.

Notă: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în decizia din 12 mai 2014, recurs în interesul legii obligatorie, statuează: “In interpretarea si aplicarea dispoziţiilor art.6 alin.(1) din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr.85/2006 privind stabilirea modalităţilor de evaluare a pagubelor produse vegetaţiei forestiere din păduri si din afara acestora, aprobata cu modificări si completări prin Legea nr.84/2007, coroborate cu dispoziţiile art.254 si art.266 din Legea nr.53/2003 privind Codul muncii, republicata, cu modificările si completările ulterioare, prin raportare la prevederile art.58 alin.(1) din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr.59/2000 privind Statutul personalului silvic, aprobata cu modificări si completări prin Legea nr.427/2001, cu modificările ulterioare, acţiunile in răspundere patrimoniala formulate împotriva personalului silvic cu atribuţii de paza a pădurilor pentru pagubele produse pe suprafeţele de pădure pe care le are in paza, in condiţiile art.1 lit. a) din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr.85/2006, sunt de competenta materiala a instanţelor de conflicte de munca.”

Domenii speta

Spete similare