Cerere de sesizare a Curţii Constituţională formulată în faţa instanţei de recurs. Sesizarea Curţii Constituţionale, condiţii şi respingerea cererii de suspendare a cauzei.

Decizie 5097 din 04.02.2019


Analizând cu prioritate cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, Curtea reţine următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Dolj, sub nr. 5097/63/2018, în data de 22.06.2016, reclamantul X a chemat în judecată pe pârâţii X, Y şi Z, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie dispusă anularea în tot a Dispoziţiei nr. 2462/24.05.2018 prin care a fost soluţionată contestaţia pe cale administrativă formulată şi înregistrată sub nr. 52676/27.03.2018, precum şi a Deciziei de Impunere nr. 484455/21.02.2018 şi pe cale de consecinţă să fie dispusă exonerarea de la plata sumei totale de 5478,43 lei stabilită cu titlu de taxă de reabilitare termică, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariu de avocat şi taxă judiciară de timbru.

În motivarea acţiunii, reclamantul a învederat că, în fapt, la data de 30.09.2016, a adjudecat la licitație publică pe rolul BEJ în cadrul dosarului de executare nr. 121/2012, imobilul apartament situat în Craiova, liber de sarcini.

La data de 21.02.2018, intimata a emis în sarcina acestuia Decizia de Impunere nr. 484455/21.02.2018 prin care i s-au stabilit în sarcină obligaţii de plată faţă de bugetul local în cuantum de 5478,43 lei, eşalonate pe o perioadă de 8 ani cu titlu de Taxă de reabilitare termică.

La data de 27.03.2018, a înregistrat pe rolul pârâtei, contestaţie împotriva Deciziei de impunere nr. 484455/21.02.2018, arătând faptul că a adjudecat imobilul ce face obiectul reabilitării termice într-un dosar de executare silită, prin adjudecare la data de 30.09.2016 ca fiind liber de sarcini.

Mai mult decât atât, a arătat că, la momentul adjudecării, erau finalizate lucrările de reabilitare termică aferente blocului, încă de la data de 19.04.2016, astfel că la stabilirea prețului de scoatere la licitație al imobilului au fost avute în vedere şi aceste costuri aşa cum rezultă din Raportul de Evaluare dispus în dosarul de executare.

Având în vedere cele expuse anterior, rezultă că plata acestei sume din nou de către acesta reprezintă o plată nedatorată pentru acesta şi o îmbogățire fără just temei a intimatei.

La data de 24.05.2018, intimata a emis Dispoziţia nr. 2462 prin care a dispus respingerea contestaţiei formulate motivând ca potrivit dispoziţiilor art.14 alin. 10 din O.U.G. 18/2009: „Sumele avansate în condiţiile legii de către autorităţile administraţiei publice locale pentru asigurarea cotei de contribuție proprie a proprietarilor/asociațiilor de proprietari pentru executarea lucrărilor de intervenţie la blocurile de locuințe, nerecuperate la data înstrăinării sub orice formă a apartamentelor, se recuperează de la noul proprietar”.

Reclamantul a apreciat că motivele reţinute de intimată în cuprinsul actelor contestate sunt neîntemeiate, nefiind întrunite condiţiile pentru executarea silită a acestuia.

Intimata s-a limitat la a susţine, în dispoziţia contestată, incidenţa unor texte de lege fără raportare la situaţia de fapt şi o prezumţie simplă, aceea că neachitarea de către fostul proprietar a obligaţiilor aferente reabilitării termice pentru cota parte din bloc, potrivit contractului nr. 61745/82/2013 în cuprinsul căruia, la data semnării acestuia - 15.04.2013, la apartamentul nr. 10 figura în calitate de proprietar numitul F, ar incumba noului proprietar.

Dispoziţiile invocate de intimată nu au nicio incidenţă în speţa de faţă deoarece la data semnării procesului verbal de recepţie de terminare a lucarii proprietarul imobilului era F.

Ulterior acestui moment, la data de 30.09.2016, imobilul a fost achitat de acesta, plătind şi suma aferentă izolației, suma ce a fost inclusă în valoarea imobilului. La momentul adjudecării imobilului, s-a întocmit un raport de evaluare, pentru a se determina valoarea imobilului. Reclamantul a menționat că valoarea imobilului a fost determinată în funcţie de mai multe criterii, printre care şi cel privind existenta termoizolației exterioare, ceea ce înseamnă că taxă de reabilitare termică a fost cuprinsă în preţul de adjudecare al imobilului.

Pagina 28 din raportul de evaluare enunțat mai sus vine să întărească cele susţinute de acesta, ilustrând că la stabilirea valorii au avut în vedere imobile cu termoizolație exterioară.

Aşa cum rezultă din procesul-verbal de recepţie a lucrării, lucrarea a fost finalizată în luna 19.04.2016, în timp ce imobilul a fost adjudecat de acesta pe data de 30.09.2016.

Toate aceste aspecte vin să întărească faptul că la momentul dobândirii apartamentului situat în Craiova, acesta a avut termoizolație exterioară, facilitate ce a fost evaluată şi luată în calcul în momentul stabilirii prețului de adjudecare. Cu alte cuvinte, obligarea sa la achitarea cuantumului taxei de reabilitare nu reprezintă decât o dublă plată de către acesta pentru aceeaşi facilitate. În acest sens a arătat că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului mai sus menţionat prin act adjudecare, imobilul fiind preluat la momentul adjudecării liber de sarcini. Cum adjudecarea este un mod de dobândirea a proprietăţii particular, intimata trebuia în momentul în care se înstrăina imobilul prin adjudecare, fiind şi informată în acest sens, să se înscrie în rândul creditorilor pentru a-şi recupera suma aferentă termoizolației exterioare. Cum intimata nu a dat curs acestui drept, nu poate să-i impute acest lucru.

În drept, a invocat aplicabile dispoziţiile art. 1, art. 8, art. 11 şi art. 18 şi următoarele din Legea 554/2004.

Pârâţii au formulat întâmpinare solicitând respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin sentinţa nr. 2371/2018 din data de 20 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 5097/63/2018 s-a respins acţiunea privind pe reclamantul X, în contradictoriu cu pârâţii X, Y, Z, având ca obiect contestaţie act administrativ fiscal.

Împotriva sentinţei nr. 2371/2018 din data de 20 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 5097/63/2018 a declarat recurs reclamantul, apreciind-o netemeinică şi nelegală.

În motivarea recursului, recurentul reclamant X, a susţinut, în esenţă, că sentinţa este nemotivată şi că a fost data cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

A mai susţinut că textul de lege este neclar și lipsit de previzibilitate, încălcând principii de drept și principii constituționale.

Intimaţii pârâţi nu au formulat întâmpinare în prezenta cauză.

Prin cererea formulată la data de 11.01.2019, recurentul reclamant X a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor a dispoziţiilor art. 14 alin. 10 din O.U.G. 18/2009 - obiectul excepției de neconstituționalitate, conform cărora „Sumele avansate în condiţiile legii de către autorităţile administraţiei publice locale pentru asigurarea cotei de contribuţie proprie a proprietarilor/a asociaţiilor de proprietari pentru executarea lucrărilor de intervenţie la blocurile de locuinţe, nerecuperate la data înstrăinării sub orice formă a apartamentelor, se recuperează de la noul proprietar”, dispoziţii ce contravin art. 1 alin. 5 din Constituţia României republicată, precum şi art. 31 din Constituţia României.

Recurentul a indicat condiţiile de admisibilitate şi a prezentat situaţia de fapt, pe scurt.

Dezvoltarea excepţiei: Art. 14 din O.U.G. 18/2009 „Sumele avansate în condiţiile legii de către autorităţile administraţiei publice locale pentru asigurarea cotei de contribuţie proprie a proprietarilor/a asociaţiilor de proprietari pentru executarea lucrărilor de intervenţie la blocurile de locuinţe, nerecuperate la data înstrăinării sub orice formă a apartamentelor, se recuperează de la noul proprietar" este un text lipsit de claritate şi previzibilitate, încălcând exigenţele constituţionale cristalizate în art. I alin. 5 din Constituţia României.

Jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale a statuat faptul că o lege neclară şi lipsită de previzibilitate încalcă mai multe articole din Consituţia României republicate şi în special art. I alin. 5.

Lipsa de previzibilitate a dispoziţiilor legale criticate rezidă în faptul că, în temeiul articolului anterior, unei persoane de bună-credinţă, ce achiziţionează un apartament despre care cunoaşte că este liber de sarcini, liber de datorii, pentru care plăteşte un preţ supraevaluat, i se poate impune o datorie ce nu-i aparţine, datorie ce-i aparţine fostului proprietar.

De asemenea, indirect, prin lipsa de previzibilitate a textului, cumpărătorului i se încalcă şi dreptul la informaţie, drept prevăzut de art 31 din Constituţie, îngrădindu-i-se astfel persoanei ce inteţionează să cumpere un bun, dreptul la libera alegere, deoarece acesta achiziţionează bunul în virtutea informaţiilor pe care le deţine la momentul achiziţiei, nu informaţii pe care le dobândeşte ulterior cumpărării, informaţii ce în speţa în care s-a invocat excepţia de neconstitutionalitate s-au materializat în datorii.

Mai mult, lipsa de previzibilitate a textului de lege, creează o stare de insecuritate juridică, iar prin ricoșeu, atunci când textul conţine dispoziţii financiar-fiscale, creează şi o stare de insecuritate economică.

În plus, lipsa de claritate a textului, poate crea confuzie cu privire identitatea adevăratului beneficiar al serviciilor, care nu este noul proprietar al apartamentului, ci vechiul proprietar al apartamentului, deşi textul criticat, fiind lipsit de claritate, creează o falsă aparenţă că beneficiul i-ar profita noului proprietar, ceea ce nu este corect.

Beneficiul i-a fost procurat vechiului proprietar, nu noului proprietar deoarece noul proprietar a plătit preţul în considerarea beneficiilor ce-i fuseseră procurate fostului proprietar.

În acest sens, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa (de exemplu Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.53 din 23 ianuarie 2012) că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist -să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat.

În situaţia de faţă, chiar dacă ar fi apelat la opinia unui specialist, autorul excepţiei nu ar fi putut să anticipeze faptul că în baza unui text de lege neclar şi lipsit de previzibilitate, i se va stabili o datorie (aferentă unui serviciu) pentru care a plătit deja prin preţul achiziţiei.

Pentru a sublinia lipsa de previzibilitate a textului, precum şi încălcarea dreptului la informaţie, ne putem imagina situaţia în care la acest bloc s-ar fi efectuat lucrări mai ample, recurentul ar fi plătit preţul (care include şi aceste cheltuieli pentru că au ridicat valoarea imobilului, valoare cuprinsă în raportul de evaluare ce a stat la baza stabilirii preţului pentru care apartamentul a fost scos la licitaţie publică), iar după achiziţie i s-ar fi stabilit o datorie egală sau mai mare decât valoarea apartamentului, fapt ce ar fi încălcat dreptul la proprietate, l-ar fi anihilat practic.

Pentru a ne afla în prezenţa unui text de lege previzibil, care să concorde cu alte acte normative şi dacă dreptul la informație ar fi unul efectiv, concret şi nu iluzoriu, cumpărătorul ar trebui să aibă posibilitatea să cunoască la momentul achiziţionării unui bun starea acestuia, precum si ce debite anterioare are bunul.

Dreptul intern trebuie să ofere protecţie împotriva atingerilor arbitrare ale puterii publice asupra drepturilor fundamentale garantate prin CEDO. Atunci când este vorba de chestiuni legate de drepturi fundamentale, dacă puterea de apreciere acordată executivului nu ar cunoaşte limite, legea ar putea să încalce preeminenţa dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăţi democratice consacrate prin Convenţie (Malone c. Regatului Unit).

Având în vedere lipsa de claritate şi previzibilitate a dispoziţiilor art. 14 alin. 10 din OUG 18/2009, recurentul reclamant a apreciat că acestea contravin art. 1 alin. 5 din Constituţia României republicată, precum şi art. 31 din Constituţia României.

Intimaţii nu au formulat un punct de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurentul reclamant.

În şedinţa publică de la 04.02.2019 instanţa a pus în discuţie cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentul reclamant.

Analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa de recurs reţine următoarele:

Recurentul reclamant a invocat în faţa instanţei de recurs excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. 10 din O.U.G. nr. 18/2009 faţă de prevederile art. 1 alin. 5 şi art. 31 din Constituţie.

Soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate asupra unei legi sau ordonanţe ori a unor texte dintr-o lege sau ordonanţă este atributul exclusiv al Curţii Constituţionale.

Potrivit art. 29 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, aceasta „decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia”.

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. 1, 2 şi 3 al Legii nr. 47/1992, rezultă că pentru sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate trebuie îndeplinite următoarele condiţii, în mod cumulativ: - excepţia să fie invocată în cadrul unui litigiu, aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti, sau de arbitraj comercial; - excepţia să aibă ca obiect neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; - norma vizată de excepţie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei şi să nu fi fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Potrivit art. 29 alin. 5 din Legea nr. 47/1992, republicată „Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, (...)”.

Acest text de lege instituie o obligaţie în sarcina instanţei de a verifica legalitatea excepţiei de neconstituţionalitate invocată înaintea sa, cauzele de inadmisibilitate putând fi legate de obiectul sesizării, de subiectul sesizării sau de temeiul constituţional al acesteia.

Excepţia de neconstituţionalitate este un incident apărut în cadrul unui litigiu, ceea ce înseamnă că invocarea ei impune justificarea unui interes. Stabilirea acestui interes se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, impunându-se ca decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.

  Partea care pretinde încălcarea Constituţiei trebuie să argumenteze legătura cu cauza a dispoziţiilor normative criticate, întrucât doar în ipoteza existenţei acestei legături neconstituţionalitatea ar determina soluţia ce ar fi pronunţată de instanţa de judecată.

Acesta este motivul pentru care Legea nr. 47/1992, în art. 29 alin. 4, impune motivarea cererii de sesizare de către partea care o formulează, precum şi însoţirea cererii de dovezile ce ar fi necesare.

„Legătura cu soluţionarea cauzei” priveşte incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată în privinţa soluţiei ce se va pronunţa în procesul pendinte, adică a obiectului procesului aflat pe rolul instanţei judecătoreşti.

Altfel spus, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, ceea ce presupune, pe de o parte, existenţa unei legături directe între norma contestată şi soluţia ce urmează a se da în cauză, iar pe de altă parte, rolul concret pe care îl va avea decizia Curţii în proces, aceasta trebuind să aibă efecte asupra conţinutului hotărârii judecătorului.

Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa (spre exemplu, prin Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 29 octombrie 2014, şi Decizia nr. 289 din 22 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 516 din 10 iulie 2014), a statuat că legătura cu soluţionarea cauzei presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului. Prin urmare, condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales din prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat.

Cu privire la condiţia ca norma vizată de excepţia de neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei şi implicit cu privire la existenţa interesului direct şi actual al reclamantului în ce priveşte soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată în prezenta cauză, instanţa de recurs reţine aspectele ce rezultă din cererea formulată.

În speţă, excepţia invocată de recurentul reclamant priveşte dispoziţiile art. 14 alin. 10 din O.U.G. nr. 18/2009, prevedere legală care priveşte judecarea în fond a acţiunii reclamantului care are ca obiect anularea Deciziei de impunere pentru anul 2018 pentru stabilirea taxei de reabilitare termică, decizie de impunere emisă la 21.02.2018.

Pentru aceste considerente, instanţa de recurs constată că sunt îndeplinite cerinţele art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, astfel că cererea formulată de recurentul reclamant urmează a fi admisă şi instanţa va dispune sesizarea Curţii Constituţionale.

În opinia instanţei, excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Recurentul reclamant a invocat în faţa instanţei de recurs excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. 10 din O.U.G. nr. 18/2009 faţă de prevederile art. 1 alin. 5 şi art. 31 din Constituţie.

Potrivit art. 14 alin. 10 din O.U.G. nr. 18 din 4 martie 2009 privind creşterea performanţei energetice a blocurilor de locuinţe, cu toate modificările aduse actului oficial publicate în M.Of., inclusiv cele prevăzute în O.U.G. nr. 1/31.01.2018, publicată în M.Of. Nr. 95/31.01.2018, „(10) Sumele avansate în condiţiile legii de către autorităţile administraţiei publice locale pentru asigurarea cotei de contribuţie proprie a proprietarilor/asociaţiilor de proprietari pentru executarea lucrărilor de intervenţie la blocurile de locuinţe, nerecuperate la data înstrăinării sub orice formă a apartamentelor, se recuperează de la noul proprietar.”

Potrivit art. 1 alin. 5 din Constituţie, „(5) În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.”

Potrivit art. 31 din Constituţie „Art. 31 - Dreptul la informaţie (1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit. (2) Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal. (3) Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea naţională. (4) Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice. (5) Serviciile publice de radio şi de televiziune sunt autonome. Ele trebuie să garanteze grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă. Organizarea acestor servicii şi controlul parlamentar asupra activităţii lor se reglementează prin lege organică.”

Referitor la critica de neconstituţionalitate formulată prin prisma încălcării art. 1 alin. 5 din Constituţie, instanţa de recurs constată că autorul excepţiei a motivat cererea pe lipsa de previzibilitate a textului de lege.

În jurisprudenţa sa referitoare la art. 1 alin. (5) din Constituţie, Curtea Constituţională a stabilit că una dintre cerinţele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative (Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225). În acest sens, Curtea a constatat că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu afectează însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013).

De asemenea, prin Decizia nr. 494 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 901 din 26 octombrie 2018, pronunţându-se asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, criticate tot din perspectiva lipsei de claritate şi de previzibilitate, Curtea a reţinut că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat, de exemplu prin Hotărârea din 25 august 1998, pronunţată în Cauza Hertel împotriva Elveţiei, sau prin Hotărârea din 20 mai 1999, pronunţată în Cauza Rekveny împotriva Ungariei, că previzibilitatea legii nu trebuie neapărat însoţită de certitudini absolute, iar "certitudinea, chiar dacă este de dorit, este însoţită câteodată de o rigiditate excesivă, or dreptul trebuie să ştie să se adapteze schimbărilor de situaţie". De asemenea, în Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunţată în Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Curtea de la Strasbourg a reţinut că "există multe legi care se servesc, prin forţa lucrurilor, de formule mai mult sau mai puţin vagi ale căror interpretare şi aplicare depind de practică". Totodată, prin Hotărârea din 25 mai 1993, pronunţată în Cauza Kokkinakis împotriva Greciei, Curtea Europeană a apreciat că legiuitorul nu poate opera cu concepte absolute, motiv pentru care foloseşte uneori noţiuni vagi, care vor fi definite de jurisprudenţă.

Având în vedere această jurisprudenţă constantă, atât a Curţii Constituţionale, cât şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de recurs apreciază că, referitor la textul criticat, legiuitorul nu a încălcat cerinţele de claritate şi de previzibilitate ale legii, deoarece semnificaţia sintagmei din textul legal poate fi, în mod rezonabil, percepută şi înţeleasă de destinatarii normei.

Instanţa de recurs reţine că aplicarea normei criticate se analizează în funcţie de circumstanţele concrete, caracteristice fiecărei situaţii factuale în parte, motivele invocate de recurentul reclamant fiind mai degrabă de aplicare a legii, ci nu de neconstituţionalitate.

Referitor la critica de neconstituţionalitate formulată prin prisma încălcării art. 31 din Constituţie, instanţa de recurs constată că autorul excepţiei a motivat cererea pe încălcarea dreptului la informaţie, susţinând că a achiziţionat bunul în virtutea informaţiilor pe care le deţine la momentul cumpărării bunului.

Instanţa de recurs reţine că O.U.G. nr. 18 din 4 martie 2009 privind creşterea performanţei energetice a blocurilor de locuinţe, cu toate modificările aduse actului oficial publicate în M.Of., inclusiv cele prevăzute în O.U.G. nr. 1/31.01.2018, a fost publicată în M.Of. Nr. 95/31.01.2018, astfel încât a fost accesibilă cetăţenilor interesaţi de cunoaşterea dispoziţiilor legale.

Data luării la cunoştinţă despre aceasta nu poate fi reţinută decât ca fiind aceea a publicării în Monitorul Oficial.

Potrivit art. 108 alin. 4 din Constituţia României, măsura oficială de comunicare către cei interesaţi a ordonanţelor de guvern, măsura care condiţionează şi intrarea în vigoare a acestor acte administrative, este publicarea lor în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa ordonanţei.

 În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 78 din Constituţie potrivit cărora „Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”, de la această dată prezumându-se că este cunoscută „erga omnes”.

Ordonanţele de Guvern se aduc la cunoştinţa persoanelor fizice şi juridice prin publicarea lor în Monitorul Oficial al României, acesta este momentul de la care actul administrativ atacat a devenit opozabil erga omnes, deci potrivit legii a fost adus şi la cunoştinţa reclamantului. O altă interpretare ar fi de natură să aducă atingere principiului siguranţei şi stabilităţii raporturilor juridice. În acest sens s-a pronunţat în repetate rânduri şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Recurentul reclamant susţine că indirect, prin lipsa de previzibilitate a textului, cumpărătorului i se încalcă şi dreptul la informaţie, însă argumentele în susţinerea acestei critici se referă la informaţiile pe care un cumpărător ar trebui să le aibă la momentul achiziţionării unui bun, argumente care nu se constituie în critici de neconstituţionalitate a textului legal raportat la temeiul din Constituţie.

Instanţa de recurs precizează că, a stabili în concret domeniul de incidenţă al prevederii legale criticate constituie un aspect care excedează controlului de constituţionalitate, fiind de resortul instanţei judecătoreşti.

Curtea Constituţională nu poate analiza susţineri de neconstituţionalitate ce vizează, în realitate, modalitatea în care normele juridice sunt interpretate, în procesul de aplicare a legii, la circumstanţele concrete ale fiecărei situaţii, de către autorităţile şi organele abilitate. Un astfel de control ar contraveni atribuţiei exclusive a instanţelor judecătoreşti de a asigura, în procesul de înfăptuire a justiţiei, interpretarea şi aplicarea legislaţiei incidente.

Aspectele prezentate de recurentul reclamant în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate reprezintă nemulţumiri faţă de modul de aplicare al textului legal de către instanţa de fond.

Însă, instanţele de judecată au atribute suverane în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea prevederilor legale la speţe individuale, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzelor.

Concluzionând, instanţa apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 14 alin. 10 din O.U.G. nr. 18/2009 faţă de prevederile art. 1 alin. 5 şi art. 31 din Constituţie este neîntemeiată.

Solicitarea de suspendare a judecăţii cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, întemeiată pe dispoziţiile art. 413 alin. 1 pct. 1 N.C.proc.civ. este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă.

Lipsa unei dispoziţii procesuale exprese în sensul suspendării judecăţii cauzei în cazul admiterii cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional cu excepţia de neconstituţionalitate, precum şi abrogarea art. 29 alin. 5 din Legea nr. 47/1992, care prevedea suspendarea de drept a judecăţii cauzei în intervalul de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate, relevă intenţia legiuitorului, manifestată în noile reglementări, de a nu impune cu caracter obligatoriu, imperativ, de drept, luarea de către judecător a unei asemenea măsuri.

Împrejurarea invocată, admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, nu poate duce la concluzia că instanţa trebuie să suspende cursul judecăţii în cazul particular de suspendare facultativă, întrucât, în raport de elementele cauzei, măsura nu se impune, respectiv dezlegarea cauzei nu depinde de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul altei judecăţi, în situaţia sesizării Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate.

Curtea are în vedere şi faptul că în art. 509 alin. 1 pct. 11 din Noul C.proc.civ. este prevăzut un caz de revizuire, conform cu care revizuirea unei hotărâri poate fi cerută dacă „11. după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii.”

Asupra recursului, având în vedere complexitatea cauzei ce necesită un timp mai îndelungat pentru deliberare, în temeiul dispoziţiilor art. 396 alin. 1 noul Cod procedură civilă, instanţa va amâna pronunţarea.