Prescriptie

Asupra apelului civil de faţă.

Prin sentinţa  civilă nr.X/16.07.2019 pronunţată de  Judecătoria Slatina în  dosar  nr. X/311/2019 s-a  respins  ca neîntemeiată contestaţia la executare formulată de contestatorul A N, în contradictoriu cu intimata P C S.a.R.L.

S-a  respins  ca neîntemeiată cererea contestatorului de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a  pronunţa această sentinţă  instanța de fond a reţinut  că, la data de 09.05.2007 a fost încheiat contractul nr. X (f. 71-73) între SC B SA, în calitate de împrumutant, și A N, în calitate de împrumutat, prin care banca i-a acordat acesteia din urmă un împrumut în valoare de 8.800 CHF, pe termen de 120 luni.

Din relațiile înaintate de Banca T ( în calitate de societate absorbantă a lui S.C. B S.A.) aflate la fila 144 şi din extrasele de cont (f. 114-143), reiese că ultima plată efectuată de contestatoare către SC B S.A. a fost suma de 142 CHF, virată la data de 25.11.2010. De altfel, însăși contestatoarea a confirmat că aceasta a fost data ultimei plăți efectuate. Din acel moment, debitoarea nu a mai achitat vreo sumă de bani nici către creditorul inițial și nici către creditorul actual.

Instanța a mai reținut că prin notificarea de la fila 79 cu nr. ref. X/1/X, transmisă contestatoarei la 25.08.2019 prin scrisoare cu confirmare de primire (conform dovezii de la fila 106) i s-a adus la cunoştinţă debitoarei că a fost declarat scadent anticipat creditul la data de 18.07.2016, în suma de 12.545,88 CHF, şi că întreaga creanţă a fost cesionată către P C S.a.r.l. Prin aceeaşi notificare, i s-a pus în vedere debitoarei să achite în conturile indicate către noul creditor.

Instanţa a mai reţinut că notificarea a fost trimisă creditoarei la adresa indicată în contractul de credit (Mun. S, jud. O).

Conform art. 7.6 din contractul de credit, împrumutatul era obligat să aducă la cunoștința băncii, în termen de 5 zile lucrătoare, orice schimbare de domiciliu sau loc de muncă. Față de această  dispoziție contractuală, având în vedere că debitoarea nu a invocat și, mai mult, nici nu a dovedit că ar fi efectuat o asemenea înștiințare către bancă, instanța a  apreciat că notificarea a fost comunicată în mod legal, chiar și în lipsa semnăturii contestatoarei.

 Ca atare, contrar susținerilor contestatoarei, cesiunea a fost comunicată în mod legal  debitoarei, astfel că intimata P C S.a.R.L.a făcut dovada calităţii de creditoare faţă de debitorul cedat, fiind îndreptățită să solicite restituirea sumelor restante, cererea sa nefiind prematură.

 Instanța a mai reținut că, urmare a neachitării debitului, creditoarea P C S.a.r.l, a demarat executarea silită împotriva debitoarei, prin formularea cererii de încuviinţarea a executării silite la data de 12.02.2019 (f.67), iar prin încheierea nr. 912 din data de 21.02.2019 pronunțată de  Judecătoria Slatina în dosarul nr.X/311/2019, s-a admis cererea formulată de către BEJ T A D, s-a încuviinţat executarea silită a titlului executoriu reprezentant de contractul de credit nr. X din data de 09.05.2007 şi a autorizat creditorul să treacă la executarea silită prin toate formele prevăzute de lege pentru recuperarea creanţei de 12672,12 CHF (f.63).

 Instanța a amintit că debitoarea a solicitat să se constate intervenită prescripţia dreptului de a solicita executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit nr. X din data de 09.05.2007 încheiat cu B SA, având în vedere că în raport de dispoziţiile 706 NCPC precum și ale art. 7 din Decretul 167/1958 au trecut mai mult de 3 ani de la data la care trebuia efectuată plata/trebuia executată datoria, ținând cont că acest credit a fost declarat scadent anticipat în anul 2010 (când s-a efectuat ultima plată), iar cererea de executare silită a fost încuviinţată în anul 2019, cu mult peste termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de lege.

Față de solicitarea debitoarei, creditoarea a invocat excepția inadmisibilității cererii privind prescripția dreptului de a cere executarea silită, excepție pe care instanța a recalificat-o ca fiind o apărare de fond.

Instanța a subliniat că în dreptul românesc există două prescripții extinctive diferite, cu termene deosebite: pe de o parte, o prescripție pentru valorificarea drepturilor subiective, fie prin acțiune în justiție, fie pe alte căi care duc la obținerea titlului executoriu, iar, pe de altă parte, o prescripție pentru punerea în executare a acestuia. Este vorba mai întâi despre prescripția dreptului la acțiune (dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz).

După ce s-a obținut, în temeiul acțiunii exercitate, o hotărâre executorie, începe să curgă o prescripție nouă, prescripția dreptului de a obține executarea silită în temeiul titlului executoriu. Aceasta nu este însă o continuare a prescripției dreptului la acțiune, ci o prescripție de sine stătătoare, care privește posibilitatea de a obține executarea silită a unui titlu ce obligă la a da, a face sau a nu face corespunzător obiectului obligației.

Această concepție care distinge între dreptul la acțiune, instituție de drept material, și dreptul de a obține executarea silită, instituție de drept procesual civil, constituie justificarea reglementării distincte a celor două prescripții în codul civil (sau în decretul nr. 167/1958), în primul caz, respectiv în codul de procedură civilă, în al doilea caz.

Prescripția dreptului de a obține executarea silită este reglementată de dispozițiile art. 706-711 din codul de procedură civilă, prevederi care se completează cu dreptul comun în materia prescripției extinctive reprezentat de prevederile noului cod civil pentru prescripțiile începute după intrarea acestuia în vigoare și cu cele ale decretului nr. 167/1958 pentru prescripțiile începute înainte de intrarea în vigoare a noului cod civil, aspect ce rezultă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 6 alin. 4 din noul cod civil și art. 201 din legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a legii nr. 287/2009 privind codul civil.

Din punctul de vedere al legii procesual civile aplicabile în cauză instanța a  constatat că, în temeiul dispozițiilor art. 3 alin. 1 din legea nr. 76/2012 privind punerea în aplicare a legii nr. 134/2010 privind codul de procedură civilă și având în vedere că cererea de executare silită a fost formulată la data de 12.02.2019, în cauza pendinte sunt incidente prevederile noului cod de procedură civilă.

Potrivit art.712 alin.1 C.pr.civ. „împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare.”

Dreptul de a obţine executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel (art. 706 alin. 1 teza I din codul de procedură civilă). Încă din momentul obţinerii titlului executoriu și stabilirii exigibilității creanței sale creditorului îi incumbă obligația de a se adresa, în termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită, executorului judecătoresc pentru declanșarea executării silite (art. 622 alin. 2 și art. 664 din codul de procedură civilă).

Termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a obţine executarea silită (art. 706 alin. 2 din codul de procedură civilă).

Față de data încheierii contractului, anul 2007, instanța a reținut că legea aplicabilă cauzei din punct de vedere material este Codul civil de la 1864 și Decretul nr. 167/1958 în materia prescripției extinctive.

Conform art. 6 din Decretul nr. 167/1958, dreptul de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu executoriu se prescrie prin împlinirea unui termen de 3 ani, iar conform art. 7 prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită. În consecință, prescripția executării nu începe să curgă la data încetării plăților, ci la data scadenței.

În cauza de față, potrivit art. 5.7 din contract, în cazul înregistrării unei sume restante cu o vechime mai mare de 90 zile, Banca are dreptul să declare creditul scadent anticipat, să considere creditul integral la restanță și să declanșeze procedura de executare silită a împrumutatului, giranților și garanților colaterale fără somație și fără punerea în întârziere, direct de către bancă sau de oricare din societățile subrogate în drepturile de creanță ale acesteia, urmând ca toate cheltuielile legate de recuperarea debitului să fie suportate de către împrumutat și giranții acestuia.

În cauza pendinte s-a constatat că termenul de prescripţie a început să curgă la data de 18.07.2016, atunci când intimata, prin notificarea de la fila 79 cu nr. ref.X/1/X, a declarat scadența anticipată a creditului, întreaga creanță devenind exigibilă, și s-ar fi împlinit la 18.07.2019, dacă nu ar fi formulat cerere de încuviinţare a executării silite creditoare la data de  12.02.2019.

Instanța  a subliniat că întrucât întregul debit datorat a devenit exigibil, de la acest moment a început să curgă un singur termen de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, nemaifiind aplicabilă dispoziţiile referitoare la prestaţiile succesive întrucât din acest moment debitoarea devine obligată la o prestaţie unică reprezentând cuantumul debitului total şi nu la prestaţii succesive.

Deși debitoarea a încetat plata ratelor la 25.11.2010, nu se poate reține că din acest moment întregul debit a devenit scadent anticipat, întrucât nu a existat o manifestare expresă din partea băncii, aspect confirmat de aceasta prin înscrisul de la fila 144.

Întrucât contestatoarea nu a dovedit că B și-a exercitat dreptul de a declara scadent anticipat creditul, instanța a apreciat, dat fiind conținutul notificării de la fila 79, că acest  drept a fost exercitat de intimata din prezenta cauză, care în calitate de cesionar s-a subrogat în drepturile și obligațiile cedentului, în speță ale lui S.C. B S.A.

Instanţa a  constatat că în privinţa contractelor de cesiune, cedentul transferă cesionarului creanţa, adică toate drepturile pe care creditorul cedent le avea fata de debitorul cedat, deci inclusiv dreptul de a declara scadent anticipat creditul.

Instanța  a mai arătat că potrivit art. 709 alin.1 pct.2 C.pr.civ. „Cursul prescripţiei se întrerupe pe data depunerii cererii de executare, însoţită de titlul executoriu, chiar dacă a fost adresată unui organ de executare necompetent”, iar la alin.2 se prevede că „după întrerupere, începe să curgă un nou termen de prescripţie”.

Având în vedere că la data de 12.02.2019 intimata a sesizat organul de executare cu o cerere de încuviințare a executării silite, instanța  a constatat că la această dată s-a întrerupt cursul prescripției și a început să curgă un nou termen de 3 ani.

 Astfel, termenul de prescripţie nu s-a împlinit, şi pe cale de consecinţă instanţa a respins ca neîntemeiate susținerile contestatoarei sub acest aspect.

Instanța a  mai amintit că potrivit art.663 C.pr.civ. ”1) Executarea silită nu se poate face decât dacă creanţa este certă, lichidă şi exigibilă. (2) Creanţa este certă când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu. (3) Creanţa este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conţine elementele care permit stabilirea lui. (4) Creanţa este exigibilă dacă obligaţia debitorului este ajunsă la scadenţă sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plata”.

Instanţa a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art.663 C.pr.civ., respectiv creanţa este exigibilă (din data de 18.07.2019-data scadenței anticipate), certă şi lichidă (fiind prevăzută şi calculată confrom dispoziţiilor din titlul executoriu-contractul de credit). Instanța constată că suma totală existentă în sarcina debitoarei cuprinde atât debitul principal, cât și dobânzile aferente, conform clauzelor contractuale.

S-a constatat că debitoarea a renunțat la proba cu expertiză contabilă solicitată prin cererea de chemare în judecată, astfel că suma stabilită în sarcina debitoarei rămâne cea prevăzută în înscrisurile de la dosarul cauzei.

În ceea ce privește cheltuielile de executare, debitoarea a susținut că atât onorariul executorului, cât și restul cheltuielilor sunt exagerate și nu se încadrează în dispoziţiile legii, astfel încât se impun a fi reduse corespunzător.

Instanţa a reţinut că prin încheierea nr. X din 29.03.2019 pronunțată în dosarul de executare nr. X/2019 (f. 60 și 59) BEJ „T A D” s-a stabilit un cuantum total de 6300,76 lei, compus din: 20 lei taxă de timbru, 238,00 lei cheltuieli necesare desfăşurării executării silite şi 6042,76 lei onorariu executorului judecătoresc.

Potrivit prevederilor pct. 4 din Ordinul nr. 2561/C/30.07.2012 pentru modificarea anexei la Ordinul ministrului justiţiei nr.2.550/C/2006 privind aprobarea onorariilor minimale şi maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătoreşti, pentru creanțele în valoare de peste 50.000 lei, dar până la 80.000 lei inclusiv, onorariul maxim este de 5.000 lei plus un procent de până la 3% din suma care depășește 50.000 lei din valoarea creanței ce face obiectul executării silite;

Instanța a amintit că la data de 29.03.2019 (data încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare, astfel cum reiese din încheierea de îndreptare materială de la fila 59) 1 CHF era echivalentul a 4,2614 lei. Ca atare, la momentul stabilirii cheltuielilor de executare, valoarea creanței care făcea obiectul executării silite era 54.000 lei (12.672,12 CHF x 4,2614 lei ).

Raportând această valoare la ordinul anterior enunțat, a reieșit că onorariul maxim permis în cauza de față ar fi fost suma de  6092,8 lei calculată după cum urmează: 5000 lei + 3% (54.000-50.000), la care se adaugă TVA de 19%.

Ca atare, instanţa a observat că onorariul executorului judecătoresc (6042,76 lei) a fost stabilit prin respectarea prevederilor pct. 4 din Ordinul nr.2561/C/30.07.2012 pentru modificarea anexei la Ordinul ministrului justiţiei nr.2.550/C/2006 privind aprobarea onorariilor minimale şi maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătoreşti. Instanța a mai subliniat și că onorariul executorului judecătoresc nu trebuie stabilit strict şi exclusiv la cuantumul sumei ce se urmăreşte silit (12672,12 CHF), ci el trebuie raportat şi la complexitatea executării silite şi a muncii depuse de executor pentru desfăşurarea ei.

Onorariul executorului judecătoresc reflectă nu doar efortul său intelectual, ci și răspunderea executorului judecătoresc pentru actul îndeplinit.

 Cu privire la restul cheltuielilor de executare în cuantum de 258 lei, instanța a  apreciat că acestea nu sunt exagerate, întrucât reprezintă cheltuielile efectuare cu redactarea şi emiterea actelor, cheltuieli de înregistrare şi formare dosar de executare, cheltuieli de redactare adrese; cheltuieli de emitere adrese de poprire; cheltuieli de întocmire; procesul-verbal de distribuire sumă; cheltuielile de arhivare dosar de executare etc.

Instanţa  a observat din dosarul de executare că  BEJ „T A D” a înregistrat şi a format dosarul de executare silită, a investit Judecătoria Slatina, pentru a se dispune încuviinţarea executării silite, s-au redactat şi emis  adrese de poprire, s-a dispus eliberarea sumelor consemnate către creditoare etc.

Față de cele arătate, instanța a dispus respingerea ca neîntemeiată a contestației la executare formulată de contestatoarea A N în contradictoriu cu intimata P C S.a.R.L.

Având în vedere soluția pronunțată în cauză, în temeiul art. 453 C.pr.civ, a respins ca neîntemeiată și cererea contestatoarei de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În temeiul art.720 alin.4 C.pr.civ., prezenta hotărâre judecătorească se comunica, din oficiu, Biroului Executorului Judecătoresc „BEJ „T A D”, după rămânerea definitivă.

Împotriva a cestei  sentinţe  a declarat  apel la data de 29.08.2019  contestatoarea  A  N, solicitând  admiterea  apelului şi modificarea sentinţei  civile  în  sensul admiterii contestaţiei la  executare.

În fapt a  arătat  că, prin sentinţa civila nr.X/16.07.2019 pronunţata de Judecătoria Slatina in dosarul nr. X/311/2019, a fost respinsa contestaţia la executare formulata de contestatoarea A N,  ca neîntemeiata.

Consideră ca sentinţa civila nr. X/2019 pronunţata de instanţa de fond este nelegala si netemeinica, fiind data cu încălcarea si aplicarea greşita a legii.

Instanţa de fond în mod netemeinic a respins contestaţia la executare, reţinând ca

intimata P C S.a.R.L a comunicat cesiunea în mod legal si a constatat ca termenul de prescripţie a început sa curgă la data de 18.07.2016, atunci când a fost transmisa notificarea prin care intimata a declarat scadent anticipat creditul.

Învederează ca P C S.a.R.L nu i-a comunicat cesiunea de creanţa in conformitate cu dispoziţiile legale, nefiind depusa la dosar dovada comunicării efective, astfel încât nu-i poate fi opusa executarea demarata/continuata de cesionar.

În motivarea  arată că, în lipsa comunicării sau acceptării cesiunii, potrivit dispoziţiilor legale, cesiunea creanţă nu produce niciun efect, deşi creanţa a fost deja transmisă către cesionar - contractul îşi produce efectele doar între părţile cesiunii, nu şi faţă de debitorul cedat, care reprezintă un terţ specific al cesiunii de creanţă. Debitorul cedat este îndreptăţit să se comporte ca şi cum cesiunea nu ar exista, chiar dacă ştie de ea pe o altă cale decât comunicarea sau acceptarea cesiunii, raportat la prev. art. 1582 alin. 1 din Noul Cod ivii.

Pe de alta parte, chiar daca s-ar fi realizat cesiunea în conformitate cu dispozițiile legii, totuşi  recuperatorii  nu  pot acţiona  asemenea  unei  bănci:

Contractele de credit nu-şi păstrează calitatea de titluri executorii prin cesiune şi faţă de firmele de recuperare. Altfel spus, creanţa cesionată îşi pierde calitatea de creanţa bancară, intre noul creditor şi debitor intervenind un nou raport.

Legiuitorul a înţeles să confere caracter de titlu executoriu contractului de credit în considerarea persoanei creditorului, respectiv a instituţiei de credit care acordă împrumutul bancar, titlul executoriu fiind raportat strict cu privire la obiectul său: debitul principal şi accesoriile, precum şi la subiectele sale: instituţia bancară şi debitorul. Prin Decizia 9 în dosarul nr.X/I/2016 Înalta Curte stabileşte: "Admite sesizarea formulată de Tribunalul Braşov - Secţia I civilă, în dosarul nr. X/197/2015, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, in consecinţă, stabileşte că: In interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 84 alin. (I) din Codul de procedură civilă, cererea de chemare în judecată şi reprezentarea convenţională a persoanei juridice în faţa instanţelor de judecată nu se pot face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă."

Totodată potrivit jurisprudenței, caracterul executoriu este al titlului constatator al creanţei şi nu al creanţei. Contractul bancar reprezintă titlu executoriu numai pentru societatea bancara, în temeiul art. 120 din O.G. nr. 99/2006. cadrul legal ce reglementează exclusiv societăţile bancare, nu şi SRL-urî - indiferent de natura lor, iar încheierea unui contract de cesiune a creanţei nu transferă cesionarului şi caracterul executoriu al titlului, împrejurarea că, în baza cesiunii de creanţă, cesionarul trebuie să remită cedentului şi înscrisurile doveditoare ale creanţei nu dă dreptul cesionarului de a se folosi de caracterul executoriu al titlului constatator al creanţei. Contractul de credit remis cesionarului de către cedent face dovada existenţei creanţei, însă caracterul executoriu al titlului nu se va transmite cesionarului, acesta fiind ţinut să obţină, în temeiul titlului constatator al creanţei, un titlu executoriu în condiţiile dreptului comun.

In ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a cere executarea silita, aceasta nu poate curge de la data de 18.07.2016, momentul declarării scadentei anticipate a creditului, așa cum a reţinut instanţa de fond, întrucât acest moment este eminamente subiectiv, dependent de o manifestare de voinţa a creditorului, manifestare care poate fi întârziata o perioada lunga de timp conducând astfel la o imprescriptibilitate a dreptului de a cere executarea silita, aspect ce nu se poate admite, fiind in contradicţie cu dispoziţiile art.706 c.pc.

Conform art.706 din codul de procedura civila, dreptul de a obţine executarea silita se prescrie in termen de 3 ani, daca legea nu prevede altfel, iar termenul de prescripţie începe sa curgă de la data când se naşte dreptul de a obţine executarea silita.

Momentul de la care a început sa curgă prescripţia executării silite este momentul la care neexecutarea obligaţiilor debitorului a devenit cunoscuta creditoarei.

Din înscrisurile depuse la dosar a rezultat ca ultima plata a fost efectuata la data de 25.11.2010.

Astfel, momentul la care termenul de prescripţie a executării silite a început sa curgă a fost luna următoare ultimei activităţi de debitare/creditare executata de contestator, respectiv decembrie 2010, in raport de dispoziţiile art.706 NCPC, precum si ale art. 7 din Decretul 167/1958.

Pe cale de consecinţa, dat fiind faptul ca data ultimei tranzacţii a fost 25.11.2010, se constata ca de la data la care trebuia efectuata plata/trebuia executata datoria au trecut mai mult de 3 ani, iar cererea de executare silita a fost încuviinţata in anul 2019, cu mult peste termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de lege, astfel ca a intervenit prescripţia dreptului de a solicita executarea silita a titlului executoriu reprezentat de Contractul de credit nr. X-X din data de 09.05.2007 încheiat cu B SA.

De altfel, practica instanţelor de judecata a fost unitara in acest sens, iar intr-o speţa similara Tribunalul Argeş a decis ca potrivit art.706 C.pr.civilă dreptul de a obţine executarea silită se prescrie în termenul de 3 ani, de la data ultimei plăţi şi nu de la data scadenţei 2013 aşa cum greşit a reţinut instanţa de fond, astfel încât faţă de 2009 data ultimei plăţi a intervenit prescripţia."(Tribunalul Argeş. Decizia civilă nr. X/25 mai 2016).

Fata de aceste motive,  solicită  admiterea  apelului  şi  pe  fond  admiterea contestaţiei la executare așa cum a fost formulata.

In drept, invocă dispoziţiile art. 717, 466 si urm. c.p.c.

In dovedirea cererii înțelege sa se folosească de proba cu înscrisuri.

La data de  08.10.2019 intimata P C S.A.R.L.,  a depus  la  dosar întâmpinare prin care solicită respingerea apelului ca nefondat, pentru următoarele motive :

In fapt, la data de 09-05-2007, a fost încheiat Contractul nr. X, intre B SA, în calitate de împrumutant si contestatorul din prezenta cauza in calitate de împrumutat, prin care banca i-a acordat acestuia din urma un împrumut in valoare de 8.800 CHF.

Întrucât debitorul a încetat sa mai achite ratele, instituţia financiar bancara a declarat  creditul scadent anticipat si ulterior a cesionat întreaga creanţa intimatei. Totodată, au fost efectuate formalităţile de înscriere a Contractului de cesiune creanţe in Arhiva Electronic de Garanţii Reale Mobiliare in conformitate cu dispoziţiile legale in vigoare, sub avizul nr. XXXXXXXXXX-XXXXXXXXXXXXXXX. —

Încercările creditorului de a oferi consiliere si posibilitatea rambursării creanţei in mai multe rate avantajoase au fost ignorate de către contestator, motiv pentru care la data de 02.11.2018 s-au început formalităţile de executare silita prin intermediul T A D.

La data de 16.07.2019 Judecătoria Slatina a respins contestaţia la executare ca fiind neîntemeiata.

Excepţia netimbrării acţiunii:

In conformitate cu dispoziţiile art. 148 alin. 6 NCPC, cererile adresate instanţelor judecătoreşti se timbrează. Aceste dispoziţii legale sunt completate de prevederile art. 197 NCPC, care  instituie regula conform căreia, dovada achitării taxelor datorate se ataşează cererii.

Netimbrarea sau timbrarea insuficienta atrage anularea cererii de chemare in judecata.

Prezentele dispoziţii legale se completează cu cele ale articolului 1 din OUG 80/2013.

Coroborând aceste dispoziţii cu cele ale art. 23, art. 32, 33 din OUG 80/2013:

"Art. 23

(1) Cererile pentru exercitarea apelului împotriva hotărârilor judecătoreşti se taxează  cu 50% din:

a) taxa datorata pentru cererea sau acţiunea neevaluabila in bani, soluţionata de prima instanță, dar nu mai puţin de 20 lei;

b) taxa datorata la suma contestata, in cazul cererilor si acţiunilor evaluabile in bani,  dar  nu  mai puţin de 20 lei.

(2) Apelul incident si apelul provocat se taxează potrivit regulilor prevăzute la alin. (1). Art. 32

Taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata in prima instanţa, cat si  pentru exercitarea cailor de atac, in condiţiile prevăzute de lege.

Art. 33

(1) Taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepţiile prevăzute de lege.

(2) Daca cererea de chemare in judecata este netimbrata sau insuficient timbrata, reclamantului i se pune in vedere, in condiţiile art. 200 alin. (2) teza I din Codul de procedura obligaţia de a timbra cererea in cuantumul stabilit de instanţa si de a transmite instanţei dovada achitării taxei judiciare de timbru, in termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanţei."

Fata de aceste aspecte solicita instanţei admiterea prezentei excepţii si anularea cererii formulate de către reclamant, in cazul in care nu au fost respectate dispoziţiile legale privind timbrarea cererii de chemare in judecata, iar la dosarul cauzei nu se regăseşte la primul termen  de  judecată dovada taxei judiciare de timbru datorate de către reclamanta, achitata la valoarea pretenţiilor solicitate, sau dovada insuficientei timbrări.

Referitor la solicitarea contestatorului de „anulare a actelor de executare silita efectuate in dosarul execuțional", arătă instanţei faptul ca:

Toate documentele întocmite in cadrul procedurii de executare silita au fost transmise la  adresa menţionată in Contractul de credit, acesta fiind domiciliul declarat de către contestator.

Executarea silita înseși, cat si toate actele de executare ce au fost  întocmite  de către executorul judecătoresc au respectat toate regulile de fond si de forma impuse de  dispozițiile  Codului de procedura civila, si au fost dispuse in conformitate cu prevederile legii.

Aplicarea de către instanţa de judecata a unei masuri de natura anularii executării silite înseși, a tuturor formelor de executare, sau a unui act de executare este condiţionata de dovedirea de către contestator a încălcării dispoziţiilor legale aplicabile in materia executării silite, condiţie ce nu este îndeplinita in prezenta cauza.

Simplul fapt al invocării unor "motive" lipsite de suport real nu sunt de natura a proba existenta unor vicii de procedura care sa îl fi prejudiciat pe contestator.

Executarea silita înseși, cat si toate actele de executare ce au fost întocmite de către executorul judecătoresc au respectat toate regulile de fond si de forma impuse de dispoziţiile Codului de procedura civila, motiv pentru care anularea acestora este lipsita de temei legal.

Astfel,  solicită  să se observe faptul ca niciunul dintre motivele invocate de contestator nu pot fi reţinute de către instanţa de judecata drept motive de anulare a executării silite sau a vreunui act de executare silita, atât executarea silita pornita împotriva acestuia, cat si toate actele de executare silita efectuate de BEJ respectând toate prevederile legale impuse de legiuitor.

De asemenea, contestatorul nu indica si nu dovedeşte in niciun fel încălcarea legii in ceea ce priveşte procedura de executare silita pornita împotriva lui, o contestaţie la executare prin care se invoca simple motive ce țin de aprecierea sau conduita pe care acesta o doreşte a o avea intimata, fără a indica vreun temei legal, sunt de natura atât a şicana creditorul, cat si a încărca instanţa de judecata cu „false" cauze de judecata.

Astfel, contestatorul prin contestaţia formulata doreşte sa se sustragă de la plata datoriei. Procedura de executare silita a început întrucât contestatorul nu a dorit in niciun fel sa-si achite obligaţiile asumate prin semnarea contractului de credit.

Dreptul subscrisei de a cere executarea silita a contestatorului nu este prescris, întrucât:

Fata de susţinerile contestatorului, cu privire la intervenirea presupusei prescripţii, învederează faptul ca aceasta se afla intr-o absoluta eroare cu privire la termenul de la  care începe sa curgă aceasta prescripţie.

In susţinerea acestor afirmaţii, aduc la cunoştinţa instanţei următoarele aspecte, utile  cauzei: Contractul de credit intervenit intre contestator in calitate de împrumutat si banca in calitate de creditor iniţial, a fost încheiat in data de 09.05.2007.

In data de 16.08.2016 a avut loc cesiunea de creanţa dintre instituţia financiar bancara, în calitate  de cedent si intimată, in calitate de cesionar. Ca urmare a intervenirii acestei cesiuni, contestatorul a fost notificat in data de 24.08.2016 contrar susţinerilor contestatorului, parata din prezenta cauza, a încercat în nenumărate rânduri soluţionarea pe cale amiabila a diferendului creat, de la acel moment, dovada făcând adresele si notificările trimise in acest sens, pe care le atașează prezentei întâmpinări, observând astfel cu uşurinţa buna credinţa de care parata a dat constant dovada. Toate aceste notificări au întrerupt cursul prescripţiei extinctive.

Cesiunea de creanţa realizata de către P C SARL a fost înregistrata in Arhiva Electronica de Garanţii Reale Mobiliare - fapt care întrerupe prescripţia extinctiva, potrivit dovezilor ataşate la dosar, fiind transmisa calitatea de creditoare a persoanei împrumutate, întrucât este considerat a fi un terț fata de contractul de cesiune, debitorul cedat poate sa ignore acest contract pana in momentul îndeplinirii formalităţilor prevăzute de art. 1579 NCC.

Cesiunea fata de debitorul cedat începe sa-şi producă efecte din momentul in care  cesiunea ii devine opozabila, si anume de la data notificării efectuate prin executorul judecătoresc sau de la data acceptării făcute de debitorul cedat prin act autentic sau act sub semnătura privata. Astfel, debitorul cedat poate plaţi in mod valabil cedentului, conform art. 1578 NCC.

Din momentul in care au fost îndeplinite formalităţile notificării sau acceptării, debitorul cedat devine debitorul cesionarului.

Toate precizările de mai sus conduc la concluzia ca, in realitate, lipsa notificării sau a acceptării cesiunii de creanţa de către debitorul cedat nu are nicio influenta asupra validităţii acestei operaţiuni juridice, iar, in ceea ce priveşte opozabilitatea, trebuie analizata exclusiv din perspectiva subiectului/subiecţilor de drept cărora li se poate realiza plata in mod valabil, dar si a celorlalte modalităţi de stingere a creanţei cedate in raporturile cu cedentul sau/si cesionarul.

Practic, in cazul în care debitorul cedat nu a realizat vreun act susceptibil a conduce la stingerea creanţei ce a format obiectul cesiunii, acesta nu se poate prevala de inopozabilitatea acestei operaţiuni pentru a paraliza ""procedura de executare silita declanşata de cesionarul devenit creditor.

In acest fel nu s-ar justifica existenta unui interes legitim in derularea unui astfel de demers si ar constitui o valorificare a conduitei sale culpabile de a nu executa de bunăvoie obligaţia pe care si-a asumat-o fata de creditorul iniţial.

In alta ordine de idei, cesiunile drepturilor de creanţa îndeplinesc condiţia de publicitate  din momentul înscrierii avizului de garanţie in Arhiva Electronica de Garanţii Reale Mobiliare, în cauză fiind realizata aceasta formalitate, potrivit înscrisurilor depuse la dosar.

Creditoarea a formulat cerere de încuviinţare, cerere care a fost admisa la data de 21.02.2019 de catre instanţa Judecătoria Slatina in dosarul nr X/311/2019 - fapt care a  întrerup prescripţia extinctiva.

In data de 02.11.2018 dosarul a fost predat la BEJ, in vederea recuperării, pe calea procedurii executării silite a creanţei datorate de catre contestatorul creditoare - fapt întrerup prescripţia extinctiva.

Ca urmare a predării acestui dosar execuțional la BEJ, executorul judecătoresc a efectuat constant toate demersurile necesare recuperării creanţei, motiv pentru care nu se poate lua in considerare o potenţiala prescripţie.

Prin urmare, in conformitate cu dispoziţiile art. 709 alin. 1 NCPC coroborat cu dispoziţiile 537 NCC, cursul prescripţiei a fost întrerupt de nenumărate ori pe parcursul perioadei 2016, atât de plata voluntara a contestatorului cat si actele prin care aceasta a fost pusa in întârziere. Termenul de prescripţie ar fi început sa curgă de la data declarării scadentei anticipate tractului, numai daca de la acel moment nu ar fi intervenit diverse situaţii prevăzute in mod explicit de legea in vigoare, care sa întrerupă aceasta prescripţie.

  Cu privire la necomunicarea notificării privind încheierea contractului de cesiune intre părţi, invocă următoarele:

Cu toate ca cesiunea de creanţa îşi produce efectele intre cedent si cesionar, din momentul încheierii contractului de cesiune de creanţa, pentru opozabilitatea fata de terţi trebuie îndeplinite anumite formalităţi de publicitate. Publicitatea cesiunii poate fi făcuta prin notificarea  cesiunii catre debitor sau prin acceptarea cesiunii de catre debitor. Prin notificarea către debitor a cesiunii se aduce la cunoştinţa debitorului persoana noului creditor si clauzele esenţiale ale contractului de cesiune.

Notificarea debitorului a fost impusa de legiuitor in scopul de a-l înștiința pe acesta despre creditor si de faptul ca cedentul nu mai este proprietarul creanţei si deci plata datoriei urmează să o faca noul creditor. Prin urmare, pentru a invoca lipsa notificării, debitorul cedat trebuie sa justifice un interes, in sensul ca neștiind de cesiune, a plătit primului creditor-cedentul, plata  care in aceste condiţii apare ca perfect valabila.

În condiţiile in care debitoarea cedata nu a realizat vreun act susceptibil sa conducă la  stingerea creanţei ce a format obiectul  cesiunii, acesta nu se poate prevala de inopozabilitatea acestei  operaţiuni pentru a paraliza procedura de executare silita declanşata de cesionarul devenit creditor, pentru ca nu ar justifica existenta vreunui interes legitim in derularea unui astfel  de demers si ar constitui o valorificare a conduitei sale culpabile de a nu executa de bunăvoie obligaţia pe care si-a asumat-o fata de creditorul iniţial.

"Prin contractul de cesiune de creanţe încheiat sub nr X/25.10.2013, creditoarea Banca C R SA a cesionat către S_SA creanţa rezultata din contractul bancar nr.X/10.05.2007 încheiat intre Banca C R si debitoarea B_(fosta G)M M, fiind titlu executoriu. Contractul nr X/10.05.2007 este încheiat sub guvernarea vechiului cod civil, întrucât Legea 287/2009 privind noul cod civil a intrat in vigoare la data de 01.10.2011.

Potrivit art. 117 din Legea 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii 287/2009, creanţa transmisă prin cesiune sau subrogație intervenita după data intrării in vigoare a codului civil, îşi păstrează  regimul stabilit de normele in vigoare la data naşterii creanţei . Astfel contractul de cesiune de creanţe încheiat sub nr X/25.10.2013 pus in discuţie in prezenta cauza este guvernat vechiul cod civil, nu de noul cod civil cum greşit susţine apelanta.

Sub aspectul naturii sale juridice, cesiunea de creanţa se încheie valabil prin simplul acord  de  voinţă al părților, nefiind necesar consimţământul debitorului cedat, acesta nefiind parte in contractul de cesiune de creanţa. (...)

Cu toate ca cesiunea de creanţa îşi produce efectele intre cedent si cesionar, din  momentul încheierii contractului de cesiune de creanţa, pentru opozabilitatea fata de terţi trebuie îndeplinite anumite formalităţi de publicitate. Publicitatea cesiunii poate fi făcuta prin  notificarea cesiunii către debitor sau prin acceptarea cesiunii de către debitor. Prin notificarea  către debitor a cesiunii se aduce la cunoştinţa debitorului persoana noului creditor si clauzele esenţiale  ale contractului de cesiune.

Întrucât este considerat a fi terț fata de contractul de cesiune, debitorul cedat poate  să  ignore acest contract pana in momentul îndeplinirii formalităţilor prevăzute de art. 1393 Cod chiar daca se poate afirma ca debitorul ar fi aflat indirect despre aceste contract.

Potrivit art. 1393 Vechiul Cod Civil, cesionarul nu poate opune dreptul sau unei a treia persoane decât după ce a notificat debitorului cesiunea. Acelaşi efect va avea acceptarea cesiunii făcută de debitor intr-un act autentic.

Notificarea debitorului a fost impusa de legiuitor in scopul de a-l înștiința pe acesta despre creditor si de faptul ca cedentul nu mai este proprietarul creanţei si deci plata datoriei urmează o facă noul creditor. Prin urmare, pentru a invoca lipsa notificării, debitorul cedat trebuie sa justifice un interes, in sensul ca neștiind de cesiune, a plătit primului creditor - cedentul, plata  care  în  aceste condiţii apare ca perfect valabila.

In cauza, debitoarea cedata, deși invoca inopozabilitatea cesiunii, nu arata si nu dovedeşte ca a plătit creanţa primului creditor, or, dispoziţiile privind necesitatea notificării nu au ca scop sa-l apere pe debitor de plata datoriei, ci sa-l înştiinţeze de transmiterea creanţei către un nou creditor.

Mai mult la fila 8 dosar apel se afla dovada comunicării către debitoare prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire a cesiunii de creanţe, aceasta întorcându-se la expeditor cu menţiunea lipsei de la domiciliu a destinatarului. Nu i se poate imputa apelantei cesionare culpa in comunicarea cesiunii de creanţe întrucât fapta proprie a debitorului de a nu se prezenta la oficiul poștal pentru ridicare a corespondentei echivalează cu comunicarea notificarea cesiunii de creanţa.

Constatând ca in cauza debitoarea cedata nu a realizat vreun act susceptibil sa conducă  la  stingerea creanţei ce a format obiectul cesiunii, acesta nu se poate prevala de inopozabilitatea  acestei operaţiuni pentru a paraliza procedura de executare silita declanşata  de cesionarul devenit creditor, pentru ca nu ar justifica existenta vreunui interes legitim in  derularea unui astfel de demers si ar constitui o valorificare a conduitei sale culpabile de a nu executa de bunăvoie obligaţia pe care si-a asumat-o fata de creditorul iniţial.

Fata de aceste considerente, a admis apelul, a schimbat in parte sentinţa civila apelata în sensul ca  a respins ca nefondata contestaţia la executare." (Tribunalul Bacău, Decizia civila nr. X/2016.

Referitor la pretinsa inopozabilitatea cesiunii de creanţa, Tribunalul a constatat ca apelanta creditoare a depus la dosar dovada înscrierii cesiunii in Arhiva Electronica de Garanţii Reale Imobiliare (f.97-98 dosar prima instanţa), fiind îndeplinite aşadar condiţiile de opozabilitate prevăzute de art. 1579 Cod civil, intr-adevăr, nu s-a făcut dovada notificării cesiunii cu debitorul în  condiţiile art. 1578 Cod civil, existând la dosar doar dovada comunicării primei cesiuni, intervenite intre cedenta BCR SA si cesionara S  S.a.R.L. (f.61-62 si 712), dar neîndeplinirea condiţiilor pentru opozabilitate nu afectează validitatea cesiunii si nici dreptul cesionarului de executare  silita a obligaţiei, ci doar conferă debitorului posibilitatea de a opune cesionarului plata făcuta cedentului anterior notificării sau orice alta cauza de stingere a  obligaţiilor survenita înainte de acel moment (art. 1582 C.civ.). (Tribunalul Sălaj, Decizia nr. X/25.05.2017).

Din actele dosarului se retine ca la data de 29.06.2011, prin contractul de cesiune de creanţe nr. creanţa rezultata din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr..../... a fost cesionată de către ... SA către creditoarea ... SA, cesiunea de creanţa fiind înscrisa sub nr....  în Arhiva Electronica de Garanţii Reale Mobiliare.

Sub aspectul legii aplicabile contractului de cesiune de creanţa sus amintit, in acord cu  instanța de fond, tribunalul  a reținut ca, pentru actul juridic, legiuitorul a stabilit ca regula aplicarea  legii vigoare la data încheierii actului juridic, intre altele, si pentru efectele actului juridic, inclusiv pentru cele produse după intrarea in vigoare a unei noi legi, regula ce se desprinde atât  din  dispoziţiile  art. 6 alin. 2 si 3 Cod civil, art. 3 si 4 din Legea nr. 71/2011 cat si din art. 102 alin. Legea nr. 71/2011.

Astfel, contractul de cesiune de creanţa sus menționat fiind încheiat la data de 29.06.2011  intră  sub incidenţa Codului civil de la 1864 si, respectiv, sub cea a Legii nr. 99/1999 - titlul VI in  ce  privește  efectele contractului fata de debitorul cedat, respectiv debitorul contestator terț faţă de contractul de cesiune sus menţionat.

Din textul art. 1393 Cod civil (1864) se desprinde concluzia potrivit căreia, cesiunea pentru pozabila fata de debitorul cedat publicitatea acesteia se poate realiza in doua feluri: prin notificarea cesiunii către debitor si, respectiv, prin acceptarea cesiunii de creanţa de către acesta.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 99/1999 - titlul VI, in forma de la data încheierii contractului cesiune, sunt supuse publicităţii prin înscriere in Arhiva Electronica de Garanţii Reale Mobiliare, alături de alte acte juridice, si toate cesiunile drepturilor de creanţa, sens in care s-a reţinut ca, aceasta reglementare, se aplica, de principiu, tuturor cesiunilor de creanţa iar potrivit art. 99  din titlul VI al Legii nr. 99/1999, intre cesiunea notificata debitorului sau acceptata de acesta si cesiunea înscrisa la arhiva, potrivit prezentului titlu, va avea prioritate cesiunea  înscrisă. In cazul unor cesiuni succesive va avea rang de prioritate fata de terţi cesionarul care  şi-a înscris primul cesiunea la arhiva, indiferent daca are sau nu cunoştinţa de existenta altor cesiuni.

In consecinţa, coroborând dispoziţiile art. 1393 Cod civil (1864), care nu a fost abrogat  prin  intrarea in vigoare a Legii nr. 99/1999, cu dispoziţiile din aceasta din urma lege, sus amintite, tribunalul a reținut ca publicitatea cesiunilor de creanţa se poate face prin oricare dintre mijloacele  prevăzute de art. 1393 Cod civil ori prin înscrierea in Arhiva Electronica de Garanţii Reale Mobiliare.

Prin urmare, cum cesiunea de creanţa a fost înscrisa in Arhiva Electronica de Garanţii Mobiliare rezulta ca publicitatea cesiunii de creanţa in litigiu a fost efectuata si fata de debitorul cedat, in speţa intimatul contestator in conformitate cu dispoziţiile legale sus menționate.

Ulterior, la data de…. prin contractul de cesiune de creanţe, creanţa rezultata din actul de credit bancar pentru persoane fizice nr. ... a fost cesionata de către ... SA către creditoarea ... S.a.R.L., acestui din urma contract, fata de textele legale indicate anterior, fiindu-i aplicabile dispoziţiile din Noul Cod civil, în vigoare din data de 01.10.2011.

Potrivit Noului Cod civil, debitorul este ţinut sa plătească cesionarului din momentul in  care accepta cesiunea printr-un înscris cu data certa; primeşte o comunicare scrisa a cesiunii, pe suport hârtie sau in format electronic, in care se arata identitatea cesionarului, se identifica in rezonabil creanţa cedata si se solicita debitorului sa plătească cesionarului. In cazul unei cesiuni parţiale, trebuie indicata si întinderea cesiunii.

Înainte de acceptare sau de primirea comunicării, debitorul nu se poate libera decât  plătind cedentului. Atunci când comunicarea cesiunii este făcuta de cesionar, debitorul îi poate  cerere acestuia sa îi prezinte dovada scrisa a cesiunii. Pana la primirea unei asemenea dovezi, debitorul poate sa suspende plata. Comunicarea cesiunii nu produce efecte daca dovada scrisa a cesiunii nu este comunicata debitorului.

Așa cum rezulta din dovada depusa in apel f. 15, apelanta creditoare a comunicat intimatului contestator, pe suport de hârtie, prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire,"cesiunea de creanţa, aceasta întorcându-se la expeditor cu menţiunea „EXPIRAT TERMEN".

In aceste condiţii, nu se poate imputa apelantei vreo culpa in comunicarea cesiunii de  creanţă, întrucât propria fapta a contestatorului de a nu se prezenta la oficiul poștal pentru primirea corespondentei, echivalează cu comunicarea cesiunii de creanţa.

Astfel, s-a apreciat ca apelanta justifica aceasta calitate de creditoare fata de contestator, având in vedere principala funcţie a cesiunii de creanţa ce consta in transmiterea dreptului de creanţă, împreuna cu toate accesoriile creanţei, printre care si valoarea de titlu executoriu al contractului de credit, care-si conserva forţa executorie în favoarea cesionarului, dar si împrejurarea ca cesiunea de creanţa a fost înscrisa in AEGRM, pentru opozabilitate cum s-a arătat sus.

Raportat la considerentele din precedent, in temeiul art. 480 slin. 2 si 3 NCPC, tribunalul admite apelul,  anulează sentinţa trimite cauza spre rejudecare la instanţa de fond.

Contract consensual. Alineatul (1) al art. 1573 NCC consacra caracterul consensual, în principiu, al convenţiei prin care se transfera un drept de creanţa.

Ca regula, consimţământul debitorului nu este necesar, întrucât acesta nu este parte in contractul de cesiune. Notificarea debitorului nu este o condiţie pentru valabila încheiere a contractului de cesiune, ci o formalitate ulterioara care are rolul asigurării opozabilităţii  transferului fata de debitor.

Excepţie de la regula consensualității cesiunii de creanţa. Daca o creanţa este strâns legată de persoana creditorului, debitorul obligându-se, in mod esenţial, in considerarea persoanei acestuia, cesiunea este supusa, pentru însăși validitatea contractului, cerinţei existenţei consimţământului debitorului.

De exemplu, societatea X se angajează sa sponsorizeze activitatea organizaţiei A care activează in domeniul protecţiei drepturilor omului, iar organizaţia A doreşte sa cesioneze aceasta creanţa organizaţiei B, care activează in domeniul protecţiei mediului. In acest caz, cesiunea va fi valabila doar daca societatea X si-a exprimat consimţământul (a se vedea Documentele preparatorii ale Principiilor Unidroit, Study L-Doc.92, p. 8, sursa: ww.unidroit.org).

Se  poate  observa ca noul Cod civil foloseşte sintagma „in mod esenţial", iar nu termenul „ exclusiv", ceea ce indica faptul ca drepturile de creanţa pentru a căror cesiune este necesar ad validitatem consimţământul debitorului se afla la graniţa drepturilor de creanţa personale, declarate prin lege sau prin convenţie incesibile (a se vedea si comentariul de la art. 1569 NCC).

Excepţie de la regula consensualității face si cesiunea de părţi sociale la societatea simpla (când transferul operează către persoane din afara societăţii). In acest caz, potrivit art. 1901 NCC, cesiunea poate fi făcuta numai cu consimţământul tuturor asociaţilor. O soluţie similara  se regăseşte in legislaţia societăţilor comerciale, in ceea ce privește cesiunea părților sociale ale societăţii cu răspundere limitata (art. 202 LSC: „transmiterea către persoane din afara societăţii este permisa numai daca a fost aprobata de asociaţi reprezentând cel puţin trei pătrimi din capitalul social").

In privinţa formei in care este exprimat consimţământul, opinează ca nu este necesara îndeplinirea unor cerinţe speciale. In cazul in care el a fost exprimat in forma unui înscris cu data certă este îndeplinita si formalitatea „acceptării", ce asigura opozabilitatea cesiunii fata de debitor (art. 1578 NCC).

Efecte intre părţi. Cesiunea de creanţa este o convenţie intre cedent si cesionar, dar care produce consecinţe juridice asupra unui terț, debitorul cedat. Aceasta tripolaritate a cesiunii a efectele contractului in funcţie de momentul comunicării sale către debitor.

Anterior încunoștințării debitorului sau acceptării cesiunii de către acesta, cesiunea produce efecte depline intre părţi: cedent si cesionar. Drept urmare, cedentul este ţinut a preda cesionarului tot ceea ce primeşte de la debitor. Soluţia prevăzuta de noul Cod civil fusese deja anticipată de jurisprudența, pe terenul plaţii nedatorate (a se vedea CA Ploieşti, dec. nr. 1.10.2008, sursa: Jurindex).

Neefectuarea formalităţilor de notificare a cesiunii, chiar daca prin convenţie s-ar fi stipulat ca acestea sunt in sarcina cesionarului, nu impietează asupra valabilităţii contractului si asupra drepturilor si obligaţiilor reciproce ale pârtilor. Pot exista chiar situaţii in care in mod deliberat nu este devoalata identitatea cesionarului, neprocedându-se la notificarea cesiunii.

Acte de conservare. Contract solo consensu, cesiunea transfera de la momentul încheierii sale, alături de dreptul de creanţa, toate drepturile care asigura protecţia acestuia. Cesionarul poate, chiar înainte de notificarea cesiunii către debitor, sa introducă orice acţiune in justiţie prin  care  să protejeze dreptul cedat - acţiune oblica (art. 1560-1561 NCC), acţiune pauliana (art. 1562 urm. NCC), sa facă acte de întrerupere a cursului prescripţiei, sa ia orice alte masuri pentru  conservarea dreptului cedat (art. 1558 NCC).

Accesoriile creanţei. Prin cesiune se transmit odată cu creanţa si accesoriile acesteia, care se reduc la garanţii, ci includ si eventualele dobânzi si alte venituri ale creanţei, care devin  scadente din momentul cesiunii.

In privinţa dobânzilor scadente la data încheierii contractului de cesiune, dar care nu au fost  încasate  încă, părţile pot conveni ca acestea sa revină cedentului sau cesionarului. In lipsa unei astfel de stipulaţii in contract, ele revin cesionarului.

Dreptul la despăgubiri. In principiu, prin schimbarea creditorului nu este afectata situaţia debitorului cedat. Totuşi, in unele cazuri, pot interveni costuri suplimentare in executarea obligaţiei: de exemplu, urmare a unei cesiuni parţiale, debitorul trebuie sa efectueze doua plaţi distincte sau schimbarea unui creditor local cu un altul internaţional poate atrage cheltuieli legate de transferul instituţiei financiar bancare. In aceste situaţii, debitorul cedat are dreptul de a fi despăgubit pentru orice cheltuieli suplimentare generate de cesiune.

Cu privire la pretinsa pierdere a calităţii de titlu executoriu a Contractului de credit după momentul cesiunii:

In ceea ce priveşte cesiunea creanţei a cărei executare s-a urmărit in Dosarul execuțional, intervenita prin contractul de cesiune si înregistrata in Arhiva Electronica de Garanţii Reale Mobiliare instanța a reținut ca, poziţia pe care se afla cesionarul este aceea a unui veritabil titlu particular, care preia toate drepturile pe care cedentul le avea in legătura cu  creanţa, motiv pentru care modificarea părților originare ale actului juridic care constituie titlu nu afectează substanţa titlului executoriu; soluţia transferului către cesionar a drepturilor pe care cedentul le are in legătura cu creanţa cedata, incluzând acţiunile ale căror titular  era cedentul pana la momentul cesiunii, a fost prevăzuta expres si de Noul Cod civil,  în art. 1568 alin. 1 pct. 1, o opţiune similara a legiuitorului regăsindu-se si in legea procesuala,  care  permite transmiterea cu titlu particular a calităţii de creditor in procedura executării silite art. 644 alin. 2 NCPC.

Consacrarea prin art. 120 O.U.G. nr. 99/2006, aprobata cu modificări si completări prin  Legea  nr. 227/2007, cu modificările si completările ulterioare, a caracterului executoriu al  contractelor de credit, încheiate de o instituţie de credit, este impusa pentru a permite executarea silita a unei obligaţii (creanţe), iar nu a unui înscris, acesta fiind doar materializarea obligaţiei respective. In consecinţa, caracterul executoriu este asociat cu creanţa, iar nu cu  înscrisul  ca atare si, atât timp cat legiuitorul a acordat contractelor de credit caracterul de titluri executorii, creanţa însăși a devenit una executorie, astfel încât atributul executorialităţii nu  se constituie intr-un aspect de drept procesual, așa cum a susţinut titularul sesizării, ci a devenit  o calitate  a creanţei, care se transmite prin cesiune.

Totodată, trebuie subliniat ca art. 120 O.U.G. nr. 99/2006, aprobata cu modificări si  completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările si completările ulterioare, nu a conferit contractelor  de credit trăsătura de titlu executoriu in considerarea persoanelor semnatare ale unor  asemenea  contracte, ci a naturii respectivelor convenţii.

Modificarea părților originare ale actului juridic care constituie titlu executoriu nu afectează substanţa titlului executoriu, poziţia cesionarului fiind aceea a unui veritabil succesor cu  titlu  particular, care preia, astfel, toate drepturile pe care cedentul le avea in legătura cu creanta.

Majoritatea doctrinarilor, pornind de la concepţia potrivit căreia cesiunea nu transfera emolumentul creanţei, iar cesionarul este parte survenita in contractul iniţial, apreciază, că cesionarul poate exercita toate acţiunile ce au aparţinut cedentului; cesionarul devine creditor în locul cedentului, preluându-i toate drepturile, iar creanţa rămâne neschimbata.

In susţinerea tezei afirmative, principalul argument ar fi art. 1396 Cod Civil din 1864, care stabilea ca vinderea sau cesionarea unei creanţe cuprinde accesoriile creanţei, precum cauţiunea, privilegiul si ipoteca (art. 1568 NCPC); cu alte cuvinte, se apreciază de cei ce îmbrățișează acest punct de vedere ca odată cu creanţa, se cesionează si caracterul de titlu executoriu.

Si in literatura juridica franceza, având in vedere ca textele de lege au aceeaşi redactare, punctul de vedere exprimat este in sensul ca din categoria accesoriilor fac parte si acţiunile in justiţie (mai puţin acţiunea rezolutorie), inclusiv titlurile executorii. Uneori se face distincţie după cum titlul executoriu a fost obţinut sau nu de cedent anterior cesiunii, apreciindu-se ca daca s-a obţinut anterior cesiunii titlul executoriu îsi păstrează valabilitatea si se transmite la cesionar.

Instituindu-se astfel un sistem execuțional unitar, simplificat, de natura a asigura recuperarea cu celeritate a creanţelor, fără a se mai recurge la procedura complicata, specifica răspunderii contractuale, s-a răspuns unui vădit interes public, de garantare a creditului, care sa înlăture riscul pentru depunători si acţionari de a ajunge in situaţia de a fi lipsiţi de economiile sau  investiţiile pe care le-au făcut.

In aceasta privinţa, este de reţinut ca activitatea financiara, deși se realizează de persoane juridice de drept privat, prezintă un incontestabil interes public.

Or, realizarea acestui interes public impune garantarea creditului acordat de către instituţiile financiar bancare printr-o dispoziţie a legii, in sensul ca actul juridic prin care împrumutul a fost convenit sa aibă si caracter de titlu executoriu, spre a fi folosit, ca atare, in cadrul unei proceduri suple, simplificate, pentru recuperarea sumelor împrumutate de la debitorii rea - credința care ar refuza sa le restituie la termenele scadente.

Prin Decizia nr. 3/2014 pronunţata in procedura hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiuni de drept, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, deși a respins ca inadmisibila sesizarea Tribunalului Specializat Cluj pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile asupra chestiunii de drept : daca poate fi dispusa încuviințarea executării silite a unui contract la cererea creditorului cesionar al creanţei, in cuprinsul considerentelor sunt reţinute argumente lămuritoare asupra  păstrării caracterului executoriu al creanţei si ulterior cesiunii.

Instanţa suprema statuează următoarele: Consacrarea, prin art. 120 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, aprobata cu modificări si completări prin Legea nr. 2007, cu modificările si completările ulterioare, a caracterului executoriu al contractelor  de credit, încheiate de o banca, este impusa pentru a permite executarea silita a unei obligaţii (creanţe), iar nu a unui înscris, acesta fiind doar materializarea izvorului obligaţiei respective, în consecinţă, caracterul executoriu este asociat cu creanţa, iar nu cu înscrisul ca atare si, atât cat legiuitorul a acordat contractelor de credit caracterul de titluri executorii, creanţa însăşi a devenit una executorie, astfel încât atributul executorialităţii nu se constituie intr-un act de drept procesual, așa cum a susţinut titularul sesizării, ci a devenit o calitate a  creanţei, care se transmite prin cesiune.

Totodată, trebuie subliniat ca art. 120 din Ordonanţa de Urgenta a Guvernului nr. 99/2006, aprobata cu modificări si completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările si completările ulterioare, nu a conferit contractelor de credit trăsătura de titlu executoriu in considerarea persoanelor semnatare ale unor asemenea contracte, ci a naturii respectivelor convenţii.

Modificarea părţilor originare ale actului juridic care constituie titlu executoriu nu  afectează substanţa titlului executoriu, poziţia cesionarului fiind aceea a unui veritabil succesor cu  titlu particular, care preia, astfel, toate drepturile pe care cedentul le avea in legătura cu creanţa, in conformitate cu prevederile art. 521 C.p.c, hotărârile pronunţate de I.C.C.J. in procedura prevăzuta de art. 519-520 C.p.c. sunt obligatorii pentru toate instanţele de la data publicării deciziei in Monitorul Oficial, iar aceasta obligativitate priveşte, in mod firesc, nu numai dispozitivul, ci si considerentele respectivelor decizii.

Fata de aceste aspecte, contrar opiniei primei instanţe, tribunalul a constatat ca apelanta deţine împotriva debitorului un titlu executoriu valabil, apt de a fi pus in executare silita, respectiv actul bancar pentru peroane fizice nr. X/14.11.2007 încheiat intre cedenta Banca CR S.A. si  debitorul - imprumutat, astfel ca cererea contestatorului de anulare a executării silite pe acest motiv este neîntemeiata si greşit admisa de prima instanţa. (Tribunalul Sălaj, Decizia nr. 15.05.2017).

Apelul declarat împotriva acestei hotărâri, prin care apelantul reiterează ideea lipsei titlului executoriu al intimatei, in calitate de cesionar al creanţei, este nefondat, in considerarea  argumentelor expuse in continuare.

Astfel, tribunalul  a reținut ca, prin Decizia nr. X din 14 aprilie 2014 privind dezlegarea modului de interpretare si aplicare a dispoziţiilor art. 120 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului 1/2006 privind instituţiile de credit si adecvarea capitalului, coroborat cu art. 1396 din Codul de la 1864, in situaţia in care cererea de încuviinţare a executării silite a unui contract de credit este formulata de creditorul cesionar al creanţei, ICCJ a statuat ca „art. 120 din Ordonanţa Urgenta a Guvernului nr. 99/2006, aprobata cu modificări şi completări prin Legea nr. 127/2007, cu modificările fi completările ulterioare, nu a conferit contractelor de credit trăsătura  de titlu executoriu in considerarea persoanelor semnatare ale unor asemenea contracte, ci a naturii respectivelor convenţii, iar „Modificarea părților originare ale actului juridic care constituie titlu executoriu nu afectează substanţa titlului executoriu, poziţia cesionarului fiind acea  a unui veritabil succesor cu titlu particular, care preia, astfel, toate drepturile pe care cedentul le avea in legătura cu creanţa".

Deși ICCJ a respins ca inadmisibila sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabilei în  problema  menţionata anterior, tribunalul a apreciat ca, in condiţiile art. 430 alin. (2) NCPC, coroborat cu art. 521 alin. (3) NCPC, considerentele evocate anterior au dobândit autoritate de judecat, de vreme ce autoritatea de lucru judecat se ataşează nu numai dispozitivului, ci si considerentelor care sprijină si expliciteaza soluţia adoptata (considerente decisive).

Chemata sa se pronunţe asupra constituţionalităţii art. 120 OUG nr. 99/2006, Curtea Constituționala a reţinut in cadrul Deciziei nr. 482/2013: „Cu privire la dispoziţiile art. 120 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 99/2006, relevanta este Decizia nr. 832 din 8 iulie 2008, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2008, prin care Curtea, respingând ca neîntemeiata excepţia, a reţinut ca atribuirea calităţii de titluri executorii contractelor încheiate de o instituţie de credit, prin care se constata o creanţa certa, lichida si exigibila, a fost determinata de necesitatea valorificării cu celeritate a respectivei creanţe, fără a afecta  in acest mod vreun drept fundamental al pârtilor.

Prin încheierea unor asemenea contracte se da expresie, intr-o forma specified, acordului de voinţa al părților cu privire la clauzele  acolo stipulate, pe care părţile si le însuşesc in mod liber fi se obliga sa le respecte. Tot astfel, Curtea a reţinut ca, in măsura in care contractul de credit sau contractul de garanţie reala personala este pus în executare silita, potrivit art. 399 alin. 1 lit. 3 din Codul de procedura, aceasta poate face obiectul unei contestaţii la executare, prilej cu care contestatorul are posibilitatea de a invoca inclusiv apărări de fond, aceasta fiind, aşadar, o garanţie a dreptului la proces echitabil".

Prin urmare, contractele de credit încheiate anterior intrării in vigoare a OUG nr. 016 si cesionate către un terț își păstrează puterea de titlu executoriu consacrata prin art. 52/2016 din OUG nr. 99/2006, executorialitatea fiind asociata cu creanţa, iar nu cu înscrisul ca atare şi, atâta timp cat legiuitorul a acordat contractelor de credit caracterul de titluri executorii, creanţa însăşi a devenit una executorie, astfel meat atributul executorialitatii nu se constituie într-un aspect de drept procesual, ci a devenit o calitate a creanţei, care se transmite prin cesiune.

Poziţia cesionarului este aceea a unui veritabil succesor cu titlu particular, care preia  drepturile pe care cedentul le avea in legătura cu creanţa, motiv pentru care modificarea părţilor originare ale actului juridic care constituie titlul executoriu nu poate avea efectele l care a face trimitere opinia minoritara in privinţa acestei chestiuni.

Potrivit art. 1568 alin. (1) NCC cesiunea de creanţa transfera cesionarului toate drepturile pe care cedentul le are in legătura cu creanţa cedata, deci inclusiv acţiunile al căror titular era cedentul iar alin. 2, ce instituie excepţia de la regula transferului, este de stricta interpretare si aplicare.

De asemenea, de vreme ce art. 645 alin. (2) NCPC permite transmiterea calităţii de creditor in procedura executării silite, nu exista nicio justificare pentru diferenţa de tratament juridic in funcţie de momentul la care se realizează cesiunea (înainte sau după încuviinţarea cererii de executare silita), cu atât mai mult cu cat textul legal prevede ca: "In acest caz, actele de executare îndeplinite pana la data transmiterii calităţii procesuale produc efecte, in condiţiile legii fata de succesorii in drepturi ai creditorului sau ai debitorului, dupa caz" (A se vedea, in acest sens. Decizia nr. 184/22.01.2018 a Tribunalului Specializat Cluj).

In ceea ce priveşte lipsa calităţii de reprezentant convenţional al K România S.R.L invocată de către debitorul contestator, precizează următoarele:

In conformitate cu dispoziţiile art. 521 alin. 3 NCPC, „Dezlegarea data chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţa care a solicitat dezlegarea de la data pronunţării deciziei, pentru celelalte instanţe, de la data publicării deciziei in Monitorul Oficial al României, Partea I."

Fata de aceste aspecte. Decizia nr. 9/2016 ICO, este obligatorie doar de la data publicării sale si produce efecte doar pentru viitor, toate actele de procedura îndeplinite anterior acestei date fiind perfect valabile.

In ceea ce priveşte aplicarea art. 84 NCPC cu privire la reprezentarea convenţionala a persoanelor  fizice /juridice in fata instanţei de judecata, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a stabilit, prin Decizia nr. 9/2016 ca cererea de chemare in judecata si reprezentarea convenţionala a persoanei juridice in fata instanţelor de judecata nu se pot face prin mandatar persoana juridica,  nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urma.

Cu toate acestea, art. 43 al Deciziei anterior menţionata prevede următoarele: „În măsura in care situaţia concreta din speţa va releva existenta in cauza a unui raport juridic de administrare a bunurilor altuia, instituţia reprezentării nu mai este guvernata de prevederile  art. 84 alin. (1) NCPC, care constituie norma generala in materia reprezentării convenţionale in faţa  instanțelor de judecata a persoanei juridice, ci de dispoziţiile speciale ale art. 810 Codul civil care instituie un caz de reprezentare legala, conferind administratorului dreptul de a sta  în  justiţie pentru orice cerere sau acţiune referitoare la administrarea bunurilor altuia."

Referitor la condiţiile necesare pentru aplicarea instituţiei de administrare a bunurilor (si, pe cale de consecinţa, aplicarea articolului 810 din Codul civil privind reprezentarea in instanţă),  solicită să se  reţină ca sunt îndeplinite toate condiţiile menţionate in Codul civil cu  privire la existenta unui astfel de raport juridic ce da dreptul administratorului sa reprezinte mandantul in fata instanţei de judecata prin avocatul sau consilierul sau juridic. Astfel:

Articolul 792 alin 1 din Codul civil evidenţiază dreptul proprietarului unui bun sau a unei mase de bunuri, indiferent de natura acestora (mobiliare, imobiliare, corporale, incorporale etc.) de a împuternici o alta persoana, numita "administrator", sa se ocupe de administrarea unor astfel de valori patrimoniale. Acest drept poate fi acordat printr-un înscris, sau poate rezulta direct din lege (de exemplu, in cazul unui copil minor).

Administratorul poate fi o persoana fizica sau juridica, singura condiţie obligatorie impusa de lege fiind capacitatea sa juridica deplina. Solicită să se  observe ca în cazul de fata, sunt îndeplinite toate condiţiile aplicării acestei instituţii de drept. Astfel, creditorul a acordat in mod expres societăţii K România SRL dreptul de a administra creanţele pe care le achiziţionează pe teritoriul României, prin intermediul procurii pe care o ataşează prezentei întâmpinări;

Articolul 795 din acelaşi act normativ se refera la administrarea simpla si precizează ca, in ceea ce priveşte bunurile administrate, persoana împuternicita poate efectua numai acte de conservare (de exemplu, diverse acte juridice care au drept scop prevenirea pierderii unui drept civil subiectiv), precum si orice alte acte de administrare (de exemplu, acte materiale necesare pentru a asigura utilizarea activelor conform destinaţiei lor obişnuite). In contrast, administrarea deplina, așa cum este stabilita in articolele 800 si 801 din Codul civil, conferă dreptul de a conserva si a exploata în mod profitabil bunurile încredințate.

Articolele 976 si 797 prevăd principalele activităţi ale administrării simple, precizând in mod expres faptul ca administratorul are dreptul de a efectua orice acte de administrare ale bunurilor si dreptul de a incasa creanţele aferente acestora si de a elibera in mod valabil chitanţele descărcătoare de plata (a se vedea, in acest sens, „Noul cod civil - Comentariu pe articole", Flavius- Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, pag. 652 -654), activităţi realizate in mod curent de K România SRL cu privire la valorile mobiliare achiziţionate de către S SaRL. Din acest punct de vedere, in cazul de fata, sunt in mod evident in cazul unei administrări simple, întrucât toate actele pe care K România le poate încheia pe seama mandantului (prevăzute cu titlu exemplificativ in art. 1 -9 din Procura) sunt incluse in categoria generica a actelor de conservare si administrare, care au drept scop păstrarea in patrimoniul creditor a creanţelor cumpărate - in mod evident, astfel de acţiuni includ si acţiunile in justiţie, care pot duce la diminuarea sau pierderea acestor creanţe.

Concluzionând, in cazul de fata nu se poate retine incident Deciziei 9/2016 pronunţate de ICCJ, din moment ce aceasta in mod expres exclude de la aplicarea sa obligatorie instituţia administrării bunurilor unei alte persoane, caz in care devine aplicabil art. 810 Codul civil. Astfel, împuternicirea administratorului ii conferă acestuia si dreptul de reprezentare in justiţie a proprietarului sau a beneficiarului pentru orice cerere sau acţiune legata de administrarea bunurilor sau care are ca obiect bunurile administrate, reprezentare ce se poate face direct de avocatul sau consilierul juridic al administratorului.

Textul nu distinge, așa încât, poate fi vorba de orice cerere sau acţiune adresata organelor judiciare, indiferent de caracterul contencios sau necontencios al acesteia si indiferent de calitatea procesuala pe care o are cel reprezentat de administrator (proprietarul nurilor/beneficiarul). Dovada calităţii de reprezentant se face cu actul constitutiv - in cazul de a, Procura încheiata intre creditor si K România SRL (o se vedea, in acest sens, „Noul cod civil - Comentariu pe articole", Flavius- Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Mocovei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, pag. 660).

De asemenea, potrivit art. 57 alin. 1 NCPC, cel care are calitatea de parte îsi poate exercita drepturile procedural in nume propriu sau prin reprezentant, (2) partea care nu are exerciţiul drepturilor procedural nu poate sta in judecata decât daca este reprezentata, asistata ori autorizată.

Potrivit art. 810 CCIV administratorul poate sta în justiţie pentru orice cerere sau acţiune referitoare la administrarea bunurilor si poate interveni în orice cerere sau acţiune având drept obiect bunurile administrate.

Astfel după cum reiese din actele depuse, K România SRL are calitatea de mandatar al intimatei, fiind administrator al activelor acesteia.

In ceea ce priveşte Decizia nr 9 invocata de contestatoare, ICCJ a stabilit in par 43 ca "in măsura in care situaţia concreta din speţa va releva existenta in cauza a unui raport juridic de administrare a bunurilor altuia, instituţia reprezentării nu mai este guvernata de prevederile art.84 alin (1) cpc, care constituie norma generala in materia reprezentării convenţionale in fata instanțelor de judecata a persoanei juridice, ci de dispoziţiile speciale ale art. 810 Cod Civil, care instituie un caz de reprezentare legala conferind administratorului dreptul de a sta in justiţie pentru orice cerere sau acţiune referitoare la administrare bunurilor altuia".

In condiţiile existentei intre părţi a unui acord de administrare a bunurilor altuia,  instituţia reprezentării nu mai este guvernata de prevederile art. 84 alin. 1 NCPC, care constituie norma generala in materia reprezentării convenţionale in fata instanţelor de judecata a persoanei juridice, ci de dispoziţiile art. 810 Codul civil, care instituie un caz de reprezentare legală, conferind administratorului dreptul de a sta in justiţie pentru orice cerere sau acţiune referitoare la administrarea bunurilor altuia, textul nefăcând vreo distincţie intre administratorul persoana fizica sau administratorul persoana juridica, după cum nici textul art. 792 alin. 1 Cod civil nu face vreo distincţie.

„In cauza dedusa judecaţii, intre U C F IFN SA si debitorul PB s-a la data de 13.05.2014 contractul nr. XXXXXXXXXXXXXXXX prin care debitorul a împrumutat suma de 1919,80 lei, pe o perioada de 24 luni (filele 08-17).

Ca urmare a neplăţii ratelor scadente, conform graficului convenit de părți, împrumutătorul U C F IFN SA a cesionat creanţa către E K R SRL prin acordul de cesiune nr. X/24.11.2015 încheiat in baza Contractului cadru nr. X (filele 30-55).

Ulterior, la data de 03.12.2015, E K R SRLa vândut la rândul sau creanţa către E I RO GmbH, în acelaşi  contract părţile au stipulat la pct. 8.4 ca administrarea Activelor, atâta timp cat cumpărătorul este proprietarul Activelor, se va face doar prin E K sau subcontractanții acesteia.

Deși este adevărat ca reprezentarea convenţionala a persoanei juridice nu se poate face  printr-un alt mandatar persoana juridica, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă potrivit art. 84 alin. 1 NCPC, dispoziţie perfect aplicabila si in faza executării silite, tribunalul constata ca, in mod greşit judecătorul cauzei a calificat raportul juridic existent intre  creditoarea E I RO GmbH si E K R SRL ca fiind unul de mandat, in realitate părţile încheind un acord de  administrare a bunurilor altuia. Astfel, la art. 84 din contractul de vânzare de creanţe încheiat  la data de 03.12.2015 se menţionează ca administrarea activelor deţinute de E I RO se va face doar prin EK , in calitate de administrator al activelor.

Conform art. 80 NCPC „Părţile pot sa exercite drepturile procedurale personal sau prin reprezentant. Reprezentarea poate fi legala, convenţionala sau judiciara".

In cazul persoanei juridice, art. 84 NCPC prevede faptul ca acestea pot fi reprezentate convenţional in fata instanţelor de judecata numai prin consilier juridic sau avocat, in condiţiile legii. Totodată  în  conformitate in conformitate cu dispoziţiile art. 2016 Cod Civil pentru a intenta acţiuni in  justiţie mandatarul trebuie sa fie împuternicit in mod expres.

Potrivit art. 209 alin. 1 Cod Civil, persoana juridica își exercita drepturile si își îndeplinește  obligațiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor, iar potrivit alin. 2, au calitatea de organe de administrare, in sensul alin. 1, persoanele fizice sau persoanele juridice  care  prin  lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate sa acţioneze, in raporturile cu  terţii individual sau colectiv, in numele si pe seama persoanei juridice.

Pe cale de consecinţa, date fiind raporturile dintre părți, instituţia reprezentării nu mai  este  guvernată de prevederile art. 84 alin. 1 NCPC, care constituie norma generala in materia reprezentării convenţionale in fata instanţelor de judecata  persoanei juridice, ci de dispoziţiile art. 810 Codul civil, care instituie un caz de reprezentare legala, conferind administratorului  dreptul de a sta in justiţie pentru orice cerere sau acţiune referitoare la administrarea bunurilor textul nefăcând vreo distincţie intre administratorul persoana fizica sau administratorul persoană juridica, dupa cum nici textul art. 792 alin. 1 Cod civil nu face vreo distincţie. Doua persoane juridice pot conveni ca administrarea unei mase patrimoniale (precum o masa de  creanţe) proprietatea uneia sa fie data celeilalte, contractul de vânzare-cumpărare de creanţe  încheiat in data de 03.12.2015 intre E K R SRL si E I Ro GmbH având totodată natura unui contract de administrare  a bunurilor altuia, motiv pentru care împuternicirea de reprezentare in justiţie  este conferită prin lege, Codul civil, administratorului masei patrimoniale.

Astfel, Tribunalul a reținut ca E K R SRL, in calitate de reprezentant legal al E I Ro GmbH are dreptul  de a intenta acţiuni in justiţie in vederea administrării portofoliului de active, contractul XXXXXXXXXXXXXXXX din data de 13.05.2014 făcând parte din acesta.

De asemenea, s-a constatat ca, in conformitate cu art. 632 NCPC, constituie titluri executorii hotărârile executorii, hotărârile cu executare provizorie, hotărârile definitive, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse in executare.

Contractul nr. XXXXXXXXXXXXXXXX din data de 13.05.2014 încheiat intre U C  F IFN SA si debitorul PB constituie titlu executoriu, potrivit art. 52 Legea nr. 93/2009 privind instituţiile financiare nebancare.

Fata de toate aceste aspecte, văzând si dispoziţiile art. 666 alin. 2 NCPC, precum si faptul  că nu  subzista in cauza nici una din situaţiile prevăzute de art. 666 alin. 5 pct. 1-7 NCPC,in temeiul  art. 480 alin. 2 NCPC, tribunalul  admite apelul.....împotriva încheierii pronunţata in Camera consiliu la data de 14.09.2016 in dosarul nr. X al Judecătoriei Drobeta Turnu-Severin,  schimbă încheierea în sensul încuviinţării executării silite a titlului executoriu constând in contractul nr. XXXXXXXXXXXXXXXX din data de 13.05.2014 încheiat intre U C F IFN SA si debitorul PB.

In conformitate cu dispoziţiile art. 666 alin. 8 NCPC, in partea finala a hotărârii de încuviințare a executării silite este adăugata formula executorie." (Tribunalul Mehedinţi, Decizia a nr. 1202 din 4 noiembrie 2016).

Conchizând asupra celor expuse prin prezenta, solicita respingerea apelului formulat  de  către contestator si menţinerea sentinţei apelate.

In drept, îşi întemeiază prezenta cerere pe dispoziţiile art. 205 NCPC, precum si orice alte poziţii menţionate în cadrul întâmpinării.

Analizând sentinţa prin prisma  motivelor de apel, în considerarea dispoziţiilor  legale incidente în cauză  şi prin raportare  la înscrisurile de la dosar, tribunalul  constată că apelul  este nefondat, având în vedere  următoarele  considerente:

Prima critică a apelantei vizează lipsa comunicării cesiunii de creanţă în conformitate cu dispoziţiile legale.

Susține apelanta că, în lipsa comunicării sau acceptării cesiunii, potrivit dispozițiilor legale, cesiunea de creanţă nu produce niciun efect faţă de debitorul cedat, raportat la prevederile art.1582 alin.1 Cod civil.

Susţinerile apelantei nu pot fi primite. Cu privire la cesiunea de creanţă, tribunalul reţine incidenţa prevederilor art. 1578 din Cod Civil privind  comunicarea şi acceptarea cesiunii: Debitorul este ţinut să plătească cesionarului din momentul în care: a) acceptă cesiunea printr-un înscris cu dată certă;b) primeşte o comunicare scrisă a cesiunii, pe suport hârtie sau în format electronic, în care se arată identitatea cesionarului, se identifică în mod rezonabil creanţa cedată şi se solicită debitorului să plătească cesionarului. În cazul unei cesiuni parţiale, trebuie indicată şi întinderea cesiunii.(2) Înainte de acceptare sau de primirea comunicării, debitorul nu se poate libera decât plătind cedentului.(3) Atunci când comunicarea cesiunii este făcută de cesionar, debitorul îi poate cere acestuia să îi prezinte dovada scrisă a cesiunii.(4) Până la primirea unei asemenea dovezi, debitorul poate să suspende plata.(5) Comunicarea cesiunii nu produce efecte dacă dovada scrisă a cesiunii nu este comunicată debitorului”.

Aplicând aceste prevederi legale, prin raportare la înscrisurile existente la dosar, tribunalul reţine, în acord cu instanţa de fond, că intimata creditoare  a făcut dovada comunicării scrise a cesiunii către debitor, potrivit art. 1578 alin. 1 lit. b din Cod civil, critica apelantei sub acest aspect fiind nefondată.

Astfel prin notificarea nr. X/1/X (fila 79 dosar fond), transmisă apelantei contestatoare la data de 25.08.2019 prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire (conform dovezii de la fila 106 dosar fond) i s-a adus la cunoştinţă acesteia că a fost declarat scadent anticipat creditul la data de 18.07.2016 şi că întreaga creanţă a fost cesionată către P C S.a.r.l.

În consecinţă, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la filele 79 şi  106 dosar fond, intimata creditoare a notificat apelantei A N cesiunea de creanţă, notificarea fiind comunicată prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire la adresa indicată în contractul de credit (Mun., jud. O), aceasta fiind însă restituită la expeditor cu mențiunea „nimeni să semneze” (f.106 verso dosar fond). În aceste condiţii, nu se poate imputa intimatei creditoare vreo culpă în comunicarea cesiunii de creanţă, refuzul apelantei de a se prezenta la oficiul poştal pentru a-şi ridica scrisoarea recomandată fiind echivalentul unei legale comunicări a cesiunii de creanţă, cum corect a reţinut instanţa de fond.

 Neîntemeiate sunt şi criticile apelantei legate de lipsa titlului executoriu, pentru motivele care succed.

Prin cesionarea creanţei din contractul de credit nr. X/09.05.2007, intimata P C SARL a devenit noul creditor al debitorului A N.

În ceea ce priveşte caracterul de titlu executoriu al contractului de credit, tribunalul reţine că prin cesiunea de creanţă se transferă cesionarului toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanţa cedată, drepturile de garanţie şi toate celelalte accesorii ale creanţei cedate (art. 1568 alin. 1 din codul civil), astfel că cesionarul poate pretinde tot ceea ce primeşte cedentul de la debitor, preluând astfel şi calitatea acestuia în eventualele litigii legate de creanţa cesionată.

Instituţia cesiunii de creanţă nu schimbă în niciun fel fizionomia creanţei cedate care se transferă în patrimoniul cesionarului exact în aceeaşi formă în care ea exista anterior în patrimoniul cedentului. De asemenea, şi caracterul de titlu executoriu al actului prin care este constatată creanţa cedată este supus transmisiunii către cesionar, odată cu realizarea cesiunii de creanţă

Consacrarea, prin art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, a caracterului executoriu al contractelor de credit, încheiate de o instituţie de credit, este impusă pentru a permite executarea silită a unei obligaţii (creanţe), iar nu a unui înscris, acesta fiind doar materializarea izvorului obligaţiei respective. În consecinţă, caracterul executoriu este asociat cu creanţa, iar nu cu înscrisul ca atare şi, atât timp cât legiuitorul a acordat contractelor de credit caracterul de titluri executorii, creanţa însăşi a devenit una executorie, astfel încât atributul executorialităţii nu se constituie într-un aspect de drept procesual, ci a devenit o calitate a creanţei, care se transmite prin cesiune.

Totodată, contrar susţinerilor apelantei, tribunalul subliniază că art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 nu a conferit contractelor de credit trăsătura de titlu executoriu în considerarea persoanelor semnatare ale unor asemenea contracte, ci a naturii respectivelor convenţii, iar modificarea părţilor originare ale actului juridic care constituie titlu executoriu nu afectează substanţa titlului executoriu, poziţia cesionarului fiind aceea a unui veritabil succesor cu titlu particular, care preia, astfel, toate drepturile pe care cedentul le avea în legătură cu creanţa.

Motivul de apel privind greşita soluţionare, de către instanţa de fond a excepţiei prescripţiei dreptului de a solicita executarea silită este, de asemenea,  nefondat.

Reţine tribunalul că, la data de 09.05.2007, apelanta contestatoare A N a încheiat cu S.C. B S.A. contractul de credit nr. X/09.05.2007 pe o perioadă de 120 de luni, scadenţa ultimei rate fiind la data de 09.05.2017 (filele nr. 71-75 dosar fond).

La data de 20.05.2016, creanţa a fost cesionată intimatei, iar notificarea cesiunii a fost comunicată apelantei contestatoare, conform dovezii de comunicare de la fila 106 dosar fond.

La data de 12.02.2019, intimata a formulat cerere de încuviinţare a executării silite(f.67 dosar fond), iar prin încheierea nr.X/21.02.2019 pronunțată de Judecătoria Slatina în dosarul nr.X/311/2019, a fost încuviințată executarea silită împotriva apelantei, în baza titlului executoriu contract de credit nr. X/09.05.2007.

Prima instanţă a reţinut în mod legal că în cauză nu a intervenit prescripția dreptului de a cere executarea silită, pentru următoarele argumente:

 În dreptul românesc există două prescripții extinctive diferite, cu termene deosebite: pe de o parte, o prescripție pentru valorificarea drepturilor subiective, fie prin acțiune în justiție, fie pe alte căi care duc la obținerea titlului executoriu, iar, pe de altă parte, o prescripție pentru punerea în executare a acestuia. Este vorba mai întâi despre prescripția dreptului la acțiune (dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz). După ce s-a obținut, în temeiul acțiunii exercitate, o hotărâre executorie, începe să curgă o prescripție nouă, prescripția dreptului de a obține executarea silită în temeiul titlului executoriu. Aceasta nu este însă o continuare a prescripției dreptului la acțiune, ci o prescripție de sine stătătoare, care privește posibilitatea de a obține executarea silită a unui titlu ce obligă la a da, a face sau a nu face corespunzător obiectului obligației.

Această concepție care distinge între dreptul la acțiune, instituție de drept material, și dreptul de a obține executarea silită, instituție de drept procesual civil, constituie justificarea reglementării distincte a celor două prescripții în codul civil (sau în decretul nr. 167/1958), în primul caz, respectiv în codul de procedură civilă, în al doilea caz.

Prescripția dreptului de a obține executarea silită este reglementată de dispozițiile art. 706-711 din codul de procedură civilă, prevederi care se completează cu dreptul comun în materia prescripției extinctive reprezentat de prevederile noului cod civil pentru prescripțiile începute după intrarea acestuia în vigoare și cu cele ale decretului nr. 167/1958 pentru prescripțiile începute înainte de intrarea în vigoare a noului cod civil, aspect ce rezultă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 6 alin. 4 din noul cod civil și art. 201 din legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a legii nr. 287/2009 privind codul civil (prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a noului cod civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit).

Dreptul de a obţine executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel (art. 706 alin. 1 teza I din codul de procedură civilă).

Pornind de la dispozițiile art. 10 din codul de procedură civilă (aplicat mutatis mutandis și în faza executării silite) care prevăd obligația părților de a îndeplini actele în termenele legale, de a contribui la desfășurarea procesului și de a urmări finalizarea acestuia, din ansamblul reglementării privitoare la executării silite, interpretată prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (care a sancționat lipsa de diligență a creditorului în cauza Stanca Popescu c. României), se poate deduce o adevărată obligație de diligență a creditorului în procedura punerii în executare a titlului ce îi este favorabil.

Încă din momentul obținerii titlului executoriu și stabilirii exigibilității creanței sale creditorului îi incumbă obligația de a se adresa, în termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită, executorului judecătoresc pentru declanșarea executării silite (art. 622 alin. 2 și art. 664 din codul de procedură civilă).

Cursul prescripţiei se întrerupe: 1. pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în cursul acesteia, a unui act voluntar de executare a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a recunoaşterii, în orice alt mod, a datoriei; 2. pe data depunerii cererii de executare, însoţită de titlul executoriu, chiar dacă a fost adresată unui organ de executare necompetent; 3. pe data depunerii cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori; 4. pe data îndeplinirii în cursul executării silite a unui act de executare; 5. pe data depunerii cererii de reluare a executării; 6. în alte cazuri prevăzute de lege (art. 709 alin. 1 din codul de procedură civilă). După întrerupere, începe să curgă un nou termen de prescripţie (art. 709 alin. 2 din codul de procedură civilă).

Întrucât întreruperea cursului prescripției înlătură efectele normale ale acesteia, textul art. 709 din codul de procedură civilă care enumeră  cauzele de întrerupere a prescripției dreptului de a cere executarea silită are un caracter excepțional și este de strictă interpretare, astfel că nu vor putea produce efectul întreruptiv al curgerii prescripției dreptului de a cere executarea silită alte împrejurări, acte sau fapte decât cele limitativ menționate de art. 709 din codul de procedură civilă.

Prescripţia nu operează însă de plin drept, ci numai la cererea persoanei interesate (art. 707 alin. 1 din codul de procedură civilă). Astfel, aceasta poate fi invocată de debitorul executat silit prin intermediul contestației la executare, acesta fiind mijlocul procesual oferit de legiuitor debitorului.

În cauza pendinte se constată că termenul de prescripţie a început să curgă pentru fiecare rată lunară în parte la data de 25.05.2007, termenul pentru ultima rată începând să curgă la data de 09.05.2017 (conform art.7 din Decretul nr.167/1958, aplicabil în raport de data încheierii contractului de credit).

Aşa fiind, nu poate fi reţinută afirmaţia apelantei contestatare, potrivit căreia termenul de prescripţie a început să curgă pentru întregul debit la data ultimei plăţi efectuate de apelantă, respectiv la data de 25.11.2010, întrucât la acea dată nu era exigibil întregul credit.

Având în vedere că la data de 18.07.2016 acest credit a fost declarat scadent anticipat, astfel cum rezultă din notificarea comunicată apelantului contestator, prin care i se aduce la cunoştinţă apelantei contestatoare faptul că la data emiterii notificării, creditul înregistrează întârzieri la plată, toate sumele datorate în baza contractului de credit au fost declarate scadente anticipat şi, ca urmare, suma totală de plată la data de 18.07.2016 este de 12.545,88 CHF (f.79 dosar fond), tribunalul reține că din acel moment a început să curgă un singur termen de prescripție a dreptului de a cere executarea silită pentru întregul debit, întreaga creanță devenind exigibilă, nemaifiind aplicabile dispoziţiile referitoare la prestaţiile succesive întrucât din acest moment debitorul este obligat la o prestaţie unică reprezentând cuantumul debitului total şi nu la prestaţii succesive.

Conform contractului dintre părţi, pentru o întârziere mai mare de 90 de zile la achitarea obligaţiilor asumate, împrumutătorul are dreptul să declare creditul exigibil anticipat (pct.5.7 şi 8.3 din contract), astfel că scadenţa anticipată nu intervine automat, ci doar în momentul în care creditorul înţelege să uzeze de dreptul său de a declara scadenţa anticipată, acesta fiind momentul de la care începe să curgă şi termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită pentru întregul debit, cum corect a reţinut instanţa de fond, declararea creditului scadent anticipat fiind aşadar o facultate şi nu o obligaţie a creditorului.

Tribunalul constată că cererea de executare silită a fost formulată de creditorul cesionar la data de 12.02.2019 (f.67 dosar fond), înăuntrul termenului de prescripție,  astfel că, ținând cont de argumentele expuse mai sus, în cauză nu era prescris dreptul creditoarei de a cere executarea silită la data înregistrării cererii de executare silită la biroul executorului judecătoresc.

În consecinţă, soluţia instanţei de fond asupra prescripției executării silite este una legală şi temeinică.

Raportat la toate considerentele expuse în precedent, tribunalul, în temeiul art.480 alin.1 C proc civ, va respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta contestatoare A N  împotriva sentinţei civile nr.X/16.07.2019pronunţată de Judecătoria Slatina în dosarul civil nr. X/311/2019, în contradictoriu cu intimata P C S.a.R.L.

Data  publicarii pe portal: 01.07.2020

Domenii speta

Spete similare