Certificat de încadrare în grad de handicap. Calitatea procesuală pasivă în contencios administrativ raportat la personalitatea juridică şi la calitatea de emitent al actului atacat. Existenţa şi exerciţiul dreptului unei persoane cu handicap la indemniza

Certificat de încadrare în grad de handicap. Calitatea procesuală pasivă în contencios administrativ raportat la personalitatea juridică şi la calitatea de emitent al actului atacat. Existenţa şi exerciţiul dreptului unei persoane cu handicap la indemnizaţia lunară.

- art. 43 alin. (2) din Legea nr. 448/2006

- art. 30 alin. (2) din Normele de aplicare a Legii nr. 448/2006 aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 268/2007

 - Legea nr. 554/2004

- Codul de procedură civilă.

Din punctul de vedere al calităţii procesuale pasive în litigiile de contencios administrativ, aşa cum rezultă din practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu este necesar ca structura administrativă pârâtă să aibă personalitate juridică pentru a sta în judecată pentru actele administrative care emană de la aceasta, în materia contenciosului administrativ fiind relevantă capacitatea de drept administrativ care conferă dreptul de a sta în nume propriu în justiţie acelor organe ale autorităţii publice care emit acte de drept administrativ pe baza unei competenţe proprii sau au obligaţii proprii, derivate direct din lege.

Cât priveşte dreptul unei persoane cu handicap la indemnizaţia lunară, acesta este raportat de legiuitor, prin art. 43 alin. (2) din Legea nr. 448/2006, la perioada de valabilitate a certificatului de încadrare în grad de handicap, iar plata indemnizaţiei nu se face din oficiu, ci este condiţionată de cererea beneficiarului, potrivit art. 30 alin. (2) din Normele de aplicare a Legii nr. 448/2006, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 268/2007.

Prin urmare, nu se poate susţine că, între momentul începerii perioadei de valabilitate a certificatului de încadrare în grad de handicap şi luna următoare depunerii cererii, persoana cu handicap îşi pierde dreptul la indemnizaţie, interpretarea corectă, în scopul şi spiritul legii, fiind aceea că plata efectivă a indemnizaţiei se face începând cu luna imediat următoare depunerii cererii, dar şi pentru perioada anterioară acestui moment, în măsura în care această perioadă anterioară este cuprinsă în termenul de valabilitate a certificatului de încadrare în grad de handicap.

Aşadar, dreptul la indemnizaţie există pentru toată perioada de valabilitate a certificatului de încadrare în grad de handicap, dispoziţiile art. 30 alin. (2) din Normele de aplicare a Legii nr. 448/2006, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 268/2007 condiţionând doar plata efectivă a acestei indemnizaţii raportat la momentul depunerii cererii.

Prin sentinţa civilă nr. 989/CA/13.10.2016, Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului B. – Direcţia de Servicii Sociale B. şi, în consecinţă, a anulat în parte decizia nr. 1578/29.02.2016, emisă de pârât, cu privire la perioada pentru care se acordă reclamantei indemnizaţia lunară aferentă certificatului de încadrare în grad de handicap nr. 6947/20.10.2015, a obligat pârâtul să plătească reclamantei indemnizaţia în cuantum de 969 lei/lună şi pentru perioada noiembrie-decembrie 2015 şi ianuarie-februarie 2016; a respins restul pretenţiilor reclamantei.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâta Direcţia de Servicii Sociale B., care a solicitat schimbarea în tot a sentinţei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulate de reclamantă

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de fond a interpretat greşit legea, întrucât nu a coroborat dispoziţiile art. 59 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea persoanelor cu handicap cu art. 42-43 din acelaşi act normativ şi cu prevederile art. 30 alin. (2) din HG nr. 268/14.03.2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 448/2006, din care rezultă că pentru acordarea indemnizaţiei începând cu luna noiembrie 2015 reclamanta ar fi trebuit să formuleze cererea de acordare a indemnizaţiei în luna anterioară, respectiv octombrie 2015.

În ce priveşte Acordul pentru acordarea indemnizaţiei lunare nr. 14715/24.02.2016 eliberat de către DGASPC B., care menţionează expres dreptul reclamantei la primirea indemnizaţiei lunare începând cu luna noiembrie 2015, recurenta susţine că acesta s-a emis în mod eronat, fiind interpretate greşit prevederile art. 30 alin. (2) din Normele de aplicare a Legii nr. 448/2006, cuprinse în H.G. nr. 268/14.03.2007.

În drept, recurenta invocă aplicabilitatea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, Legii nr. 448/2006 şi H.G. nr. 268/2007. 

Recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

Intimata reclamantă A. a formulat întâmpinare (f. 10-13), prin care a solicitat respingerea recursului: ca fiind formulat de o persoană fără personalitate juridică de a încheia şi de a reprezenta interesele unităţii administrativ-teritoriale a Consiliului Local al Municipiului B. ; ca fiind nul (nemotivat) şi pe fond ca neîntemeiat.

Recurenta pârâtă a depus răspuns la întâmpinare (f. 29-30), prin care a solicitat respingerea excepţiilor de procedură invocate de intimată prin întâmpinare, ca neîntemeiate.

Analizând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) Cod procedură civilă, excepţiile invocate de intimata reclamantă prin întâmpinare, Curtea reţine următoarele:

Prima excepţie invocată de intimată se referă la formularea recursului de către o persoană fără personalitate juridică de a încheia şi de a reprezenta interesele unităţii administrativ-teritoriale a Consiliului Local al Municipiului B.

Această excepţie a fost calificată de instanţă, prin încheierea de şedinţă din data de 2 februarie 2017, ca fiind excepţia lipsei calităţii de reprezentant a recurentei.

Curtea constată că recursul a fost formulat de Direcţia de Servicii Sociale B., cea care a avut şi calitatea de pârâtă în cauză, în faţa instanţei de fond, fiind entitatea emitentă a actului administrativ atacat.

Curtea apreciază, în acord cu practica consolidată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că nu este necesar ca structura administrativă pârâtă (şi recurentă, în cauză) să aibă personalitate juridică pentru a sta în judecată pentru actele administrative care emană de la aceasta, în materia contenciosului administrativ fiind relevantă capacitatea de drept administrativ care conferă dreptul de a sta în nume propriu în justiţie acelor organe ale autorităţii publice care emit acte de drept administrativ pe baza unei competenţe proprii sau au obligaţii proprii, derivate direct din lege.

În consecinţă, întrucât recurenta de Direcţia de Servicii Sociale B. a avut calitatea de pârâtă în faţa instanţei de fond şi este emitenta actului administrativ atacat, are capacitatea şi dreptul de a formula recurs în cauză, astfel că instanţa apreciază excepţia invocată de intimată ca fiind nefondată, drept pentru care o va respinge ca atare.

Cea de a doua excepţie invocată de intimata reclamantă vizează excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare.

În drept, potrivit dispoziţiilor art. 489 alin. (1) şi (2) Cod procedură civilă recursul este nul dacă nu este motivat în termenul legal sau dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute în art. 488 din acelaşi cod.

În cauză, prin recursul declarat, recurenta pârâtă critică sentinţa instanţei de fond sub aspectul greşitei aplicări a normelor de drept material ce reglementează condiţiile de acordare a indemnizaţiei lunare pentru persoanele cu handicap.

Aceste critici se circumscriu în mod clar motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, astfel că excepţia invocată de intimată în sens contrar este nefondată şi va fi respinsă ca atare.

În ce priveşte recursul declarat de pârâta Direcţia de Servicii Sociale B., Curtea apreciază că criticile aduse de aceasta instanţei de fond se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, aşa cum s-a reţinut deja, dar nu sunt fondate.

Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de fond că dreptul unei persoane cu handicap la indemnizaţia lunară este raportat de legiuitor, prin art. 43 alin. (2) din Legea nr. 448/2006, la perioada de valabilitate a certificatului de încadrare în grad de handicap, în schimb plata indemnizaţiei nu se face din oficiu, ci este condiţionată de cererea beneficiarului, potrivit art. 30 alin. (2) din Normele de aplicare a Legii nr. 448/2006, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 268/2007.

Prin urmare, aşa cum în mod legal şi temeinic a observat prima instanţă, nu se poate susţine că, între momentul începerii perioadei de valabilitate a certificatului de încadrare în grad de handicap şi luna următoare depunerii cererii, persoana cu handicap îşi pierde dreptul la indemnizaţie, interpretarea corectă, în scopul şi spiritul legii, fiind aceea că plata efectivă a indemnizaţiei se face începând cu luna imediat următoare depunerii cererii, dar şi pentru perioada anterioară acestui moment, în măsura în care această perioadă anterioară este cuprinsă în termenul de valabilitate a certificatului de încadrare în grad de handicap.

Susţinerea recurentei în sensul că nu se poate plăti intimatei reclamante indemnizaţia pentru lunile noiembrie-decembrie 2015 şi ianuarie-februarie 2016, întrucât reclamanta nu a depus cererea în octombrie 2015, ci doar în februarie 2016, nu este fondată, întrucât, aşa cum s-a reţinut mai sus, dreptul la indemnizaţie există pentru toată perioada de valabilitate a certificatului de încadrare în grad de handicap, dispoziţiile art. 30 alin. (2) din Normele de aplicare a Legii nr. 448/2006, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 268/2007 condiţionând doar plata efectivă a acestei indemnizaţii raportat la momentul depunerii cererii.

În consecinţă, Curtea apreciază că instanţa de fond a reţinut în mod corect normele legale şi modul de aplicare şi interpretare ale acestora, iar criticile recurentei sunt în totalitate nefondate, drept pentru care, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 496, alin. (1) Cod procedură civilă, va respinge recursul declarat şi va menţine sentinţa atacată.

Domenii speta

Spete similare