Drept de superficie. Edificare construcţie pe terenul proprietatea părinţilor soţului. Lipsa probei convenţiei părţilor în sensul constituirii dreptului de superficie

Prin cererea formulată şi înregistrată pe rolul instanţei la data de 05.06.2018, reclamanta GM a chemat în judecată pe pârâţii GM şi GC, solicitând instanţei constatarea dobândirii dreptului de proprietate comună devălmaşă împreună cu soţul său, pârâtul GC, asupra imobilului P+1format din 7 camere, două băi şi o bucătărie amplasat pe terenul extravilan al comunei Ciurea şi a dreptului de folosinţă asupra terenului aferent acestei construcţii, prin recunoaşterea dreptului de superficie, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea în fapt a cererii, reclamanta arătă că este căsătorită cu pârâtul GC din 28.10.2000, iar în cursul anului 2004 au demarat, în baza Autorizaţiei de construire eliberată pe numele pârâtei GM, lucrările de construcţie a imobilului P+1 format din 7 camere, două băi şi o bucătărie amplasat pe terenul extravilan al comunei Ciurea aparţinând pârâtei.

Reclamanta susţine că această construcţie a fost edificată exclusiv din materiale achiziţionate de ambii soţi, prin munca acestora, existând o convenţie tacită cu proprietara terenului, pârâta GM cu privire la recunoaşterea unui drept de superficie.

În ceea ce priveşte Autorizaţia de construire, reclamanta precizează că a fost eliberată pe numele pârâtei, întrucât pârâtul GC avea datorii.

Mai mult, reclamanta învederează instanţei că GM şi soţul acesteia, decedat în prezent, nu au locuit niciodată în construcţia respectivă, aceasta fiind destinată exclusiv folosinţei tinerei familii GC şi GM.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 492 C.civ. şi cele ale art. 30 C.fam..

În probaţiune, au fost depuse la dosar înscrisuri.

 Pârâta GM a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

 Pe fond, se arată că a cumpărat, împreună cu soţul acesteia, un teren situat în extravilanul localităţii Ciurea, ulterior începând construcţia unei case în care cei 4 copii ai acestora să locuiască împreună.

Susţine pârâta că, în acest scop, au obţinut, în cursul anului 2004, o autorizaţie de construire pentru o locuinţă cu regim de înălţime parter, iar construcţia efectivă a locuinţei s-a realizat în timp, pe cheltuiala acestora, fiul şi nora acestora neavând posiblităţi materiale.

Mai mult, pârâta precizează că etajul locuinţei a fost realizat pe cheltuiala fiului GA, care lucra în Italia.

Cu privire la recunoaşterea unui drept de superficie, pârâta apreciază că acest dezmembrământ al dreptului de proprietate se poate naşte, fie prin prescripţie achizitivă, fie în baza convenţiei dintre proprietarul terenului şi constructor. Or, în cauză nu este incidentă niciuna dintre aceste ipoteze, sens în care face trimitere la Hotărârea CEDO din 15.02.2007.

Pârâtul GC a formulat de asemenea întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, arătând că susţinerile reclamantei în sensul construirii locuinţei respective din materialele procurate de soţi nu sunt reale. În fapt, pârâtul arată că părinţii săi au fost cei care au suportat costurile aferente construcţiei, el şi soţia neavând resursele financiare necesare.

Instanţa reţine că pârâtul a reiterat aceleaşi motive de fapt şi de drept cu cele invocate de pârâta GM.

Faţă de obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 78 alin. (2) C.proc.civ., instanţa a pus în discuţia contradictorie a părţilor introducerea în cauză a moştenitorilor defunctului GI, coproprietar al terenului asupra căruia se solicită recunoaşterea dreptului de superficie, fiind introduşi în cauză, în această calitate, GD şi GA, alături de pârâţii GC şi GM.

În cauză, au fost administrate proba cu înscrisuri, proba cu expertiză imobiliară, proba cu interogatoriul părţilor şi proba testimonială, instanţa apreciind, faţă de dispoziţiile art. 258 raportate la cele ale art. 255 C.proc.civ., că acestea sunt utile, pertinente şi pot conduce la soluţionarea pe fond a cauzei.

Din materialul probator administrat în cauză, instanţa reţine că, prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat la BNP, pârâta GM, căsătorită cu GI, au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului situat în extravilanul comunei Ciurea, jud. Iaşi.

La data de 16.09.2004, a fost eliberată Autorizaţia de construire pe numele pârâtei GM, în vederea executării lucrărilor de construire locuinţă, fântână, împrejmuire, grup sanitar şi record, pe terenul din comuna Ciurea, jud. Iaşi.

Instanţa reţine că această construcţie casă de locuit a fost construită în perioada 2004-2006, fiind identificată potrivt raportului de expertiză efectuat în cauză, fiind fără relevanţă, sub aspectul pretenţiilor deduse judecăţii, dacă această construcţie a respectat sau nu autorizaţia de construire.

În drept, potrivit dispoziţiilor art. 492 C.civ. orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi sunt ale lui, până ce se dovedeşte contrariul, iar potrivit art. 494 C.civ., dacă (…) construcţiile şi lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul terenului are dreptul de a le ţine pentru dânsul sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice.

De asemenea, potrivit art. 488 C.civ., tot ce se uneşte si se încorporează cu lucrul se cuvine proprietarului lucrului, potrivit regulilor statornicite mai jos, iar potrivit art. 489 C.civ., proprietatea pământului cuprinde în sine proprietatea suprafeței şi a subfeței lui.

Aplicând aceste dispoziţii în cazul de faţă, instanţa reţine cu titlu prealabil că a fost învestită, potrivit precizărilor exprese ale reclamantei care a beneficiat de asistenţă calificată prin avocat, cu o cerere de recunoaştere a unui drept de superficie, ca dezmembrământ al dreptului de prorpietate, constând în dreptul de proprietate asupra construcţiei –casă de locuit astfel cum a fost identificată prin expertiza imobiliară efectuată în cauză şi dreptul de folosinţă asupra terenului pe care este edificată construcţia.

În lipsa unei reglementări legale exprese, dreptul de superficie s-a justificat prin interpretarea dispoziţiilor art.492 Cod civil, acesta nefiind decât o excepţie de la regula instituită de această normă, potrivit căreia proprietarul terenului este prezumat a fi şi proprietarul construcţiilor sau plantaţiilor de pe acel teren; prezumţia nu este una absolută, ci relativă, ce poate fi răsturnată prin proba contrară.

Asfel, simplul fapt de a ridica construcţii, chiar de bună credinţă, în lipsa unui acord, nu conduce la obţinerea unui drept real de superficie, titularul construcţiilor neputând dobândi decât o simplă creanţă împotriva proprietarului terenului.

În acest sens, prin Hotărârea din 15 februarie 2007, B. şi P. vs. România, Curtea Europeană a reţinut încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, reţinând că există posibilitatea, la care face trimitere articolul 492 Cod civil in fine, de a inversa prezumţia dreptului de proprietar al terenului asupra construcţiilor înălţate pe acest teren, dacă se face dovada că aceste construcţii au fost ridicate de o a treia persoană pe baza unei înţelegeri care să poată justifica dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiilor în cauză şi dreptului. Ori, în temeiul jurisprudenţei tribunalelor interne, dreptul de superficie rezultă numai din lege, din prescripţia achizitivă, din legat sau din acordul părţilor. Simplul fapt de a ridica construcţii pe terenul altuia, cu toată buna credinţă, nu ar putea constitui un drept de superficie în beneficiul constructorului (paragrafele 32-33 de mai sus), în lipsa unuia din cele patru elemente menţionate anterior. 

De aceea, s-a concluzionat că, în speţă, recunoaşterea dobândirii dreptului de superficie pe cale judiciară a reprezentat o încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului.

În cauză, instanţa reţine că reclamanta a solicitat constatarea dobândirii dreptului de superficie împreună cu fostul soţ, pârâtul din prezenta cauză, în baza unei convenţii tacite încheiate cu părinţii acestuia, pe baza unei contribuţii exclusive la edificarea construcţiei. În consecinţă, dovedirea dreptului de superficie presupune a se proba faptul construirii, edificării, de către superficiar, cu acordul proprietarului terenului, dat în sensul dobândirii acestui drept.

Cu titlu prealabil, instanţa apreciază că adeseori superficia ia naştere în cadrul unor raporturi de familie, atunci când de regulă, părinţii permit copilului să construiască pe terenul proprietatea lor, iar în asemenea situatie poate fi vorba de o imposibilitate morală de preconstituire a unui înscris, situaţie prezentă şi în speţa de faţă.

Raportat la dobândirea dreptului de superficie prin convenție, această ipoteză vizează situaţia în care proprietarul terenului își dă acordul ca o altă persoană să edifice pe teren, acord care trebuie sa vizeze chiar scopul în care proprietarul şi-a dat acceptul în cauză, simpla îngăduință a părinților către fiul lor de a-şi edifica construcții pe terenul pe care îl au în proprietate nu poate conduce în mod automat la ideea că aceștia si-au dat acordul pentru dobândirea un drept de superficie.

În prezentul dosar, se observă că, în lipsa unei convenţii în formă scrisă şi admiţând teza că acordul proprietarului terenului referitor la folosirea terenului nu trebuie exprimat neapărat în formă scrisă având în vedere relaţiile de rudenie existente între părţi, reclamanta nu a produs probe suficiente care să dovedească că noua construcție a fost edificată prin contribuția materială exclusivă a soților şi nici acordul părinţilor în vederea atribuirii dreptului de proprietate reclamantei şi soţului acesteia, de vreme ce pârâtul mai are 3 fraţi, interesaţi în mod evident de construcţia edificată, unul dintre aceştia locuind în prezent acolo.

Astfel, din probatoriul administrat în cauză, instanţa reţine că cerința existenței unei convenții tacite cu privire la constituirea dreptului de superficie nu este îndeplinită, nerezultând din probele administrate că ridicarea construcției s-a făcut pe baza contribuţiei exclusive a soţilor G sau cu scopul de a rămâne proprietari, cu atât mai puţin cu cât pârâtul nu este singurul copil al proprietarilor terenului.

Este adevărat că proprietarii terenului i-au lăsat pe soţii G să contribuie la edificarea locuinţei pentru ca aceştia să aibă o locuinţă care să satisfacă nevoile noii familii, însă aceasta nu presupune cu necesitate acordul pentru ca aceştia să devină proprietari ai construcţiei.

Pe de altă parte, instanţa reţine că, deşi s-a solicitat în mod explicit recunoaşterea unui drept de superficie ca dezmembrământ al dreptului de proprietate, discuţiile contradictorii dintre părţi precum şi probele administrate au vizat în principal aportul sau gradul de contribuţie a fiecăruia la edificarea acestei construcţii, deci în sensul existenţei unui drept de creanţă.

Cu toate acestea, potrivit legii, reclamantul este cel care stabileşte obiectului, temeiul şi limitele judecăţii, astfel încât instanţa constată că prezenta cerere de chemare în judecată sub aspectul recunoaşterii unui drept de superficie ca urmare a acordului părţilor în acest sens este neîntemeiată.

Se constată, aşadar, că reclamanta nu a răsturnat prezumţia de proprietate instituită de art.492 C.civil.

Faţă de activitatea efectiv depusă de expert şi având în vedere şi gradul de complexitate a cauzei, instanţa va stabili un onorariu definitiv în cuantum de 3000 de lei şi va pune în sarcina reclamantei obligaţia de plată a diferenţei de 2200 de lei

În temeiul dispoziţiilor art. 453 C.proc.civ., faţă de soluţia dispusă cu privire la capătul principal de cerere, instanţa va respinge cererea reclamantei de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Domenii speta

Spete similare