Pretenţii. Obligarea la plata cheltuielilor de spitalizare în lipsa unei plângeri prealabile

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi la data de 15.02.2019, reclamantul SPITALUL CLINIC a solicitat instanţei obligarea pârâtului SG la plata sumei de 7344,07 lei reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare pentru persoanele vătămate ID, IC şi VD, la care se adaugă dobânda de referinţă a BNR de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a debitului imputat.

În motivarea cererii, s-a arătat că, la data de 08.06.2014, SG, având o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80g/l alcool pur în sânge, se deplasa la volanul autoturismului cu număr de înmatriculare B-X pe DJ 282, iar la km 18+370 m a pătruns pe sensul opus de mers, intrând în coliziune frontală cu atelajul hipo condus de UC, în care se aflau persoanele vătămate ID, IC şi VD.

Reclamantul susţine că persoanele vătămate au fost internate la Spitalul reclamant la data de 08.06.2014, conform fişelor de urgenţă depuse la dosar, fiindu-le acordate îngrijiri medicale în cuantum de 7344,07 lei.

De asemenea, reclamantul învederează instanţei că, în cauză, s-a format Dosarul penal al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi, în care s-a început urmărirea penală pentru săvârşirea infracţiunilor de conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului şi vătămare corporală din culpă, acesta constituind-se parte civilă în cursul urmării penale.

Reclamantul arată că a solicitat despăgubiri civile sub forma cheltuielilor de spitalizare în Dosarul penal al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi, însă în ceea ce priveşte infracţiunea de vătămare corporală din culpă, s-a constatat caracterul tardiv al plângerilor prealabile, fiind dispusă clasarea, iar în ceea ce priveşte infracţiunea de conducerea unui vehicul sub influenţa băuturilor alcoolice, s-a dispus trimiterea în judecată a pârâtului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1349 şi urm. C.civ., precum şi cele ale art. 313 din Legea nr.. 95/2006.

Prin Precizările depuse al data de 04.04.2019, reclamantul arată că pârâtul a semnat un angajament de plată privind eşalonarea debitului de 7344,07 lei în rate lunare, acesta achitând deja suma de 600 de lei, iar potrivit Precizărilor din data de 23.05.2019, acesta a achitat, potrivit aceluiaşi Angajament, suma de 5544,07 lei.

În dovedirea a depus la dosar, în copie, înscrisuri.

Cererea a fost legal timbrată, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) din OUG nr.80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Pârâtul, legal citat, nu a formulat întâmpinare, şi nici nu s-au apărat în alt mod cu privire la pretenţiile deduse judecăţii.

Instanţa a solicitat din oficiu ataşarea Sentinţei penale nr. 2237 din 08.07.2016 pronunţată de Judecătoria Iaşi şi a încuviinţat proba cu înscrisuri, apreciind că, faţă de dispoziţiile art. 258 raportate la cele ale art. 255 C.proc.civ., acestea sunt utile, pertinente şi pot conduce la soluţionarea raporturilor juridice dintre părţi.

De asemenea, în cadrul şedinţei de judecată din data de 06.11.2019, instanţa a invocat din oficiu, prin raportare la Decizia nr. 22/2017 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța cu privire la interpretarea și aplicarea art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 şi Decizia nr. 1/2016, ÎCCJ, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului.

Din materialul probator administrat în cauză, instanţa reţine că, la data de 08.06.2014, SG, având o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80g/l alcool pur în sânge, se deplasa la volanul autoturismului cu număr de înmatriculare B-X pe DJ 282, iar la km 18+370 m a pătruns pe sensul opus de mers, intrând în coliziune frontală cu atelajul hipo condus de UC, în care se aflau persoanele vătămate ID, IC şi VD, care au fost internate la Spitalul reclamant la data de 08.06.2014, conform fişelor de urgenţă depuse la dosar, fiindu-le acordate îngrijiri medicale în cuantum de 7344,07 lei.

Instanţa reţine că a fost deschis Dosarul penal al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi, însă în ceea ce priveşte infracţiunea de vătămare corporală din culpă, s-a constatat caracterul tardiv al plângerilor prealabile, fiind dispusă clasarea, iar în ceea ce priveşte infracţiunea de conducerea unui vehicul sub influenţa băuturilor alcoolice, s-a dispus trimiterea în judecată a pârâtului.

Prin Sentinţa penală nr. 2237 din 08.07.2016 pronunţată de Judecătoria Iaşi, definitivă prin neapelare, instanţa a reţinut împrejurările de fapt deduse judecăţii prin prezenta cerere, respectiv că, la data de 08.06.2014, SG, având o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80g/l alcool pur în sânge, se deplasa la volanul autoturismului cu număr de înmatriculare B-X pe DJ 282, iar la km 18+370 m a pătruns pe sensul opus de mers, intrând în coliziune frontală cu atelajul hipo condus de UC, în care se aflau persoanele vătămate ID, IC şi vd, care au suferit leziuni traumatice, fiind conduse la sediul reclamantului, unde au fost consultaţi, iar în ceea ce îl priveşte pe IC, acesta a fost internat în perioada 08.06-20.06.2014.

Potrivit înscrisurilor depuse la dosar, costul îngrijirilor medicale acordate persoanelor vătămate este în cuantum de 7344,07 lei.

Deliberând, cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C.proc.civ., cu privire la excepția lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, din relaţiile solicitate de instanţă rezultă că persoanele vătămate ID şi VD aveau calitatea de asigurat la data de 08.06.2014, în timp ce persoana vătămată IC nu avea calitatea de asigurat.

De asemenea, instanţa reţine că serviciile medicale acordate acestora se încadrează în limitele pachetului de bază, respectiv minimal, aferente lunii iunie 2014.

Potrivit relațiilor depuse de BAAR la solicitarea instanţei, vehiculul cu număr de înmatriculare B X era asigurat RCA la data de 08.06.2014.

În drept, potrivit art. 320 alin. (1) Legea 95/2006, persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane, precum şi daune sănătăţii propriei persoane, din culpă, răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate şi dobândesc calitatea procesuală a acestora în toate procesele şi cererile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de faza de judecată.

Instanţa reţine că, potrivit art. 1349 alin. (1) C.civ., orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral, iar potrivit art. 1357 C.civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare, autorul prejudiciului răspunzând pentru cea mai uşoară culpă.

De asemenea, instanţa reţine că, prin Decizia nr. 22/2017 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța cu privire la interpretarea și aplicarea art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, ÎCCJ a reţinut că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, persoana care a suferit o vătămare corporală prin fapta altuia nu poate fi obligată, către furnizorul de servicii medicale, la plata cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat în cadrul unității medicale respective, potrivit legii, în limitele pachetului de bază ori minimal, după caz, în situațiile în care autorul vătămării nu a fost identificat sau persoana vătămată nu a formulat sau și-a retras plângerea prealabilă ori a intervenit împăcarea părților, iar în interpretarea și aplicarea acelorași dispoziții legale, autorul vătămării poate fi chemat în judecată, pe cale civilă separată, pentru suportarea cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată, în limitele pachetului de bază ori minimal, în situația în care acesta nu răspunde penal, întrucât a intervenit împăcarea părților.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa supremă a reţinut că  prejudiciul constând în cheltuielile de spitalizare și tratament medical este rezultatul direct al faptei culpabile a autorului agresiunii și s-a produs în patrimoniul unității medicale anterior faptelor de omisiune imputate victimei, astfel încât acest prejudiciu nu poate fi considerat rezultat al conduitei ulterioare a victimei. Un eventual prejudiciu pe care victima l-ar fi produs unității medicale, prin faptul că nu a dezvăluit identitatea autorului vătămării, nu a formulat plângere penală sau și-a retras plângerea penală ori a intervenit împăcarea părților, nu se confundă cu prejudiciul constând în cheltuielile de spitalizare și tratament medical și nu poate fi cerut pe temeiul art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, ci doar printr-o acțiune întemeiată pe dreptul comun.

În ceea ce privește nedepunerea plângerii penale prealabile se observă că nu rezultă din Legea nr. 95/2006, din actele normative cu rang inferior adoptate în temeiul acestei legi sau din Codul de procedură penală obligația persoanei vătămate de a depune plângere penală prealabilă. Dimpotrivă, dreptul persoanei vătămate de a formula sau nu plângerea penală este un drept potestativ, iar rațiunile subiective care determină persoana în cauză să nu depună plângerea nu pot fi cenzurate de instanța de judecată, câtă vreme însuși legiuitorul, stabilind că pentru anumite infracțiuni urmărirea penală este condiționată de plângerea prealabilă a persoanei vătămate, a înțeles să îi lase acesteia dreptul de a alege dacă se adresează sau nu justiției penale.

 Or, prestarea serviciilor medicale de către unitatea sanitară s-a făcut în baza prevederilor legale care instituie acordarea unui pachet de servicii medicale de bază, în mod echitabil și nediscriminatoriu, oricărui asigurat [art. 219 alin. (3) lit. g) din Legea nr. 95/2006].

De altfel, obligarea victimei agresiunii la plata cheltuielilor efectuate cu îngrijirea sănătății sale, ca beneficiar al serviciilor medicale în cadrul pachetului minimal de servicii medicale sau al pachetului de bază, după caz, ar lipsi de eficacitate sistemul asigurărilor sociale de sănătate, care a fost instituit tocmai pentru a se asigura un minim de asistență medicală pentru populație, inclusiv pentru acele categorii de persoane care se află în imposibilitatea de a contribui la fondul de asigurări de sănătate.

 Câtă vreme beneficiarii sistemului de asigurări de sănătate au dreptul la un pachet de servicii medicale (de bază pentru cei asigurați și minimal pentru cei neasigurați), fiind astfel protejați față de costurile serviciilor medicale în caz de boală sau accident, nu există nicio rațiune pentru care persoanele respective să fie obligate să suporte costurile cheltuielilor medicale atunci când vătămarea corporală a fost cauzată prin fapta culpabilă a unui terț.

În consecinţă, instanţa reţine că, în cauză, în situaţia de faţă, când plângerea prealabilă a fost formulată tardiv, împărţirea răspunderii pentru cheltuielile de spitalizare de realizează între persoana vinovată de producerea accidentului pentru cheltuielile ce sunt incluse în pachetul de bază sau minimal după caz şi victime, pentru ceea ce depăşeşte acest cuantum.

Cum în cauză, potrivit precizărilor reclamantului, serviciile medicale oferite s-au încadrat în pachetul de pază, respectiv minimal, înseamnă că sarcina suportării acestor cheltuieli revine conducătorului auto vinovat de producerea accidentului, însă doar dacă autovehiculul nu avea încheiată o poliţă de asigurare RCA valabilă.

Or, în cazul de faţă, potrivit relațiilor depuse de BAAR la solicitarea instanţei, vehiculul cu număr de înmatriculare B X era asigurat RCA la data de 08.06.2014, astfel încât, potrivit Deciziei nr. 1/2016 a ÎCCJ societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente și are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.

Astfel, potrivit Deciziei nr. 1/2016, ÎCCJ (Complet RIL) Înalta Curte a stabilit faptul că în, interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 86 din Codul de procedură penală, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente și are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.

Deşi obiectul acesteia l-a constituit stabilirea calităţii procesuale a societăţii de asigurare în ipoteza asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, prin prisma dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală, precum şi limitele răspunderii în procesul penal”, instanţa apreciază că această Decizie are incidenţă în prezenta cauză, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (1) C.proc.pen., acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii civile, iar potrivit alin. (5) din C.proc.pen, repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit legii civile.

În consecinţă, instanţa apreciază că modul în care ÎCCJ a interpretat legislaţia aplicabilă asigurării obligatorii de răspundere civilă, concluzionând că răspunderea societăţii de asigurare, răspundere contractuală limitată la plafonul impus prin lege, pentru prejudiciile cauzate de asigurat este una exclusivă, iar răspunderea civilă delictuală a asiguratului se poate angaja doar pentru diferenţa de despăgubire nesuportată de asigurator, se aplică, pentru egalitate de tratament, inclusiv acţiunii civile exercitate la instanța civilă, fără a prezenta relevanţă dacă fapta ilicită constituie sau nu, potrivit legii, infracţiune.

Aşadar, având în vedere finalitatea reglementării speciale a asigurării de răspundere civilă auto, dar şi considerentele obligatorii reţinute de ÎCCJ în Decizia nr. 1/2016, prin raportare la limitele de despăgubire şi câtimea obiectului cererii, instanţa apreciază că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului este întemeiată, astfel încât urmează a o admite cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Faţă de soluţia dispusă cu privire al capătul principal de cerere, instanţa va respinge ca neîntemeiat şi capătul accesoriu de cerere privind obligarea pârâtului la plata dobânzii legale.

Domenii speta

Spete similare