Contestare act administrativ fiscal. Invocarea, prin cererea de chemare în judecată, a altor argumente decât cele menţionate iniţial în contestaţia administrativă. Inadmisibilitate.

Contestare act administrativ fiscal. Invocarea, prin cererea de chemare în judecată, a altor argumente decât cele menţionate iniţial în contestaţia administrativă. Inadmisibilitate.

Întrucât prin decizia de soluționare a contestației organul fiscal are obligația de a răspunde la cele susținute de către petent în contestația fiscală administrativă prealabilă, în mod firesc și cererea de chemare în judecată ulterioară, ce privește decizia de soluționare a contestației administrative, nu poate conține alte argumente decât cele menționate inițial în contestația administrativă și care au fost avute în vedere ulterior de către organul fiscal cu prilejul emiterii deciziei de soluționare a contestației.

Instanța de contencios administrativ nu ar putea realiza un control de legalitate  al actelor fiscale contestate dacă s-ar permite reclamantului să abandoneze susținerile inițiale și să critice decizia de soluționare a contestației administrative din perspectiva altor argumente de fapt sau de drept, cunoscute și anterior și care nu au făcut obiectul analizei în etapa administrativă

A accepta o teza contrarie, respectiv faptul că este admisibilă invocarea în fața instanței de contencios administrativ a unor noi motive de nulitate şi a extinde, implicit, controlul de legalitate asupra altor aspecte decât cele avute în vedere de autoritatea publică care a emis actul administrativ fiscal supus controlului, ar aduce atingere dispoziţiilor art. 281 din Codul de procedură fiscală şi ar lipsi de conţinut şi finalitate procedura administrativă prealabilă de contestare a actelor administrativ fiscale reglementată de art. 268 şi urm. din Codul de procedură fiscală, ceea ce nu poate fi permis.

Secţia de contencios administrativ şi fiscal  - Decizia nr. 20/2019

1. Soluția instanței de fond

Prin Sentința nr. 343/CA/2018 pronunțată de Secția a II-a Civilă de Contencios Administrativ și Fiscal a Tribunalului Sibiu a fost respinsă acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A.S.P.G. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Mediaş-Direcţia Fiscală Locală M.

2. Recursul declarat în cauză

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A.P.G., solicitând casarea sentinței primei instanțe și admiterea acțiunii formulate.

În susținerea recursului, recurenta arată că a încheiat cu pârâta Contractul de închiriere nr…/…/2014, prin care a închiriat un spaţiu, si nu o clădire, în suprafaţa de 123,53 m.p., situat in incinta clădirii Sălii de sport din M., str…, în schimbul plaţii unei chirii in suma de 3,62 lei/mp/luna, chirie care, mai apoi, a fost achitată cu regularitate, la termenele stabilite prin contract.

Recurenta face trimitere la prevederile art. 249 din Legea nr. 571/2003, precum și la prevederile art. 453, lit. b) si art. 455 din Noul Cod Fiscal (Legea nr. 227/2015).

Se arată că, față de motivul care a fost invocat, prin cererea introductivă, potrivit căruia, prin contractul de închiriere nu a fost prevăzută obligaţia de plata a taxei pe clădire, prima instanţă a reținut faptul că, în cazul dat, ne aflăm în prezenta unei obligaţii de plată stabilită de legiuitor si, pe cale de consecinţă, obligaţia de plată nu trebuie prevăzută de contract.

Recurenta apreciază că prima instanță a aplicat în mod greşit prevederile art. 249 din Legea nr. 571/2003 si, mai apoi, art. 455 din Legea nr. 227/2015, la cazul de față, sub aspectul faptului că prevederile legale, în cauză, au ca ipoteza concesiunea, închirierea, darea în administrare ori în fololosință a clădirilor aflate în proprietatea publică sau privată a statului sau a unităţilor administrative teritoriale și nu a unui spaţiu, din incinta unor clădiri, de genul amintit.

Se arată că, în cazul de față, suntem în prezenta unei obligaţii extrafiscale si, pe cale de consecinţă, pentru a putea vorbi de existenta obligaţiei de plata, în cauză, această obligaţie ar fi trebuit să facă obiectul acordului de voinţa al părților și să fie înscrisă în cuprinsul contractului de închiriere, pentru a proba existența ei.

3. Poziția intimatei

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În susținerea opțiunii sale procesuale intimata expune cele reținute de instanța de fond și precizează că legiuitorul a reglementat ca pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ teritoriale concesionate, închiriate, date in administrare ori in folosinţa, după caz, oricăror entitati, altele decât cele de drept public, se stabileşte taxa pe clădiri, care se datoreaza de concesionari, locatari, titularii dreptului de administare sau de folosinţa, după caz, in condiţii similare impozitului pe clădiri.

Cu privire la cele menționate în cererea de recurs, în sensul că prin Contractul de închiriere nr…/…/2014 a fost închiriat un spaţiu, si nu o clădire, spaţiul care este situat în incinta clădirii sălii de sport din M. str…, se arată că prevederile legislative enumerate în cauza sunt clare nelasaud loc la diferite interpretări, în acest sens pronunțându-se și instanța de fond.

În drept intimata invocă dispozițiile art. 205 - 208, 483 si urm .Cod Procedură civilă, OG 92/2003, republicată, actualizată, privind Codul de procedură fiscală -Legea 207/2015.

4. Soluția instanței de control judiciar

Analizând recursul formulat din prisma motivelor invocate, Curtea a constatat următoarele:

Între reclamanta recurentă și Direcţia Municipală pentru Cultură Sport Turism şi Tineret s-a încheiat contractul de închiriere nr... din 02.07.2014 prin care reclamanta a închiriat un spaţiu în suprafaţă de 123,53 m,p., aflat în proprietatea municipiului M.

Ca urmare a contractului încheiat pârâtul Municipiul M.-Direcţia Fiscală Locală M. a emis Decizia de impunere nr…/2015 (dosar de fond), prin care a stabilit în sarcina reclamantei A.S.P.G.  obligaţia de plată a sumei de 5430 lei, reprezentând taxă clădiri aferentă perioadei 31.12.2014, 31.03.2015, 30.09.2015.

Ulterior, pârâtul emite decizia de impunere nr…/2016, pentru stabilirea impozitelor/taxelor datorate de persoanele juridice (dosar de fond) prin care a stabilit în sarcina reclamantei o obligaţie de plată în sumă totală de 1838 lei, aferentă perioadei 25.02.2016-25.12.2016.

Împotriva celor două decizii de impunere, reclamanta a formulat contestaţie în condiţiile Codului de procedură fiscală, care a fost respinsă prin Decizia de soluţionare nr. …/14.06.2017 emisă de către pârât (dosar de fond).

Prin cererea de recurs cu care a învestit instanţa de control judiciar, recurenta A.S.P.G. a invocat motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă, privitor la darea hotărârii cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, criticând modul în care instanța de fond a interpretat dispozițiile art. 249 din Legea 571/2003 și art. 455 din Legea 227/2015.

Cu titlu preliminar, Curtea reţine că, în speță, fiind contestate creanțe fiscale, sunt incidente dispozițiile Legii nr. 207/2015 privind Codul de Procedură Fiscală care limitează modalitățile de sesizare și de analiză a instanței de judecată, în privința cererilor întemeiate pe dispozițiile codului de Procedură Fiscală.

Astfel, Titlului VIII (art. 268 - 281) din Codul de procedură fiscală reglementează o procedură administrativă obligatorie de contestare a actelor administrative - fiscale tipice sau asimilate, procedură administrativă care se finalizează prin decizia emisă în temeiul art. 279-280, ce poate fi atacată în contencios administrativ, potrivit art. 281 alin. 2.

Prin urmare, întrucât prin decizia de soluționare a contestației organul fiscal are obligația de a răspunde la cele susținute de către petent în contestația fiscală administrativă prealabilă, în mod firesc și cererea de chemare în judecată ulterioară, ce privește decizia de soluționare a contestației administrative, nu poate conține alte argumente decât cele menționate inițial în contestația administrativă și care au fost avute în vedere ulterior de către organul fiscal cu prilejul emiterii deciziei de soluționare a contestației.

Instanța de contencios administrativ nu ar putea realiza un control de legalitate  al actelor fiscale contestate dacă s-ar permite reclamantului să abandoneze susținerile inițiale și să critice decizia de soluționare a contestației administrative din perspectiva altor argumente de fapt sau de drept, cunoscute și anterior și care nu au făcut obiectul analizei în etapa administrativă.

În acest context, Curtea constată că prin contestaţia înregistrată în etapa administrativă, reclamanta nu a invocat ca şi viciu de legalitate faptul că nu ar putea fi obligată la plata impozitului pe clădire deoarece obiectul contractului nu l-a constituit închirierea unei clădiri ci a unui spațiu din această clădire. De altfel, prin contestația administrativă (dosarul de fond) singura critică formulată de reclamantă viza faptul că în cursul anului 2015 pârâta a emis somația nr. 35/2016 și titlul executoriu nr…/2016, cuprinzând obligația de plată în valoare de 5860,22 lei, sumă ce reprezintă taxa pe clădiri și majorări de întârziere iar prin Sentinţa civilă nr. 1739/17.11.2016 a Judecătoriei Mediaş rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 223/2017 a Tribunalului Sibiu,  a fost dispusă anularea acestei somații și a titlului executoriu, astfel că nu mai poate fi emisă o altă decizie de impunere pentru aceleași motive, pentru aceeași perioadă.

Prin urmare, instanța de control judiciar constată că această critică, referitoare la faptul că nu ar putea fi obligată la plata impozitului pe clădire deoarece obiectul contractului nu l-a constituit închirierea unei clădiri ci a unui spațiu din această clădire, dezvoltată prin motivele de recurs, excede limitelor controlului de legalitate efectuat de instanţa de contencios administrativ, în temeiul art. 281 din Codul de procedură fiscală, asupra actului administrativ contestat.

A accepta o teza contrarie, respectiv faptul că este admisibilă invocarea în fața instanței de contencios administrativ a unor noi motive de nulitate şi a extinde, implicit, controlul de legalitate asupra altor aspecte decât cele avute în vedere de autoritatea publică care a emis actul administrativ fiscal supus controlului, ar aduce atingere dispoziţiilor art. 281 din Codul de procedură fiscală şi ar lipsi de conţinut şi finalitate procedura administrativă prealabilă de contestare a actelor administrativ fiscale reglementată de art. 268 şi urm. din Codul de procedură fiscală, ceea ce nu poate fi permis.

Așadar Curtea nu va analiza apărările recurentului expuse prin cererea de recurs, acestea excedând controlului care poate fi efectuat de instanța de control judiciar în materia reglementată de codul de procedură fiscală.

Pe de altă parte, Curtea constată că apărarea recurentei, conform căreia instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 249 din Legea 571/2003 și art. 455 din Legea 227/2015 sub aspectul faptului că prevederile legale, în cauză, au ca ipoteza concesiunea, închirierea, darea în administrare ori în fololosinta a clădirilor aflate in proprietatea publică sau privată a statului sau a unităţilor administrative teritoriale și nu a unui spaţiu, din incinta unor clădiri, de genul amintit, a fost invocată pentru prima dată în recurs, nefiind dedusă judecăţii nici măcar în fața primei instanţe, ceea ce este în măsură să ducă și la încălcarea prev. art. 494 raportat la art. 478 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., potrivit cărora în recurs nu se pot folosi alte motive și mijloace de apărare decât cele invocate la prima instanţă şi nu se poate poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

Or, având în vedere că în recurs se analizează legalitatea hotărârii primei instanțe, recurentul reclamant nu se poate prevala decât de apărările formulate în fața instanței de fond, neputând invoca direct în recurs, omisso medio, apărări noi care nu au făcut obiectul analizei primei instanțe.

Pe de altă parte, invocarea unui nou motiv de nulitate a actelor administrative atacate, motiv ce nu a fost invocat în faţa autorității emitente a actului și nici a primei instanţe, reprezintă o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată, astfel că acest motiv de casare nu poate fi analizat pe fond, opunându-se în acest sens dispoziţiile imperative mai sus citate.

Având în vedere considerentele anterioare, Curtea a reţinut că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă nu este întemeiat, astfel că recursul declarat a fost respins potrivit art. 496 alin. 1 din acelaşi act normativ.

Domenii speta

Spete similare