Compania Națională Poșta Română s.a. – dobândire drept de proprietate asupra imobilului construcție și dobândire drept de superficie teren aferent construcției ambele ope legis

DREPT CIVIL

Compania Națională Poșta Română S.A. – dobândire drept de proprietate asupra imobilului construcție și dobândire drept de superficie teren aferent construcției ambele ope legis potrivit articolelor 1 și 5 din Legea 15/1990 coroborat cu articolul 1, articolul 2 din H.G. 448/1991 și articolul 6 din Anexa 2 din H.G.448/1991 și cu articolul 3 alineatul 3 și 4 din H.G. nr. 371/1998

- Legea 15/1990, art. 1 și art. 5

- H.G. 448/1991, art. 2 și articolul 6 din Anexa 2

- H.G. nr. 371/1998 art. 3 alin. 3 și 4

Rezultă din înscrisurile de la dosar și înscrierile de carte funciară analizate că nu se pune problema în cauză a edificării unei construcții de către antecesorii reclamantei pe terenul proprietatea Statului deoarece, atât construcția cât și terenul pe care aceasta se află erau în proprietatea privată a Statului, care le-a dobândit prin expropriere în 1948 iar în 31 decembrie 1970 a transmis administrarea operativă asupra acestei porțiuni de construcție Poștei.

La data intrării în vigoare a Legii 15/1990 porțiunea din complexul comercial aferent poștei de pe str. (...) era în Patrimoniul Direcției de Poștă, intrând astfel în baza legii, art. 5 din Legea nr. 15/1990, ope legis, în patrimoniul și proprietatea noii regii autonome înființate în domeniul serviciilor poștale, regii autonome reorganizate succesiv prin hotărârile de guvern mai sus enunțate, în prezent aflându-se în proprietatea reclamantei Compania Națională Poșta Română în baza articolului 3 alineatul 3 și 4 din H.G. nr. 371/1998 și a actelor subsecvente, a Protocoalelor intervenite în baza acestuia între unitățile ce s-au reorganizat.

Cât privește suprafața de 129 mp de teren aferent construcției, acesta se află în proprietatea privată a Statului, potrivit înscrierilor din Cartea Funciară.

Într-adevăr actele normative subsecvente respectiv articolele 1 și 5 din Legea 15/1990 coroborat cu articolul 1, articolul 2 din H.G. 448/1991 și articolul 6 din Anexa 2 din H.G. 448/1991 și cu articolul 3 alineatul 3 și 4 din H.G. nr. 371/1998 reglementează trecerea în proprietatea regiilor autonome doar a bunurilor din patrimoniul acestora.

Or, în patrimoniul acestora se aflau doar construcțiile, asupra terenului aferent existând doar un drept de folosință.

Spre deosebire de societățile comerciale înființate în baza Legii 15/1990, care în baza Hotărârii de Guvern nr. 834/1991, au cunoscut o reglementare expresă a situației terenurilor pe care le-au preluat de la fostele societăți comerciale cu capital de stat, fiindu-le eliberate certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, în baza art. 5 din H.G. 834/1991, în cazul regiilor autonome ulterior reorganizate nu a existat o asemenea reglementare, motive pentru care situația terenurilor aferente construcțiilor intrate ope legis în proprietatea regiilor autonome a rămas neclară.

Curtea apreciază că în prezent suntem în prezența unui drept de superficie ce se naște prin lege, la momentul transmiterii dreptului de proprietate asupra clădirii fiind transmis și dreptul de folosință asupra terenului aferent acesteia.

În concret elementul esențial de la care pornim pentru a ajunge la această concluzie este acela că, nu ne află în situația edificării unei lucrări pe terenul altuia ci în situația în care atât construcția cât și terenul se află inițial în patrimoniul aceluiași proprietar, în speță a Statului Român, iar ulterior, în concret, inițial prin art. 5 din Legea 15/1990 proprietarul Statul Român desparte cele două drepturi deoarece transmite către regia autonomă nou înființată în materia serviciilor poștale doar dreptul de proprietate asupra clădirii, păstrându-și însă proprietatea asupra terenului.

Acesta însă este și momentul la care prin lege transmite implicit și dreptul de folosință asupra terenului aferent clădirii transmise în proprietatea regiei autonome nou înființate, deoarece în mod firesc dreptul de proprietate asupra clădirii, fără existența unui drept de folosință asupra terenului, nu se poate exercita.

Curtea de Apel Oradea – Secția I civilă

Decizia civilă nr. 1325 din 18 decembrie 2020

Prin Sentința civilă nr. (...)/C din 18 februarie 2020, Tribunalul (...) a admis excepția inadmisibilității capătului 1 de cerere invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. A fost respins capătul de cerere formulat de reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ POȘTA ROMÂNĂ SA, în contradictoriu cu pârâții MUNICIPIUL (...) PRIN PRIMAR și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, reprezentat de constatarea edificării de către reclamantă a spațiului comercial din cadrul complexului comercial situat în (...), strada (...), nr. (...), ca inadmisibil; au fost respinse celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Cererea reconvențională formulată de pârâtul MUNICIPIUL (...) – prin Primar în contradictoriu cu reclamanta Compania Națională Poșta Română SA, a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Reclamanta utilizează un spațiu comercial cu destinația oficiu poștal având o suprafață construită de 260 mp și aflat în incinta complexului comercial situat în (...), strada (...), edificat pe terenul înscris în CF (...) (...) cu nr. topografic (...)/323 în suprafață totală de 2177 mp.

Potrivit înscrierilor din cartea funciară, dreptul de proprietate asupra imobilului teren de 129 mp pe care este edificat spațiul comercial utilizat de reclamantă aparține Statului Român.

În ceea ce privește împrejurările în care reclamanta a ajuns să utilizeze construcția, trebuie menționat că prin Decizia Comitetului executiv al Consiliului Popular al județului (...) nr. (...)/1971 s-a aprobat, începând cu data de 31.12.1970 transmiterea clădirilor aflate în incinta complexului comercial din strada (...), (...), din administrarea operativă a Întreprinderii comerciale de stat „Textile - încălțăminte” (...) în administrarea operativă a întreprinderilor specificate în anexa 1 a acestei decizii.

Potrivit acestei din urmă anexe ce cuprinde un tabel în care sunt indicați beneficiarii clădirilor din incinta complexului comercial, la pct. 2 este menționată Direcția Județeană P.T.T.R (...), cu o cotă de participare de 64.293 lei din total de 264.293 lei, diferența de 200.000 lei fiind contribuția Consiliului popular al județului (...).

Astfel cum rezultă din Decizia nr. (...)/1971, aceasta a fost emisă în temeiul Decretului nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor în proprietatea statului.

Obiectul primului capăt de cerere este reprezentat de constatarea că reclamanta a edificat pe terenul proprietatea statului român spațiul comercial utilizat de aceasta la care s-a făcut referire anterior, pretenție întemeiată pe dispozițiile articolului 35 Cod de procedură civilă.

Prin întâmpinarea formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a invocat inadmisibilitatea acțiunii, apreciindu-se că nu sunt îndeplinite condițiile articolului 35 Cod de procedură civilă chestiune ce trebuie analizată cu prioritate.

Conform acestui text de lege, cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.

În baza acestei dispoziții, s-a reținut că un reclamant poate solicita instanței numai să constate existența unui drept subiectiv al său ori inexistența unui drept subiectiv al pârâtului împotriva sa, deci reclamantul are deschis dreptul de a cere constatarea existenței sau inexistenței unui raport juridic concret.

Analizând primul petit, astfel cum acesta a fost formulat, instanța a reținut că reclamanta a solicitat constatarea unei situații de fapt, respectiv că a edificat imobilul construcție – spațiu comercial, cerere inadmisibilă.

Pentru constatarea stărilor de fapt a fost reglementată procedura asigurării probelor, conform prevederilor articolului 359 și următoarele Cod de procedură civilă, precum și procedura constatării de urgență a unei stări de fapt, conform prevederilor articolului 364 Cod de procedură civilă.

Având în vedere că prin primul petit formulat, se cere constatarea simplului fapt al edificării, nu a unui raport juridic între constructor și proprietarul terenului, instanța a concluzionat că acțiunea reclamantei este una în constatarea unei stări de fapt, nu a unui drept.

Potrivit articolului 9 alineatul 2 Cod de procedură civilă, obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

În consecință, având în vedere obligația instanței de respectare a principiului disponibilității și reținând că reclamanta a beneficiat și de cunoștințele consilierului juridic (cererea fiind formulată de acesta), nu se putea proceda la o calificare acțiunii în sensul constatării existenței unui drept, respectiv a dreptului de proprietate asupra imobilului construcție.

Pentru motivele expuse, cererea reclamantei de a se constata că a edificat imobilul construcție a fost respinsă ca inadmisibilă.

În ceea ce privește solicitarea de a se constata că reclamanta este titulara dreptului de folosință a suprafeței de 129 mp, teren aferent construcției, trebuie arătat că o astfel de pretenție s-a apreciat că nu este întemeiată, de vreme ce reclamanta nu a făcut dovada, în prealabil a dreptului său de proprietate asupra construcției și, nici nu a învestit instanța în acest sens, potrivit celor anterior menționate.

Concluziile instanței au fost și cele referitoare la netemeinicia capetelor de cerere vizând întabularea dreptului de proprietate asupra construcției și a dreptului de folosință cu privire la construcție, implicit a celor vizând dezmembrarea imobilelor și deschiderea unei coli de carte funciară, admiterea acestora putând avea ca premisă doar ipoteza admiterii primelor două capete din cererea principală, ceea ce nu este cazul.

Cu privire la cererea reconvențională formulată de pârâta MUNICIPIUL (...), s-au reținut următoarele:

Contravaloarea lipsei de folosință s-a solicitat de către pârâta reconvenientă în raport de calitatea sa de titular al dreptului de administrare al terenului în discuție, teren aflat în proprietatea Statului Român, în baza dispozițiilor legale referitoare la dreptul de proprietate (articolul 555 Cod civil) și răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie (articolul 1349 și articolul 1357 Cod civil).

În raport de probatoriul existent la dosarul cauzei, instanța a reținut că nu s-a justificat calitatea invocată de pârâta reconvenientă, respectiv de titular al dreptului de administrare pentru acest teren, nefiind depus niciun înscris din care să rezulte o astfel de calitate și nefiind invocată nicio dispoziție legală în acest sens.

Conform articolului 1357 alineatul 1 Cod civil, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare.

Nefiind titular al dreptului de proprietate asupra terenului pe care este edificată construcția și nici titular al dreptului de administrare cu privire la acest teren, s-a apreciat că nu se poate susține cu temei că pârâtul reconvenient Municipiul (...) a suferit vreun prejudiciu ca urmare a lipsei de folosință a acestui imobil.

Chiar și în situația în care s-ar fi probat că terenul în discuție se află în administrarea pârâtei reconveniente s-a reținut că era necesar a se stabili în prealabil dacă, în temeiul acestei calități și a dispozițiilor legale aplicabile, se putea solicita recuperarea prejudiciului în nume propriu sau dacă o astfel de calitate conferea doar dreptul de a solicita în numele proprietarului bunului prejudiciul rezultat din lipsa de folosință a imobilului teren.

În raport de considerentele expuse, atât cererea principală cât și cererea reconvențională au fost respinse.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel atât reclamanta SC Compania Națională Poșta Română SA cât și pârâtul Municipiul (...) prin Primar.

Prin apelul său, reclamanta Compania Națională Poșta Română a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul de a se constata faptul că reclamanta a edificat pe terenul proprietatea Statului Roman înscris în CF (...) (...) cu nr. topografic (...)/323 în suprafața totală de 2177 mp un spațiu comercial din cadrul complexului comercial situat în localitatea (...) strada (...) nr. (...), cu o suprafața construită de 260 mp, proprietatea sa și să constate că sunt titularii dreptului de folosință a suprafeței de 129 mp. teren aferent construcției; să se dispună întăbularea în CF (...) a dreptului de proprietate asupra spațiului comercial și al dreptului de folosință al terenului situat pe strada (...) nr. (...); să se dispună dezmembrarea imobilelor clădire și teren, din CF (...) în sensul individualizării descrise de petentă și raportat la expertiza topo judiciară; deschiderea unei noi coli de carte funciară în care să se dispună înscrierea imobilelor clădire și teren astfel dezmembrat, precum și a dreptului său de proprietate asupra construcției și dreptului de folosință a terenului aferent construcției.

Consideră că soluția pronunțată de prima instanță este întemeiată pe o greșită interpretare și aplicare a normelor legale.

Instanța de fond a respins acțiunea invocând că nu se putea proceda la o calificare a acțiunii în sensul constatării existenței unui drept, respectiv a dreptului de proprietate asupra imobilului construcție. În cazul în care instanța fondului ar fi stăruit mai mult asupra acțiunii ar fi sesizat că temeiul de drept pe care se întemeiază prezenta acțiune este Legea 15/1990 și articolul 557 Cod civil “dobândirea dreptului de proprietate”.

Arată în esență că, prin raportarea la cadrul legislativ în vigoare la acea dată și în special raportându-ne la Legea 15/1990 regiile autonome de interes național înființate prin hotărâre de guvern exercită dreptul de proprietate asupra tuturor bunurilor din patrimoniul său. La data înființării, Compania Națională Poșta Română este proprietara tuturor imobilelor aflate în patrimoniul Regiei Autonome Poșta Română. Bunurile aparținând domeniului privat al statului, aflate în administrarea Regiei Autonome Poșta Română vor trece în proprietatea Companiei Naționale Poșta Română la data intrării în vigoare a H.G. 371/1998.

În consecință, coroborând cele de mai sus cu prevederile articolului 1 și 5 din Legea 15/1990 conform căreia, unitățile economice de stat, indiferent de organul în subordinea căruia își desfășoară activitatea, se organizează și funcționează în conformitate cu dispozițiile prezentei legi sub forma de regii autonome (societăți comerciale) care sunt proprietare asupra bunurilor din patrimoniul lor, astfel oficiul Poștal (...) (...) este proprietatea reclamantei, în condițiile în care a fost edificată chiar de CNPR.

Atât prin acțiunea introductivă cât și prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei este evident faptul că prin petitul nr. 1 s-a solicitat și constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, motiv pentru care apreciază că acțiunea formulată este admisibilă.

În drept s-au invocat art. 22 alin. 2 și 4, art. 466 și urm. Cod de procedură civilă, art. 555-557 Cod Civil, Legea 31/1990, H.G. 448/1991, H.G. 371/1998, OUG nr. 30/1997, Legea nr. 207/1997, Legea 15/1990.

Prin apelul său, pârâtul Municipiul (...) prin Primar a solicitat admiterea apelului iar pe cale de consecință admiterea cererii reconvenționale în privința tuturor capetelor de cerere.

Apreciază că instanța nu a avut în vedere anumite aspecte esențiale care puteau conduce la admiterea cererii pârâtului reclamant reconvențional, rezultând împrejurarea că reclamantul folosește suprafața de 129 mp. teren, proprietatea Statului Român, fără niciun titlu, fără să achite nicio taxă pentru respectivul teren.

Prin cererea reconvențională, solicitând obligarea reclamantei la plata contravalorii sumei de 6966 lei, respectiv obligarea acesteia la încheierea unei convenții cu pârâtul pentru folosința terenului, apreciază că este respectat principiul îmbogățirii fără justă cauză, în condițiile în care această reclamantă folosește suprafața de 129 mp. teren asupra căruia nu are calitatea de proprietar, fără a achita niciun fel de taxă.

Apreciază că nu se poate reține o lipsă a calității procesuale active a pârâtului reclamant reconvențional, această calitate rezultând chiar din lege, pe plan local Statul fiind reprezentat de Municipiul (...), în acest caz, acesta având pe lângă calitate și un interes procesual.

Chiar în situația în care s-ar reține că Municipiul nu are calitatea de proprietar, el este măcar un administrator al proprietății statului, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 215/2001 a administrației publice locale, respectiv Codul administrativ adoptat prin OUG nr. 57/2019.

Cererea reconvențională promovată de pârâtul reclamant reconvențional a fost întemeiată pe dispozițiile articolelor 1349, 1357 Cod civil privitor la răspunderea civilă delictuală, pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie a unei persoane. Potrivit articolului 1349 Cod civil orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune, să nu aducă atingere prin acțiunile sau inacțiunile sale drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, iar potrivit alineatului 2 al aceluiași articol, cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire, răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare.

În ședința publică din 8 septembrie 2020, instanța de a apel, în condițiile art. 478 alin. 4 Cod de procedură civilă a solicitat reclamantei apelante explicitarea drepturilor din cererea de chemare în judecată, cu precădere din perspectiva dreptului de folosință asupra terenului și a pus în discuție pretențiile formulate, în ceea ce privește natura juridică a dreptului de folosință asupra terenului în suprafață de 129 mp, plecând de la premisa că se solicită recunoașterea dreptului de proprietate asupra clădirii (încheierea de la fila 62 dosar apel).

Compania Națională “Poșta Română” S.A., în calitate de reclamantă apelantă, a formulat note scrise (depuse la filele 63-65 dosar de apel) prin care a adus precizări la pretențiile formulate în cauză, învederând că obiectul dedus judecății îl constituie spațiul dobândit în proprietate cu suprafața construită de 258 mp., spațiu aflat la parterul complexului comercial situat în localitatea (...), strada (...), nr. (...), județul (...), complex edificat pe terenul proprietatea Statului Român în suprafața totală în prezent de 2177 mp., teren înscris în cartea funciară nr. (...) (...) cu număr topografic (...)/323 precum și cota de 129 mp. din terenul pe care este edificat complexul indicat, cota solicitată ca teren aferent spațiului proprietatea apelantei, în conformitate cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei și cu raportul de expertiză efectuat în cauză de către domnul expert (...).

Se invocă în drept articolul 3 alineatele 3 și 4 din H.G. 371/1998 prin efectul căruia apelanta-reclamantă își dovedește dreptul de proprietate asupra spațiului aflat la parterul complexului comercial situat în localitatea (...), strada (...), nr. (...), arătând că a dobândit prin efectul legii dreptul de proprietate asupra spațiului aflat la parterul complexului comercial situat în localitatea (...), strada (...), nr. (...), apelanta considerând că a luat naștere automat un drept de folosință asupra terenului pe care aceasta se află, constituindu-se astfel dreptul de superficie, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate, nereglementat expres la acel moment de Codul civil, fiind dedus din interpretarea art. 492 vechiul Cod civil și reglementat în mod expres abia prin art. 693 și urm. Noul Cod civil, dreptul putând lua naștere și prin efectul legii.

Explicitările cererii de chemare în judecată, formulate la cererea instanței de apel și depuse în scris la dosar au fost comunicate și celorlalte părți din proces, acordându-se termen în vederea exprimării poziției procesuale însă părțile adverse nu au formulat precizări.

Apelanta reclamantă a depus la dosar și practică judiciară din procese cu obiect similar.

Nu au fost solicitate și administrate probe noi în apel.

Examinând apelurile formulate, din perspectiva motivelor de apel invocate, în lumina art. 476-479 Cod de procedură civilă, Curtea a reținut următoarele:

1. Cu privire la apelul formulat de reclamanta apelantă Compania Națională Poșta Română S.A., Curtea a reținut că în esență apelanta susține că instanța de fond a făcut o greșită interpretare și aplicare a normelor legale atunci când a respins ca inadmisibil primul capăt de cerere deși putea solicita lămuriri în condițiile art. 22 alin. 2 și 4 Cod de procedură civilă, pentru a se lămuri asupra obiectului cauzei, care vizează constatarea dreptului de proprietate, mai mult nu s-a pus în discuție excepția inadmisibilității.

În lumina art. 248 alin. 1 Cod de procedură civilă, Curtea a analizat cu precădere modul în care instanța de fond a soluționat excepția inadmisibilității primului capăt de cerere, soluție de care depinde necesitatea reanalizării argumentelor de fond ale apelantei reclamante sub aspectul soluției pe primul capăt de cerere.

În esență tribunalul a reținut că excepția inadmisibilității primului capăt de cerere, invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, este fondată deoarece reclamanta urmărește recunoașterea unei stări de fapt și nu constatarea unui drept, solicitându-se constatarea simplului fapt al edificării unei construcții și nu a unui raport juridic, situație pentru care legea reglementează o altă procedură de asigurare probe, conform art. 359 și urm. Cod de procedură civilă, admițând excepția inadmisibilității primului capăt de cerere în baza art. 35 și 9 alin. 2 Cod de procedură civilă.

Criticile apelantei reclamante privind modul în care instanța de fond a soluționat excepția inadmisibilității sunt întemeiate, pentru argumentele ce succed:

Curtea a reținut că din modul în care reclamanta apelantă și-a formulat cererea de chemare în judecată, din petitul acțiunii și explicarea acestui petit în fapt în drept, rezultă cu claritate că se urmărește recunoașterea de către instanță a dobândirii unui drept de proprietate ope legis asupra unei construcții, mai precis a unui spațiu comercial situat la parterul complexului comercial din (...), str. (...) nr. (...) unde funcționează poșta.

Astfel chiar dacă se face vorbire în primul aliniat despre edificarea unei construcții pe terenul Statului, se arată în continuare că acest spațiu este proprietatea reclamantei, care deține și un drept de folosință asupra terenului, solicitându-se totodată întăbularea dreptului de proprietate asupra spațiului comercial și a dreptului de folosință asupra terenului aferent în cartea funciară.

Mai mult, toată argumentația în drept a cererii de chemare în judecată vizează o succesiune a legilor în timp prin care reclamanta urmărește să dovedească modul în care imobilul în litigiu a trecut în administrarea antecesorilor în drepturi ai reclamantei prin legi succesive, apreciind că în virtutea acestor legi a devenit proprietara spațiului comercial și titulara dreptului de folosință asupra terenului aferent.

Totodată în concluziile scrise depuse la dosar la 29 ianuarie 2020 (filele 134-135 la dosar de fond) reclamanta reiterează foarte clar cererea de constatare a calității sale de proprietar asupra spațiului, respectiv a stabilirii unei stări de drept.

Sunt întemeiate criticile apelantei reclamante în sensul că, dacă instanța de judecată avea nelămuriri privind obiectul cauzei putea solicita reclamantei lămuriri în condițiile art. 22 alin. 2 și 4 Cod de procedură civilă, dar nu a făcut acest lucru.

În realitatea admiterea eronată a excepției de inadmisibilitate de către instanța de fond se datorează unei calificări greșite date obiectului cauzei, mai precis primului capăt de cerere, care a fost apreciat eronat ca fiind o cerere în constatarea unei stări de fapt, deși era o acțiune în realizare prin care se urmărea constatarea dobândirii ope legis a unui drept de proprietate asupra unei construcții, aspect ce se putea lămuri facil din conținutul acțiunii sau solicitând lămuriri în condițiile art. 22 alin. 2 și 4 Cod de procedură civilă.

Mai mult, deși instanța a reținut ca fiind inadmisibil primul capăt de cerere, nu a pus în discuția contradictorie a părților această excepție, cu încălcarea art. 14 alin. 4 și 6 Cod de procedură civilă.

Astfel principiul contradictorialității reglementat de art. 14 alin. 6 Cod de procedură civilă, impune instanței obligația de a pune în discuția contradictorie a părților toate excepțiile și aspectele de fapt și de drept ale cauzei și de a-și fundamenta hotărârea numai pe motivele de fapt și de drept ce au fost supuse în prealabil dezbaterii contractorii.

Or, în speță, instanța de fond nu a pus în discuția părților calificarea juridică a cererii, în schimb a încuviințat probatoriul cu înscrisuri și expertiză judiciară, nu a pus în discuție excepția inadmisibilității primului capăt de cerere, iar în ședința publică din 20 ianuarie 2020, potrivit încheierii de ședință de la acea dată (fila 132 dosarul tribunalului), ulterior depunerii raportului de expertiză, instanța a constatat terminată cercetarea judecătorească și a acordat cuvântul pe fondul cauzei.

Cu toate acestea în privința primului capăt de cerere a reținut, cu încălcarea art. 14 alin. 4 și 6 Cod de procedură civilă, cu nesocotirea art. 22 alin. 2 și 4 Cod de procedură civilă, că ar fi inadmisibil.

Soluția de admitere a acestei excepții este nu doar nelegală dar și netemeinică deoarece se fundamentează pe o calificare greșită a obiectului cererii, care este o veritabilă acțiune în realizare urmărindu-se recunoașterea unei stări de drept și nu de fapt, cum eronat a apreciat instanța de fond.

Prin cererea de chemare în judecată, respectiv prin primul capăt de cerere, reclamanta urmărește recunoașterea dreptului de proprietate asupra unui spațiu din incinta unui centru comercial, drept dobândit în virtutea legii, potrivit dispozițiilor legale invocate în petitul cererii, respectiv Legea 15/1990, H.G. 448/1991 și H.G. 371/1998 urmărind înscrierea acestuia în cartea funciară, deoarece chiar dacă un drept conferit prin lege, operează în virtutea legii, pentru ca acesta să fie opozabil terților, fiind vorba de un imobil construcție, se impune înscrierea dreptului în cartea funciară în baza unei hotărâri judecătorești care constată existența dreptului.

În consecință pentru toate argumentele expuse în cele de mai sus, Curtea a reținut că instanța de fond în mod greșit a admis excepția inadmisibilității primului capăt de cerere, cererea fiind admisibilă, deoarece are ca obiect recunoașterea unui drept de proprietate asupra unui imobil, drept dobândit ope legis și nu a unei stări de fapt, cum eronat a reținut instanța de fond.

Având în vedere că primul capăt de cerere este admisibil, instanța a analizat cererea pe fondul ei.

În fapt așa cum rezultă din probațiunea cu înscrisuri și expertiză judiciară, administrată în fața instanței de fond, obiectul litigiului vizează un spațiu comercial în care funcționează Poșta Română, situat la parterul complexului comercial din (...), strada (...), nr. (...), județul (...), cu o suprafață construită de 257,96 mp și o suprafață utilă de 210,91 mp., compusă din sală clienți cu ghișee, două magazii colete externe, birou, două holuri, toaletă, două săli de colete, casierie și vestiar, înscris în CF Colectiv nr. (...) (...) sub nr. topografic (...)/323, așa cum au fost acestea identificate prin raportul de expertiză topografică nr. (...)/11.11.2019 și anexele acestuia, efectuat de (...) în dosar (filele 97-105 dosarul Tribunalului (...).

Așa cum rezultă din în CF Colectiv nr. (...) (...) sub nr. topografic (...)/323 pe str. (...) nr. (...) se află înscris un teren intravilan cu o suprafață de 2177 mp pe care se află înscris un complex comercial.

Potrivit înscrierilor din foaia de proprietate, terenul a fost adus din CF (...) iar sub B1 este înscris Statul Român care a dobândit imobilul din foaia de avere prin actul de expropriere nr. (...)/1948 (extras CF Colectiv nr. (...) (...) la filele 28-34 dosarul Judecătoriei (...).

Rezultă deci că Statul a dobândit imobilul în litigiu prin expropriere în anul 1948, ulterior fiind exploatat în formele reglementate de legislația din perioada comunistă.

Astfel din Decizia nr. (...)/20 mai 1971 (fila 22 dosarul Judecătoriei (...) rezultă că la acel moment clădirea spațiului comercial situat pe str. (...) nr. (...) din (...), în valoare de 597.319, 94 lei se afla în administrarea operativă directă a Întreprinderii Comerciale de Stat «Textile-Încălțăminte» (...), iar în baza Decretului 409/1955 și a art. 47 din Legea 57/1968 prin Decizia nr. (...)/20 mai 1971 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului (...) se transmite cu începere din 31 decembrie 1970 clădirea din incinta complexului comercial din str. (...), din administrarea operativă directă a Întreprinderii Comerciale de Stat «Textile-Încălțăminte» (...), în administrarea operativă a întreprinderilor specificate în Anexa nr. 1 ce face parte din hotărâre și printre care se afla și Poșta.

Potrivit art. 1 din Decretul nr. 409/1955 ce a stat la baza acestei transmisiuni, «transmiterea în administrare a bunurilor proprietatea statului, între instituțiile centrale de stat, sfaturile populare și unitățile tutelate de acestea, se face fără plată.»

Potrivit minutei din 5 august 1971 a Comitetului executiv a Consiliului Popular al Municipiului (...) (fila 20-21 dosarul Judecătoriei (...) s-a luat decizia remedierii amenajărilor din zona complexului comercial de pe str. (...) și s-a hotărât executarea lucrărilor cu contribuția beneficiarilor, în funcție de spațiul aferent ocupat. Lucrările au vizat refacerea trotuarului, amenajarea platformei betonate, amenajări pentru blocarea accesului rutier de pe str. (...) la complex.

Anexele 5 și 6 ale hotărârii prezintă Defalcarea investiției pe beneficiar în raport cu suprafața construită, precum și întreaga metodologie de calcul a cotelor părți, între beneficiarii identificați ca fiind 1. Comerț, 2. Croitorie, 3. Frizerie, 4. Legume-Fructe, 5. Librărie și 6. Poștă. (fila 24-26 dosarul Judecătoriei (...).

Ulterior în anii în 15.12.1993 și 08.03.1994 se încheie câte un proces verbal între conducerea societăților comerciale ce dețin spații în complexul comercial de pe str. (...) din (...), cu ocazia stabilirii cotelor părți de teren și clădire, ce revin fiecăreia, din totalul suprafețe de 2177 mp, procesele verbale fiind încheiate între S.C. (S1), S.C. (S2), S.C. (S3), S.C. (S4), S.C. (S5), Direcția de Poștă și Cooperația, antecesoarei în drepturi a reclamantei, revenindu-i în baza acestor procese verbale o cotă de teren de 129/2177 mp și o suprafață construită de 257 mp. (fila 23 dosarul Judecătoriei (...).

Rezultă deci că atât terenul în suprafață totală de 2177 mp, cât și complexul comercial situat în (...) pe str. (...), nr. (...), înscris în CF nr. (...) (...) sub nr. topografic (...)/323 a devenit proprietatea Statului prin expropriere în anul 1948.

Ulterior prin Decizia nr. (...)/20 mai 1971 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului (...) se transmite cu începere din 31 decembrie 1970 clădirea din incinta complexului comercial din str. (...), din administrarea operativă directă a Întreprinderii Comerciale de Stat «Textile-Încălțăminte » (...), în administrarea operativă a mai multor întreprinderi din diverse domenii, respectiv comerț, croitorie, frizerie, legume-fructe, librărie dar și Poșta Română, care vor contribui fiecare cu diferite sume de bani, în anul 1971 la amenajarea complexului, mai precis la unele lucrări de refacere a trotuarului, amenajarea platformei betonate, amenajări pentru blocarea accesului rutier de pe str. (...), la complex.

Rezultă deci că nu se pune problema edificării unei noi construcții din partea beneficiarilor dreptului de administrare operativă ci doar a contribuției acestora la efectuarea unor lucrări de amenajare a clădirii complexului comercial, vizând în principal căile de acces la acesta, atât terenul cât și construcția reprezentată de spațiul comercial fiind în proprietatea Statului de la data exproprierii din anul 1948 și până în anul 1991, administrarea operativă aparținând din anul 1971 mai multor beneficiari, printre care și Poștei Române.

În drept în anul 1991 odată cu căderea regimului comunist, în România intervine o reformă profundă a proprietății, în acord cu noile orientări și politici statale, prin Legea 15/1991 fiind reorganizate vechile unități economice de stat în regii autonome și societăți comerciale.

Potrivit art. 2 din acest act normativ regiile autonome se organizează și funcționează în ramurile strategice ale economiei naționale, printre care este enumerat expres și serviciul «poștă».

De asemenea potrivit art. 5 din Legea 15/1990: «Regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său. În exercitarea dreptului de proprietate regia autonomă posedă, folosește și dispune autonom de bunurile pe care le are în patrimoniu, sau le culege fructele, după caz, în vederea realizării scopului pentru care a fost constituită.»

Rezultă din înscrisurile detaliate mai sus că imobilului construcție reprezentat de un spațiu, situat la parterul complexului comercial din (...), strada (...), nr. (...), județul (...), cu o suprafață construită de 257,96 mp și o suprafață utilă de 210,91 mp., compusă din sală clienți cu ghișee, două magazii colete externe, birou, două holuri, toaletă, două săli de colete, casierie și vestiar, înscris în CF Colectiv nr. (...) (...) sub nr. topografic (...)/323, se afla la data apariției Legii 15/1990 în patrimoniul și administrarea operativă a Poștei Române.

Inițial prin Hotărârea de Guvern nr. 883 din 30 iulie 1990 se înființează Regia autonomă de interes național ROM-POST-TELECOM, căreia i se încredințează potrivit art. 1 din acest act normativ administrarea operativă și exploatarea serviciilor de poștă și telecomunicații, societate cu personalitate juridică ce funcționează pe bază de gestiune economică și autonomie financiară.

Potrivit art. 3 activul patrimonial se constituie din activul preluat de la fostul Minister al Poștelor și Telecomunicațiilor și de la unitățile sale, din domeniul de activitate al poștelor și telecomunicațiilor.

Ulterior prin Hotărârea de Guvern nr. 448 din 27 iunie 1991 (publicată în Monitorul Oficial nr. 155 din 23 iulie 1991) se înființează regia autonomă «Poșta Română», cât și alte regii autonome «Rom-Telecom», «Radiocomunicații» etc.

Potrivit art. 2 din H.G. 448/1991: “Patrimoniul regiilor autonome, precum și capitalul social inițial al societății comerciale, se constituie prin preluarea activului și pasivului de la Regia autonomă “Rom-Post-Telecom”, stabilite conform datelor de bilanț la data de 31 martie 1991, urmînd a fi definitivate pe baza protocoalelor încheiate, inclusiv prin preluarea unor activități de difuzare a presei de către “Rodipet” - S.A. de la Regia autonomă “Poșta română”.

Valoarea patrimoniului regiilor autonome și a capitalului social al societății comerciale din anexa nr. 1 se va definitiva după finalizarea lucrărilor de reevaluare prevăzute de lege, a operațiunilor de închidere a conturilor și divizare a patrimoniului Regiei autonome “Rom-Post-Telecom”.

Totodată art. 8 din H.G. 448/1991 prevede că: ”Regiile autonome înființate preiau toate drepturile și obligațiile specifice obiectului lor de activitate, care reveneau Regiei autonome ”Rom-Post-Telecom”, stabilite prin acte normative, convenții, acorduri interne și internaționale, contracte și alte asemenea înțelegeri.»

Anexa 2 la H.G. 448/1991 respectiv Regulamentul de organizare și funcționare a Regiei autonome Poșta Română prevede la Capitolul I. Dispoziții generale, art. 1 că «Regia autonomă “Poșta română” este persoană juridică care funcționează pe bază de gestiune economică și autonomie financiară și își desfășoară activitatea pe baza prezentului regulament de organizare și funcționare și a legilor în vigoare.

De asemenea potrivit art. 6, Capitolul III din Anexa 2 la H.G. 448/1991: «Regia are un patrimoniu constituit prin însumarea patrimoniilor subunităților din structură, în valoare totală de 9.621,8 mil. lei. Acesta urmează să fie reevaluat și definitivat în conformitate cu prevederile legale și protocoalele încheiate.

Regia este proprietara tuturor bunurilor din patrimoniul ei și poate dispune în mod autonom de acestea, pentru realizarea obiectului de activitate, cu respectarea prevederilor legale.

La dosarul cauzei reclamanta a depus Protocolul cu Anexele, încheiat în baza Legii 15/1990, a H.G. 448/1991 (fila 8-17 dosarul Judecătoriei (...) în baza căruia din 1.VII.1991 își încetează activitatea Direcția Județeană și Poștă și de Tc. (...) și se înființează Direcția de Telecomunicații (...), Direcția de Poștă (...) și Banc Post S.A., arătându-se că patrimoniul noilor direcții înființate se constituie prin preluarea activului și pasivului de la fosta D.J.P.Tc. (...), stabilite conform datelor de bilanț din 20.VI.1991. Prelurea patrimoniului fiind făcută pe baza Anexei care cuprinde activul reprezentat de imobilizări, stocuri, disponibilități bănești și plasamente cât și pasivul.

În Anexa 1.a se regăsește situația preluării clădirilor la 30.VI.1991 (fila 13 dosarul Judecătoriei (...) în ceea ce privește Direcția de Poștă apare printre alte clădiri din județ, clădirea of. (...) 2 și clădirea of. (...) (...), aceasta din urmă fiind clădirea poștei de pe str. (...), din interiorul complexului comercial.

Potrivit Anexei II (fila 16 dosarul Judecătoriei (...) la data de 30.VI.1991 din 70 de subunități cu activitate comună s-au creat 60 de Direcții de Telecomunicații și 70 de Direcții de Poștă.

De altfel este de notorietate faptul că încă din anii 70 în complexul comercial situat pe str. (...), nr. (...) din (...), funcționează în mod neîntrerupt, până în prezent oficiul poștal nr. (...).

Ulterior prin Hotărârea de Guvern nr. 371 din 3 iulie 1998 (publicată în Monitorul Oficial nr. 250 din 6 iulie 1998) se înființează Compania Națională Poșta Română S.A., prin reorganizarea Regiei Autonome «Poșta Română».

În baza art. 1 din H.G. nr. 371/1998: Poșta Română este persoana juridică de naționalitate română, care se organizează și funcționează în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare și cu actul constitutiv prevăzut în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre. (3) Poșta Română este societate comercială pe acțiuni, care funcționează pe bază de gestiune economică și autonomie financiară.

Potrivit art.3 din H.G.nr.371/1998:

(1) Patrimoniul Poștei Române se constituie prin preluarea patrimoniului fostei regii autonome, iar capitalul social inițial al Poștei Române se va constitui în baza activelor totale deținute de aceasta și înregistrate în bilanțul contabil la data de 31 decembrie 1997 și va fi împărțit în 10.835.969 acțiuni nominative în valoare nominală de 10.000 lei fiecare. La data reorganizării, Regia Autonomă “Poșta Română” nu are în administrare bunuri din domeniul public al statului. (2) La data intrării în vigoare a prezentei hotărâri Poșta Română preia toate drepturile și obligațiile Regiei Autonome “Poșta Română”.

(3) Poșta Română, la data înființării, este proprietara tuturor imobilelor aflate în patrimoniul Regiei Autonome “Poșta Română”, cu excepția celor dobândite cu alt titlu.

(4) Bunurile aparținând domeniului privat al statului, aflate în administrarea Regiei Autonome “Poșta Română”, vor trece în proprietatea Poștei Române la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri.

Rezultă deci fără echivoc că reclamanta apelantă Compania Națională Poșta Română a dobândit de la data înființării sale prin H.G. 371/1998 în baza art. 3 alin. 3 și 4 din acest act normativ proprietatea ope legis, asupra tuturor imobilelor aflate în patrimoniul antecesoarei sale în drepturi Regia Autonomă Poșta Română, regie ce deținea în patrimoniul său, un spațiu, situat la parterul complexului comercial din (...), strada (...), nr. (...), județul (...), cu o suprafață construită de 257,96 mp și o suprafață utilă de 210,91 mp., compusă din sală clienți cu ghișee, două magazii colete externe, birou, două holuri, toaletă, două săli de colete, casierie și vestiar, înscris în CF Colectiv nr. (...) (...) sub nr. topografic (...)/323, în care funcționa și funcționează și în prezent Oficiul Poștal nr. (...) din (...).

La rândul ei Regia Autonomă Poșta Română a dobândit acest spațiu de la antecesoarea în drepturi Regia autonomă ROM-POST-TELECOM înființată prin H.G. nr.883/1990.

Totodată actul normativ inițial de la care pornește transformarea vechilor unități economice de stat în regii autonome și societăți comerciale este Legea 15/1990 care este fundamentul legislativ al emiterii tuturor hotărârilor de guvern enumerate mai sus, act normativ ce reglementează înființarea regiilor autonome și prevede expres în art. 5 că regia autonomă este proprietara tuturor bunurilor din patrimoniul său.

Rezultă deci că imobilul în litigiu, constând în construcție, reprezentat de un spațiu situat la parterul complexului comercial din (...), strada (...), nr. (...), județul (...), cu o suprafață construită de 257,96 mp și o suprafață utilă de 210,91 mp., compusă din sală clienți cu ghișee, două magazii colete externe, birou, două holuri, toaletă, două săli de colete, casierie și vestiar, înscris în CF Colectiv nr. (...) (...) sub nr. topografic (...)/323, așa cum a fost acesta identificat de expert prin raportul de expertiză topografică nr. (...)/11.11.2019 și anexele acestuia, efectuat de (...) în dosar (filele 97-105 dosarul Tribunalului (...) se află în prezent, prin efectul legii în proprietatea reclamantei Compania Națională Poșta Română, fiindu-i transmis dreptul tot prin efectul legii de către antecesorii în drepturi Regia Autonomă Poșta Română iar acesteia de către Regia Autonomă Rom-Post-Telecom, potrivit articolelor 1 și 5 din Legea 15/1990 coroborat cu articolul 1, articolul 2 din H.G. 448/1991 și articolul 6 din Anexa 2 din H.G. 448/1991 și cu articolul 3 alineatul 3 și 4 din H.G. nr. 371/1998.

Constituirea dreptului de proprietate a intervenit în baza legii în momentul intrării în vigoare a acesteia inițial prin Legea 15/1990 fiind transmisă apoi succesiv pe măsura reorganizării regiilor autonome prin hotărârile de guvern indicate în cele de mai sus, în prezent proprietatea asupra clădirii aparținând Companiei Naționale Poșta Română în patrimoniul căreia se află imobilul prin preluare de la Regia Autonomă Poșta Română.

Cu privire la dreptul de superficie asupra terenului aferent construcției în suprafață de 129/2177 mp. înscris în CF Colectiv nr. (...) (...) sub nr. topografic (...)/323, așa cum a fost acesta identificat prin raportul de expertiză topografică nr. (...)/11.11.2019 și anexele acestuia, efectuat de (...) în dosar (filele 97-105 dosarul Tribunalului (...), Curtea a reținut următoarele:

Așa cum s-a reținut în starea de fapt mai sus indicată atât terenul în suprafață totală de 2177 mp cât și complexul comercial situat pe acesta s-a aflat în proprietatea privată a Statului ca efect al exproprierii încă din anul 1948 iar lucrările de edificare dovedite din anul 1971 au fost unele minore de amenajare a trotuarelor și a porțiunilor de acces și nu au pus în discuție edificarea unei noi construcții de către beneficiari.

Rezultă deci din înscrisurile de la dosar și înscrierile de carte funciară mai sus analizate că nu se pune problema în cauză a edificării unei construcții de către antecesorii reclamantei pe terenul proprietatea Statului deoarece, atât construcția cât și terenul pe care aceasta se află erau în proprietatea privată a Statului, care le-a dobândit prin expropriere în 1948 iar în 31 decembrie 1970 a transmis administrarea operativă asupra acestei porțiuni de construcții Poștei.

La data intrării în vigoare a Legii 15/1990 porțiunea din complexul comercial aferent poștei de pe str. (...), era în Patrimoniul Direcției de Poștă, intrând astfel în baza legii, art. 5 din Legea nr. 15/1990, ope legis, în patrimoniul și proprietatea noii regii autonome înființate în domeniul serviciilor poștale, regii autonome reorganizate succesiv prin hotărârile de guvern mai sus enunțate, în prezent aflându-se în proprietatea reclamantei Compania Națională Poșta Română în baza articolului 3 alineatul 3 și 4 din H.G. nr. 371/1998 și a actelor subsecvente, a Protocoalelor intervenite în baza acestuia între unitățile ce s-au reorganizat.

Cât privește suprafața de 129 mp de teren aferent construcției, acesta se află în proprietatea privată a Statului, potrivit înscrierilor din Cartea Funciară.

Într-adevăr actele normative subsecvente respectiv articolele 1 și 5 din Legea 15/1990 coroborat cu articolul 1, articolul 2 din H.G. 448/1991 și articolul 6 din Anexa 2 din H.G. 448/1991 și cu articolul 3 alineatul 3 și 4 din H.G. nr. 371/1998 reglementează trecerea în proprietatea regiilor autonome doar a bunurilor din patrimoniul acestora.

Or, în patrimoniul acestora se aflau doar construcțiile, asupra terenului aferent existând doar un drept de folosință.

Spre deosebire de societățile comerciale înființate în baza Legii 15/1990, care în baza Hotărârii de Guvern nr. 834/1991, au cunoscut o reglementare expresă a situației terenurilor pe care le-au preluat de la fostele societăți comerciale cu capital de stat, fiindu-le eliberate certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, în baza art. 5 din H.G. 834/1991, în cazul regiilor autonome ulterior reorganizate nu a existat o asemenea reglementare, motive pentru care situația terenurilor aferente construcțiilor intrate ope legis în proprietatea regiilor autonome a rămas neclară.

Desigur fiind ambele în domeniul de interes și proprietatea Statului probabil că nu s-a văzut utilitatea unei asemenea reglementări dar în prezent, când și vechile regii autonome se transformă în societăți comerciale, o asemenea reglementare ar fi utilă, clarificatoare.

Din extrasele de Carte de Funciară rezultă de altfel cu claritate că majoritatea societăților comerciale care dețin împreună cu Compania Națională Poșta Română S.A. câte un spațiu în centrul comercial din str. (...), nr. (...) din (...) au dobândit ope legis, în baza Legii nr. 15/1991 și a H.G. 834/1991 dreptul de proprietate asupra cotei aferente de teren în baza unui certificat emis în baza acestor acte normative, aspecte relevate și în raportul de expertiză (fila 101 dosar tribunal – care prezintă situația proprietății imobilului nr. top. (...)/323 în suprafață de 2177 mp.)

Cu privire la dreptul de superficie, trebuie avut în vedere că acesta este un drept complex ce presupune pe de o parte un drept de proprietate asupra construcției și unul de folosință asupra terenului altuia, iar acest drept de folosință asupra bunului altuia, nu poate rezulta decât din lege sau convenția expresă a părților, simpla tăcere a proprietarului, lipsa lui de reacție față de construirea de către altul a unui imobil, nu este în măsură, în lipsa unui acord expres, să ducă la nașterea superficiei, care este un drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate ce presupune exercitarea folosinței asupra terenului de altul, adică de proprietarul construcției.

În acest sens s-a pronunțat atât ICCJ cât și jurisprudența CEDO.

Astfel referitor la regimul juridic al dreptului de superficie, ICCJ, Prin Decizia nr. 4125/2005 – ICCJ – Secția comercială, a reținut următoarele: ”Dreptul de superficie este un drept real pe care o persoană, proprietar asupra construcțiilor a altor lucrări sau plantații, îl are pe suprafața de teren care aparține altei persoane, teren asupra căruia superficiarul capătă un drept de folosință. Astfel definit, dreptul de superficie are caracter imobiliar și perpetuu prin natura sa, existența acestuia fiind dependentă de caracterul definitiv al construcției, plantației sau lucrării ce grevează terenul pe care se află. ”Totodată prin Decizia nr. 5138/2005 – ICCJ – Secția civilă s-a statuat că: ”dreptul de superficie se naște fie în baza legii, fie în baza Convenției dintre proprietarul terenului și proprietarul construcției.”

Dreptul de superficie a făcut obiectul unei analize a Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Bock și Palade împotriva României (Hotărârea din 15 februarie 2007), în care s-a constatat că: stabilirea printr-o hotărâre judecătorească a unui drept de folosință asupra terenului proprietatea unui terț, nu poate fi echivalată nici cu o expropriere în fapt și nici cu o reglementare a folosirii bunului, dar are semnificația unei “ingerințe” legate de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. S-a mai reținut că în conformitate cu jurisprudența constantă (echivalată de Curte cu prevederea ingerinței “în lege”) în sistemul de drept românesc, dreptul de superficie nu se poate naște decât din lege, prescripție achizitivă, legat sau acordul părților iar simplul fapt de a ridica construcții pe terenul altuia, nu ar putea duce la constituirea unui drept de superficie pe terenul altuia, în lipsa unuia din cele patru elemente menționate anterior.

La data nașterii dreptului de folosință, respectiv a dreptului de superficie în patrimoniul antecesoarelor în drepturi ale reclamantei nu exista o legislație clară și neechivocă în materia superficiei dar exista o jurisprudență constantă a instanțelor, întărită ulterior de cauza CEDO Bock și Palade împotriva României care arăta clar, că superficia se putea naște doar în virtutea legii, a unei prescripții achizitive, legat, sau acordul proprietarului.

Totodată chiar dacă nu apare cu o reglementare generală în Codul civil de la 1864 dreptul de superficie este totuși amintit și recunoscut astfel prin art. 11 din Decretul lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privind cărțile funciare și în art. 21 din Legea 7/1996, fiind menționat alături de celelalte drepturi reale imobiliare ce trebuie înscrise în cartea funciară.

Curtea a apreciat că în prezent suntem în prezența unui drept de superficie ce se naște prin lege, la momentul transmiterii dreptului de proprietate asupra clădirii fiind transmis și dreptul de folosință asupra terenului aferent acesteia.

În concret, elementul esențial de la care pornim pentru a ajunge la această concluzie este acela că, nu ne află în situația edificării unei lucrări pe terenul altuia ci în situația în care atât construcția cât și terenul se află inițial în patrimoniul aceluiași proprietar, în speță a Statului Român, iar ulterior, în concret, inițial prin art. 5 din Legea 15/1990 proprietarul Statul Român desparte cele două drepturi deoarece transmite către regia autonomă nou înființată în materia serviciilor poștale doar drepturi de proprietate asupra clădirii, păstrându-și însă proprietatea asupra terenului.

Acesta însă este și momentul la care prin lege transmite implicit și dreptul de folosință asupra terenului aferent clădirii transmise în proprietatea regiei autonome nou înființate, deoarece în mod firesc dreptul de proprietate asupra clădirii, fără existența unui drept de folosință asupra terenului, nu se poate exercita.

În doctrina corespunzătoare reglementării anterioare Noului Cod civil s-a recunoscut că dreptul de superficie se poate naște și indirect, printr-un act ce nu are ca obiect constituirea dreptului de superficie ci transmite dreptul de proprietate asupra construcției, însă din anumite motive dreptul de proprietate asupra terenului nu se transmite noului proprietar al construcției ci rămâne la vechiul proprietar sau este transmis unei alte persoane.

În legislația actuală situația este reglementată de art. 693 alin. 3 Noul Cod civil potrivit căruia «superficia se poate înscrie și în temeiul unui act juridic prin care proprietarul întregului fond a transmis exclusiv construcția, or terenul și construcția în mod separat, către două persoane, chiar dacă nu s-a stipulat expres constituirea superficiei.»

Singura deosebire este aceea că în acest caz legiuitorul face trimitere la constituirea dreptului de superficie prin act juridic, prin voința proprietarului, care înțelege să despartă dreptul și să-l transmită către doi proprietari distincți, transmițând unei persoane proprietatea asupra construcției și păstrând pentru sine sau transmițând altuia proprietatea asupra terenului.

O asemenea situație putem întâlni cu precădere în materia legatelor, când de cuius înțelege să transmită unui succesor, dreptul de proprietate asupra construcției și altuia proprietatea asupra terenului aferent, caz în care se naște de iure, fără o stipulație expresă în acest sens, așa cum arată și art. 693 alin. 3 Noul Cod civil teza finală, un drept de superficie asupra terenului în patrimoniul persoanei care a dobândit doar proprietatea asupra construcției.

Nimic nu împiedică însă legiuitorul să creeze un asemenea drept de superficie asupra terenului, ca efect al constituirii unui drept de proprietate asupra unei construcții.

Aceasta este și situația în cauza prezentă, Statul, unic proprietar asupra terenului și a construcției, înțelege să transmită prin lege doar dreptul de proprietate asupra construcției în care funcționează serviciile poștale, în proprietatea noilor regii autonome înființate în lege și, deși nu dispune cu privire la terenul ce se menține în proprietatea sa, constituie în același moment prin lege un drept de folosință asupra terenului aferent construcției, sub forma dreptului de superficie, drept fără de care dreptul de proprietate asupra porțiunii de clădire nu s-ar putea exercita în plenitudinea sa.

De altfel în majoritatea exemplelor de practică judiciară depuse la dosarul cauzei, o situație foarte asemănătoare fiind cea care a făcut obiectul litigiului în dosarul civil nr. 11733/325/2016 în care s-a pronunțat Sentința civilă nr. 12779/20.10.2017 a Judecătoriei Timișoara, rămasă definitivă prin respingerea apelului (filele15-21 dosarul Tribunalului (...), dar și în celelalte hotărâri depuse în apel, instanțele judecătorești au recunoscut Companiei Naționale Poșta Română dreptul de proprietate asupra clădirilor din patrimoniul propriu, dobândit ope legis dar și un drept de folosință asupra terenului aferent, fără însă a clarifica natura juridică a acestei folosințe.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept Curtea în baza art. 480 alin. 2 Cod de procedură civilă a admis apelul civil declarat de către apelanta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ POȘTA ROMÂNĂ S.A., cu sediul în (...), în contradictoriu cu intimatul-pârât MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în sector 5, București, Bulevardul Libertății, nr. 16 și apelantul-pârât MUNICIPIUL (...) prin PRIMAR, cu sediul în (...) (...), împotriva Sentinței civile nr. (...)/C din 18 februarie 2020, pronunțată de Tribunalul (...) în dosar nr. (...), pe care o schimbă în parte în sensul că:

A respins ca nefondată excepția de inadmisibilitate a capătului 1 din cererea de chemare în judecată, invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ POȘTA ROMÂNĂ S.A., în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și MUNICIPIUL (...) prin PRIMAR.

A constatat că reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ POȘTA ROMÂNĂ S.A., a dobândit prin efectul legii, potrivit articolelor 1 și 5 din Legea 15/1990 coroborat cu articolul 1, articolul 2 din H.G. 448/1991 și articolul 6 din Anexa 2 din H.G. 448/1991 și cu articolul 3 alineatul 3 și 4 din H.G. nr. 371/1998:

1. dreptul de proprietate asupra imobilului construcție reprezentat de un spațiu, situat la parterul complexului comercial din (...), strada (...), nr. (...), județul (...), cu o suprafață construită de 257,96 mp și o suprafață utilă de 210,91 mp., compusă din sală clienți cu ghișee, două magazii colete externe, birou, două holuri, toaletă, două săli de colete, casierie și vestiar, înscris în CF Colectiv nr. (...) (...) sub nr. topografic (...)/323, cât și

2. dreptul de folosință sub forma unui drept de superficie aspra terenului aferent construcției în suprafață de 129/2177 mp. înscris în CF Colectiv nr. (...) (...) sub nr. topografic (...)/323, așa cum au fost acestea identificate prin raportul de expertiză topografică nr. (...)/11.11.2019 și anexele acestuia, efectuat de (...) în dosar (filele 97-105 dosarul Tribunalului (...), ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.

În consecință a admis și capetele de cerere accesorii și în baza art. 28 și 29 din Legea nr. 7/1996, a dispus înscrierea în Cartea Funciară (...) (...) sub nr. topografic (...)/323, în condițiile legii, a dreptului de proprietate asupra construcției și a dreptului de superficie asupra terenului aferent, recunoscute prin prezenta hotărâre în favoarea reclamantei Compania Națională Poșta Română S.A.

2. Cu privire la apelul formulat de apelantul pârât reclamant reconvențional Municipiul (...) prin Primar, Curtea a reținut următoarele:

Municipiul (...) contestă în esență respingerea cererii sale reconvenționale de către instanța de fond, apreciind că această soluție este eronată și că reclamantul reconvenient este îndreptățit a primi contravaloarea sumei de 6966 lei, reprezentând echivalentul folosinței suprafeței de 129 mp, teren folosit fără drept de reclamantă, teren aflat în proprietatea Statului dar în administrarea Municipiului (...) prin Primar potrivit Legii nr. 215/2001, arătând că temeiul juridic al pretenției proprii este răspunderea civilă delictuală, reglementată de art. 1349 și 1357 Cod civil.

S-a apreciat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, prejudiciul constă în folosirea suprafeței de 129 mp teren, lipsind astfel pârâtul reclamant reconvențional de folosința acestei suprafețe de teren și de posibilitatea de a-i culege fructele. Fapta ilicită se apreciază a fi folosirea terenului fără a deține un titlu valabil, apreciindu-se că e îndeplinită și condiția raportului de cauzalitate între faptă ilicită și prejudiciu cât și vinovăția care nu trebuie să îmbrace forma intenției, fiind suficientă o simplă culpă chiar și culpa cea mai ușoară.

Cu privire la cererea reconvențională instanța de fond a reținut că aceasta este nefondată și a respins-o reținând că pârâtul reclamant reconvențional nu a dovedit că deține un drept de administrare al terenului în litigiu, neputându-se susține astfel că a suferit un prejudiciu prin lipsa de folosință.

Soluția instanței de fond cu privire la cererea reconvențională este corectă, însă nu pentru argumentul că nu ar exista dispoziții legale care conferă un drept de administrare unităților administrativ teritoriale pentru bunurile aflate în domeniul privat de interes local al Statului sau pentru că ar fi necesar un act expres în acest sens, așa cum a reținut instanța de fond.

Temeiurile pentru care Municipiul (...), care de regulă, potrivit dispozițiilor legale ar putea avea un drept de administrare a bunurilor imobile ale Statului de interes local, nu deține un drept de administrare propriu asupra imobilului teren în litigiu, decurge din înscrisurile de la dosar, din lege și din hotărârile de guvern, analizate pe larg cu ocazia soluționării apelului reclamantei.

Astfel, așa cum s-a reținut deja în acest caz, din Decizia nr. (...)/20 mai 1971 (fila 22 dosarul Judecătoriei (...) rezultă că la acel moment clădirea spațiului comercial situat pe str. (...), nr. (...) din (...), în valoare de 597.319, 94 lei se afla în administrarea operativă directă a Întreprinderii Comerciale de Stat «Textile-Încălțăminte» (...) iar în baza Decretului 409/1955 și a art. 47 din Legea 57/1968 prin Decizia nr. (...)/20 mai 1971 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului (...) se transmite cu începere din 31 decembrie 1970 clădirea din incinta complexului comercial din str. (...), din administrarea operativă directă a Întreprinderii Comerciale de Stat «Textile-Încălțăminte» (...), în administrarea operativă a întreprinderilor specificate în Anexa nr. 1 ce face parte din hotărâre, printre care se afla și Poșta.

Potrivit art. 1 din Decretul nr. 409/1955 ce a stat la baza acestei transmisiuni, «transmiterea în administrare a bunurilor proprietatea statului, între instituțiile centrale de stat, sfaturile populare și unitățile tutelate de acestea, se face fără plată.»

La data apariției Legii 15/1990 situația era neschimbată terenul aflându-se în folosința poștei și a celorlalte întreprinderi cu drept de administrare operativă asupra construcției, printr-o atribuire directă de către Stat.

Ulterior prin articolele 1 și 5 din Legea 15/1990 coroborat cu articolul 1, articolul 2 din H.G. 448/1991 și articolul 6 din Anexa 2 din H.G.448/1991 și cu articolul 3 alineatul 3 și 4 din H.G. nr. 371/1998 dreptul de proprietate asupra clădirii și dreptul de folosință sub forma unui drept de superficie pentru terenul aferent de 129 mp, se transmite în mod direct de la Stat, ope legis, către antecesorii în drepturi ai reclamantei, organizați în regii autonome și în final reclamantei Compania Națională Poșta Română S.A.

Rezultă deci că potrivit legislației speciale indicate mai sus terenul în litigiu nu a fost niciodată în administrarea Municipiului (...) ci a fost transmis prin legi succesive în mod direct în folosința regiilor autonome, antecesoarele în drepturi ale reclamantei, și în final în folosința acesteia.

Mai mult temeiul juridic al pretențiilor pârâtului reclamant reconvenient Municipiul (...) este răspunderea civilă delictuală în baza art. 1349 și 1357 Cod civil, care presupune dovada săvârșirii unei fapte ilicite, cu vinovăție, care să producă un prejudiciu, precum și un raport de cauzalitate directă între fapta ilicită și prejudiciu.

Reclamantul reconvenient susține că fapta ilicită ar fi folosirea terenului fără a se deține un titlu valabil, or din actele normative enunțate pe larg în cele de mai sus rezultă că întotdeauna a existat un titlu valabil mai precis un act normativ pe care reclamanta Compania Națională Poșta Română și antecesoarele acesteia în drepturi și-au fundamentat dreptul de folosință al terenului, acte normative prin care s-a născut și dreptul de proprietate al acestora asupra construcțiilor de pe teren, în concret articolelor 1 și 5 din Legea 15/1990 coroborat cu articolul 1, articolul 2 din H.G. 448/1991 și articolul 6 din Anexa 2 din H.G.448/1991 și cu articolul 3 alineatul 3 și 4 din H.G. nr. 371/1998.

Or, o folosință fundamentată pe acte normative nu poate fi apreciată sub nici o formă ca o folosință lipsită de un titlu valabil.

În sensul art. 1349 Cod civil există faptă ilicită atunci când o persoană încalcă regulile de conduită pe care legea le impune și aduce astfel atingere drepturilor și intereselor legitime ale altor persoane.

Rezultă deci fără echivoc că pentru a exista o faptă ilicită trebuie să existe o încălcare a legii de autorul acesteia, mai precis încălcarea unei norme juridice care protejează drepturile și interesele legitime ale unui terț.

Or, în speță reclamanta reconvenientă nu a arătat în ce constă fapta ilicită, respectiv care este norma juridică încălcată de pârâtul reconvenient și care îi protejează interesele. În mod evident existența unei pretinse folosințe nelegitime nedovedite, nu este o faptă ilicită, astfel încât în lipsa unei fapte ilicite dovedite, în mod legal și temeinic a reținut instanța de fond că nu sunt întrunite condițiile art. 1349 Cod civil și 1357 Cod civil.

Se face trimitere într-o singură frază în apel la principiul îmbogățirii fără justă cauză, faptă licită care însă nu a fost invocată în fața instanței de fond, obiectul cauzei neputând fi schimbat direct în apel, potrivit art. 478 alin. 3 Cod de procedură civilă, astfel încât analiza acestei instituții noi, invocate direct în apel, a fost respinsă, fără a se putea analiza pe fondul ei.

Pentru aceste motive de fapt și de drept Curtea în baza art. 480 alin. 1 Cod de procedură civilă a respins ca nefondat apelul civil declarat de către apelantul-pârât MUNICIPIUL (...) prin PRIMAR, împotriva Sentinței civile nr. (...)/C din 18 februarie 2020, pronunțată de Tribunalul (...).

Domenii speta

Spete similare