Condițiile în care fapta agentului constatator de întocmire a procesului-verbal de contravenţie, anulat prin decizie definitivă, poate atrage răspunderea civilă delictuală a acestuia

Prin cererea adresată Tribunalului Suceava – Secţia I civilă şi înregistrată sub număr unic ECRIS 1452/86/2020, reclamantul P.V.G. a chemat în judecată pe pârâţii Inspectoratul de Poliţie Judeţean  şi S.D.I., solicitând obligarea pârâţilor la plata prejudiciilor morale în cuantum de 270.000 lei ca urmare a conduitei ilicite a acestora, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Suceava prin sentinţa civilă nr. 156 din 26 ianuarie 2021 a respins, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtului S.D.I.

A respins, ca nefondată, acţiunea civilă având ca obiect „pretenţii” formulată de către reclamantul P.V.G., în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul de Poliţie Judeţean şi S.D.I.

A respins, ca nefondată, cererea reclamantului de obligare a pârâţilor la cheltuieli de judecată.

A dispus ca suma de 100 lei - taxă de timbru pentru care s-a acordat reclamantului ajutor public judiciar prin încheierea camerei de consiliu nr. 230/10.06.2020, să rămână în sarcina statului.

Prioritar, instanţa a respins, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtului S.D.I.

S-au avut în vedere în acest sens dispoziţiile art. 36 teza I Cod procedură civilă, potrivit cu care „calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii”.

Or, faţă de obiectul acţiunii, prin care reclamantul a invocat un raport juridic litigios dintre el şi pârât, formal pârâtul are calitate procesual pasivă, urmând ca în aplicarea tezei a II-a a art. 36 Cod procedură civilă, existenţa sau inexistenţa drepturilor şi obligaţiilor afirmate, adică a faptelor imputate pârâtului, respectiv a răspunderii acestuia, să fie analizate ca o chestiune de fond.

Analizând, pe fond, actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut următoarele:

În fapt, prin procesul-verbal de contravenție seria PA nr. 0273188 încheiat la data de 11.05.2018 de I.P.J - Secția de Poliție Rurală nr. 3 M., numitul P.V.G. a fost sancționat cu 500 lei amendă pentru săvârșirea contravenției prevăzute de art. 32 alin. 1 lit. b din OUG nr. 34/2008, reținându-se în sarcina acestuia că, la data de 11.05.2018, orele 14:15, a apelat serviciul de urgențe S.N.U.A.U.-112, semnalând în mod fals că numitul M.D. circulă pe DC 56 B, pe raza cătunului Călugărița, com. Horodnic de Jos, cu autoturismul cu nr. de înmatriculare SV 10 B.. fără a avea I.T.P. valabilă.

Prin decizia nr. 327/25.03.2020 pronunțată de Tribunalul Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. 3446/285/2018, definitivă, s-a admis apelul reclamantului P.V.G., s-a schimbat în tot sentinţa nr. 1197/22.04.2019 pronunţată de Judecătoria Rădăuţi, s-a admis plângerea contravenţională formulată de către reclamant și s-a dispus anularea procesului-verbal anterior menţionat, reţinând instanţa de control judiciar, în esenţă, faptul că reclamantul nu a acţionat cu rea-credinţă atunci când a apelat la numărul 112, intenţia acestuia fiind de a îndeplini o îndatorire civică, chiar în contextul în care el a mai reclamat şi în alte dăţi diferite fapte ce privesc aceeaşi persoană, iar organele de politie chiar s-au prezentat la locuinţa persoanei în cauză, neprezentând vreo relevanţă împrejurarea că reclamantul avea la îndemână şi alte mijloace (sesizarea altor autorităţi), iar nu neapărat apelarea la numărul de urgenţă 112.

Ulterior litigiului, la data de 28.05.2020, reclamantul a formulat prezenta acțiune prin care a solicitat obligarea pârâţilor Inspectoratul Județean de Poliție şi S.D.I. la plata sumei de 270.000 lei cu titlu de prejudiciu moral suferit ca urmare a întocmirii în mod neîntemeiat a procesului-verbal de contravenție anulat, reclamantul motivând că a fost sancționat pe nedrept, discreţionar, pentru că aşa a dorit agentul constatator (pârât 2), acesta interpretând de la sine putere că apelarea la 112 constituie contravenţie, şi fără a verifica toate aspectele reclamate (anume dacă M.D. deţine o societate comercială autorizată pentru a presta lucrări de excavare, dacă are licenţă de transport pentru autoutilitara SV 10 B.., nu doar ITP valabil); mai mult, sancţiunea a servit ca mijloc de probă în dosar nr.1070/285/2018*, pe care M.D. i l-a intentat, pentru daune morale, prima instanţă (prin sentinţa civilă nr. 3108/01.10.2018 a Judecătoriei Rădăuţi, desfiinţată însă în apel prin decizia nr. 328/2020 a Tribunalului Suceava), însuşindu-şi punctul de vedere înaintat de către prim-pârât cu adresa nr. 399860/11.06.2018 prin care a trecut sub tăcere că la acea dată procesul-verbal era contestat; reclamantul a mai arătat că, pe lângă efortul financiar necesitat de prezentarea sa la proces, a fost nevoit să suporte consecinţe pe plan social, care constau în aceea că era asimilat unei persoane necredibile, care sesizează lucruri închipuite şi abuzează de instituţiile statului, suferind astfel grave prejudicii de imagine, precum şi privind cinstea şi onoarea sa.

În drept, potrivit art. 1349 Cod civil, orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Totodată, cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire, răspunde de prejudiciile create, fiind obligat să le repare integral.

Art. 1357 Cd civil detaliază condițiile răspunderii civile delictuale, stipulând că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă săvârșită cu vinovăție este obligat să îl repare, fiind luată în considerare şi cea mai ușoară culpă. Aşadar, pentru angajarea răspunderii presupusului autor al faptei, victima prejudiciului va trebui să facă proba elementelor răspunderii: fapta ilicită, prejudiciu, raport de cauzalitate, vinovăție. În absența oricăruia dintre aceste elemente, angajarea răspunderii civile delictuale a presupusului autor nu este admisibilă.

De asemenea, pentru angajarea răspunderii comitentului în temeiul art. 1373 Cod civil este necesar ca în persoana prepusului să fie întrunite condițiile răspunderii pentru fapta proprie prevăzute de art. 1357 cod civil (cu excepţia vinovăţiei), precum și condițiile speciale privind existența raportului de prepușenie și cea a săvârșirii faptei „în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate”.

Tribunalul a reținut că la data încheierii procesului-verbal de contravenție seria PA nr. 0273188 încheiat la data de 11.05.2018, agentul constatator S.D.I. se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu, fiind angajat la Postul de Poliţie H.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei faptei ilicite, aceasta reprezintă acțiunea sau inacțiunea contrară legii care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.

În speţă, reclamantul a arătat că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii imputată secund-pârâtului ar consta în întocmirea în mod abuziv și neîntemeiat a procesului verbal de contravenție seria PA nr.0273188/11.05.2018, actul sancționator fiind ulterior anulat prin decizia civilă nr. 327/25.03.2020 pronunțată de Tribunalul Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. 3446/285/2018.

Contrar susținerilor reclamantului, instanța a apreciat că agentul constatator S.D.I., în calitate de prepus al pârâtei IPJ, nu a săvârșit nicio faptă proprie ilicită, dimpotrivă, şi-a exercitat o atribuție de serviciu conferită de art. 26 alin. l pct. 12 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, potrivit căruia „Poliția Română are următoarele atribuții principale: constată contravenții și aplică sancțiuni contravenționale, potrivit legii”.

De remarcat că în speţă nu se contestă această competenţă a secund-pârâtului.

Împrejurarea că, ulterior, procesul-verbal de contravenţie a fost anulat de către instanța de judecată nu oferă reclamantului posibilitatea de a obține repararea eventualelor prejudicii suferite în urma întocmirii actului sancționator.

Într-adevăr, un proces-verbal încheiat de agentul constatator nu are valoare absolută.

Tocmai din acest motiv s-a prevăzut posibilitatea contestării acestuia prin intermediul OG nr. 2/2011.

Dar anularea unui proces-verbal de contravenție nu presupune automat că agentul constatator care l-a întocmit a săvârșit abuzuri și ilegalități de natură să atragă răspunderea sa delictuală.

A admite aceasta ar însemna ca niciun agent de poliţie să nu mai constate contravenții și să nu mai întocmească procese-verbale din temerea de a nu răspunde patrimonial pe viitor.

Mai mult, probatoriul administrat în cauză relevă că pârâtul-agent constatator nu a săvârșit nicio faptă ilicită, activitatea sa fiind circumscrisă rigorilor legii, iar nu cu intenţia de a proteja sau de a da satisfacţie unei persoane apropiate lui, cum fără temei pretinde reclamantul.

Interesează sub acest aspect motivul anulării procesului-verbal de contravenţie, acesta fiind strict o chestiune de apreciere asupra conduitei reclamantului, care în speţă a fost interpretată diferit de agentul constatator, respectiv de instanţă.

Astfel, în timp ce agentul constatator a apreciat că fapta reclamantului îmbracă caracter contravenţional, fiind vorba despre apelarea falsă, cu rea-credinţă, a nr. unic de urgenţă, aceeaşi opinie având-o şi judecătorul de primă instanţă, făcând trimitere la o stare de vădită duşmănie între reclamant şi numitul M.D. (a se vedea sentinţa nr. 1197/22.04.2019), instanţa de control judiciar a statuat contrariul, anume că reclamantul nu a acţionat cu rea-credinţă ci, doar bănuind că M.D. ar săvârşi o faptă antisocială, a denunţat-o, dintr-un pur simţ civic, fiind fără relevanţă pentru instanţa de control judiciar istoricul relaţiilor dintre cei doi.

Dar faptul că două autorităţi ale statului, cărora reclamantul li s-a adresat, au avut opinii diferite în privinţa aceluiaşi aspect, nu înseamnă că una dintre ele, în speţă autoritatea care a hotărât în defavoarea reclamantului, ar trebui să răspundă în faţa acestuia, doar pentru că şi-a exercitat o atribuţie de serviciu.

De altfel, însuşi reclamantul a admis în plângere că ne aflăm într-o situaţie de interpretare a textului legal al contravenţiei, apreciind însă, fără vreun fundament probator, că agentul constatator ar fi acţionat abuziv, prin exces de putere.

În acest sens, reclamantul a pretins că agentul constatator nu ar fi verificat toate faptele reclamate, că acea sesizare telefonică prin 112, de la orele 14:15, ar fi privit şi alte ilegalităţi ale numitului M.D., anume lucru la negru, lipsă licenţă de transport, pe care agentul constatator le-ar fi „muşamalizat”, susţineri neprobate însă prin probatoriul pe care acesta l-a administrat (înscrisuri, martoră), în lipsa cărora rămân valabile menţiunile din fişa de intervenţie la eveniment, în care obiectul sesizării a privit doar chestiunea ITP-ului (fila 50 dosar ataşat nr. 3446/285/2018). Oricum, poate fi vorba, cel mult, de o omisiune a agentului constatator de a analiza toate faptele reclamate, iar nu de o intenţie de muşamalizare a unor fapte, cum fără temei probator pretinde reclamantul.

În fine, instanţa nu găseşte nimic ilicit nici în conduita procesuală exprimată de pârâţi (mai exact, Postul de Poliţie H.) în dosar nr.1070/285/2018*, de a fi prezentat sesizările depuse de către reclamant împotriva numitului M.D., precum şi modul lor de soluţionare, cu referire inclusiv la procesul-verbal de contravenţie, din moment ce acele informaţii erau reale, procesul-verbal exista, nefiind anulat la acel moment, astfel că trebuia menţionat.

Concluzionând, neexistând faptă ilicită, nu se poate vorbi de răspundere delictuală, pentru fapta proprie, ori a altuia, nefiind cazul a fi analizate, deci, şi celelalte condiţii legale, dat fiind caracterul lor cumulativ.

Pentru toate considerentele de fapt şi de drept învederate, instanţa a respins ca nefondată acţiunea.

Faţă de soluţia pronunţată, culpa procesuală în sensul art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă aparţine reclamantului, astfel că a fost respinsă ca nefondată cererea acestuia de obligare a pârâţilor la cheltuieli de judecată.

În baza art. 19 alin. 1 din OUG nr. 51/2008 dispune ca suma de 100 lei - taxă de timbru pentru care s-a acordat reclamantului ajutor public judiciar prin încheierea camerei de consiliu nr. 230/10.06.2020, să rămână în sarcina statului.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul P.V.G., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivare a arătat că urmare a comunicării sentinţei apelate a luat act de faptul că din cele 12 pagini ale acesteia doar 3 pagini jumătate reprezintă întreaga motivare a soluţiei adoptate în cauză, restul paginilor reprezintă o copie fidelă a apărărilor părţilor. Pe lângă faptul că cele trei pagini sunt superflue, hotărârea judecătorească emisă este nemotivată în drept.

Potrivit art. 425 alin. l lit. b) Cod procedură civilă, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar fiind lipsită de suport probator legal şi pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. I lit. b) Cod procedură civilă.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţa art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Indiscutabil, orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul să prezinte judecătorului observaţiile şi argumentele sale de a pretinde organului judiciar să le examineze pe acestea în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt corect examinate de către instanţă, instanţă care are în mod necesar obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă, cel puţin pentru a le aprecia pertinente.

Pe de altă parte, nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti echivalează practic cu soluţionarea procesului fără a intra în fondul acţiunii, de natură prin urmare să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare, în temeiul prevederilor art. 498 alin. 2 Cod procedură civilă.

Într-adevăr, atâta timp cât în considerente instanţa nu analizează probele care au fost administrate, nu stabileşte împrejurările de fapt esenţiale în cauză, nu evocă substanţiale şi procedurale incidente şi aplicarea lor în speţă, soluţia exprimată prin dispozitiv rămâne nesusţinută şi pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o prevăd. O astfel de hotărâre devine arbitrară şi nu permite exercitarea controlului judiciar, obligând la o casare cu trimitere chiar dacă, strict teoretic, instanţa s-a pronunţat pe „fond”, respingând acţiunea nu pe excepţtie ci ca „neîntemeiată”.

Pornind de la aceste aspecte de ordin teoretic, trebuie de constatat că, în speţă, instanţá de fond nu s-a pronunţat în nici un fel asupra argumentelor motivelor ridicate pe calea cererii de chemare în judecată cât şi acelora ulterioare, simpla menţionare a motivelor expuse în cererea de chemare în judecată şi nemotivarea cauzelor care conduc la respingerea acţiunii nu echivalează cu soluţionarea cauzei, în acest sens motivarea primei instanţe nu întruneşte cerinţele procedurale prevăzute de art. 425 alin. l lit. b) Cod procedură civilă, pentru că nu arată, în concret, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi care au condus la respingerea cererii şi argumentele pentru care a înlăturat susţinerile sale.

Or, în aceste condiţii, a fost încălcat dreptul apelantului reclamant la un proces echitabil şi i s-a cauzat o vătămare procesuală, care nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea prevederilor art. 480 alin. 3 Cod procedură civilă, respectiv casarea în totalitate a sentinţei atacate şi trimiterea spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond a cererii formulate pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.

În ceea ce priveşte netemeinicia soluţiei adoptate de instanţa de fond a arătat că pârâtul ag. S.D. ar fi procedat corect însă, instanţa de judecată investită cu soluţionarea prezentei cauze, omite existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive care a statuat, dincolo de orice dubiu, sancţiunea aplicată de pârâtul S.I. în serviciul IPJ nu are corespondent în realitate, sens în care sancţiunea a fost anulată. Aprecierile instanţei de fond din paragraf 5-6 din pagina 11 a sentinţei apelate conduc la ideea că organele statului, chiar dacă acţionează discreţionar, acestea nu trebuie să răspundă în faţa legii. Acest raţionament al instanţei de fond contravine chiar normei constituante din art. 16 alin. 1 şi 2 din Constituţie care, printre altele, stabilesc egalitatea în faţa legii fără privilegii discriminări precum şi că „Nimeni nu este mai presus de lege”. Or, raţionamentul instanţei enunţat în paragrafele menţionate, alimentează ideea că lucrătorii se bucură de imunitate în faţa legii însă, această imunitate, este una fictivă.

„ ... anularea unui proces verbal de contravenţie nu presupune automat că agentul constatator care l-a întocmit a săvârşit abuzuri şi ilegalităţi de natură să atragă răspunderea sa delictuală.

A admite aceasta ar însemna ca nici un agent de poliţie să nu mai constate contravenţii şi să nu mai întocmească procese verbale din temerea de a nu răspunde patrimonial pe viitor” – paragaf. 5 şi 6 din pag. 11 al sentinţei apelate.

În acest sens, în contrazicerea raţionamentului instanţei vine art. 4 din Legea 360/2002, cu modificările şi completările ulterioare, privind statutul poliţiştilor. Dispoziţii care arată că „(l) Poliţistul este obligat să respecte drepturile libertăţile fundamentale ale omului, Constituţia şi legile ţării, jurământul de credinţă faţă de România, prevederile regulamentelor de serviciu şi să îndeplinească dispoziţiile legale ale şefilor ierarhici privind activitatea sa profesională. (2) Poliţistul răspunde, în condiţiile legii, pentru modul în care execută atribuţiile de serviciu.”

Deci, cu alte cuvinte, poliţistul răspunde, conform legii, de modul în care-şi exercită atribuţiile de serviciu. În speţă există material probator - înscrisuri, dosarul ataşat nr. 3446/86/2018, declaraţii martor - care confirmă şi arată modul în care a fost încheiat procesul verbal de contravenţie şi sancţionare a sa, precum şi răspândirea acestuia pentru a arăta mulţimii că P.V.G.este contravenient.

Dacă ar fi aşa cum spune instanţa de fond, cum că poliţistul nu răspunde de modul în care emite procesele verbale şi împarte sancţiuni, ar însemna anarhie şi deschiderea uşii largi a abuzului precum şi inutilitatea instanţei de judecată. Interpretând ceea ce afirmă instanţa în cele două paragrafe citate, se concluzionează că poliţistul, în exercitarea funcţiei emiterii proceselor verbale, are o oarecare imunitate însă drepturile libertăţile sale cetăţeneşti înscrise în Constituţie sunt puse în paranteze. Mai mult decât atât chiar legea îl obligă pe poliţist, ca şi pe ceilalţi funcţionari ai statului, la respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, Constituţia şi legile ţării.

Aşadar, după cum rezultă din mijloacele de probă administrate în cauza de faţă care trebuie avute în vedere la soluţionarea prezentei acţiuni civile, solicită admiterea apelului formulat împotriva sentinţei apelate şi admiterea cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată.

În drept, a invocat art. 466 şi urm. din Codul de procedură civilă.

În dovedire solicită încuviinţarea probei cu înscrisuri, precum şi cu altă probă care ar rezulta din dezbateri.

Intimaţii pârâţi au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului.

Verificând, în limitele motivelor de apel, conform art. 477, art. 479 alin. 1 C.pr.civ., stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea de către prima instanţă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, curtea a reţinut următoarele:

O primă critică a reclamantului apelant vizează nemotivarea hotărârii de către prima instanţă.

Potrivit art. 425 alin. 1 lit. b C.proc.civ. hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Trebuie avut în vedere faptul că motivarea unei hotărâri judecătoreşti ridică o problemă de conţinut, relevantă fiind consistența analizei juridice şi pertinenţa argumentelor aduse de instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate şi nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecinţă, calitatea unei motivări şi implicit respectarea exigenţelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor şi de corectitudinea raţionamentului care a stat la baza pronunţării soluţiei.

În egală măsură, trebuie avut în vedere şi faptul că obligaţia judecătorului de a-şi motiva soluţia pronunţată, aşa cum această obligaţie este impusă de prevederile textului de lege mai sus menţionat, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv  a fiecărui motiv de critică formulat şi nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părţi în susţinerea, respectiv în combaterea pretenţiilor/criticilor cu care a fost învestit. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii.

Or, analizând considerentele primei instanţe, curtea constată că aceasta a stabilit mai întâi situația de fapt cu trimitere la probele administrate în cauză, apoi a analizat în detaliu întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în speţă, raportat la situaţia de fapt, temeiul legal invocat de reclamant şi argumentele acestuia, prin urmare curtea apreciază că hotărârea primei instanţe este motivată, corespunzând exigențelor textului legal citat, critica reclamantului apelant fiind neîntemeiată. Faptul că acesta nu este de acord cu argumentele primei instanţe nu semnifică faptul că aceasta nu a motivat hotărârea după cum şi numărul de pagini în care este expus raționamentul instanței nu este relevant, important fiind ca aceasta să expună în mod clar şi concis motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină soluția pronunțată.

Temeiul legal al cererii reclamantului este reprezentat de dispoziţiile art. 1349, art. 1357 şi 1373 Cod civil, în motivare arătând în esenţă că fapta ilicită săvârșită de pârâtul S.I.D. este întocmirea procesului verbal de contravenție prin care l-a sancționat contravențional cu amendă, proces-verbal anulat de instanță la cererea sa, faptă de natură a-i aduce atingere imaginii, cinstei şi onoarei, implicând şi efectuarea de cheltuieli cu procesul. Pârâtul I.P.J. a fost chemat să răspundă în calitate de comitent pentru fapta prepusului, conform art. 1373 Cod civil.

Potrivit art. 1357 alin. 1 din Codul civil cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Rezultă că pentru atragerea răspunderii civile delictuale trebuie îndeplinite cumulativ patru condiţii: existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi a vinovăţiei.

O faptă este o ilicită atunci când este contrară legilor imperative şi bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective sau cel puţin a intereselor legitime ale altor persoane, interese care nu sunt potrivnice normelor juridice şi moralei.

Se reţine şi faptul că, pentru a rămâne în sfera licitului, drepturile civile trebuie exercitate în limitele prevăzute de lege sau a celor care decurg din bunele moravuri şi cu bună-credinţă. În acest sens, art. 15 Cod Civil dispune: „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”. De asemenea, art. 14 alin. 1 Cod Civil prevede: „Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să-şi exercite drepturile (...) cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri”.

Exercitarea drepturilor prin depăşirea limitelor lor juridice ori cu rea-credinţă, contrar ordinii publice şi exigenţelor care rezultă din conţinutul bunelor moravuri constituie o conduită ilicită sau un abuz de drept. Dacă printr-o astfel de conduită ilicită sau abuzivă se cauzează altuia un prejudiciu, autorul său poate fi obligat să îl repare.

În speţă, este necontestat prin cererea de apel că procesul-verbal contravenţional seria PA nr. 0273188 a fost întocmit la data de 11.05.2018 de pârâtul S.I.D. în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu, acesta fiind agent de poliţie în cadrul Postului de poliţie M., desemnat să efectueze cercetări pentru verificarea sesizării efectuate de către reclamant la numărul de urgenţă 112 privind pretinse fapte nelegale ale numitului M.D. Reclamantul a fost sancţionat pentru că ar fi sesizat în mod fals la numărul de urgenţă faptul că numitul M.D. circula fără a avea ITP valabil, fapta acestuia fiind contravenţie conform art. 32 alin. 1 lit. b din OUG nr. 34/2008.

Prin urmare, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, pârâtul l-a sancţionat pe reclamant în temeiul unei dispoziţii legale care reglementa ca şi contravenţie fapta de  alertare falsă a agenţiilor specializate de intervenţie. Art. 3 alin. 1 lit. b) din acest act normativ definea alertarea falsă  că fiind utilizarea intenţionată a numărului 112 pentru determinarea alarmării sau intervenţiei agenţiilor specializate de intervenţie în mod nejustificat.

Curtea a apreciat că, pentru ca întocmirea procesului verbal de contravenţie să fie considerată o faptă ilicită, era necesar ca exercitarea dreptului prevăzut de lege de aplicare a sancţiunii contravenţionale să fi fost abuzivă, cu intenţia de a vătăma, de a păgubi, în mod excesiv, nerezonabil. Ar fi fost astfel situaţia dacă se demonstra, de exemplu, că fapta în materialitatea ei nu exista ori dacă sancţiunea se aplica în lipsa unei dispoziţii legale care să reglementeze contravenţia pentru care s-a aplicat amenda contravenţională. Nu este suficient faptul că procesul-verbal de contravenţie a fost anulat pentru a se aprecia că exercitarea dreptului de a aplica sancţiunea a fost abuzivă, contrar aprecierii apelantului.

Din probele administrate în cauză rezultă că reclamantul a apelat numărul de urgenţe 112 în aceeași zi cu privire la mai multe fapte pretins ilegale care ar fi fost săvârșite de către numitul M.D.  ( autoutilitara acestuia nu are licență de transport, nu are ITP, conducătorul auto pare a fi sub influența băuturilor alcoolice). Reclamantul a fost sancţionat însă doar cu privire la faptul că ar fi sesizat în mod fals că autoutilitara nu are ITP valabil. Însă, cu privire la această faptă, prin Decizia nr. 327/25.03.2020 a Tribunalului Suceava, Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, prin care s-a admis recursul reclamantului şi plângerea contravenţională, fiind anulat procesul-verbal contravenţional seria PA nr. 0273188/11.05.2018, nu s-a reţinut că fapta nu ar exista în sensul că de fapt cele sesizate de reclamant se confirmă, contrar celor reținute în procesul-verbal, ci s-a apreciat că sesizarea nu s-a făcut cu rea credinţă, ci cu intenția de a îndeplini o îndatorire civică, fapta petentului neconstituind contravenția reţinută în sarcina sa.

Prin urmare, astfel cum în mod corect a reţinut prima instanţă, instanţa de recurs a apreciat în mod diferit conduita reclamantului spre deosebire de pârât şi de prima instanţă care respinsese plângerea contravenţională, fiind o apreciere diferită asupra încadrării faptei reclamantului în dispozițiile legale care reglementau contravenția în raport de intenţia cu care s-a apreciat că acesta a făcut sesizarea.

În concluzie, nu s-a făcut dovada că sancţionarea reclamantului s-a făcut în mod abuziv, iar consecinţele sancţionării reclamantului au fost înlăturate prin anularea procesului-verbal de contravenţie. În plus acesta a solicitat în acel proces cheltuieli de judecată pe care le-a şi obţinut în măsura dovedirii lor. Din declarația martorei propuse de reclamant nu rezultă că aceasta are cunoştinţă despre împrejurările în care s-a întocmit procesul-verbal, ci doar ştie că reclamantul a făcut sesizare la poliţie şi a auzit de la o altă persoană că acesta ar fi fost amendat, ceea ce nu demonstrează caracterul abuziv al sancționării. Presupunerile reclamantului privind angajarea pârâtului, intervenția primarului localității în întocmirea procesului-verbal sunt simple speculaţii ale acestuia în lipsa unor probe.

Susţinerile orale ale reclamantului apelant la termenul de judecată din data de 21.09.2021 privind lipsa verificărilor cu privire la toate aspectele pe care le-a sesizat serviciului de urgenţă reprezintă o completare a motivelor de apel pentru că vizează o altă faptă pretins ilicită a pârâtului, comisă prin omisiune, aspecte analizate de prima instanţă şi necriticate prin memoriul de apel. Pe cale de consecinţă, instanţa nu se consideră legal sesizată cu analiza acestui motiv de apel, peste termenul de declarare a apelului.

Indicarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul, motivarea apelului se realizează prin însăşi cererea de declarare a căii de atac, aşa cum dispun prevederile art. 470 alin.1 lit. c din Codul de procedură civilă.

Astfel, termenul de motivare a apelului va avea aceeaşi durată cu cel stabilit de lege pentru declararea lui şi curge de la comunicarea hotărârii, în cauză nefiind dată situaţia de excepţie reglementată de art. 470 alin.5 Cod procedură civilă.

Depăşirea unui termen legal imperativ atrage decăderea, astfel cum prevede art. 185 alin.1 teza I din Codul de procedură civilă.

Articolul 477 Cod procedură civilă dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum.

Aceasta semnifică faptul că instanţa de apel este ţinută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel.

Faţă de cele reţinute, Curtea constată, ca şi prima instanţă, că nu s-a făcut în cauză dovada unei fapte ilicite a pârâtului S.D.I. În aceste condiţii nu se pune în discuţie nici răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

Întrucât nu s-a dovedit săvârșirea de către pârât a unei fapte ilicite, nu se mai impune a se analiza îndeplinirea celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale.

Pentru toate aceste considerente, reţinând că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale, raportat la situaţia de fapt reţinută, în baza art. 480 alin. 1 C.pr.civ., curtea a respins apelul ca nefondat şi a respins şi cererea pârâtului intimat S.D.I. de obligare a apelantului la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 452 C.proc.civ, întrucât nu s-a probat efectuarea de cheltuieli.

Domenii speta

Spete similare