Fixarea de către instanța de executare a sumelor definitive datorate creditorului de către debitor cu titlu de penalități de întârziere în temeiul art. 906 alin. 4 Cod procedură civilă. Inadmisibilitate recurs

PROCEDURĂ CIVILĂ

Fixarea de către instanța de executare a sumelor definitive datorate creditorului de către debitor cu titlu de penalități de întârziere în temeiul art. 906 alin. 4 Cod procedură civilă. Inadmisibilitate recurs

- art. 457 alin. 1, art. 651 alin. 4 și art. 906 alin. 4 Cod procedură civilă

O hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. În speță, obiectul cauzei este reprezentat de solicitarea reclamantelor-creditoare de a se fixa, de către instanța de executare, suma definitivă ce li se datorează cu titlu de penalități de întârziere, întrucât au trecut mai mult de trei luni de la data comunicării Încheierii nr. (...)/2020, dată de Judecătoria (...), de aplicare a penalităților, timp în care debitorii nu și-au executat obligația prevăzută în titlul executoriu. Cererea este întemeiată pe dispozițiile art. 906 alin. 4 noul Cod de procedură civilă (cum au fost modificate prin Legea nr. 310/2018)

După modificarea Codului de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018 (în vigoare la data formulării cererii) prevederile art. 906 alin. 4 Cod procedură civilă nu mai conțin nicio dispoziție derogatorie de la regimul juridic de drept comun în privința posibilității de atacare cu apel a încheierilor prin care fixează, de către instanța de executare, suma definitivă ce se datorează cu titlu de penalități de întârziere.

Anterior modificării prin Legea nr. 310/2018, textul art. 906 alin. 4 Cod procedură civilă prevedea în mod expres că instanța de executare pronunță o încheiere definitivă, ceea ce înseamnă că aceasta nu putea fi atacată nici cu apel. După modificarea art. 906 alin. 4 Cod procedură civilă, încheierile pronunțate de instanța de executare în cererile întemeiate pe aceste dispoziții legale sunt supuse numai căii de atac a apelului.

Conform alin. 2 teza finală art. 483 alin. 1 Cod procedură civilă, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului. Raportat la această dispoziție legală, rezultă că hotărârile date de instanțele de apel în procesele prin care se fixează suma definitivă ce se datorează cu titlu de penalități de întârziere nu sunt supuse recursului.

Decizia nr. 369/30.05.2017 a Curții Constituționale, prin care s-a constat că  sintagma “precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv” cuprinsă în art. XVIII alin. 2 din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională, nu este incidentă în prezenta cauză, având în vedere obiectul acesteia (fixarea de către instanța de executare a sumelor definitive datorate creditorului de către debitor cu titlu de penalități de întârziere în temeiul art. 906 alin. 4 Cod procedură civilă).

Curtea de Apel Oradea – Secția I civilă

Sentința civilă nr. 153/R din 19 mai 2022

Prin Sentința civilă nr. (...)/17.03.2021, pronunțată de Judecătoria (...), s-a admis acțiunea formulată de reclamantele (R1), (R2), (R3) și (R4), în contradictoriu cu pârâtele Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor (...) și Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor (...) și în consecință:

S-a stabilit suma definitivă în cuantum de 13.950 lei, pe care fiecare dintre pârâte o datorează reclamantelor, cu titlu de penalități de întârziere pentru neîndeplinirea obligației prevăzute în titlul executoriu constând Sentința civilă nr. (...)/2016 și Decizia civilă nr. (...)/R/2016, ambele pronunțate în dosarul nr. (...)/2005.

Au fost obligate pârâtele la plata către reclamante a sumei definitive de 13.950 lei, fiecare, reprezentând penalități de întârziere.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel atât reclamantele, cât și pârâtele.

Prin Decizia civilă nr. (...)/Ap/10.11.2021, pronunțată de Tribunalul (...), s-a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor (...).

A fost schimbată în parte Sentința civilă nr. (...)/17.03.2021, pronunțată de Judecătoria (...), în sensul că s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor (...). A fost păstrată în rest sentința apelată.

Au fost respinse, ca neîntemeiate, apelurile declarate de apelanta-pârâtă Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor (...) și de apelantele-reclamante (R1), (R2), (R3) și (R4) împotriva aceleiași hotărâri.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamantele-creditoare (R1), (R2), (R3) și (R4), solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și menținerea sentinței primei instanțe, cu cheltuieli de judecată.

Au considerat reclamantele că recursul declarat este admisibil, întrucât acțiunea promovată are caracter patrimonial care îi deschide calea de atac a recursului, potrivit celor stipulate în Decizia nr. 369/30.05.2017, pronunțată de Curtea Constituțională, cu privire la cererile evaluabile în bani în valoare de 1.000.000 lei, inclusiv, la care se referă alin. 2 al art. VIII din Legea nr. 202/2013.

În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că decizia tribunalului cuprinde motive contradictorii, instanța de apel a interpretat în mod greșit actul dedus judecății, a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia și nu a ținut cont de o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, în baza căreia a fost fixată suma definitivă cu titlu de dobândă conform art. 906 pct. 4 Cod procedură civilă.

Recurentele au susținut că instanța de apel a ignorat Încheierea nr. 84/14.01.2020 a Judecătoriei (...), hotărâre definitivă și irevocabilă, prin care intimatele au fost obligate, în temeiul art. 906 pct. 2 Cod procedură civilă, la plata penalităților în cuantum de 150 de lei/zi de întârziere până la îndeplinirea obligațiilor prevăzute în titlul executoriu și pe baza căruia  instanța de fond a stabilit suma definitivă. În consecință, nu s-a respectat principiul autorității lucrului judecat reglementat de art. 430 Cod procedură civilă.

În drept au fost invocate prev. art. 488 alin. 1 pct. 4, 6, 7, 8, art. 411 și art. 453 noul Cod de procedură civilă.

Prin întâmpinare, intimata Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor (...) a invocat excepția inadmisibilității recursului, solicitând respingerea acestuia ca inadmisibil; în subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Referitor la excepția inadmisibilității recursului s-a învederat că, potrivit art. 1 alin. 1 coroborat cu art. 5 alin. 5 teza I din Titlul XIII al Legii nr. 247/2005, hotărârile judecătorești date în materia fondului funciar pot fi atacate doar cu recurs. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 395/2018, a statuat că dispozițiile legale menționate trebuie coroborate cu prevederile art. 7 alin. 2 din Legea nr. 76/2012, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, care stabilesc că, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este „supusă recursului”, aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. 2 Cod procedură civilă, teza finală, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Astfel, s-a considerat că în mod temeinic și legal instanțele au statuat că împotriva hotărârii de fond se poate exercita calea de atac a apelului, iar hotărârea dată în apel este definitivă și împotriva acesteia nu se poate exercita calea de atac a recursului.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 205 Cod procedură civilă și ale H.G. nr. 890/2005.

Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimata Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor (...) a arătat că recursul declarat în cauză este inadmisibil, raportat la natura juridică a litigiului, invocând în acest sens considerentele ce au stat la baza pronunțării Deciziei nr. 59/2019 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Examinând cu precădere, în baza art. 248 Cod procedură civilă, excepția de inadmisibilitate a recursului, Curtea a reținut următoarele:

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege (art. 457 alin. 1 Cod procedură civilă), așa încât, în afara căilor de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri.

În speță, obiectul cauzei este reprezentat de solicitarea reclamantelor-creditoare de a se fixa, de către instanța de executare, suma definitivă ce li se datorează cu titlu de penalități de întârziere, în temeiul dispozițiilor art. 906 alin. 4 noul Cod de procedură civilă, întrucât au trecut mai mult de trei luni de la data comunicării Încheierii nr. (...)/2020, dată de Judecătoria (...), de aplicare a penalităților, timp în care debitorii nu și-au executat obligația prevăzută în titlul executoriu.

Astfel, prin Încheierea nr. (...)/2020, pronunțată de Judecătoria (...) în dosar nr. (...), s-a dispus obligarea debitorilor  Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor (...) și Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor (...) la plata către fiecare creditor (recurentele din prezenta cauză) a unei penalități de 150 de lei pentru fiecare zi de întârziere, aferentă neîndeplinirii obligației prevăzute prin titlul executoriu – Sentința civilă nr. (...)/2016 dată de Judecătoria (...) în dosar nr. (...)/2005, irevocabilă prin Decizia civilă nr. (...)/R/2016 a Tribunalului (...), până la executarea obligațiilor prevăzute în titlul executoriu.

Cererea formulată în prezentul dosar este întemeiată, așadar, pe dispozițiile art. 906 alin. 4 noul Cod de procedură civilă (cum au fost modificate prin Legea nr. 310/2018), potrivit cărora „dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere, dată cu citarea părților”. Conform alin. 6 al aceluiași articol, încheierea dată în condițiile alin. 4 este executorie.

În privința felului hotărârii judecătorești pronunțate de instanța de executare și al regimului juridic al acesteia, sub aspectul posibilității de a se recurge la formularea căilor de atac, dreptul comun este reprezentat de prevederile art. 651 alin. 4 Cod procedură civilă. Potrivit acestor dispoziții, dacă prin lege nu se dispune altfel, instanța de executare se pronunță prin încheiere executorie, care poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare.

În consecință, regula pentru instanța de executare o reprezintă pronunțarea unor încheieri executorii, susceptibile de apel, această regulă aplicându-se ori de câte ori legiuitorul nu a stabilit reguli speciale, derogatorii de la regimul juridic de drept comun pentru alte încheieri pronunțate de instanța de executare în etapa executării silite.

După modificarea Codului de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018 (în vigoare la data formulării cererii) prevederile art. 906 alin. 4 Cod procedură civilă nu mai conțin nicio dispoziție derogatorie de la regimul juridic de drept comun în privința posibilității de atacare cu apel a încheierilor prin care fixează, de către instanța de executare, suma definitivă ce se datorează cu titlu de penalități de întârziere.

Este de precizat că, anterior modificării prin Legea nr. 310/2018, textul art. 906 alin. 4 Cod procedură civilă prevedea în mod expres că instanța de executare pronunță o încheiere definitivă, ceea ce înseamnă că aceasta nu putea fi atacată nici cu apel.

În acest sens, prin Decizia nr. 73/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 906 alin. 1 și 2 Cod procedură civilă, încheierea de soluționare a cererii de obligare la plata de penalități pe zi de întârziere a debitorului unei obligații de a face sau a nu face, evaluabile sau neevaluabile în bani, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, este definitivă, indiferent de soluția adoptată de instanța de executare, respectiv de admitere sau de respingere a cererii creditorului. 

Pentru identitate de rațiune, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat, prin Decizia nr. 59/2019, că și încheierea pronunțată în temeiul art. 906 alin. 4 Cod procedură civilă, forma în vigoare anterior modificării prin Legea nr. 310/2018, este definitivă.

A reținut Înalta Curte, în considerentele deciziei nr. 59/2019, că în noua reglementare a alin. 4  al art. 906 Cod procedură civilă, aplicabilă însă doar cererilor introduse ulterior intrării în vigoare a noului act normativ, suprimarea mențiunii “definitivă”, în privința încheierii pe care instanța o pronunță pe acest temei legal, este semnalul clar al schimbării opțiunii legiuitorului asupra soluției legislative inițiale, în care astfel de cereri se judecau în primă și ultimă instanță de judecătorie și pe care a abandonat-o în favoarea unei judecăți efectuate în două grade de jurisdicție (fond și apel), doar în ceea ce privește cererile de fixare a sumelor definitive datorate creditorului de către debitor cu titlu de penalități de întârziere (pct. 50).

În consecință, după modificarea art. 906 alin. 4 Cod procedură civilă, încheierile pronunțate de instanța de executare în cererile întemeiate pe aceste dispoziții legale sunt supuse numai căii de atac a apelului.

Recursul este o cale extraordinară de atac în sensul că, pe de o parte, pot face obiectul acestuia, potrivit art. 483 alin. 1 Cod procedură civilă, numai hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege. Conform alin. 2 teza finală al aceluiași articol, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Raportat la această dispoziție legală, rezultă că hotărârile date de instanțele de apel în procesele prin care se fixează suma definitivă ce se datorează cu titlu de penalități de întârziere nu sunt supuse recursului.

Departe de a îngrădi drepturi consacrate constituțional, aceste reglementări constituie o garanție a aplicării principiului prevăzut de art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind judecarea unei cauze în mod echitabil și într-un termen rezonabil în scopul înlăturării oricăror abuzuri din partea părților, prin care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a soluționării unui proces.

De altfel, reglementările internaționale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicție sau la toate căile de atac prevăzute de legislațiile naționale, art. 13 din aceeași convenție consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicție. Dreptul de acces la tribunale nu este absolut, fiind vorba de un drept pe care convenția l-a recunoscut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise.

Curtea Constituțională, în jurisprudența sa, a reținut că principiul triplului grad de jurisdicție nu este un principiu constituțional, care să impună legiuitorului garantarea accesului persoanelor la trei grade de jurisdicție. Legea fundamentală nu consacră numărul gradelor de jurisdicție ale unui proces iar, potrivit art. 126 alin. 2 coroborat cu art. 129 din Constituție, stabilirea căilor de atac este de competența exclusivă a legiuitorului (Deciziile nr. 25/2015, nr. 627/2017). Curtea a mai statuat că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege. Accesul liber la justiție implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului, în acest sens fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu Cauza Lungoci împotriva României). Mai mult, nicio dispoziție cuprinsă în  Legea fundamentală nu instituite obligația legiuitorului de a garanta parcurgerea, în fiecare cauză, a tuturor gradelor de jurisdicție, ci, dimpotrivă, potrivit art. 129 din Constituție căile de atac pot fi exercitate în condițiile legii. 

De asemenea, Curtea Constituțională a reținut că legiuitorul, în materia căilor extraordinare de atac, are posibilitatea de a reglementa condiții de admisibilitate a acestora, care sunt circumscrise materiei în care a fost pronunțată hotărârea, precum în cazul de față (Decizia nr. 292/2017).

Susținerile recurentelor în sensul că recursul este admisibil întrucât cererea de chemare în judecată are un obiect patrimonial sunt nefondate. Astfel, Decizia nr. 369/30.05.2017 a Curții Constituționale, prin care s-a constat că  sintagma “precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv” cuprinsă în art. XVIII alin. 2 din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională, nu este incidentă în prezenta cauză, având în vedere obiectul acesteia (fixarea de către instanța de executare a sumelor definitive datorate creditorului de către debitor cu titlu de penalități de întârziere în temeiul art. 906 alin. 4 Cod procedură civilă).

În consecință, întrucât reclamantele au declarat recurs împotriva unei decizii definitive, ce nu este supusă căii de atac a recursului raportat la dispozițiile legale anterior evocate, în baza art. 496 alin. 2 Cod procedură civilă, a fost respins ca inadmisibil recursul declarat.

(Decizie redactată și rezumată de judecător Nadia Dana BOTEA)

Domenii speta

Spete similare