Litigiu privind executarea unui contract de achiziţii publice. Neaplicarea normelor juridice referitoare la plata nedatorată. Cantităţi de lucrări determinate prin proiectul tehnic întocmit de un terţ cu depăşirea normei de consum reglementată prin Indica

Litigiu privind executarea unui contract de achiziţii publice. Neaplicarea normelor juridice referitoare la plata nedatorată. Cantităţi de lucrări determinate prin proiectul tehnic întocmit de un terţ cu depăşirea normei de consum reglementată prin Indicatorul de deviz. Caracterul obligatoriu al documentaţiei tehnice. Caracterul rezonabil al onorariului avocaţial.

- art. 1341 alin. 1 Cod civil

- art. 23 lit. a) din Legea nr. 10/1995

- art. 72 din OUG nr. 34/2006

- art. 5.3 din Ordinul nr. 784/1998

- art. 451 alin. 2 Cod de procedură civilă

Dispoziţiile art. 1341 Cod civil nu au aplicabilitate în cauză, deoarece toate sumele plătite şi a căror restituire se solicită reprezintă contravaloarea prestaţiilor asumate contractual, cantităţile de lucrări fiind determinate prin proiectul tehnic pus la dispoziţia intimatei pârâte de către recurenta reclamantă anterior încheierii contractului de achiziţie publică, astfel că sumele achitate nu pot fi apreciate ca „nedatorate”, cât timp reprezintă contravaloarea unor lucrări efectiv realizate şi asumate prin clauzele contractuale.

Proiectul tehnic a făcut parte din documentaţia de atribuire, având caracter obligatoriu pentru executant, iar la întocmirea acestuia dispoziţiile legale subsecvente stabilesc expres faptul că „indicatoarele de norme de deviz seria 1981 (…) pot fi folosite, în mod orientativ”, în mod legal, astfel că nu poate fi reţinută culpa intimatei pârâte în executarea unor lucrări în cantităţi superioare celor indicate de deviz, dar în limitele proiectului tehnic, cât timp recurenta reclamantă, în calitate de beneficiar, a fost cea care a stabilit, prin acest proiect, listele de cantităţi necesare realizării lucrărilor.

Deliberând asupra recursului de faţă, constată:

Prin sentinţa civilă nr. 779/11.10.2018 pronunţată de Tribunalul Covasna – Secţia civilă a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna A., prin Primar, împotriva pârâtei Societatea B. S.A. C., prin administrator special D., desemnat prin Sentinţa civilă nr. 329/CC/27.06.2013 a Tribunalului Braşov şi a obligat reclamanta la plata sumei de 3000 lei către pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta UAT Comuna A. a declarat recurs, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei şi admiterea acţiunii, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, a arătat că a încheiat cu pârâta Societatea B. S.A. C. contractul de execuţie lucrări nr. 688/08.12.2015, având ca obiect executarea „lucrărilor de întreţinere drumuri comunale în comuna A.” pe suprafaţa de 1.300 mp (325 m lungime x 4 lăţime), preţul lucrării fiind stabilit la suma de 120.894,61 lei fără TVA (149.909,31 lei cu TVA), lucrarea fiind executată în perioada 08.12.2015-14.12.2015.

Recurenta a mai arătat că, potrivit datelor prevăzute în situaţia de lucrări nr. 1, anexă la factura nr. 3189/14.12.2015, transmisă prin adresa nr. T 302/14.12.2015, s-au executat următoarele operaţiuni: aşternerea unui strat de piatră cu grosimea de 12 cm, cod lucrare “Strat de fundaţie sau reprofilare din piatra spartă pentru drumuri cu aşternere mecanică executate cu împănarea fără înnoroire”- indicator DA12BK 165 mc); aşternerea unui strat de mixtură asfaltică BA 16, cu grosimea de 6 cm, pe suprafaţa de 1300 mp, cod lucrare „îmbrăcăminte de beton asfalctic cu agregat mare executat la cald cu grosimea de 6 m cu aşternere mecanică”- indicator D319G1, pentru care s-a folosit o cantitatea superioară de 217 to mixtura asfaltică BAI6 faţă de cantitatea de 183,3 t. conform Normei de consum, rezultând pe această cale o diferenţă decontată suplimentar de 33,7 t.

Recurenta a mai susţinut că, în ceea ce priveşte temeiul de drept invocat prin acţiune, a invocat atât pe plata nedatorată, cât şi răspunderea contractuală, respectiv prin acţiunea introductivă a invocat atât clauzele contractuale asumate de pârât şi nerespectate de acesta, cât şi plata nedatorată. În acest sens, recurenta a invocat art. 2.1 din Contractul de execuţie lucrări nr. 688/08.12.2015 conform căruia preţul final al contractului va fi stabilit după efectuarea măsurătorilor şi a suprafeţelor executate şi art. 5 Standarde, potrivit cărora executantul se angajează că, la recepţie, lucrările vor corespunde calitativ cu reglementările tehnice în vigoare existente în domeniul ce face obiectul contractului şi nu vor fi afectate de vicii care ar diminua sau ar afecta valoarea. Aceleaşi prevederi se reiau şi la art. 6.5 din Contractual de execuţie lucrări unde executantul se obligă să execute toate lucrările de calitate corespunzătoare potrivit standardelor şi prescripţiilor tehnice în vigoare, să remedieze lucrările pe care le-a executat neconform cu limitele prevăzute în standardele, normativele şi prescripţiile tehnice, constatate în timpul execuţiei, la recepţie sau în perioada de garanţie.

Recurenta a mai arătat că misiunea de audit financiar s-a desfăşurat în perioada 12.10.2016-11.11.2016, când lucrarea se afla în perioada de garanţie, iar executantul a luat la cunoştinţă despre neconcordanţele referitoare la depăşirea normei de consum reglementată prin Indicatorul de deviz, normativ tehnic pentru care şi-a asumat obligaţia că îl va respecta. În plus, executantul era obligat potrivit art. 6 pct. 5 lit. c) să pună la dispoziţia beneficiarului şi a organelor de control toate documentele solicitate de către acestea privind certificate de calitate a materialelor, reţetele utilizate, indici şi parametri tehnici specifici. În realitate, recurenta a arătat că executantul s-a limitat doar la întocmirea unor situaţii de lucrări, fără alte explicaţii/justificări cu articolele de calculaţii preluate identic din ofertă.

Pe de alta parte, recurenta a invocat că, potrivit art. 23 lit. a) din Legea nr. 10/1995, executantul era obligat, în cazul în care, a constatat inadvertenţe/neconformităţii în proiect faţă de normele de consum prevăzute în Indicatorul standard, să procedeze la sesizarea investitorilor, în vederea soluţionării acestor. În cazul de faţă, neconcordanţele privind cantităţile mai mari de mixtura asfaltică puse în operă în raport cu norma de consum le-a folosit în interes propriu în vederea obţinerii unor foloase necuvenite.

Recurenta a mai invocat şi dispoziţiile art. 72 din O.U.G. nr. 34/2006, potrivit cărora executantul, dacă considera că există neconcordanţe în proiecte sau caietul de sarcini avea posibilitatea, chiar în faza premergătoare fazei de atribuire, să solicite vizitarea amplasamentului sau consultarea la faţa locului a unor documente - anexa la caietul de sarcini şi numai după aceste etape să elaboreze oferta, caz în care şi autoritatea contractantă era obligată să prelungească perioada de depunere a ofertei, posibilitate ce nu a fost utilizată deoarece inadvertenţele erau în favoarea executantului şi au stat la baza supraevaluării ofertei şi implicit a preţului contractului.

Recurenta a considerat că nu i se poate reţine vreo culpă în ceea ce priveşte decontarea acestor cantităţi suplimentare de mixtură asfaltică pusă în operă, fiind de bună-credinţă şi onorând obligaţiile contractuale, având certitudinea că şi executantul şi-a îndeplinit, la rândul lui, toate obligaţiile asumate.

În drept a fost invocată aplicarea art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod de procedură civilă.

Cererea de recurs este scutită de obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru conform art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013.

Împotriva aceleiaşi hotărâri, pârâta Societatea B. S.A. C. a declarat recurs, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei şi obligarea reclamantei la plata integrală a cheltuielilor de judecată pe care le-a efectuat în cauză.

În motivare, a arătat că a achitat suma de 9.749,25 lei cu titlu de onorariu avocaţial, conform dovezilor de la dosar şi că a beneficiat de asistenţă şi reprezentare în faţa primei instanţe la fiecare dintre cele şase termene de judecată acordate. În aceste condiţii, în opinia sa, în mod greşit, prima instanţă s-a raportat numai la valoarea pricinii, fără să ţină seama de circumstanţele cauzei. În plus, din valoarea solicitată cu titlu de onorariu avocat, 19% reprezintă TVA, iar pentru restul sumei se achită şi alte contribuţii sociale obligatorii, astfel că scăzând aceste cheltuieli, valoarea onorariului nu mai apare ca disproporţionată faţă de valoarea pricinii.

Recurenta a invocat faptul că prima instanţă nu a avut în vedere natura juridică a cheltuielilor de judecată, respectiv funcţia de despăgubire ce decurge din angajarea răspunderii civile delictuale a celui care pierde un litigiu şi că art. 451 alin. 2 Cod de procedură civilă nu limitează principiul reparării integrale a pagubei, ci doar permite instanţei să corecteze eventualele abuzuri care s-ar putea crea în acest domeniu.

Recurenta a mai invocat jurisprudenţa CEDO sub acest aspect (Cauza Costin împotriva României, Cauza Străin şi alţii împotriva României, Cauza Raicu împotriva României, Cauza Petre împotriva României), potrivit căreia, partea care a câştigat procesul poate obţine rambursarea cheltuielilor sale în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil, condiţii îndeplinite în cauză.

Recurenta a arătat că nu poate fi contestat caracterul real şi necesar al acestor cheltuieli, iar, în ceea ce priveşte caracterul lor rezonabil, acesta trebuie apreciat, în opinia sa, prin raportare la valoarea pricinii, munca depusă de avocat şi pregătirea sa profesională, aceste criterii fiind cele care au stat la baza stabilirii între părţi a onorariului.

În drept, a fost invocată aplicarea art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod de procedură civilă.

Cererea de recurs este scutită de obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru conform art. 115 din Legea nr. 85/2014.

Intimata pârâtă Societatea B. S.A., prin întâmpinare formulată în condiţiile art. XV alin. 3 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (filele 20-26), a invocat excepţia nulităţii recursului, motivat de faptul că acesta nu cuprinde critici de nelegalitate încadrabile în dispoziţiile art. 488 Cod de procedură civilă, iar, pe fond, a solicitat acestuia, cu cheltuieli de judecată.

În susţinerea acestei poziţii procesuale, intimata a arătat că prima instanţă a analizat cererea de chemare în judecată şi prin prisma plăţii nedatorate, reţinând că, atât timp cât plăţile se încadrează în prevederile contractuale, nu există plată nedatorată

Intimata a mai arătat că prima instanţă a avut în vedere şi dispoziţiile art. 2.1, 5 şi 6.5 din contract şi că standardul invocat de către recurenta reclamantă nu are caracter obligatoriu nici pentru proiectant, nici pentru antreprenor, ci numai caracter orientativ, în condiţiile art. 3 pct. 2 din Ordinul nr. 784/1998. Caracter obligatoriu are doar proiectul tehnic întocmit în cauză, ce face parte din contractul de execuţie de lucrări. Or, cât timp executantul a respectat proiectul tehnic, nu există nici un prejudiciu.

Intimata a mai arătat că reclamanta nu a solicitat anularea contractului de execuţie de lucrări, astfel că toate criticile referitoare la dreptul/obligaţia executantului de a sesiza pretinsele neconcordanţe între proiectul tehnic şi standardul invocat exced limitelor învestirii primei instanţe.

Intimata a mai susţinut că sentinţa primei instanţe este temeinică, reţinându-se, în mod corect, în opinia sa, că toate sumele plătite au corespondent în prestaţiile executate de partea cocontractantă.

Intimata – reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Comuna A. nu a formulat întâmpinare conform art. XVII alin. 3 coroborat cu art. XV alin. 3 din Legea nr. 2/2013.

Părţile nu au mai solicitat administrarea altor probe noi în recurs.

În şedinţa publică de astăzi instanţa a respins excepţia nulităţii recursului invocată de recurenta pârâtă prin întâmpinare, pentru considerentele arătate mai sus.

Analizând recursurile declarate de părţi, prin prisma dispoziţiilor art. 488 Cod de procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

Referitor la recursul declarat de către recurenta reclamantă, Curtea reţine că aceasta invocă drept motiv principal de reformare a sentinţei primei instanţe greşita aplicare a legii, respectiv a art. 23 lit. a) din Legea nr. 10/1995, art. 72 din O.U.G. nr. 34/2006, precum şi a clauzelor contractului de execuţie lucrări nr. 688/08.12.2015 cuprinse în art. 2.1, 5 şi 6.5, motiv care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod de procedură civilă, dar care nu este fondat.

Prin cererea de chemare în judecată, recurenta reclamantă a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 15.095,35 lei reprezentând plăţi nelegale ocazionate cu mixtura asfaltică inclusă în situaţiile de lucrări la articolul „îmbrăcăminte de beton asfaltic cu agregate mărunte executate la cald cu aşternere mecanică”, suplimentar faţă de norma de consum precum şi la plata accesoriilor în sumă de 1.660,49 lei actualizate până la data recuperării integrale, solicitându-se totodată obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta reclamantă a arătat că a promovat acţiunea în urma emiterii Deciziei nr. 1/04.01.2017 de către Camera de Conturi E., care, prin măsura 7, a dispus în sarcina sa declanşarea procedurilor de stabilire a prejudiciului cu titlu „diferenţa cantităţi materiale”, estimat la suma de 15.095,35 lei, la care s-au calculat accesoriile aferente estimate la suma de 1.660,49 lei, accesorii care se vor actualiza până la data recuperării integrale, ca rezultat al includerii nelegale în situaţia de lucrări, a cantităţii suplimentare de 33,7 t mixtură asfaltică, peste norma de consum prevăzută în „Indicatorul de norma de deviz pentru lucrări de drumuri” şi dispunerea măsurilor de încasare a acestuia în contul bugetul local al comunei.

Prima instanţă a respins acţiunea reţinând că nu s-a invocat în cauză neexecutarea de către executant a lucrărilor ce au fost achitate, că toate sumele plătite au corelativ în prestaţiile executate de partea cocontractantă, respectiv cele 33,7 tone mixtură asfaltică au fost puse în operă de către pârâtă, suma a cărei restituire se solicită reprezentând contravaloarea unor lucrări executate în mod efectiv potrivit situaţiilor de lucrări.

Prima instanţă a mai reţinut că nu poate fi aplicat art. 1341 alin. 1 Cod civil care reglementează plata nedatorată şi că „argumentaţia pe care se întemeiază motivarea cererii de chemare în judecată nu vizează, în realitate, modul de executare a contractului, ci priveşte aspecte ce ţin de încheierea sa în mod valabil, în condiţiile în care lucrările au fost executate potrivit contractului, mai exact, la cantităţile stipulate pe unitate de măsură, toate aceste aspecte fiind cunoscute beneficiarului chiar din faza precontractuală, în condiţiile în care s-au regăsit în ofertă şi, în mod esenţial, au fost agreate şi, totodată, impuse de către beneficiar prin proiectul tehnic pe care executantul a avut obligaţia de a-l respecta”.

Recurenta reclamantă critică aspectele reţinute în sentinţă de prima instanţă, dar aceste critici nu sunt fondate.

În ceea ce priveşte greşita aplicare a normelor referitoare la plata nedatorată, în acord cu prima instanţă, Curtea reţine că dispoziţiile art. 1341 Cod civil nu au aplicabilitate în cauză, deoarece toate sumele plătite şi a căror restituire se solicită reprezintă contravaloarea prestaţiilor asumate contractual, cantităţile de lucrări fiind determinate prin proiectul tehnic pus la dispoziţia intimatei pârâte de către recurenta reclamantă anterior încheierii contractului de achiziţie publică. Prin urmare, sumele achitate nu pot fi apreciate ca „nedatorate”, cât timp reprezintă contravaloarea unor lucrări efectiv realizate şi asumate prin clauzele contractuale.

Referitor la argumentul că intimata pârâtă a depăşit norma de consum reglementată prin Indicatorul de deviz şi că nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a sesiza acest aspect beneficiarului, în acord cu art. 23 lit. a) din Legea nr. 10/1995 (în forma în vigoare la data încheierii contractului), Curtea constată că nici acesta nu este fondat.

Astfel, Curtea reţine că toate cantităţile efectiv executate de intimata pârâtă au fost cuprinse în proiectul tehnic întocmit de beneficiar şi asumat de executant prin încheierea contractului de execuţie în litigiu.

Potrivit art. 5.3 din Ordinul nr. 784/1998 „proiectul tehnic este compus din piese scrise şi piese desenate şi se supune prevederilor Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii şi celorlalte acte normative date în aplicarea acesteia, iar conform pct. 5.3.2 „Piesele desenate sunt constituite dintr-un minimum de planşe generale, cotate cu note, privind unele precizări de detaliu relevante, astfel încât să se poată reconstitui principalele cantităţi de lucrări. Indicatoarele de norme de deviz seria 1981, precum şi noi norme orientative revizuite şi completate, aprobate de Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, pot fi folosite, în mod orientativ, atât de către proiectant, cât şi de antreprenor, în descrierea lucrărilor, a condiţiilor de măsurare a lucrărilor, a condiţiilor generale de execuţie a lucrărilor, a evaluării valorii lucrărilor, a resurselor, a consumurilor specifice de materiale, manoperă şi utilaje”.

În aceste condiţii, cum proiectul tehnic a făcut parte din documentaţia de atribuire, având caracter obligatoriu pentru executant, văzând că la întocmirea acestuia dispoziţiile legale subsecvente stabilesc expres faptul că „indicatoarele de norme de deviz seria 1981 (…) pot fi folosite, în mod orientativ”, în mod legal, prima instanţă a reţinut că nu poate fi reţinută culpa intimatei pârâte în executarea unor lucrări în cantităţi superioare celor indicate de deviz, dar în limitele proiectului tehnic, cât timp recurenta reclamantă, în calitate de beneficiar, a fost cea care a stabilit, prin acest proiect, listele de cantităţi necesare realizării lucrărilor.

Nici argumentul referitor la greşita aplicare a art. 72 din O.U.G. nr. 34/2006 nu poate fi reţinut, deoarece această normă reglementa numai posibilitatea autorităţii contractante, în faza anterioară încheierii contractului, de a prelungi perioada de elaborare a ofertelor în situaţia în care ofertantul solicita vizitarea amplasamentului sau consultarea la faţa locului a unor documente, acestea reprezentând însă un drept de opţiune al ofertantului, iar nu o obligaţie legală. Prin urmare, aceste norme nu sunt aplicabile prezentei cauze.

Nici susţinerile referitoare la greşita aplicare a clauzelor contractuale - art. 2.1 (care reglementează preţul contractului), art. 5 (care reglementează obligaţia de garanţie în sarcina executantului) şi art. 6.5 (referitoare la obligaţia de executare a lucrărilor conform standardelor) nu pot fi reţinute, în condiţiile în care recurenta reclamantă a achitat lucrările efectiv realizate, în limitele contractului, nefiind dovedit că lucrările nu corespund, din punct de vedere calitativ, standardelor legale, iar, din punct de vedere cantitativ, fiind determinate chiar de către beneficiar, prin documentaţia de atribuire – proiectul tehnic.

Cu privire la recursul declarat de pârâta Societatea B. S.A., Curtea reţine că aceasta invocă drept motiv principal de reformare a sentinţei primei instanţe greşita aplicare a dispoziţiilor art. 451 alin. 2 Cod de procedură civilă, motiv care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod de procedură civilă, dar care, de asemenea, nu este fondat.

Curtea reţine că, în temeiul alin. 2 al art. 451 Cod de procedură civilă, judecătorii au dreptul să reducă motivat onorariile avocaţilor ori de câte ori vor constata că sunt vădit disproporţionate în raport cu valoarea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama de circumstanţele cauzei.

Curtea Constituţională învestită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 274 Cod de procedură civilă (Codul din 1865), care reglementa dreptul instanţei de a reduce cuantumul onorariilor de avocat, a stabilit faptul că, în absenţa unor prevederi constituţionale exprese, nimic nu interzice consacrarea prin lege a prerogativei instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecat, cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse şi că o atare prerogativă este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil.

În sensul celor arătate este şi jurisprudenţa CEDO invocată de recurenta pârâtă, care, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi respectate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost în mod real făcute şi în limita unui cuantum rezonabil.

Or, prima instanţă, necontestând caracterul necesar şi real al acestor cheltuieli, a apreciat numai că acestea nu sunt rezonabile, raportat la valoarea pricinii, reprezentând mai mult de jumătate din valoarea totală a pretenţiilor deduse judecăţii. Această apreciere a primei instanţe urmează a fi validată de instanţa de recurs.

Este adevărat că recurenta pârâtă a beneficiat de asistenţă juridică din partea avocatului la termenele de judecată acordate în faţa primei instanţe, însă instanţa de recurs constată că, în mod corect, prima instanţă a analizat toate circumstanţele litigiului, chiar dacă nu a menţionat expres decât pe cea care a determinat reducerea onorariului. Or, instanţa de recurs constată că tribunalul a valorificat corect, cu prioritate, miza pecuniară a litigiului, onorariul acordat, de aproximativ 20% din valoarea litigiului având un caracter rezonabil.

Nu au relevanţă celelalte aspecte evocate de recurenta pârâtă referitoare la TVA şi contribuţiile aferente sumei astfel acordate, deoarece reducerea onorariului avocaţial nu afectează raporturile dintre parte şi avocatul său, ci numai măsura în care beneficiarul asistenţei juridice, care a acceptat achitarea onorariului respectiv, recuperează aceste cheltuieli de la partea adversă.

Pentru toate aceste considerente, constatând incidenţa art. 496 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge cererile de recurs formulate de reclamanta UAT Comuna A. şi pârâta Societatea B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 779/11.10.2018 pronunţată de Tribunalul Covasna – Secţia civilă, pe care o va menţine.

Având în vedere soluţia adoptată în cauză asupra celor două recursuri, Curtea constată că nu se impune acordarea cheltuielilor de judecată către niciuna dintre părţi, nefiind îndeplinite condiţiile art. 451 Cod de procedură civilă.

Domenii speta

Spete similare