Decizie de impunere. Impozit pe profit şi tva stabilit suplimentar. Inaplicabilitatea scutirii de tva în lipsa autorizării pentru desfăşurarea activităţi de asistenţă socială. Cheltuieli deductibile - condiţia ca acestea să fie realizate în scopul desfăşu

Decizie de impunere. Impozit pe profit şi TVA stabilit suplimentar. Inaplicabilitatea scutirii de TVA în lipsa autorizării pentru desfăşurarea activităţi de asistenţă socială. Cheltuieli deductibile - condiţia ca acestea să fie realizate în scopul desfăşurării activităţii economice şi a realizării de venituri impozabile. Legalitate.

- Legea nr. 571/2003, art. 141  alin. (1) lit. i), art. 21  alin. (1)

- Legea nr. 227/2015, art. 25  alin. (1)

- HG nr. 44/2004 (partea I), pct. 26

Procedura de autorizare a furnizorilor de servicii sociale a fost reglementată prin H.G. nr. 1024/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor O.G. nr. 68/2003 privind serviciile sociale, precum şi a Metodologiei de acreditare a furnizorilor de servicii sociale, act normativ care a produs efecte până la abrogarea sa, la data de 09.11.2012, prin Legea nr. 197/2012 privind asigurarea calităţii în domeniul serviciilor sociale, noua procedură de acreditare fiind prevăzută în capitolul II al acestei legi şi fiind aplicabilă inclusiv la data pronunţării prezentei decizii. Curtea constată, în acord cu organul fiscal şi prima instanţă, că, pe toată perioada verificată – 01.01.2011-30.09.2016, exista cadrul normativ pentru acreditarea furnizorilor de servicii sociale, recurenta reclamantă obţinând această acreditare numai după declanşarea inspecţiei fiscale, respectiv prin Certificatul de Acreditare seria AF nr. 002935 eliberat la data de 09.11.2016 de Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, act administrativ ce produce efecte numai după data eliberării lui.

Pentru sumele prin care asociatul D. a creditat societatea anterior contractării creditului în discuţie, nici în timpul controlului, nici pe parcursul judecăţii în faţa tribunalului, nu au fost prezentate documente justificative din care să rezulte destinaţia, respectiv modul în care au fost utilizate de către societate, sumele cu care a fost creditată de către asociatul său şi nici nu s-a efectuat vreo expertiză contabilă pentru a se verifica dacă aceste sume au fost folosite exclusiv în scopul derulării activităţii economice a recurentei şi al realizării de venituri impozabile. În aceste condiţii, în mod corect, s-a reţinut că nu a fost justificată nici utilizarea creditului bancar în interesul activităţii societăţii, astfel că nici cheltuielile efectuate pentru derularea lui (dobânzile bancare aferente) nu pot fi considerate ca având caracter deductibil.

Deliberând asupra recursului de faţă, constată:

Prin sentinţa civilă nr. 1465/CA/26.11.2018 pronunţată de Tribunalul Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice B. şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice B..

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta S.C. A. SRL a declarat recurs, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei şi admiterea acţiunii, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, a arătat că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În primul rând, recurenta a arătat că pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice B. a stabilit TVA suplimentar de plată, apreciind că serviciile prestate de societate sunt purtătoare de TVA, prima instanţă reţinând, în mod eronat, în opinia sa, că nu sunt aplicabile prevederile art. 141  alin. (1) lit. i) din Legea nr. 571/2003 coroborat cu art. 26 din Normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal – H.G. nr. 44/2004.

Astfel, recurenta a arătat că a desfăşurat activitate specifică unor cămine de bătrâni începând cu luna mai a anului 2011, destinaţia construcţiei în care s-a derulat această activitate fiind schimbată în mod corespunzător, iar obiectul principal de activitate a fost autorizat de ORC de pe lângă Tribunalul Braşov.

În opinia sa, în mod greşit au reţinut inspectorii fiscali că trebuie să plătească TVA, deoarece nu a obţinut acreditarea prevăzută de Legea nr. 292/2011, în condiţiile în care activitatea sa este autorizată potrivit celor arătate anterior.

Recurenta a invocat faptul că, la nivelul anului 2011 normele metodologice nu erau clare şi nu făceau referire la necesitatea autorizării căminelor de bătrâni şi că numai după intrarea în vigoare a Legii nr. 227/2015, respectiv la data de 01.01.2016, normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1/2016 au prevăzut explicit că entităţile recunoscute ca având caracter social sunt furnizorii de servicii sociale prevăzuţi în Legea asistenţei sociale nr. 292/2011, acreditaţi în condiţiile legii. Prin urmare, pentru perioada mai 2011-31.12.2015, recurenta a considerat că a respectat prevederile legale pentru a beneficia de scutirea de la plata TVA.

Recurenta a precizat că, după data de 01.01.2016, a început demersurile pentru acreditarea în condiţiile legii, obţinând certificatul de acreditare seria AF nr. 002935/09.11.2016 de Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, însă nici inspectorii fiscali şi nici prima instanţă nu au ţinut cont de aceste aspecte, fără să motiveze de ce a înlăturat apărările sale cu privire la aplicarea legii în timp şi la faptul că, pentru perioada mai 2011 - 11.03.2014, a existat un vid legislativ privind acreditarea căminelor de bătrâni, contrar art. 425  alin. (1) lit. b) Cod de procedură civilă, conform căruia hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Recurenta a mai arătat că art. 38  alin. (3) din Legea nr. 292/2011, în vigoare de la data de 20.12.2011, stabilea faptul că acreditarea furnizorilor se reglementează prin lege specială, iar aceasta a intrat în vigoare abia în data de 01.01.2013 (Legea nr. 197/2012), iar Normele de aplicare ale Legii nr. 197/2012, aprobate prin H.G. nr. 118/2014 au intrat în vigoare abia în data de 11.03.2014, astfel că societatea nu putea, din motive obiective, să se acrediteze în condiţiile legii - în perioada mai 2011 - 11.03.2014 datorită inexistenţei unui cadru legal care să îi permită acreditarea.

Referitor la impozitul pe profit în sumă de 48.462 lei stabilit de organele fiscale în legătură cu cheltuielile efectuate cu dobânzile aferente creditului contractat cu C. S.A., recurenta a arătat că, în mod eronat, în opinia sa, prima instanţa a reţinut că beneficiarul creditului ar fi fost asociatul D.. Astfel, anterior anului 2007, mai exact începând cu anul 2005, recurenta a arătat că a făcut o serie de investiţii la imobilul proprietatea sa, în vederea amenajării acestuia din vilă turistică, construcţie nefinalizată, în Cămin de bătrâni şi, întrucât la momentul realizării amenajărilor societatea nu dispunea de fonduri suficiente pentru achitarea tuturor cheltuielilor legate de aceste amenajări, s-a apelat la soluţia creditării societăţii de către asociatul D. şi de către asociatul E., toate investiţiile legate de amenajarea Căminului de Bătrâni fiind realizate din banii cu care asociaţii persoane fizice au creditat societatea, aspect evidenţiat în registrele contabile, în contul specific creditărilor de la asociaţi.

În plus, contractul de credit nr. 280/2007 a fost încheiat cu C. S.A., în calitatea de împrumutat, deci de beneficiar, de către societate, iar nu de D., astfel cum în mod eronat susţin organele fiscale şi prima instanţă. În opinia sa, pentru a se aprecia dacă destinaţia creditului a fost pentru a ajuta societatea să îşi desfăşoare activitatea trebuie să se analizeze dacă acesta a fost folosit pentru bunul mers al societăţii. Or, la momentul contractării creditului la C. S.A., societatea avea o datorie considerabilă faţă de asociatul D., datorie care trebuia restituită, chiar dacă nu avea resursele necesare şi nici disponibilul necesar pentru a putea restitui sumele împrumutate de la asociaţi.

Recurenta a mai susţinut că, în mod nelegal, au susţinut inspectorii fiscali că societatea nu ar fi avut nevoie de credit dacă sumele constând în contravaloarea prestărilor de servicii nu ar fi fost încasate în contul personal al doamnei F., la momentul contractării creditului bancar aceasta neavând nicio calitate în societate.

Referitor la cererea de suspendare recurenta a arătat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de suspendare, prevăzute de art. 15 din Legea nr. 554/2004, respectiv: formularea contestaţiei împotriva actelor administrativ fiscale, invocarea unui caz bine justificat şi dovada existenţei unei pagube iminente.

În ceea ce priveşte pericolul iminent, recurenta a arătat că acesta constă în faptul că intimata poate pune în executare un act administrativ vădit nelegal, care ar aduce societatea în stare de incapacitate de plaţi, cauzând prejudicii colaboratorilor săi, respectiv furnizori, salariaţi şi, în final, la imposibilitatea de a-şi continua activitatea, prejudiciul material şi de imagine fiind iminent.

În drept a fost invocată aplicarea art. 488  alin. (1) pct. 6 şi 8 Cod de procedură civilă, iar, în probaţiune a solicitat administrarea probei cu înscrisuri noi şi cu expertiza tehnică.

Cererea de recurs a fost timbrată cu taxă judiciară de timbru de 200 lei, conform art. 24  alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

Intimata pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice B., în nume propriu şi pentru pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice B., prin întâmpinare formulată în condiţiile art. XV  alin. (3) coroborat cu art. XVII  alin. (3) din Legea nr. 2/2013 (filele 197-206), a solicitat respingerea recursului.

În susţinerea acestei poziţii procesuale, intimata a arătat că, prin acţiunea introductivă, nu s-a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 153/26.04.2017 emisă de AJFP B. până la soluţionarea definitivă a prezentei cauze, astfel că, faţă de dispoziţiile art. 478  alin. (1) Cod de procedură civilă, aplicabil conform art. 494 Cod de procedură civilă, această solicitare reprezintă o cerere nouă în recurs, care este inadmisibilă, întrucât nu a fost formulată procedural.

Intimata a mai arătat că instanţa de fond a reţinut, în mod corect, faptul că pentru perioada 01.01.2016-30.09.2016, sunt aplicabile prevederile art. 292  alin. (1) lit. i) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal şi că pentru perioada supusă controlului nu există o acreditare legală, aceasta fiind primită de către reclamantă doar începând cu data de 09.01.2016, când s-a emis certificatul de acreditare de către Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice.

Referitor la impozitul pe profit în sumă de 48.462 lei stabilit de organele de control în legătură cu cheltuielile efectuate de reclamantă cu dobânzile în sumă de 302.889 lei, intimata a arătat că instanţa reţine, în mod corect, faptul că, potrivit extraselor de cont prezentate, beneficiarul creditului acordat de C. S.A. este D., asociat şi administrator al S.C. A. S.R.L., iar, pentru sumele cu care acest asociat a creditat societatea, nu au fost prezentate documente justificative din care să rezulte destinaţia acestora, nu a fost justificată utilizarea creditului bancar în interesul activităţii societăţii, astfel că au fost considerate cheltuieli nedeductibile, în raport de art. 25  alin. (1) din Legea nr. 227/2015.

Intimata a prezentat ulterior, pe larg, situaţia de fapt redată şi în cuprinsul întâmpinării în faţa primei instanţe, respectiv modalitatea de derulare a controlului şi aspectele valorificate în cuprinsul actelor fiscale.

Intimata a precizat că societatea a emis facturi pentru serviciile lunare prestate, la valori inferioare celor prevăzute în contract, fără a prezenta documente justificative cu privire la modificarea preţului serviciilor, că societatea nu are organizată o gestiune distinctă privind serviciile de masă servită, nici a celor de cazare, preţul acestora este inclus în preţul serviciilor ce formează obiectul contractului, acela de asigurare a unui loc în cadrul “Centrului Rezidenţial G.”, iar aplicarea cotei reduse de 9% asupra serviciilor de cazare şi pentru alimente este eronată, nefiind incidente prevederile art. 291 alin. (2) lit. d), e) şi f) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal coroborat cu prevederile pct. 37(3) - 37(6) din Normele de aplicare ale Codului fiscal aprobate prin H.G. nr. 1/2016.

În plus, intimata a arătat că, în lunile martie şi iunie 2013, societatea a emis facturi de stornare prin care au fost stornate atât garanţii contractuale, cât şi contravaloarea unei luni sau a două luni de prestaţie, fără justificare, în condiţiile în care rezilierea contractelor nu s-a produs în lunile în care au fost emise facturile de storno, nu au fost emise facturi pentru fiecare lună în care au fost prestate servicii, nu au fost prezentate documente de încasare pentru sumele stornate în luna iunie 2013.

Intimata a conchis că, la determinarea taxei pe valoarea adăugată colectată suplimentar, la momentul la care serviciile au fost prestate pentru fiecare beneficiar contractat, echipa de inspecţie a avut în vedere dispoziţiile Codului fiscal, respectiv art. 134  alin. (1)-(2), art. 134 ind. 1 alin. (1) şi art. 134 ind. 2 alin. (1)-(3) din Legea nr. 571/2003 şi art. 280 alin. (1)-(2), art. 281  alin. (1) şi 282 alin. (1)-(3) din Legea nr. 227/2015, respectiv art. 140 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 şi art. 291 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 227/2015.

Intimata a mai susţinut că au fost încasate sume în contul personal al d-nei F. de la beneficiari ai serviciilor de îngrijire persoane vârstnice din „Centrul Rezidenţial G.”, pentru care nu au fost încheiate contracte şi nu au fost emise facturi, astfel că, raportat la art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală coroborate cu art. 11 din Legea nr. 227/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările ulterioare, echipa de inspecţie fiscală a stabilit în sarcina societăţii TVA de colectat aferentă serviciilor prestate beneficiarilor amintiţi anterior, conform art. 134  alin. (1)-(2), art. 134 ind. 1  alin. (1) din Legea nr. 571/2003 şi art. 280  alin. (1)-(2), art. 281  alin. (1) din Legea nr. 227/2015, respectiv art. 140 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 şi art. 291  alin. (1) lit. a) din Legea nr. 227/2015.

Urmare analizei conturilor de venituri şi cheltuieli înregistrate de societate, intimata a arătat că s-a constatat faptul că, în ceea ce priveşte rulajele conturilor de cheltuieli, o pondere însemnată au cheltuielile cu dobânzile în sumă totală de 302.889 lei. Aceste sume sunt datorate pentru un credit contractat de societate de la C. S.A., în scopul restituirii sumelor cu care aceasta a fost creditată de asociatul său, D.. Intimata a arătat că pentru sumele prin care asociatul D. a creditat societatea, nu au fost prezentate documente justificative din care să rezulte destinaţia acestora, implicit nu a fost justificată utilizarea creditului bancar în interesul activităţii societăţii, în condiţiile în care creditul a fost destinat rambursării sumelor puse la dispoziţia societăţii de către asociat. În contextul prezentat, organul de inspecţie fiscală a considerat că nu se face dovada necesităţii creditului contractat de societate în scopul desfăşurării activităţii economice şi a realizării de venituri impozabile, consecinţa acestui fapt fiind stabilirea ca nedeductibile a cheltuielilor cu dobânzile în valoare totală de 302.889 lei înregistrate în perioada ianuarie 2011-septembrie 2016, generate de creditul bancar contractat cu C. S.A., prin nerespectarea prevederilor Codului fiscal, respectiv art. 21  alin. (1) din Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 25  alin. (1) Legea nr. 227/2015.

Referitor la taxa pe valoarea adăugată stabilită suplimentar în sumă totala de 578.776 lei (568.924 lei + 9.852 lei), organele de inspecţie fiscală au constatat că perioadele în care au fost prestate servicii de către societate beneficiarilor sunt diferite de perioadele menţionate în contractele încheiate, iar societatea nu a întocmit facturi în fiecare lună în care au fost prestate aceste servicii sau a emis facturi pentru serviciile lunare prestate, la valori inferioare celor prevăzute în contract, fără a prezenta documente justificative cu privire la modificarea preţului serviciilor. În plus, a arătat că societatea nu are o gestiune distinctă privind serviciile de masă servită, nici a celor de cazare, preţul acestora fiind inclus în preţul serviciilor ce formează obiectul contractului, acela de asigurare a unui loc în cadrul centrului rezidenţial G., astfel încât aplicarea cotei reduse de 9% asupra serviciilor de cazare şi pentru alimente este eronată. Intimata a mai arătat că, în lunile martie şi iunie 2013, societatea a emis facturi de stornare prin care au fost stornate atât garanţii contractuale, cât şi contravaloarea unei luni sau a două luni de prestaţie, în condiţiile în care nu a avut loc rezilierea contractelor în lunile în care au fost emise facturile de storno, nu au fost emise facturi pentru fiecare lună în care au fost prestate serviciile, nu au fost prezentate documente pentru sumele stornate, pentru toate aceste nereguli, organul de control procedând la colectarea suplimentară a TVA în sumă de 568.924 lei. În ceea ce priveşte sumele încasate de reclamantă de la beneficiari ai serviciilor de îngrijire persoane vârstnice în contul personal al d-nei F., pentru care nu au fost încheiate contracte şi nu au fost emise facturi, organul de inspecţie fiscală a colectat suplimentar TVA în sumă de 9.852 lei.

Intimata a arătat că nu poate fi reţinută susţinerea recurentei că societatea a intrat sub incidenţa dispoziţiilor art. 141 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 571/2003 (pentru perioada 01.05.2011 - 31.12.2015) şi a dispoziţiilor art. 292  alin. (1) lit. i) din Legea nr. 227/2015 (pentru perioada 01.01.2016 -30.09.2016), fiind astfel scutită de plata taxei pe valoarea adăugată în sumă de 578.776 lei, deoarece aceste norme stabilesc condiţia de bază ca aceste entităţi sa fie autorizate legal să desfăşoare activităţi de asistenţă socială, respectiv conform modificărilor legislative, potrivit O.G. nr. 68/2003, respectiv a Legii asistenţei sociale nr. 292/2011. Or, reclamanta a prezentat Certificatul de Acreditare seria AF nr. 002935 eliberat la data de 09.11.2016 de Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, certificat emis ulterior perioadei supuse inspecţiei fiscale, fapt pentru care nu poate fi reţinut pentru perioada verificată, acesta fiind valabil de la data eliberării, respectiv 09.11.2016.

Intimata a mai arătat că, în urma verificărilor efectuate, organele de inspecţie au stabilit venituri neînregistrate în sumă totală de 2.470.602 lei, iar impozitul pe profit aferent acestor venituri nu a fost contestat de către reclamanta prin contestaţia înregistrată la D.G.R.F.P. B. sub nr. 19625/05.07.2017, fiind contestată doar taxa pe valoarea adăugată aferentă acestora.

Cu referire la sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecata, intimata a arătat că aceste sume nu sunt datorate, neputându-se reţine culpa sa procesuală, întrucât acţiunea introductivă nu este întemeiată.

Recurenta reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare, în condiţiile art. XVI  alin. (2) coroborat cu art. XVII  alin. (3) din Legea nr. 2/2013.

Instanţa de recurs a încuviinţat şi administrat proba cu înscrisuri noi, în condiţiile art. 492 Cod de procedură civilă şi a respins ca inadmisibilă cererea de efectuare a unei expertize tehnice în această fază procesuală, în raport de dispoziţiile art. 492 Cod de procedură civilă.

Analizând recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin prisma dispoziţiilor art. 488 Cod de procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

Recurenta reclamantă invocă drept prim motiv de reformare a sentinţei primei instanţe faptul că aceasta nu îndeplineşte exigenţele impuse de lege în privinţa motivării hotărârilor judecătoreşti, caz de casare ce se circumscrie dispoziţiilor art. 488  alin. (1) pct. 6 Cod de procedură civilă, dar care nu este fondat.

Curtea reţine că art. 425  alin. (1) lit. b) Cod de procedură civilă obligă instanţa să indice în hotărârea pronunţată „motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătând atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.” Aceste norme interne trebuie interpretate, în condiţiile art. 20 din Constituţie, prin raportare la art. 6.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motivarea hotărârilor judecătoreşti fiind o componentă a dreptului la un proces echitabil.

Din Jurisprudenţa CEDO, sintetizată în hotărârea pronunţată la data de 25 noiembrie 2005 în Cauza Albina contra României, Curtea reţine că dreptul la un proces echitabil „nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată”. Altfel spus, art. 6 impune instanţei „obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.”

În cauză, Curtea reţine că hotărârea primei instanţe, contrar susţinerilor recurentei reclamante, respectă aceste exigenţe. Astfel, verificând considerentele expuse de prima instanţă, Curtea constată că aceasta a indicat, succint, dar de o manieră suficientă, motivele de fapt şi de drept care au determinat-o să pronunţe soluţia din sentinţa recurată, raţionamentul prezentat fiind coerent şi lipsit de ambiguităţi, prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile litigiului.

Faptul că prima instanţă nu a răspuns tuturor argumentelor din cererea de chemare în judecată nu are relevanţă, pentru respectarea exigenţelor motivării unei hotărâri judecătoreşti fiind suficient ca instanţa să grupeze argumentele şi să răspundă printr-o motivare comună, astfel ca examinarea acestora să fie una efectivă, ceea ce în cauză s-a întâmplat, inclusiv cu privire la argumentul referitor la necesitatea autorizării căminelor de bătrâni.

În plus, hotărârea primei instanţe nu conţine motive contradictorii şi nici străine de natura pricinii, argumentele reţinute, atât în fapt, cât şi în drept, fiind în acord cu soluţia pronunţată prin dispozitiv.

Recurenta reclamantă invocă drept motiv principal de reformare a sentinţei primei instanţe greşita aplicare a legii, motiv care se circumscrie dispoziţiilor art. 488  alin. (1) pct. 8 Cod de procedură civilă, dar care nu este fondat.

Primul argument din cererea de recurs se referă la faptul că, atât organul fiscal, cât şi prima instanţă, au reţinut necesitatea autorizării căminelor de bătrâni, deşi această procedură nu a fost reglementată, faţă de cadrul normativ existent pe durata supusă inspecţiei fiscale (01.01.2011-30.09.2016), decât după intrarea în vigoare a Legii nr. 227/2015, respectiv la data de 01.01.2016, dar această susţinere este vădit nefondată.

Contrar afirmaţiilor recurentei, Curtea constată că atât art. 141  alin. (1) lit. i) din Legea nr. 571/2003, cât şi pct. 26 din H.G. nr. 44/2004 (partea I), prevedeau expres, ca şi condiţie pentru acordarea beneficiului scutirii de la plata TVA, existenţa autorizării pentru desfăşurarea activităţi de asistenţă socială, această condiţie fiind menţinută şi ulterior datei de 01.01.2016, după intrarea în vigoare a Legii nr. 227/2015, prin care a fost abrogat codul fiscal anterior.

În plus, Legea nr. 292/2011 – Legea asistenţei sociale, invocată de reclamantă, în vigoare din data de 20.12.2011, a abrogat un act normativ anterior, respectiv Legea nr. 47/2006 privind sistemul naţional de asistenţă socială, art. 13  alin. (1)-(2) din această lege stabilind expres că „serviciile sociale sunt acordate de furnizori de servicii sociale care sunt persoane fizice sau juridice, de drept public ori privat” şi că „furnizorii de servicii sociale şi serviciile sociale acordate se acreditează în condiţiile prevăzute de lege”.

Curtea constată că, anterior intrării în vigoare a acestor acte normative, prin O.G. nr. 68/2003, a fost reglementat domeniul serviciilor sociale, art. 13 din acest act normativ stabilind, de asemenea, că „furnizorii de servicii sociale acreditaţi pot acorda servicii sociale prin contracte directe încheiate cu beneficiarii, în condiţiile legii.”

Procedura de autorizare a furnizorilor de servicii sociale a fost reglementată prin H.G. nr. 1024/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor O.G. nr. 68/2003 privind serviciile sociale, precum şi a Metodologiei de acreditare a furnizorilor de servicii sociale, act normativ care a produs efecte până la abrogarea sa, la data de 09.11.2012, prin Legea nr. 197/2012 privind asigurarea calităţii în domeniul serviciilor sociale, noua procedură de acreditare fiind prevăzută în capitolul II al acestei legi şi fiind aplicabilă inclusiv la data pronunţării prezentei decizii.

Faţă de aceste acte normative şi succesiunea lor în timp, Curtea constată, în acord cu organul fiscal şi prima instanţă, că, pe toată perioada verificată – 01.01.2011-30.09.2016, exista cadrul normativ pentru acreditarea furnizorilor de servicii sociale, recurenta reclamantă obţinând această acreditare numai după declanşarea inspecţiei fiscale, respectiv prin Certificatul de Acreditare seria AF nr. 002935 eliberat la data de 09.11.2016 de Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, act administrativ ce produce efecte numai după data eliberării lui.

Un alt argument invocat în cererea de recurs se referă la faptul că, în mod greşit, organul fiscal şi prima instanţă au reţinut că sumele achitate cu titlu de dobânzi, în valoare totală de 302.889 lei, înregistrate în perioada ianuarie 2011 - septembrie 2016, aferente creditului bancar contractat cu C. S.A., nu au caracter deductibil, de vreme ce aceasta a fost utilizat pentru a restitui sumele avansate de asociat societăţii recurente, la momentul înfiinţării, însă nici acest argument nu poate fi reţinut.

Astfel, organul de inspecţie fiscală a considerat, în mod corect, că societatea nu a făcut dovada necesităţii creditului contractat de societate în scopul desfăşurării activităţii economice şi a realizării de venituri impozabile, cheltuieli fiind nedeductibile, în condiţiile art. 21  alin. (1) din Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 25  alin. (1) Legea nr. 227/2015.

Curtea, în acord cu organul fiscal şi prima instanţă, constată că pentru sumele prin care asociatul D. a creditat societatea anterior contractării creditului în discuţie, nici în timpul controlului, nici pe parcursul judecăţii în faţa tribunalului, nu au fost prezentate documente justificative din care să rezulte destinaţia, respectiv modul în care au fost utilizate de către societate, sumele cu care a fost creditată de către asociatul său şi nici nu s-a efectuat vreo expertiză contabilă pentru a se verifica dacă aceste sume au fost folosite exclusiv în scopul derulării activităţii economice a recurentei şi al realizării de venituri impozabile. În aceste condiţii, în mod corect, s-a reţinut că nu a fost justificată nici utilizarea creditului bancar în interesul activităţii societăţii, astfel că nici cheltuielile efectuate pentru derularea lui (dobânzile bancare aferente) nu pot fi considerate ca având caracter deductibil.

În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării deciziei de impunere contestate, în condiţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Curtea constată că această cerere nu a fost formulată în faţa primei instanţe în condiţiile art. 201, 204 Cod de procedură civilă, nici prin cererea de chemare în judecată, nici ulterior, prin vreo cerere modificatoare. Or, formularea acestui petit, pentru prima dată, prin cererea de recurs reprezintă o modificare a acţiunii în recurs, ce nu este permisă de dispoziţiile art. 478  alin. (3) Cod de procedură civilă, aplicabile în conformitate cu prevederile art. 494 Cod de procedură civilă.

Prin urmare, această cerere ce nu a fost formulată în faţa primei instanţe, nu a fost supusă dezbaterii contradictorii a părţilor, nu este admisibilă, astfel că nu poate fi analizată pentru prima dată în recurs.

Pentru toate aceste considerente, constatând incidenţa art. 496 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge recursul declarat de recurenta S.C. A. S.R.L împotriva sentinţei civile nr. 1465/CA/26.11.2018 pronunţată de Tribunalul Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Nefiind solicitate cheltuieli de judecată în recurs,

Domenii speta

Spete similare