Prescripţia dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale. Momentul de la care se calculează termenul de prescripţie pentru obligaţii accesorii aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar. Data la care se stabileşte baza de impunere

Prescripţia dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale. Momentul de la care se calculează termenul de prescripţie pentru obligaţii  accesorii aferente impozitului pe profit  stabilit suplimentar. Data la care se stabileşte baza de impunere pentru impozitul de profit anual.

- art.  23  și art. 91 din Codul de procedură fiscală (O.G. nr. 92/2003);

- art. 34 din Codul fiscal (Legea nr. 571/2003) 

Termenul  de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală datorată se prescrie în termen de 5 ani şi începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor  celui în care s-a constituit baza de impunere care a generat creanţa fiscală. Dispoziţiile legale nu fac referire la momentul declarării, calculării, stabilirii sau finalizării bazei de impunere  a creanţei fiscale şi a obligaţiei fiscale corelative, ci trimit expres la momentul constituirii, al generării bazei de impunere. 

Astfel, nu se poate declara un impozit în absenţa bazei sale de impunere, deci a profitului.  Din interpretarea sistematică a  prevederilor legale reiese că profitul, deci baza de impunere a obligaţiei reprezentate de plata impozitului pe profit, se constituie constant în chiar cursul anului fiscal în cauză., fiind doar calculat cu titlu final şi declarat cu titlu recapitulativ prin declaraţia 101 depusă în cursul anului următor celui în cauză. Însă, în vederea stabilirii momentului de la care începe să curgă prescripţia fiscală, legea nu se referă la calcularea finală sau declararea recapitulativă a bazei de impunere, ci la momentul constituirii acesteia, care este distinct şi anterior calculului final.

O abordare precum cea a inspectorilor fiscali,  potrivit căreia termenul de prescripţie ar începe să curgă într-o manieră diferită celei anterior menţionate, nu întruneşte condiţiile de claritate, previzibilitate şi accesibilitate. 

Chiar dacă Decizia Comisiei Fiscale Centrale nr. 7/2011  are rol de unificare a practicii organelor fiscale şi de interpretare a dispoziţiilor de natură procedurală, fiind obligatorie pentru organele fiscale din subordinea MFP şi ANAF, aceasta nu este obligatorie pentru instanţa de judecată, neavând caracter de act  normativ.

Astfel, pentru obligaţiile fiscale aferente veniturilor impozabile suplimentare  pentru anul 2010, termenul de prescripţie a început să curgă din data de 1 ianuarie 2011 şi s-a împlinit la 31 decembrie 2015, iar organele de inspecţie fiscală nu mai erau în măsură să stabilească, raportat la momentul începerii inspecţiei fiscale, obligaţii fiscale suplimentare în sarcina reclamantei pentru anul 2010.

1.Obiectul litigiului

Prin cererea înregistrată  pe rolul  Tribunalului Braşov, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ fiscal, la data de 24.05.2017  şi ulterior precizată, reclamanta S.C. A. S.R.L în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B. şi Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la Nivelul Regiunii C. a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Deciziei nr. 3669/27.02.2017 emisă de Direcţia Regională a Finanţelor Publice B., anularea  parţială RIF încheiat la data de 26.10.2017, desfiinţarea parţială a Deciziei de impunere privind obligaţii fiscale suplimentare  de plată nr. F-xx 129/26.10.2016 cu consecinţa anulării următoarele obligaţii de plată: 52.987 lei impozit pe profit, 118.385 lei impozit pe profit, anularea obligaţiilor accesorii aferente debitelor principale, cu cheltuieli de judecată.

2.Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 608/CA/18.04.2018 pronunţată de Tribunalul Braşov, Secţia a II-a  civilă, de contencios administrativ fiscal, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată şi completată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B. şi Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la Nivelul Regiunii C..

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 608/CA/18.04.2018 pronunţată de Tribunalul Braşov, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ fiscal, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., solicitând  casarea sentinţei, iar în rejudecare, admiterea acţiunii formulate.

Motivele de casare invocate au fost cele prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 Cod de procedură civilă.

În motivarea cererii de recurs, recurenta reclamantă a arătat că sentinţa civilă nr. 608/CA/18.04.2018 pronunţată de Tribunalul Braşov, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ fiscal este nemotivată, în cuprinsul hotărârii nefiind arătate motivele proprii instanţei, pe care se fundamentează soluţia pronunţată, motivarea reprezentând o însuşire fidelă a susţinerilor pârâtelor.

 Totodată, hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea eronată a normelor de drept material.

În privinţa soluţiei pronunţată asupra excepţiei prescripţiei, se arată că instanţa de fond a făcut o confuzie între scadenţa obligaţiei de plată reglementată de art. 34 Cod fiscal (Legea nr. 571/2003) şi îndeplinirea obligaţiei declarative prevăzute de art. 35 din Legea nr. 571/2003, lipsind de conţinut  şi de efecte dispoziţiile art. 23 Cod procedură fiscală. Astfel, interpretarea dată de instanţa de fond este contrară scopului şi obiectului de reglementare al dispoziţiilor legale.

Sentinţa instanţei de fond se interpretează pe un act fără caracter normativ, respectiv pe Decizia Comisiei Fiscale nr. 7/2011, care nu face parte din cadrul de reglementare instituit de legiuitor şi nu poate adăuga la lege.

În realitate, textele trebuie interpretate în sensul că naşterea „creanţei fiscale” şi a „obligaţiei fiscale” are loc în momentul în care se constituie baza de impunere care le generează. 

Recurenta reclamantă a mai arătat că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 13 Cod procedură fiscală privind interpretarea legii. Astfel, instanţa de fond avea obligaţia de a aplica cadrul legal de interpretare a legii fiscale reglementat de art. 13 Cod procedură fiscală actual, găsindu-şi aplicarea principiul in dubio contra fiscum, conform căruia prevederile legale incerte se interpretează în contra autorităţilor fiscale. Această interpretare a fost adoptată şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei în decizii de speţă.

Referitor la soluţia instanţei de fond privitoare la recalificarea nelegală a cheltuielilor de protocol în sumă de 739.908 lei ca fiind nedeductibile integral, se arată că, în fapt, societatea a dedus cheltuieli în limita procentului de 2% prevăzut de art. 21 alin. (3) Cod fiscal. Cheltuielile de protocol sunt distincte de baza de calcul indicată de instanţă, care include exclusiv categoria cheltuielilor deductibile integral, cu toate că menţionează că baza de calcul cuprinde totalul cheltuielilor aferente veniturilor impozabile, altele decât cheltuielile de protocol.

Din motivarea contradictorie reţinută de instanţa de fond rezultă că aceste cheltuieli trebuie să fie deductibile integral, potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (1) Cod fiscal, indiferent de condiţiile reglementate de art. 21 alin. (3) lit. a ) Cod fiscal, care stabileşte limita de 2% aplicată în mod legal de reclamantă.

 Instanţa de fond nu a răspuns criticilor formulate de reclamantă referitoare la aplicarea corectă a procentului de 2% pentru cheltuieli de protocol.

Organul fiscal a apreciat că, pentru a fi considerate  deductibile, cheltuielile trebuiau să fie însoţite de referate care să motiveze necesitatea unor astfel de acţiuni, invitaţii pentru afaceri, procese-verbale cu acestea. Organul fiscal a solicitat o categorie de documente justificative care nu este prevăzută în nici un act normativ, fără a indica temeiul de drept în baza căruia a solicitat lista documentelor expuse.

Conform legii, cheltuielile de protocol  efectuate de contribuabilii care obţin profit sunt deductibile limitat, în limita unei cote de 2% aplicate asupra diferenţei rezultate dintre totalul veniturilor impozabile şi totalul cheltuielilor aferente veniturilor impozabile, altele decât cheltuielile de protocol şi cheltuielile cu impozitul pe profit. Aşadar, concluzia instanţei de fond potrivit căreia cheltuielile de protocol nu vor fi luate în calcul la stabilirea limitei legale a cheltuielilor de protocol deoarece acestea sunt cheltuieli nedeductibile fiscal conduce, practic, la  inaplicarea formulei de calcul prevăzute de legiuitor.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 Cod de procedură civilă.

Nu au fost solicitate probe noi în susţinerea cererii de recurs. 

Cererea de recurs a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 200 de lei, datorată în temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013 (fila 23).

4. Poziţia procesuală a intimatelor  pârâte

4.1. Intimata pârâtă  Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B. a formulat, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs ca neîntemeiată.

În motivare a arătat că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică. 

Din analiza considerentelor sentinţei  recurate reiese că instanţa de fond a analizat cauza dedusă judecăţii, motivându-şi soluţia în mod temeinic şi legal.

În ce priveşte criticile referitoare la interpretarea normelor care reglementează termenul de prescripţie, se arată că Decizia Comisiei Fiscale Centrale nr. 7/2011 are rol de unificare a practicii organelor fiscale şi de interpretare a dispoziţiilor de natură procedurală, fiind obligatorie pentru organele fiscale din subordinea MFP şi ANAF.

Referitor la cheltuielile de protocol în sumă de 739.908 lei, considerate de societate ca deductibile, se arată că nu s-a avut în vedere la determinarea nivelului de deductibilitate, stabilirea corectă a bazei de calcul asupra căreia este aplicată cota de 2%, bază ce se constituie din diferenţa dintre totalul veniturilor impozabile şi totalul cheltuielilor aferente veniturilor impozabile, altele decât cheltuielile de protocol şi cheltuielile cu impozitul pe profit.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 205 Cod de procedură civilă, art. 425 alin. (1) lit. b) Cod de procedură civilă, Legea nr. 571/2003 şi O.G. nr. 92/2003.

Nu au fost solicitate probe noi în recurs.

4.2. Intimata pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice C., în nume propriu şi pentru Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii, a formulat, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, ca neîntemeiată.

În motivare a arătat că sentinţa civilă nr. 608/CA/18.04.2018 pronunţată de Tribunalul Braşov, Secţia a II-a  civilă,  de contencios administrativ fiscal este legală, instanţa de fond reţinând în mod corect că se impune menţinerea actelor administrative contestate. 

A mai arătat că recurenta reclamantă tinde la transformarea recursului într-o cale devolutivă de atac, supunând atenţiei instanţei de recurs chestiuni ce vizează modul de interpretare a probelor administrate în cauză şi situaţia de fapt, tinzând la o rejudecare a fondului de către instanţa de recurs.

Referitor la prescripţia dreptului organului fiscal de a verifica obligaţia fiscală de natura impozitului  pe profit pentru anul 2010, se arată că organele fiscale au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legale, având în vedere şi adresele nr. 712271/2016/11.03.2016 şi nr. 712884/2016/30.06.2016 din care reiese faptul că pentru creanţele născute înainte de data de 01.01.2016, legislaţia aplicabilă în ceea ce priveşte prescripţia este vechiul Cod de procedură fiscală, respectiv O.G. nr. 92/2003.

Astfel, pentru impozitul pe profit aferent anului 2010, creanţa născută înainte de 01.01.2016, termenul de prescripţie începe să curgă de la data de 01.01.2012, respectiv de la 1 ianuarie anului următor celui în care legea prevede obligativitatea depunerii formularului 101. În cazul de faţă, pentru anul fiscal 2010, societatea a depus „Declaraţia privind impozitul pe profit –formular 101” la data de 14.04.2011, iar termenul de prescripţie începe să curgă de la data de 01.01.2012. 

Referitor la suma de 729.908 lei, cheltuieli înregistrate în contul contabil 623 „cheltuieli de protocol”, reprezentând servicii turistice, articole de îmbrăcăminte, încălţăminte, parfumerie, bijuterii etc., intimata pârâtă arată că îşi menţine constatarea inserată în raportul de inspecţie fiscală, deoarece societatea nu a venit în susţinere cu documente justificative, care să ateste că aceste cheltuieli ar fi fost efectuate în scopul activităţii economice.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 205 Cod de procedură civilă.

5. Aspecte procesuale

Prin nota de şedinţă depusă de recurenta reclamantă A. S.R.L. la dosarul cauzei (fila 50), s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003.

Prin încheierea de şedinţă de la termenul din data de 14.01.2019, instanţa de recurs a admis cererea formulată de recurenta reclamantă A. S.R.L. şi, în consecinţă, a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 23 alin.1 din O.U.G. nr. 92/2003, excepţie invocată de recurenta reclamantă.

6.Considerentele Curţii de Apel  asupra cererilor de recurs formulate 

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel Braşov constată că recurenta reclamantă a criticat soluţia pronunţată de instanţa de fond prin prisma motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1)  pct. 6 şi 8 Cod de procedură civilă.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod de procedură civilă, curtea reţine că potrivit acestor dispoziţii, „(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”.

Cererea de recurs este neîntemeiată prin prisma acestui motiv de recurs.

Pentru a fi incident acest motiv de recurs, critica recurentei trebuie să se circumscrie ipotezelor prezentate de text: hotărârea primei instanţe nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii între ele sau străine de natura cauzei. 

În cuprinsul cererii de recurs, Curtea nu a identificat critici care să se circumscrie acestui motiv de recurs. Faptul că în considerentele sentinţei civile nr. 608/CA/18.04.2018 pronunţată de Tribunalul Braşov, Secţia a II-a civilă, instanţa de fond nu a analizat susţinerile reclamantei, reţinând în motivare numai argumentele pârâtei, nu echivalează cu o nemotivare a sentinţei.

Analizând considerentele sentinţei civile nr. 608/CA/18.04.2018 pronunţată de Tribunalul Braşov, Secţia a II-a civilă, curtea constată că aceasta cuprinde argumentele pe care se sprijină soluţia din dispozitiv.

Pentru aceste motive, curtea va înlătura, ca neîntemeiat, acest motiv de recurs.

Referitor la  motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod de procedură civilă, curtea constată că recurenta pârâtă a formulat critici cu privire la interpretarea şi aplicarea normelor de drept pentru cele două ipoteze cuprinse în  actele administrativ fiscale contestate.

Contrar celor afirmate de intimatele pârâte Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice C., în nume propriu şi pentru Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii, criticile formulate de recurenta reclamantă privesc, punctual, interpretarea normelor de drept incidente în cauză, faţă de situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond,  şi nu tind la reinterpretarea probelor sau la stabilirea unei alte situaţii de fapt.

Astfel, curtea reţine că s-a criticat, în primul rând, interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept care reglementează prescripţia dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale, respectiv momentul de la care se calculează termenul de prescripţie în speţă.

Ca situaţie de fapt premisă, curtea reţine că prin Decizia de impunere privind obligaţii fiscale suplimentare de plată nr. F-xx 129/26.10.2016, emisă de Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la Nivelul Regiunii C., s-au stabilit în sarcina societăţii reclamante obligaţii de plată accesorii aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar în cuantum de 171.372 lei compuse din: 52.987 lei impozit pe profit stabilit suplimentar  ca efect al stabilirii unor venituri impozabile suplimentare în sumă de 331.169 lei aferente perioadei 01.01.2010-31.09.2010.

În drept, faţă de împrejurarea că prescripţia dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale aferente anului 2010 trebuie analizată prin prisma dispoziţiilor O.G. nr. 92/2003 şi ale Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aspect ce nu a fost contestat de părţi, curtea reţine că  sunt aplicabile următoarele dispoziţii legale:

Potrivit dispoziţiilor art. 23 din O.G. nr. 92/2003, (1) Dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează  (2) Potrivit alin. (1) se naşte dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală datorată.”

Potrivit dispoziţiilor art. 91 din O.G. nr. 92/2003, „(1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel. (2) Termenul de prescripţie a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel.”

Potrivit dispoziţiilor art. 34 Cod fiscal (Legea nr. 571/2003), „(1) Declararea şi plata impozitului pe profit, cu excepţiile prevăzute de prezentul articol, se efectuează trimestrial, până la data de 25 inclusiv a primei luni următoare încheierii trimestrelor I - III. Definitivarea şi plata impozitului pe profit aferent anului fiscal respectiv se efectuează până la termenul de depunere a declaraţiei privind impozitul pe profit prevăzut la art. 35.”

În interpretarea acestor dispoziţii legale, instanţa de fond a reţinut că data la care se stabileşte baza de impunere pentru impozitul de profit anual datorat pentru perioada 01.01.2010-30.09.2010 este 25 februarie 2011, astfel că termenul de prescripţie începe să curgă de la data de 01.01.2012, iar pentru perioada 01.10.2010-31.12.2010, data la care se stabileşte baza de impunere este 25.04.2011, astfel că termenul de prescripţie curge, de asemenea, de la data de 01.01.2012.

Curtea apreciază că această interpretare este  greşită.

Astfel,  din coroborarea dispoziţiilor legale citate reiese că termenul de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală datorată se prescrie în termen de 5 ani  şi începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui  în care s-a constituit baza de impunere care a generat creanţa fiscală.

Dispoziţiile legale nu fac referire la momentul declarării, calculării, stabilirii sau finalizării bazei de impunere a creanţei fiscale şi a obligaţiei fiscale corelative, ci trimit expres la momentul constituirii, al generării bazei de impunere. 

Astfel, nu se poate declara un impozit în absenţa bazei sale de impunere, deci a profitului.  Din interpretarea sistematică a prevederilor legale reiese că profitul, deci baza de impunere a obligaţiei reprezentate de plata impozitului pe profit, se constituie constant în chiar cursul anului fiscal în cauză, fiind doar calculat cu titlu final şi declarat cu titlu recapitulativ prin declaraţia 101 depusă în cursul anului următor celui în cauză.

Însă, în vederea stabilirii momentului de la care începe să curgă prescripţia fiscală, legea nu se referă la calcularea finală sau declararea recapitulativă a bazei de impunere, ci la momentul constituirii acesteia, care este distinct şi anterior calculului final.

O abordare precum cea a inspectorilor fiscali, potrivit căreia termenul de prescripţie ar începe să curgă într-o manieră diferită celei anterior menţionate, nu întruneşte condiţiile de claritate, previzibilitate şi accesibilitate. 

Chiar dacă Decizia Comisiei Fiscale Centrale nr. 7/2011 are rol de unificare a practicii organelor fiscale şi de interpretare a dispoziţiilor de natură procedurală, fiind  obligatorie pentru organele fiscale din subordinea MFP şi ANAF, aceasta nu este obligatorie pentru instanţa de judecată, neavând caracter de act  normativ.

Faţă  de aceste considerente, reiese că pentru obligaţiile fiscale aferente veniturilor impozabile suplimentare pentru anul 2010, termenul de prescripţie a început să curgă din data de 1 ianuarie 2011 şi s-a împlinit la 31 decembrie 2015, iar organele de inspecţie fiscală nu mai erau în măsură să stabilească, raportat la momentul începerii inspecţiei fiscale, obligaţii fiscale suplimentare în sarcina reclamantei pentru anul 2010.

În ce priveşte criticile referitoare la soluţia instanţei de fond privind recalificarea nelegală a cheltuielilor de protocol în sumă de 739.908 lei ca fiind nedeductibile integral, curtea reţine, ca situaţie de fapt premisă, că în cuprinsul actului administrativ fiscal contestat s-a reţinut că societatea A. S.R.L. a înregistrat cheltuieli de protocol care au deductibilitate limitată, astfel că organul de control nu a acordat drept de deducere pentru suma de 739.908 lei, apreciind că nu au fost respectate dispoziţiile art. 19 Cod fiscal.

În drept, reţine că potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, „ (1) Profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. La stabilirea profitului impozabil se iau în calcul şi alte elemente similare veniturilor şi cheltuielilor potrivit normelor de aplicare.”

Potrivit dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, „Pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare. (…)  (3) Următoarele cheltuieli au deductibilitate limitată:  a) cheltuielile de protocol în limita unei cote de 2% aplicată asupra diferenţei rezultate dintre totalul veniturilor impozabile şi totalul cheltuielilor aferente veniturilor impozabile, altele decât cheltuielile de protocol şi cheltuielile cu impozitul pe profit.”

Din interpretarea acestor dispoziţii legale reiese că pentru a fi deductibile, cheltuielile trebuie să fie efectuate în scopul realizării de venituri impozabile. Dispoziţiile legale nu definesc şi nu enumeră exhaustiv cheltuielile deductibile, încadrarea în această categorie urmând a fi realizată în funcţie de criteriul stabilit de legiuitor, acela de a fi realizate în scopul obţinerii de venituri impozabile.

Aşadar, este evident  că pentru a dovedi această cauzalitate, reclamanta ar fi trebuit să prezinte  înscrisuri suplimentare, astfel cum a şi pretins organul fiscal, obligaţia fiind circumscrisă obligaţiei stabilite de dispoziţiile art. 73 Cod procedură fiscală (articolul 65 din vechea reglementare). 

În ce priveşte criticile referitoare la modalitatea de calcul a cotei de 2% de limitare a deductibilităţii cheltuielilor de protocol, curtea apreciază că acestea sunt nefondate. Categoria cheltuielilor de protocol nu este distinctă de categoria  cheltuielilor deductibile  fiscal utilizate la determinarea bazei de calcul. Determinarea efectivă a valorii deductibile a cheltuielilor de protocol depinde, însă, de încadrarea anumitor cheltuieli (din categoria celor deductibile) ca fiind sau nu  de protocol. Cheltuielile de protocol nu vor fi avute în vedere la stabilirea cotei de 2 % de deductibilitate, însă, pentru a face aplicabilă această normă, se impune, cu prioritate, dovedirea împrejurării că anumite cheltuieli sunt deductibile/ de protocol, respectiv au fost realizat în vederea acordării de cadouri, mese şi trataţii partenerilor de afaceri etc..

Or, în cauză, recurenta reclamantă nu a prezentat documente justificative pentru dovedirea împrejurării că anumite cheltuieli  pretins a fi efectuate cu protocolul au fost efectiv realizate în acest scop. 

Pentru  considerentele expuse,  apreciază că motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod de procedură civilă este întemeiat numai în ce priveşte interpretarea şi aplicarea normelor referitoare la prescripţia fiscală, nu şi în ce priveşte criticile referitoare  caracterul deductibil al  cheltuielilor de protocol în sumă de 739.908 lei.

Astfel, curtea va face aplicarea dispoziţiilor art. 498 alin. (1) Cod de procedură civilă, urmând a dispune casarea în parte a sentinţei civile nr. 608/CA/18.04.2018 pronunţată de Tribunalul Braşov, Secţia a II-a  civilă,  de contencios administrativ fiscal,  iar în rejudecare, va admite  în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B. şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice C. în nume propriu şi pentru Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la Nivelul Regiunii C. şi va dispune anularea în parte a Deciziei nr. 3669/27.02.2017 emisă de Direcţia Regională a Finanţelor Publice B., privind soluţionarea contestaţiei formulate de S.C. A. S.R.L., în partea privitoare la soluţia dată contestaţiei referitoare la suma de 52.987 lei reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar, la care se adaugă accesoriile. Totodată, va dispune anularea  în parte  a Raportului  de Inspecţie fiscală încheiat la data de 26.10.2016 şi anularea în parte a Deciziei de impunere  privind obligaţii de plată suplimentare nr. F-xx 129/26.10.2016, în privinţa sumei de 52.987 lei şi accesorii, reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar de inspecţia fiscală ca efect al stabilirii venitului impozabil de 331.169 lei aferent perioadei 01.01.2010-31.09.2010.

Faţă de soluţia ce va fi pronunţată în rejudecare, reţinând culpa procesuală a pârâtelor, faţă de dispoziţiile art. 453 Cod de procedură civilă, curtea va dispune obligarea pârâtelor  Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B. şi Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la Nivelul Regiunii C., în solidar, la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L. a  sumei de 2000 de lei, reprezentând  cheltuieli de judecată parţiale.

Urmează a menţine  celelalte dispoziţii  ale sentinţei civile nr. 608/CA/18.04.2018 pronunţată de Tribunalul Braşov, Secţia a II-a  civilă, de contencios administrativ fiscal.

Faţă de soluţia dată cererii de recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 453 Cod de procedură civilă, va dispune obligarea intimatelor pârâte Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B. şi Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la Nivelul Regiunii C., în solidar, la plata către recurenta reclamantă S.C. A. S.R.L. a sumei de 100 de lei, reprezentând contravaloarea parţială a taxei judiciare de timbru achitată în recurs.

Domenii speta

Spete similare