Infracţiunea de şantaj. Aprecierea probatoriului prin prisma condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii. Neaplicarea principiului nemijlocirii administrării probelor în ipoteza declaraţiilor inculpaţilor din cursul urmăririi penale, care au fost prezenţi

Infracţiunea de şantaj. Aprecierea probatoriului prin prisma condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii. Neaplicarea principiului nemijlocirii administrării probelor în ipoteza declaraţiilor inculpaţilor din cursul urmăririi penale, care au fost prezenţi ulterior în faza judecăţii, exercitându-şi dreptul la tăcere. Distincţia între culpa penală şi culpa civilă. Posibilitatea achitării în baza art. 16 alin.1 lit. b) teza a II-a Cod procedură penală pentru lipsa vinovăţiei prevăzute de lege şi admiterea acţiunii civile prin obligarea inculpaţilor la plata sumei de bani obiect al şantajului.

- art. 207 alin.1 şi 3 Cod penal

În cazul infracţiunii de şantaj prin ameninţare, prev. de art. 207 alin.1 şi 3 Cod penal, constrângerea victimei poate fi produsă prin orice mijloace, exercitate asupra psihicului persoanei, putând consta într-o acţiune de intimidare a victimei, directă sau indirectă, explicită (când se arată limpede răul ce o aşteaptă pe victima ameninţării) sau implicită (când se lasă să se subînţeleagă acel rău), determinată (când se ameninţă cu un anume rău) sau nedeterminată (atunci când nu se precizează răul), fiind suficient ca actele de constrângere să fie de natură să creeze o stare de temere persoanei vătămate, nefiind necesar să se dovedească că victima să fi avut efectiv sentimentul temerii, ci trebuie să fie virtual aptă să producă o temere gravă în spiritul victimei, dedusă într-o mare măsură şi din verosimilitatea realizării răului adus la cunoştinţa victimei, ţinând seama şi de persoana căreia ameninţarea i-a fost adresată. Modul de reacție al victimei șantajului față de actul constrângerii nu este un factor deosebit în analiza infracțiunii, ținând mai degrabă de circumstanțele personale ale fiecăruia şi de modalitatea în care poate şi înţelege să se apere în faţa ameninţării.

Incriminarea infracţiunii de şantaj vizează protejarea libertăţii psihice a persoanei, motiv pentru care libertatea de decizie a victimei, în aprecierea satisfacerii cererii autorului infracţiunii subzistă în continuare, ea fiind doar restrânsă din cauza caracterului potenţial şi viitor al răului (periculum in futurum), lipsa totală a libertăţii de decizie putând conduce la reţinerea chiar a unei infracţiuni de tâlhărie nu doar a şantajului, dacă pericolul cu care se amenință devine actual şi iminent, astfel că victima infracţiunii de şantaj poate decide dacă se va lăsa afectă de constrângerea făptuitorului, nefiind lipsită total de această putere de decizie.

Sub aspect probatoriu, nu poate fi primită imposibilitatea reținerii celor dintâi declarații ale inculpaţilor date în cursul urmăririi penale, invocându-se principiul nemijlocirii administrării probelor, în condițiile în care inculpații aveau dreptul de a face noi declarații în fața instanței, pe care au înțeles să nu și-l exercite, principiul nemijlocirii aplicându-se doar în ipoteza imposibilităţii obiective a reaudierii nemijlocite a persoanei, iar nu atunci când aceasta se datorează poziţiei procesuale a acuzatului.

În concret, acțiunea inculpatului autor, care, față de respingerea categorică a pretențiile sale de către persoana vătămată, conștientizând improbabilitatea recuperării sumei sale de bani pe cale legală, a ales să se deplaseze la domiciliul victimei, însoțindu-se de alți doi complici, având constituție somatică impresionantă, unul dintre aceștia fiind chiar recidivist pentru infracțiuni cu violență, unde a găsit victima împreună cu soția și copilul lor minor, față de care a avut o conduită amenințătoare și violentă în limbaj, cerând insistent și imperativ restituirea banilor la care se credea îndreptățit, chiar şi fără o precizare explicită în sensul unor ameninţări cu violenţa fizică, constituie constrângere în sensul cerut pentru reținerea infracțiunii de șantaj, având aptitudinea să producă o stare de temere restrângând libertatea de decizie a victimei, care a cedat presiunii astfel exercitate remițând în final suma de bani pretinsă, comisă în scopul dobândirii în mod injust a unui folos patrimonial.

Pe latură civilă, lipsa vinovăţiei penale nu exclude însă reţinerea vinovăţiei civile în săvârşirea aceleiaşi fapte ilicite, în condiţiile în care vinovăţia penală nu poate primi decât caracteristica infracţională a faptei penale ca cea mai gravă formă de ilicit, incriminată în mod expres de legea penală într-o formă tipică şi antrenând răspunderea penală ca ultim resort în restabilirea legalităţii şi prevenirea infracţionalităţii (ultima ratio), fiind analizată inclusiv în funcţie de circumstanţele personale ale infractorului, culpa civilă poate fi reţinută pentru orice delict civil produs cu cea mai uşoară formă de vinovăţie (culpa levissima), apreciată după un model abstract de bună conduită (bonus pater familias), având ca unic scop dezdăunarea integrală a persoanei prejudiciate (reparatio in integrum), eventualul caracter sancţionator şi preventiv derivând exclusiv din obligaţia reparării prejudiciului.

Prin sentinţa penală nr. 1066, pronunţată la data de 05.06.2018, în dosarul nr. […], Judecătoria Braşov a dispus următoarele:

În temeiul art. 396, alin. 5, coroborat cu art. 16, alin. 1, lit. b), teza I Cod procedură penală, a achitat pe inculpatul A., de sub acuzaţia privind săvârşirea infracţiunii de şantaj, prev. de art. 207 alin. 1 şi 3 Cod penal.

În baza art. 72 alin. 2 Cod penal, a constatat că inculpatul a fost reţinut şi arestat preventiv în prezenta cauză în perioada 15.05.2017, ora 16.40 - 14.06.2017 inclusiv.

În baza art. 399 alin. 1 şi art. 241 alin. 1 lit. b) Cod procedură penală, a constatat, cu titlu executoriu, ca fiind încetată de drept măsura controlului judiciar dispusă faţă de inculpat în prezenta cauză.

În temeiul art. 396, alin. 5, coroborat cu art. 16, alin. 1, lit. b), teza I Cod procedură penală, a achitat pe inculpatul B., de sub acuzaţia privind săvârşirea infracţiunii de complicitate la şantaj, prev. de art. 48 Cod penal, raportat la art. 207 alin. 1 şi 3 Cod penal.

În baza art. 72 alin. 2 Cod penal, a constatat că inculpatul a fost reţinut şi arestat preventiv în prezenta cauză în perioada 15.05.2017, ora 18.50 - 14.06.2017 inclusiv.

În baza art. 399 alin. 1 şi art. 241 alin. 1 lit. b) Cod procedură penală, a constatat, cu titlu executoriu, ca fiind încetată de drept măsura controlului judiciar dispusă faţă de inculpat în prezenta cauză.

În temeiul art. 396, alin. 5, coroborat cu art. 16, alin. 1, lit. b, teza I Cod procedură penală, a achitat pe inculpatul C., de sub acuzaţia privind săvârşirea infracţiunii de complicitate la şantaj, prev. de art. 48 Cod penal, raportat la art. 207 alin. 1 și 3 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 1 Cod penal.

În baza art. 72 alin. 2 Cod penal, a constatat că inculpatul a fost reţinut în prezenta cauză în perioada 03.08.2017, ora 14.20 - 04.08.2017, ora 14.20.

În baza art. 399 alin. 1 şi art. 241 alin. 1 lit. b Cod procedură penală, a constatat, cu titlu executoriu, ca fiind încetată de drept măsura controlului judiciar dispusă faţă de inculpat în prezenta cauză.

În baza art. 397, alin. 1, coroborat cu art. 25, alin. 5 Cod procedură penală, cu referire la art. 16, alin. 1, lit. b) teza I Cod procedură penală, a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă exercitată de persoana vătămată D.E..

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele.

Prin rechizitoriile din data de 08.06.2017 şi din data de 05.09.2017, emise de  Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov şi reunite în faza de judecată, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A., pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prev. de art. 207 alin. 1 şi 3 Cod penal şi a inculpaţilor B. şi C., pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la şantaj, prev. de art. 48 Cod penal raportat la art. 207 alin. 1 şi 3 Cod penal.

În actul de sesizare s-a reţinut că inculpatul A., în data de 06.03.2017, s-a deplasat împreună cu mai multe persoane, printre care inculpatul B. şi coinculpaţii complici, la domiciliul familiei D. din localitatea F., unde, prin ameninţare cu violenţa, de faţă fiind soţia şi copilul minor al persoanei vătămate, a constrâns-o pe aceasta din urmă să-i dea suma de 5000 euro, invocând o datorie anterioară în acest sens, sumă remisă cu acea ocazie de victimă inculpatului, care a semnat şi un înscris olograf doveditor în acest sens.

Cu referire la infracţiunea de şantaj/complicitate la şantaj, instanţa de fond a reţinut că pentru a putea fi reţinută incidenţa normelor penale vizate în acuzare, trebuie să se dovedească existenţa unei constrângeri exercitate de inculpat/ajutorul dat în vederea exercitării unei asemenea constrângeri de către coinculpaţi asupra persoanei vătămate, în scopul predării sumei de bani vizate, în mod injust, care să fi creat persoanei vătămate o stare de temere aptă să o determine să acţioneze în sensul vizat de inculpaţi.

Analizând actele dosarului prin raportare la acuzaţiile formulate împotriva inculpaţilor, potrivit celor anterior indicate, instanţa de fond a apreciat că din probele administrate nu rezultă, dincolo de orice îndoială rezonabilă, săvârşirea de către aceştia a infracţiunilor reţinute în sarcina lor.

Sub aspect probatoriu, instanţa de fond a reţinut că, nefiind reaudiaţi urmare a schimbării completului de judecată, întrucât inculpaţii au înţeles să îşi exercite dreptul la tăcere şi să-şi menţină declaraţiile date anterior şi pe cele de la urmărire penală, se va ţine cont de declaraţiile date de aceştia, inclusiv în faza de judecată în faţa completului iniţial învestit, numai în favoarea lor, întrucât audierea nemijlocită se putea realiza doar sub rezerva neexercitării dreptului la tăcere de către inculpaţi, ceea ce nu este cazul în speţă. Declaraţiile iniţiale nefiind date nemijlocit în faţa completului învestit în final cu soluţionarea cauzei, nu vor fi avute în vedere în defavoarea inculpaţilor, întrucât, în final, practic, aceştia au înţeles să îşi exercite dreptul la tăcere.

Astfel, instanţa de fond a reţinut că este cert că inculpaţii au fost prezenţi în locurile descrise de procuror, că inculpatul A. a primit de la persoana vătămată suma de 5000 euro, însă a apreciat că există serioase dubii cu privire la faptul că inculpaţii ar fi exercitat/ar fi ajutat la exercitarea unor constrângeri (în modalităţile descrise în actele de sesizare ale instanţei) faţă de persona vătămată, pentru a o determina pe aceasta să remită respectiva sumă de bani. Instanţa a avut serioase dubii şi cu privire la faptul că prin simpla prezenţă în apropierea persoanei vătămate, inculpaţii ar fi putut crea acesteia o temere de natură să o determine pe aceasta să remită suma de bani respectivă.

Pentru justificarea acestei soluţii, în primul rând instanţa a relevat că starea de fapt a fost reţinută doar în mod parţial corect de procuror, neputând fi acceptate ca reprezentând adevăr judiciar, date fiind probele administrate în cauză, următoarele aspecte: prezenţa la faţa locului, în preajma locuinţei persoanei vătămate, în afara inculpaţilor, a unei alte persoane adulte; faptul că, aflat în apropierea imobilului unde locuia persoana vătămată, inculpatul le-ar fi spus coinculpaţilor pe un ton ameninţător că femeia de la balcon este soţia persoanei vătămate, să o memoreze şi să aibă grijă de ea pe viitor, că ştiu ei pe unde merge şi la ce şcoală învaţă băiatul ei, aspecte care ar fi fost auzite şi de martora soţie; persoana vătămată nu a vrut să dea suma respectivă, dar în cele din urmă ar fi cedat presiunilor, fiindu-i teamă pentru siguranţa soţiei şi a copiilor; în timpul discuţiilor din apartamentul persoanei vătămate inculpatul ar fi insinuat că un martor în cauză, cunoscut al victimei şi implicat în situaţia respectivă, a păţit ceva rău, că l-a „rezolvat” pe acesta, spunând că nu doreşte ca şi familia sa să păţească aşa ceva.

Cu referire la aceste aspecte, instanţa de fond a avut în vedere necorelări/contraziceri existente în declaraţiile date de persoanele în raport de afirmaţiile cărora procurorul a fundamentat decizia de trimitere în judecată, respectiv între susţinerile acestor persoane făcute succesiv la urmărire penală şi în cursul judecăţii şi declaraţia martorului vecin cu persoana vătămată, care ar fi auzit ameninţările, aspect considerat subiectiv de către instanţa de fond, declaraţia sa necoroborându-se cu celelalte probe, în raport de care există anumite necorelări.

În aceste condiţii, în opinia instanţei de fond, restul declaraţiilor date de persoanele ascultate nu necesită o analiză detaliată, fiind suficient să se constate că susţinerile acestora (inculpaţi şi ceilalţi martori ascultaţi) nu infirmă concluzia la care a ajuns instanţa potrivit celor anterior indicate. În context, instanţa de fond a apreciat că nu a fost demonstrată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, proferarea ameninţărilor indicate în actul de sesizare.

Simpla pretindere a unei sume de bani, urmare relaţiilor prealabile existente, nu poate doar prin ea însăşi (chiar dacă a fost realizată înainte de exercitarea unei acţiuni judiciare), doar pentru că a fost efectuată împreună cu alte persoane (indiferent de caracteristicile fizice ale acestora - mai ales că nu erau nici persoane aparent agresive şi nici cunoscute de persoana vătămată sau de soţia acestuia), să conducă la atragerea răspunderii penale a solicitantului şi a persoanelor care l-au însoţit ca autor/complici la şantaj.

Simpla prezenţă la faţa locului a inculpatului alături de ceilalţi inculpaţi, deşi e evident că şi aceştia ştiau despre scopul vizitei (rezolvarea unui diferend având ca obiect o sumă de bani), nu poate fi calificată ca având un efect apt să paralizeze voinţa victimei, care, sub efectul insinuării la care face referire actul de sesizare, dar în absenţa ameninţărilor concret indicate în rechizitoriu (care s-a reţinut că nu pot fi considerate că au avut loc în realitate) ar fi procedat la remiterea sumei de bani în discuţie.

Mai curând, incidentul este de natură civilă, fiind un diferend care este des întâlnit în practică, dar care, dacă nu poate fi soluţionat pe cale amiabilă, se rezolvă prin intervenţia unei instanţe civile în absenţa unor probe certe care să releve existenţa unei constrângeri în sensul vizat de procuror în prezenta cauză. Persoana vătămată nu a fost determinată, în opinia instanţei de fond, de atitudinea inculpaţilor, să predea suma de bani în discuţie. Incidentul are în mod evident implicaţii mai ample (cu referire la datoriile/creanţele invocate de persoanele în discuţie) însă acestea nu fac obiectul analizei în cauză, o astfel de evaluare din partea instanţei fiind în esenţă inutilă.

Faptul că în mod aparent este posibil ca însuşi inculpatul să fi fost victima unei înşelăciuni, respectiv împrejurarea că plângerea penală pentru şantaj a fost formulată după o perioadă importantă de timp (la aproximativ trei săptămâni după presupusa infracţiune) şi că aceasta s-a referit la prezenţa unui număr semnificativ de „recuperatori” (7-8) la faţa locului, aspect nedemonstrat în cauză, sunt aspecte care întăresc convingerea instanţei că plângerea nu este una serioasă, respectiv că persoana vătămată nu a acţionat sub imperiul unei stări reale de temere în sensul predării banilor.

De asemenea, este foarte relevant că persoana vătămată este cel mai probabil cea care l-a invitat pe inculpat şi l-a primit pe acesta împreună cu coinculpatul în locuinţa sa, nemanifestând prin modul în care s-a comportat o stare evidentă de temere, ci mai curând un interes în a rezolva o chestiune litigioasă între părţi.

Inculpaţii nu au pătruns, aşadar, nici forţat, nici intempestiv, în locuinţa persoanei vătămate, ci la solicitarea acesteia. Mai mult, s-a reţinut ca fiind foarte relevant şi faptul că inculpatul a fost de acord să semneze un înscris din care rezultă că a primit suma de bani de la persoana vătămată, în ce condiţii şi cu ce titlu. De asemenea, este important faptul că singurele persoane din afara familiei care ar fi asistat la cele petrecute sunt martora soţie şi martorul vecin, ale căror declaraţii sunt însă contradictorii şi nu se coroborează nici între ele şi nici cu alte aspectele relevate în cauză.

Pentru aceste considerente, întrucât sarcina probei nu poate fi inversată, fiind îndatorirea instanţei să procedeze la adoptarea unor măsuri sancţionatorii exclusiv pe bază de probe certe, în virtutea principiului in dubio pro reo, apreciind că există îndoială cu privire la întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunilor indicate în actul de sesizare în sarcina inculpaţilor, întrucât, potrivit celor anterior relevate, niciuna dintre probele administrate în cauză nu confirmă dincolo de orice dubiu implicarea activă a inculpaţilor în comiterea unei infracţiuni de natura celor analizate, de o manieră care să confere comportamentului acestora valenţe penale, în temeiul art. 16, alin. 1, lit. b), teza I Cod procedură penală, inculpaţii au fost achitaţi de acuzaţiile aduse.

Dată fiind soluţia pe latură penală, în baza art. 397, alin. 1, coroborat cu art. 25, alin. 5 Cod procedură penală, cu referire la art. 16, alin. 1, lit. b) teza I Cod procedură penală, a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă exercitată de persoana vătămată.

Verificând sentinţa atacată, Curtea reţine că apelurile formulate în cauză de procuror şi de partea civilă sunt fondate, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte acuzaţia formulată faţă de inculpaţi, Curtea va porni analiza sa de la natura infracţiunii ce face obiectul cauzei şi condiţiile de tipicitate ale faptei de şantaj, cu trimiteri la doctrina de specialitate pentru o mai bună înţelegere a tuturor aspectele care interesează cauza.

Astfel, potrivit art. 207 alin. 1 şi 3 Cod penal, infracţiunea de şantaj în formă agravantă, sub aspectul căreia au fost trimişi în judecată inculpaţii, constă în constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial, pentru sine sau pentru altul.

Infracţiunea de şantaj este o infracţiune contra libertăţii persoanei, în care constrângerea victimei poate fi produsă prin orice mijloace, nefiind limitată expres doar la acte de ameninţare sau violenţă, putându-se înţelege că „noul Cod penal a extins modalităţile în care poate fi realizată constrângerea, nerezumându-se doar la violenţă sau ameninţare” (Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială, ediţia a 4-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2017, pag. 125).

În cazul constrângerii acţionând asupra psihicului persoanei, privită sub forma ameninţării, aceasta poate consta într-o acţiune de intimidare a victimei, directă sau indirectă, explicită (când se arată limpede răul ce o aşteaptă pe victima ameninţării) sau implicită (când se lasă să se subînţeleagă acel rău), determinată (când se ameninţă cu un anume rău) sau nedeterminată (atunci când nu se precizează răul) (Vintilă Dongoroz în Codul penal Carol al II-lea. Partea specială, vol. III, adnotat, Editura Librăriei Socec & Co. S.A., Bucureşti, 1937, pag. 246).

Pentru existenţa infracţiunii de şantaj prin ameninţare este suficient ca actele de constrângere să fie de natură să creeze o stare de temere persoanei vătămate, nefiind necesar să se dovedească că victima să fi avut efectiv sentimentul temerii, ci trebuie să fie virtual aptă să producă o temere gravă în spiritul victimei, dedusă într-o mare măsură şi din verosimilitatea realizării răului adus la cunoştinţa victimei, ţinând seama şi de persoana căreia ameninţarea i-a fost adresată, sens în care doctrina a subliniat că „se poate întâmpla, uneori, ca acţiunea făptuitorului să nu aibă aparent, trăsăturile unei ameninţări; totuşi, coroborată cu împrejurările în care acţiunea a fost comisă, să se constate că în realitate este vorba de o ameninţare, cu tot caracterul echivoc pe care acţiunea îl prezintă la prima vedere. Este deci foarte important ca acţiunea de ameninţare să fie cercetată în raport cu ansamblul circumstanţelor ce au premers şi însoţit săvârşirea ei” (Vintilă Dongoroz, Explicaţiile teoretice ale Codului penal român. Partea specială, vol. III, Editura Academiei Române şi All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 300).

Modul de reacție al victimei șantajului față de actul constrângerii nu este un factor deosebit în analiza infracțiunii, ținând mai degrabă de circumstanțele personale ale fiecăruia, pentru că „nu importă dacă victima a cedat prea ușor, dacă a voit să-și cruțe alte neajunsuri, fiindcă legea a voit să ocrotească tocmai pe cei slabi care au îndeosebi nevoie de ocrotire” (Vintilă Dongoroz în Codul penal Carol al II-lea. Partea specială, adnotat, vol. III, Editura Librăriei Socec & Co. S.A., Bucureşti, 1937, pag. 254).

Ca cerință specială a ameninţării, Curtea reţine că aceasta este o pură stare de pericol, subliniată ca atare prin modificarea noului Cod penal în sensul înlocuirii menţiunii vechiului cod, ca ameninţarea că fie „de natură să o alarmeze” cu formula actuală „de natură să îi producă o stare de temere”, care „spre deosebire de alarmare, care în limbajul comun indică de regulă, o stare de tulburare ce depăşeşte sfera interioară şi se exteriorizează prin gesturi sau atitudini (sugerând producerea unui rezultat), temerea reflectă exclusiv o stare interioară, un sentiment sau o senzaţie a subiectului, ce poate exista în afara oricărei forme de manifestare exterioară” (Valerian Cioclei, Drept penal. Partea specială, vol. I, ed. 3, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2018, pag. 139). 

În ce priveşte latura subiectivă, infracţiunea de şantaj se comite numai cu intenţie directă calificată prin scopul urmărit de a dobândi în mod injust un folos patrimonial, neinteresând dacă acest folos este, în sine, just sau injust, ci doar modul în care se urmăreşte câştigarea beneficiului trebuie să fie contrar legii pentru ca infracţiunea să subziste. Așa cum s-a arătat „cine are un drept sau o pretențiune de valorificat nu poate și nu-i este îngăduit de lege să recurgă la amenințare sau violență pentru realizarea lor. Ceea ce nu se poate obține de bună voie, nu se poate obține în mod just decât prin justiție... Se consideră în mod injust dobândit chiar acel folos care, deși izvorât dintr-o cauză legitimă, a fost totuși realizat în chip injust... sub raportul formal, s-a cerut când cealaltă parte nu recunoaște că datorează” (Vintilă Dongoroz în Codul penal Carol al II-lea. Partea specială, adnotat, vol. III, Editura Librăriei Socec & Co. S.A., Bucureşti, 1937, pag. 256).

Nu este mai puţin adevărat că în cazul şantajului libertatea de decizie a victimei, în aprecierea satisfacerii cererii autorului infracţiunii subzistă în continuare, ea fiind doar restrânsă din cauza caracterului potenţial şi viitor al răului (periculum in futurum), lipsa totală a libertăţii de decizie putând conduce la reţinerea chiar a unei infracţiuni de tâlhărie nu doar a şantajului, dacă pericolul cu care se amenință devine actual şi iminent. Cu alte cuvinte, victima infracţiunii de şantaj poate decide dacă va ţine sau nu cont de constrângerea făptuitorului, nefiind lipsită total de această putere de decizie. Aşadar, incriminarea infracţiunii de şantaj vizează protejarea libertăţii psihice a persoanei urmărind „să asigure exerciţiul liber al dreptului la autodeterminare al persoanei ca orice persoană să aibă libertatea să adopte o anumită conduită pentru că ea vrea şi nu pentru că este obligată să o facă” (Sergiu Bogdan, Doris Alina Şerban, Drept penal. Partea specială, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2017, pag. 186 şi 193).

În cauză, Curtea va analiza probatoriul administrat după principiul libertăţii de apreciere a probelor, ţinând cont cu precădere de probele având un grad ridicat de obiectivitate precum şi de cele produse de înşişi acuzaţii în cauză, pentru a stabili situaţia de fapt sub aspectul elementelor constitutive ale infracţiunii sesizate, așa cum au fost ele descrise mai sus, urmând a da o nouă apreciere probelor, conform art. 420 alin. 9 Cod procedură penală.

Astfel, nu se contestă în speță că părţile s-au cunoscut cu aproximativ un an de zile anterior evenimentului ce face obiectul cauzei, în mod circumstanţial legat de un punct de lucru profesional al părţii civile şi prin prisma intenţiei declarate a inculpatului autor de a face o achiziţie patrimonială (cumpărarea unui imobil în scop comercial), context în care acesta a primit sprijinul oferit de partea civilă şi de martorul G., cunoscut în aceleaşi împrejurări, căruia inculpatul i-a înmânat în acest scop suma de 5.000 de euro și apoi 1.600 de euro, în prezenţa şi cu cunoştinţa părţii civile.

După mai multe discuţii şi întâlniri de-a lungul timpului, la un moment dat, după cum însuşi inculpatul autor a precizat, partea civilă a negat orice datorie faţă de el, indicându-l pe martorul G. ca fiind singurul promitent al sprijinului oferit pentru cumpărarea imobilului şi beneficiarul real al sumelor de bani date de inculpat, ceea ce l-a făcut pe acesta din urmă să se considere înşelat, apreciind că partea civilă şi martorul sunt deopotrivă implicaţi şi responsabili pentru pierderea banilor săi. În acest context, inculpatul autor l-a apelat pe coinculpatul complice B., un apropiat al său, căruia i-a relatat cele întâmplate, hotărând pe loc să meargă chiar la locuința părții civile pentru a-i cere personal restituirea banilor, împreună cu aceştia venind şi un alt cunoscut, celălalt coinculpat complice C., însoţiţi fiind chiar de un minor.

Ajunşi cu toţii în dreptul domiciliului părţii civile, faţă de refuzul acesteia de a le răspunde telefonic, coinculpaţii au dat roată în jurul blocului cu cele două maşini cu care sosiseră la faţa locului, aşa cum s-a reţinut pe imaginile camerelor de supraveghere din zonă, redate în procesul-verbal de la dosar. Fiind determinaţi de a lua legătură cu aceasta spre a cere socoteală pentru suma datorată şi recunoscând autoturismul persoanei vătămate parcat în spatele blocului, inculpatul autor a reapelat telefonic numărul părţii civile răspunzând soţia sa, care a negat că soţul ar fi acasă, condiţii în care inculpatul i-a răspuns potrivit propriilor declaraţii „de ce mă minţi”, cerându-i imperativ să iasă pe balcon, cea din urmă conformându-se cererilor inculpatului. În acest moment, potrivit susţinerilor inculpatului autor, a intervenit şi coinculpatul complice B., care „a ieşit din maşină şi a întrebat-o dacă soţul este acasă sau nu”.

La un moment dat, aşa cum acesta a relatat, inculpatul a fost în final apelat de partea civilă şi invitat să discute, cu scuza că ar fi fost plecat între timp la asociaţia de proprietari. Astfel, coinculpaţii A. şi C. au pătruns în locuinţa părţii civile, în care se afla inclusiv copilul minor al acesteia, şi în prezenţa soţiei, partea i-a înmânat celui dintâi suma solicitată de 5.000 de euro, pentru care inculpatul a semnat un înscris cu menţiunea că a primit suma ca parte din datoria martorului G..

Ulterior, părţile au convenit să meargă împreună la martorul G. acasă pentru a-i pune în vedere cele întâmplate şi a-i cere și diferenţa de bani de 1.600 de euro, ceea ce s-a şi întâmplat, martorul primindu-i şi acceptându-le declarativ solicitarea, stabilind totodată un termen de o lună de zile pentru restituirea acelei diferenţe de bani.

În perioada următoare însă, inculpatul A. a continuat să relaţioneze cu partea civilă, cerând insistent de la aceasta diferenţa de bani de 1.600 de euro, aşa cum reiese din comunicări aflate la dosarul cauzei, reţinându-se astfel de mesaje în sensul că „să nu uiţi ca pe 6 luna asta trebuie cum ai spus să-mi dai restul de 1600 euro nu mai încerca alte găinării”!  (dosar urmărire penală, vol. II, fila 37), perioadă în care a purtat chiar o convorbire telefonică cu un cunoscut exprimându-şi determinarea de a recupera toți banii şi primind replica acestuia de a reveni în caz contrar cu ceilalţi coinculpaţi, aşa cum se întâmplase anterior, în sensul că „trebuie să vii să te iei de el…vine echipa…, vine, vine M… … să-i arăţi lui M… mesajele” ”!  (dosar urmărire penală, vol. II, fila 30).

Astfel că, peste exact o lună de zile, la data de 06.04.2017, inculpatul A. a revenit în zona locuinţei părţii civile, unde a aşteptat-o şi cu care a avut, în propriile sale cuvinte, „un schimb de replici un pic mai dure” (declaraţia sa din 15.05.2017, dosar urmărire penală, vol. I, fila 43), în fapt inculpatul abordând victima aflată în propria maşină, pe geamul căreia şi-a introdus violent mâna, reuşind să-i ia şapca din cap şi proferând injurii şi ameninţări către aceasta, precum „ce păţeşti tu cu mine… tu cu mine personal, nu cu altcineva! Eu cu tine, tu cu mine! Ai înţeles?!... Lasă că îţi arăt eu ţie… <injurii>” (dosar urmărire penală, vol. II, fila 35).

Curtea nu poate privi însă decât cu mare rezervă susţinerile părţii civile în sensul unei ameninţări directe cu violența fizică și trimiterea expresă la copilul său minor, reţinând, în acord cu instanţa de fond, caracterul subiectiv al acestora, întârzierea cu care ele au fost făcute şi contradicţiile deja subliniate. Aplicând însă același standard de probă în aprecierea declarațiilor coinculpaților, Curtea nu poate să nu observe contradicțiile în susținerile acestora, inculpatul B. negând chiar că a rămas la faţa locului la data faptei şi excluzându-l total pe coinculpatul C., în contradicţie vădită chiar cu precizările inculpatului A.. arătând că „din maşină a ieşit şi B., care a întrebat-o <pe soţia părţii civile> dacă soţul este acasă sau nu” şi cu cele reţinute în final privind participarea coinculpatului C. (declaraţia lui B. din 15.05.2017 şi declaraţia lui A. din 15.05.2017, dosar urmărire penală, vol. 1, fila  49 şi fila 59). Procedând la o astfel de analiză, Curtea respinge categoric abordarea fondului privind imposibilitatea reținerii celor dintâi declarații ale inculpaţilor pe motivul principiului nemijlocirii administrării probelor, în condițiile în care inculpații aveau dreptul de a face noi declarații în fața noii instanțe, pe care au înțeles să nu și-l exercite, principiul nemijlocirii aplicându-se doar în ipoteza imposibilităţii obiective a reaudierii nemijlocite a persoanei, iar nu atunci când aceasta se datorează poziţiei procesuale a acuzatului.

Or, revenind la evaluarea probatoriului testimonial în acuzare şi apărare, dacă poate fi de înțeles ca acuzații să-și formuleze propria apărare pentru restrângerea participării lor infracționale, nu se poate critica nici predispoziția persoanelor vătămate de a amplifica dimensiunea gravității răului a cărui victime se pretind prin susțineri mai puțin proporționale cu realitatea.

Faţă de situaţia de fapt astfel reţinută, Curtea va analiza măsura în care acţiunile inculpaţilor au fost de aşa natură încât să aibă aptitudinea de a insufla temerea sub imperiul căreia ar fi cedat presiunii partea civilă.

Astfel, Curtea subliniază că partea civilă a negat, încă de la început şi în mod expres, datoria sa faţă de inculpat, sub orice formă juridică sub care ar putea ea să fie privită, ca simplă creanţă sau pagubă prin înşelăciune, refuzând chiar relaţionarea cu acesta prin însuşi faptul respingerii apelurilor telefonice repetate, aspect pe care inculpatul l-a perceput personal şi recunoscut expres în cauză. Mai mult, determinarea inculpatului de a-şi recupera suma de bani pare să fi fost întărită, aşa cum tot inculpatul a arătat, prin faptul că acesta în aceeaşi zi fusese refuzat de organele poliţiei în sesizarea sa penală pentru lipsa unui înscris doveditor al datoriei.

Acestea sunt condiţiile în care inculpatul a ales să abordeze personal victima, însă nu oriunde ci chiar la domiciliul ei unde locuia cu familia și nu singur, ci împreună cu alți doi însoțitori. Or, asemenea circumstanțe de fapt sunt edificatoare în stabilirea premiselor acțiunii de constrângere a victimei, conturând atât poziția subiectivă inițială a acesteia de contestare vădită a pretenției inculpatului și de refuz de relaționare cu acesta, cât și determinarea acestuia din urmă în recuperarea banilor direct de la persoana pe care o considera răspunzătoare, prin mijloace proprii în lipsa perspectivei căii juridice.

Mai mult, hotărârea inculpatului de a-și recupera banii a fost tot timpul concretizată prin violențe de limbaj și atitudine, nu doar față de victimă direct, ci și față de familia acesteia, inculpatul recunoscând că în timpul discuțiilor telefonice cu soția victimei a făcut înconjurul blocului de locuințe pentru a verifica dacă mașina acesteia era parcată în apropiere și, având astfel confirmarea, a reproșat acesteia „de ce mă minţi...?!”, cerându-i imperativ să iasă pe balconul locuinței, pentru ca în final să concluzioneze că aceasta nu îi spusese adevărul, victima nefiind plecată de acasă, ci aflându-se la domiciliu în tot acest răstimp. În asemenea împrejurări, nu se poate reține că invitarea inculpaților în domiciliu a fost făcută în mod liber, fiind evident că aceasta a fost urmarea insistențelor intimidante și violențelor de limbaj ale inculpatului.

Curtea nu poate primi deci apărarea fundamentală a inculpatului că invitarea coinculpaţilor la domiciliul părţii civile ar fi fost motivată de simplul fapt al preconstituirii unor dovezi testimoniale, în condiţiile în care inculpatul fusese chiar atunci încunoştinţat de refuzul părţii civile de recunoaştere a oricărei obligaţii băneşti faţă de el şi conştientizase improbabilitatea recuperării datoriei pe calea legală. Nu este mai puţin adevărat că inculpatul nu a fost în final însoţit de o singură persoană, ci chiar de două persoane, inclusiv de coinculpatul C., recidivist pentru infracţiuni cu violenţă, distrugere şi ultraj contra bunelor moravuri, potrivit fişei sale de cazier judiciar (dosar urmărire penală, vol. I, fila 76).

Nici constituţia somatică a acestora nu pare indiferentă, în dezacord cu instanţa de fond, inculpatul alegând să fie însoţit şi în locuinţa părţii civile de unul dintre inculpaţi, a cărui prezenţă aparte, chiar şi rezervată, nu poate fi ignorată de nicio persoană în condiţiile stării conflictuale de atunci.

Faptul că inculpatul a acceptat subscrierea unui înscris la primirea banilor de la partea civilă nu poate fi primit în apărare, în condiţiile în care în acel moment starea de temere sub puterea căreia au fost remişi acei bani fusese deja produsă, iar primirea banilor de către inculpat nu era contestabilă, interesând doar modul agresiv în care fuseseră ceruți, motiv pentru care inculpatul nu avea niciun motiv să nu accepte semnarea unei simple dovezi de primire a banilor. Mai mult, chiar după conţinutul înscrisului astfel întocmit, partea civilă a continuat să nege datoria faţă de inculpat, menţionându-se în cuprinsul acestuia că banii sunt parte din datoria martorului G. faţă de inculpat. Deci, nici în acest moment partea civilă nu s-a exprimat în vreun fel care să implice recunoaşterea vreunei obligaţii directe faţă de inculpat, lipsind astfel de just temei faptul predării banilor, care nu a putut fi determinat decât de starea de temere în care aceasta a fost pusă prin prezenţa şi insistenţa inculpaţilor în acest sens.

Curtea nu poate primi apărarea inculpatului în sensul lipsei oricărei ameninţări, în condițiile în care evenimentul avea să se repete în circumstanțe similare peste doar o lună de zile, când inculpatul a revenit la locuința părții civile în același scop al recuperării banilor (diferenței rămase), proferând expresii jignitoare și acționând chiar violent asupra acesteia, regăsită atunci în propria mașină, prin introducerea violentă a mâinii spre victimă și deposedarea sa de şapcă. Or, fără a extinde acuzația în cauză, care oricum reține probatoriu în cauză și acest episod, agresiunea ulterioară a victimei nu face decât să confirme fără echivoc seriozitatea amenințările anterioare și potențialul lor agresiv. 

Dacă la toate acestea adăugăm modul în care însuși inculpatul a privit întreaga sa acțiune de recuperare a banilor prin antrenarea la domiciliul părții civile a cunoscuților săi care să-l sprijine în acțiunile sale, printre care şi coinculpatul recidivist C., primind folosirea unor expresii că „să te mai iei de ei… vine echipa..., vine M… ...”, Curtea poate trage concluzia că acesta, deși putându-se resimți îndreptățit să-şi redobândească suma de bani, a înțeles tot timpul caracterul injust al modului în care avea să-și recupereze banii dați și efectul intimidator pentru partea civilă a conduitei sale agresive verbal și circumstanţial.

Așa cum s-a arătat mai sus, constrângerea victimei se poate face prin orice mijloace, răul cu care se amenință putând fi implicit și chiar nedeterminat, fiind însă dedus fără echivoc din conduita generală a autorilor, precum în cazul de față al punerii victimei într-o situaţie intimidantă prin amenințare ei cu violența fizică, reieșită din atitudinea lor vădit agresivă și folosinţa limbajului violent, confirmată ulterior şi fizic față de victimă, ale cărei circumstanțe personale indică o poziție vulnerabilă, în propriul domiciliu, alături de soția sa și copilul lor minor. Violența fizică amenințătoare nu trebuie să fie nici imediată, fiind suficient ca aceasta să fie susceptibilă de a se produce în viitor, ceea ce s-a și întâmplat în cauză, chiar dacă la un nivel scăzut de agresivitate, fără însă a pierde din vedere că mare parte din pretențiile inculpatului fuseseră atunci satisfăcute. În fine, nu contează nici capacitatea de rezistență a victimei în fața presiunilor, acceptându-se în cauză ca partea civilă să fi cedat mai ușor acțiunii intimidatoare ținând cont de locul unde acestea au avut loc și față de prezența membrilor proprii familii asistând la toate cele întâmplate. Mai mult, nu poate fi primită teza apărării că victima avea și posibilitatea respingerii pretinderilor inculpaților optând însă pentru a da curs acestora, aspect care ar nega constrângerea și ar îndritui chiar la recunoașterea obligației, în condițiile în care, astfel cum s-a precizat anterior, ține de tipicitatea faptei de șantaj subzistența unei libertăți de decizie a victimei, chiar restrânse, pierderea ei totală în momentul pretinderii bunului (sumei de bani) făcând ca fapta să primească o altă încadrare juridică, mai gravă, aceea de tâlhărie. 

Curtea nu poate primi nici apărările circumstanțiale precum cea privind înregistrarea cu întârziere a plângerii penale de către persoana vătămată, de aproximativ 20 de zile, aspect care ar lipsi de veridicitate modul în care aceasta se prinde a fi fost afectată prin fapta inculpaților, nu doar pentru că legea nu prevede vreun termen special în acest sens, ci şi pentru că sesizarea penală apare formulată în cauză tocmai în contextul în care inculpatul A. a continuat să insiste în recuperarea pe aceeași cale a diferenței de bani rămasă neachitată, contribuind astfel la determinarea înregistrării sesizării, pentru a cărei formulare oricum era necesară în mod firesc o perioadă relativă de timp apreciată în funcție de asumarea responsabilității legale și disponibilitatea implicării judiciare inerente oricărui proces juridic.

De altfel, primind apărarea inculpatului privind intenţia sa de a sesiza organele judiciare pentru înşelăciunea a cărui victimă se pretindea şi că singura sa „ameninţare” fusese doar în acest sens, nimic nu îl împiedica pe acesta să-şi continue diligenţele judiciare şi să apeleze la ajutor de specialitate (avocat), ceea ce nu s-a întâmplat însă, preferând atragerea în conflict a altor două persoane străine de acesta şi fără cunoştinţe juridice. Rezolvarea pe cale judiciară a unui asemenea conflict avea să fie singura cale de soluţionare a acestuia, aşa cum susţine inculpatul prin promovarea unei plângeri penale pentru înşelăciune, în condiţiile refuzului categoric de recunoaştere a obligaţiei de către partea în contra căreia se formulase pretinderea executării îndatoririi, urmând ca astfel să-şi formuleze acuzaţiile şi pretenţiile sub sancţiunea prevăzută de legea penală pentru denunţare calomnioasă. Optând pentru calea scurtă a relaţionării directe şi intimidante, inculpatul nu a făcut altceva decât să ocolească calea legală firească de realizare a propriului interes privit ca legitim şi să supună partea civilă unei presiuni căreia nu i-a putut rezista, trecând pragul unei simple cereri şi putând fi calificată juridic ca o constrângere, în sensul textului legal incriminator. Vechea doctrină de specialitate este categorică în acest sens, subliniind necesitatea ca orice astfel de diferend să-şi găsească soluţia pe cale judiciară fiindcă doar astfel partea care se pretinde îndreptăţită poate să-şi asume responsabilitatea legală a sesizării organelor judiciare, arătând că „cel care are bănuieli pe care le socoate serioase trebuie să se adreseze justiţiei, cel care nu are curajul să defere cazul justiţiei, dar are curajul să ameninţe cu denunţarea şi să pretindă un folos material comite desigur un şantaj, fiindcă a pretinde ceva pe baza unei bănuieli neconfirmate încă de cercetările justiţiei este a urmări în mod injust obţinerea unui folos. Nu importă seriozitatea bănuielilor şi nu poate fi primit cel care a ameninţat cu denunţarea sau plângerea să dovedească temeinicia acelor bănuieli, fiindcă oricât de serioase şi temeinice ar fi fost acele bănuieli ele nu puteau justifica reclamarea unui folos material cât timp nu erau confirmate de justiţie” (Vintilă Dongoroz în Codul penal Carol al II-lea. Partea specială, adnotat, vol. III, Editura Librăriei Socec & Co. S.A., Bucureşti, 1937, pag. 257).

În fapt, Curtea conchide că acțiunea inculpatului autor, care, față de respingerea categorică a pretențiile sale de către persoana vătămată, conștientizând improbabilitatea recuperării sumei sale de bani pe cale legală, a ales să se deplaseze la domiciliul victimei, însoțindu-se de alți doi complici, având constituție somatică impresionantă, unul dintre aceștia fiind chiar recidivist pentru infracțiuni cu violență, unde a găsit victima împreună cu soția și copilul lor minor, față de care a avut o conduită amenințătoare și violentă în limbaj, cerând insistent și imperativ restituirea banilor la care se credea îndreptățit, constituie constrângere în sensul cerut pentru reținerea infracțiunii de șantaj, având aptitudinea să producă o stare de temere restrângând libertatea de decizie a victimei, care a cedat presiunii astfel exercitate, remițând în final suma de bani pretinsă, comisă în scopul dobândirii în mod injust a unui folos patrimonial.

În drept, Curtea reține că fapta inculpatului A., care, în data de 06.03.2017, a constrâns partea civilă D.E., prin acţiuni de intimidare şi conduită ameninţătoare fizic şi verbal, în scopul de a dobândi injust un folos patrimonial constând în suma de 6.600 de euro, din care a primit suma de 5.000 de euro, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj, prev. de art. 207 alin. 1 şi 3 Cod penal.

Sub aspectul elementului subiectiv al infracțiunii sesizate, dacă apare evident că inculpatul autor A. a acționat cu intenția cerută de textul incriminator, urmărind obținerea în mod injust a folosului patrimonial, de care a fost lipsit personal, nu aceeași este poziția subiectivă a coinculpaților complici B. şi C..

Pentru a fi în prezența vinovăției penale, așa cum s-a reținut în doctrină, pe lângă cauzalitatea fizică și psihică, între acțiunea autorului și consecințele ei trebuie să existe o cauzalitate juridică penală, în sensul că „autorul să-și fi putut da seama că acțiunea și rezultatele voite și prevăzute nu sunt permise de legea penală scrisă, ci sunt sancționate penalicește. Dacă nu se constată această multiplă cauzalitate nu există, în regulă generală, culpabilitate <penală>” (Nicolae T. Buzea, Infracțiunea penală și culpabilitatea, Tipografia Sabin Solomon, Alba Iulia, 1944, pag. 346).

Astfel, pentru a stabili atitudinea subiectivă a inculpaţilor faţă de fapta sesizată este necesară analiza tuturor circumstanţelor de fapt şi modul în care aceştia au fost în măsură să le perceapă, prin prisma circumstanţelor lor personale ţinând de vârstă, pregătire socială sau profesională.

Deşi nu se poate contesta că, atât inculpatul B., căruia inculpatul A. i-a relatat aspecte ale situaţiei conflictuale conform propriilor susţineri, cât şi coinculpatul C., care s-a aflat împreună cu acesta din urmă în locuinţa părţii civile asistând chiar la momentul predării banilor, au cunoscut ambii caracterul divergent al stării de fapt inclusiv sub aspectul cuantumului sumei de bani pretinse, nu este mai puţin adevărat că cei doi complici au avut ca unică sursă de informare pe autorul care nu a putut prezenta situaţia decât din punctul său de vedere considerându-se îndreptăţit la restituirea banilor şi nu au putut aprecia personal izvorul obligaţiei de restituire şi gradul de certitudine al pretenţiei formulate faţă de partea civilă. De altfel, coinculpaţii complici au fost atraşi în mod intempestiv în situaţia conflictuală de autor, unul dintre ei fiind chiar însoţit la faţa locului de către propriul copil minor, ceea ce relevă o dată în plus o poziţie subiectivă diferită de autor prin lipsa cunoaşterii tuturor circumstanţelor în care acesta din urmă a acţionat. Mai mult, coinculpaţii au o pregătire medie şi fără nicio cunoştinţă juridică, coinculpatul C. aflându-se chiar în termenul de supraveghere a unei suspendări condiţionate a executării pedepsei, fiind de presupus că nu s-ar fi angajat într-o situaţie având caracter infracţional precum cea de faţă, care nu îl viza direct şi faţă de care nu avea toate cunoştinţele necesare pentru o corectă apreciere.

 Or, elementul subiectiv al intenţiei directe calificate prin scop, specific infracţiunii de şantaj, presupune cunoaşterea precisă a tuturor împrejurărilor cauzei sub toate aspectele de interes, în aşa fel încât participanţii să-şi poată forma o poziţie subiectivă clară, urmărind producerea rezultatului socialmente periculos cerut de textul incriminatoriu, mai ales când elementul material al constrângerii nu este realizat în mod direct decât de către unul dintre participanţi, faţă de o victimă a cărei situaţie personală nu este direct cunoscută de ceilalţi participanţi, lipsiţi şi de pregătirea necesară aprecierii în concret a diferendului juridic dintre părţi.

Pentru aceste motive, Curtea nu poate concluziona în sensul că inculpaţii complici au acţionat cu forma de vinovăţie cerută de textului incriminator, sub forma intenţiei directe calificate prin scop, urmând a modifica în consecinţă temeiul achitării prin reţinerea lipsei de vinovăţiei în săvârşirea faptei penale de care sunt acuzaţi.

Lipsa vinovăţiei penale nu exclude însă reţinerea vinovăţiei civile în săvârşirea aceleiaşi fapte ilicite. Dacă vinovăţia penală nu poate primi decât caracteristica infracţională a faptei penale ca cea mai gravă formă de ilicit, incriminată în mod expres de legea penală într-o formă tipică şi antrenând răspunderea penală ca ultim resort în restabilirea legalităţii şi prevenirea infracţionalităţii (ultima ratio), fiind analizată inclusiv în funcţie de circumstanţele personale ale infractorului, culpa civilă poate fi reţinută pentru orice delict civil produs cu cea mai uşoară formă de vinovăţie (culpa levissima), apreciată după un model abstract de bună conduită (bonus pater familias), având ca unic scop dezdăunarea integrală a persoanei prejudiciate (reparatio in integrum), eventualul caracter sancţionator şi preventiv derivând exclusiv din obligaţia reparării prejudiciului.

În cauză, deşi nu se poate reţine că inculpaţii complici au acţionat cu intenţia directă în comiterea faptei prevăzută de legea penală, neavând cunoştinţă de toate împrejurările de fapt şi nefiind în măsură să prevadă toate consecinţele faptei tipice, Curtea va constata totuşi că aceştia au acţionat culpabil în producerea aceleiaşi fapte privite sub aspectul său delictual civil, cunoscând principalele împrejurări în care a acţionat autorul faptei penale, la care au înţeles să se alăture, aducându-şi propria contribuţie la deposedarea părţii civile de bunul său şi vicierea consimţământului său în acest sens, în ciuda faptului că trebuiau şi puteau să prevadă aceasta, după modelul unui om diligent şi prudent, ca standard de răspundere civilă, motiv pentru care va admite acţiunea civilă şi faţă de aceştia, urmând a fi obligaţi în solidar cu inculpatul autor la repararea prejudiciului produs părţii civile.

În concluzionarea celor dezvoltate mai sus, fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, Curtea va obliga pe toţi inculpaţii, în solidar, la plata sumei de 5.000 euro cu titlu de despăgubiri civile către partea civilă.

În considerarea celor dezvoltate mai sus, Curtea, în baza art. 421 alin. 1 pct. 2 lit. a) Cod procedură penală, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov împotriva sentinţei penale nr. 1066/05.06.2018 a Judecătoriei Braşov, pronunţată în dosar nr. […], pe care a desfiinţat-o în ceea ce priveşte soluţia pe latură penală şi latură civilă.

Rejudecând în aceste limite, în baza art. 207 alin. 1 şi 3 Cod penal, Curtea l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, cu aplic. art. 91 şi urm. Cod penal.

Curtea a schimbat temeiul achitării inculpaţilor B. şi C., trimişi în judecată pentru infracţiunea de complicitate la şantaj, prev. de art. 48 Cod penal raportat la art. 207 alin. 1 şi 3 Cod penal, din art. 369 alin. 5 Cod procedură penală raportat la art. 16 alin.1 lit. b) teza I Cod procedură penală, în art. 369 alin. 5 Cod procedură penală raportat la art. 16 alin.1 lit. b) teza a II-a Cod procedură penală.

Curtea a constatat, în sensul aplicării deciziei nr. 15/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recursul în interesul legii privind interpretarea art. 539 alin. 2 Cod procedură penală, că măsurile preventive în cauză au fost dispuse legal şi temeinic, cu îndeplinirea tuturor condiţiilor prevăzute de lege.

Curtea a obligat toţi inculpaţii, în solidar, la plata sumei de 5.000 euro către partea civilă, cu titlu de despăgubiri civile.

Domenii speta

Spete similare