Inadmisibilitatea solicitării de a se constata pe temeiuri de drept comun a intervenirii perimării executării silite

Reclamantul, printr-o acţiune de drept comun, solicită să se constate că a intervenit perimarea actelor de executare silită. Or, această sancţiune nu poate fi invocată pe calea unei cereri separate pe temeiuri de drept comun atâta vreme cât există dispoziţii speciale, derogatorii de la normele de drept comun.

Decizia civilă nr. 18/R din 20.01.2021 a Curţii de Apel Galaţi 

Prin sentința civilă nr. ... pronunțată de Judecătoria B în dosarul nr. ... s-a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamantul ... în contradictoriu cu pârâta ...

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. ..., reclamantul ... a solicitat în contradictoriu cu pârâta ..., în baza dreptului comun, să se constate intervenirea perimării şi prescrierea dreptului de creanţă în dosarul de executare silită nr. ... aflat pe rolul BEJ ...

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs reclamantul ... prin care a solicitat admiterea cererii și modificarea hotărârii instanței de fond în sensul admiterii acțiunii introductive și a obligării intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, recurentul a arătat că sentința atacată este vădit nelegală întrucât, potrivit art. 389 din Codul de procedură civilă, perimarea operează de drept, însă ceea ce îi dă eficiență este momentul și modalitatea de constatare a intervenirii acesteia, efectul unei asemenea constatări fiind că toate actele de executare efectuate după momentul intervenirii/operării perimării sunt nule, fiind o sancțiune ce intervine de drept, aplicabilă exclusiv situațiilor în care creditorul a lăsat să treacă o perioadă mai mare de 6 luni fără a se efectua acte de executare.

Pentru a opera perimarea este necesar să existe o executare silită în curs, executarea silită să rămână în nelucrare timp de 6 luni; executarea silită să rămână în nelucrare din vina prezumată a creditorului.

Contrar opiniei instanței de fond, dar în acord cu voința legiuitorului, recurentul a solicitat să se constate că mijloacele procedurale aflate la dispoziția debitorului prin intermediul cărora se poate invoca incidența perimării executării silite sunt excepția intervenirii perimării, invocată în cadrul unei acțiuni/contestații la executare aflată deja pe rolul instanței de judecată sau formularea unei acțiuni de sine stătătoare adresată instanței de judecată prin care să se solicite constatarea perimării executării silite.

Nu există nicio dispoziție legală care să reglementeze un anumit termen sau moment până la care debitorul ar putea invoca, pe cale de excepție sau pe cale principală, perimarea executării silite, interpretarea dată de instanța de fond fiind vădit nelegală.

Recurentul a considerat că cererea de constatare a perimării executării silite, în cazul în care perimarea nu se invocă pe cale de excepție în cadrul unui litigiu aflat deja pe rolul instanței de executare, este o acțiune distinctă, de sine stătătoare, putând fi formulată pe cale separată fără ca debitorul să fie ținut de termenele de formulare a contestației la executare (regulă desprinsă din inexistența unui text de lege care să impună respectarea unui anumit termen pentru formularea unei astfel de cereri) datorită faptului că un asemenea termen, pentru o asemenea acțiune, nu este prevăzut de lege, neputând fi impus nici de instanță.

Totodată, potrivit art. 405/2 alin.3 din codul de procedură civilă, termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită nu este întrerupt în situația în care executarea silită s-a perimat.

Pe cale de consecință, urmare a constatării intervenirii perimării, recurentul a solicitat să se constate că a intervenit și prescripția dreptului de a cere (sau continua) executarea silită, termen prevăzut de art.405 alin. 1 teza I Cod procedură civilă, deoarece de la data când s-a născut dreptul de a cere executarea silită a trecut mai mult de 3 ani.

În drept, recurentul a invocat art. 389 din Cod procedură civilă.

Prin decizia civilă nr. ... a Tribunalului B s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul ..., împotriva sentinței civile nr. ... pronunțată de Judecătoria B în dosarul nr. ..., în contradictoriu cu intimata ...

Împotriva deciziei din apel, a declarat recurs reclamanta care a invocat, în esență, următoarele motive :

1. perimarea executării silite este reglementată prin norme imperative şi este o excepție absolută ce poate fi invocată oricând, atât pe cale de acțiune cât si pe cale de excepție.

2. în speță s-a încălcat principiul securității juridice consfințit de CEDO deoarece există practică neunitară pe problema de drept în discuție atâta vreme cât există hotărâri contrarii celei din apel. Exemplifică în acest sens decizia 30/2019 a Tribunalului B din dosarul nr. ...

Solicită admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond spre rejudecare.

Prin decizia civilă nr. ... a Curţii de Apel G s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamant.

Pentru a pronunţa această decizie s-au reţinut următoarele:

Potrivit art. 399 alin. (1) C. proc. civ., împotriva executării silite, precum și împotriva oricărui act de executare cei vătămați prin executare sau cei interesați pot formula contestație la executare, rezultă că în cadrul acesteia se poate ataca orice act și orice aspect al procedurii de executare, inclusiv perimarea. De asemenea, potrivit art. 399 și urm. C. proc. civ., aceste dispoziții au caracterul unor dispoziții speciale care derogă de la normele de drept comun, rezultând că partea vătămată, în procedura executării silite, nu are la îndemână o acțiune directă pentru constatarea unei situații de drept și, cu atât mai puțin, cu privire la invocarea unor nulități aferente actelor de executare.

Se reține astfel că trebuie avut în vedere scopul constatării intervenirii perimării, aceasta fiind o sancțiune procesuală, care derivă din faptul că partea, printr-o îndelungată lipsă de stăruință, a pierdut interesul în soluționarea cererii sale și constă în stingerea executării silite și, pe cale de consecință imediată, conduce la desființarea actelor de executare silită.

Neuzând de calea contestației la executare, partea interesată va pierde posibilitatea de a mai invoca perimarea executării silite pe cale unei cereri separate, ca efect al decăderii din acest drept.

Astfel, constatăm că această sancțiune nu poate fi invocată pe calea unei cereri separate în constatarea intervenirii acestui incident procedural atâta vreme cât partea are la îndemână calea contestației la executare prevăzută de art. 399 C.proc.civ. care are drept scop tocmai paralizarea dreptului creditorului în a obține realizarea creanței față de debitor.

 Concluzionând, în cadrul urmăririi silite, debitorul are posibilitatea să se apere invocând perimarea executării silite exclusiv pe calea contestației la executare, care este o acțiune în realizare.

În aceste circumstanțe, acțiunea de drept comun  în constatarea perimării executării este inadmisibilă.

În ceea ce privește existenţa unei practici neunitare pe problema de drept în discuție, se constată că acest fapt nu e un veritabil motiv de recurs atâta vreme cât motivele de nelegalitate  ale art. 488 C.proc.civ. presupun menționarea unor dispoziții legale  nerespectate sau greșit aplicate și nicidecum a unor principii cum este cel al securității raporturilor juridice. Principiul securității juridice nu e reglementat legal, ci este o creație a jurisprudenței. Prima dată a fost menționat de Curtea de Justiție a Comunităților Europene, când este considerat drept o regulă de drept ce trebuie respectată în aplicarea tratatului (De Geus en Uitdenbogerd/Bosch, 1962). El a fost preluat apoi în practica Curții Europene a Drepturilor Omului.

Unificarea practicii judiciare se asigură, din punct de vedere legal, prin două instrumente. Primul este recursul în interesul legii ( art. 514-518 41 C.proc.civ) ce are drept scop să asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătorești

Al doilea instrument este sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (art. 519-521 C.proc.civ).

Faţă de considerentele de mai sus, se apreciază că nu se impune analizarea acestei critice.

Domenii speta

Spete similare